Un început în istoria afişelor de cinema din România

Afişul de film nu a constituit o preocupare prioritară pentru istoricii români şi străini care au avut ca obiect de studiu comunismul românesc. Informaţia ce s-ar fi putut desprinde din afişele cinematografice este destul de nişată, adesea criptată în spatele unor ani de studiu al imaginii şi al cinematografiei – ceea ce a făcut ca până azi să nu existe cataloage şi cărţi bine documentate despre afişul românesc de film.

Comparativ, istoria culturală occidentală acordă o atenţie aparte afişului de film: sunt, pe de-o parte, studiile privind istoria marketingului, pe de alta, cele privind evoluţia artei vizuale.

De la bun început, ideea capitalistă ce s-ar fi putut desprinde din aceste afişe s-a aflat în antiteză cu ideologia comunistă, însă nevoia de informare şi, mai apoi, de exaltare a mândriei naţionale au făcut ca afişele să existe totuşi. Mulţi critici şi istorici români le-au judecat ca pe nişte documente corupte de cenzura Epocii de Aur, însă pentru un trăitor al perioadei ele reprezintă o duioasă privire în trecutul propriu. Da, există elemente de cenzură în afişele de film, însă cartea-catalog a lui Christopher Landry nu are în centrul ei această idee.

Ci chestiunea pe care Tudor Giurgiu o remarca în cuvântul de încheiere a albumului: lipsa unei şcoli de film veridice, cum a fost în Polonia sau în Cehoslovacia, a dus şi la slaba preocupare în privinţa graficii afişului, ca artă vizuală. Demersul unui autor străin – adoptat, ce-i drept, de aproape 15 ani, de meleagurile bucureştene – în această direcţie este foarte important, însă, aşa cum sublinia chiar autorul, materialul publicat în acest catalog nu este exhaustiv sub nicio privinţă. E doar un început.

Cele trei modele de bază ale afişului românesc

Marele Ecran în Epoca de Aur. Afişe de filme româneşti 1965-1989 Apariţia lucrării "Marele Ecran în Epoca de Aur. Afişe de filme româneşti 1965-1989" (The Silver Screen in the Golden Age. Romanian Film Posters 1965-1989), a cineastului american Christopher Landry, constituie un prim pas în acest domeniu foarte puţin explorat în România. " Marele Ecran în Epoca de Aur. Afişe de filme româneşti 1965-1989". Autor: Christopher Landry. Editura NOI Media Print. Număr pagini: 208. Preţ: 90 lei

Autorul acestei cărţi a descoperit, astfel, faptul că existau trei tipuri de afişe de film în România comunistă. „Primul era simplu – o tipăritură pe hârtie de ziar, într-o culoare sau două, de obicei fără nicio grafică spectaculoasă, având dimensiunea de 36 pe 47 cm. Aceste afişe erau lipite pe pereţi şi pe chioşcuri în oraşele mari şi mici, acolo unde filmul urma să ruleze. Al doilea model şi cel mai răspândit a fost cel tipărit în patru culori pe hârtie fotografică lucioasă, de 46 pe 67 cm, tipul acesta de afiş fiind cel mai des întâlnit în cinematografele din România comunistă. Mult mai rar, el era înlocuit cu unul în două sau trei culori pe o hârtie de proastă calitate, măsurând 50 pe 70 cm. Cel de-al treilea şi cel mai elaborat model de afiş era destinat pentru cele mai prestigioase premiere, fiind emis în mult mai puţine exemplare. Măsurând 70 pe 100 cm şi imprimate pe hârtie mai groasă, aceste afişe au fost de multe ori adevărate opere de artă, unicate pe piaţa românească. Toate afişele au fost fabricate într-una dintre cele trei tipografii de stat din Sibiu, Oradea sau, cea mai mare dintre ele, Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie 1918 din Bucureşti.”


Cartea lui Christopher Landry nu prezintă doar afişele româneşti realizate pentru producţiile autohtone. Un capitol aparte îl reprezintă afişele filmelor străine, în special, afişele filmelor occidentale. De cele mai multe ori, filmele străine au fost distribuite fără prea multă publicitate, fiind promovate, de regulă, printr-o fotografie alb-negru mărită, cu titlul filmului şi distribuţia. Acesta era „afişul”. Uneori se aranjau fotografii într-un colaj cu grafică simplă, în culori pastel. Au existat însă şi excepţii – afişele seriei „Planeta Maimuţelor” (1968) au fost capodopere ale graficii de afiş cinematografic, iar afişul original din 1968 se vinde cel mai scump printre colecţionari.

(Afişul  din Japonia al filmului „The Last Crusade (Mihai Viteazul)”, 1970)

„Mihai Viteazul” la noi şi la alţii

Un element interesant al catalogului lui Landry este prezentarea în oglindă a unor afişe făcute pentru producţiile autohtone, care au rulat şi peste hotare (a se vedea grupajul de mai sus, cu afişe din ţară şi din străinătate ale filmului „Mihai Viteazul”). Albumul cuprinde, astfel, şi afişe ale peliculelor precum „Un comisar acuză” (1973), din Cehoslovacia, Cuba, URSS, Ungaria şi România. Autorul „a scotocit” serios după anumite producţii, aducând cititorului afişe ale filmului „Mihai Viteazul” (1970) din Statele Unite ale Americii şi chiar din îndepărtata Japonie. Totuşi, cele mai multe afişe din afara graniţelor ale unor pelicule româneşti prezente în acest catalog au fost adunate din spaţiul fostei Cehoslovacii şi din Polonia.

Autorul s-a oprit şi asupra unor profiluri de artişti care au adus elemente de originalite în afişul românesc precum Klára Tamás, Ion Stendl, Pompiliu Dumitrescu. Numele acestora nu spun multe publicului larg, însă enunţarea peliculelor cărora aceştia le-au creat „ambalajul” artistic poate fi de ajutor pentru cititori: „Toate Pînzele Sus” 1976 (afiş realizat de Pompiliu Dumitrescu), „Pas în doi” 1985 (afiş de Klára Tamás), „Luchian” 1981 (afiş de Ion Stendl).

(Afişul  iugoslav al filmului „Poslednji krstaski pohod (Mihai Viteazul)”, 1970)

Dincolo de genurile clasice de film, care au fost mai atent monitorizate şi implicit cenzurate, afişele filmelor pentru copii s-au bucurat de mai multă libertate. Expresivitatea afişului peliculei „Amintiri din copilărie” (1965) poate oricând rivaliza cu cel din Spania sau din Cuba. La polul opus stă „Veronica” (1973). Deşi a fost considerată o mega-producţie românească, pelicula are parte de un afiş de-a dreptul dezolant – imaginile alb-negru ale câtorva dintre personaje pe un fundal verde. În schimb, afişele din Polonia, Germania Democrată şi cele din Cehoslovacia radiază de bucuria copilăriei, aşa cum personajul principal o face în film. Una peste alta, cartea lui Cristopher Landry, tipărită în condiţii grafice excepţionale şi perfect normale pentru ceea ce autorul a dorit să ne arate, este un mare câştig pentru istoria culturii româneşti. E însă un demers care trebuie continuat.

Despre aducere aminte in comentarii

Citind printre comentariile site-ului Historia.ro, gasesc atat de multa vehementa cu privire la evenimente petrecute cu zeci sau chiar sute de ani in urma si nu inteleg de unde atata inversunare? Fiecare are o opinie despre personaje pe care nu le vazut niciodata. Incerc sa imi aduc aminte un eveniment petrecut in urma cu mai bine de 10 ani in urma. Este o poveste mai putin placuta pentru mine, dar arata cel mai bine cat de mult retinem dintrun eveniment la care am luat parte. Eram in parcul Crang din Buzau cu o fata de mana, cand am fost atacati de doi tigani. Unul mi-a pus cutitul la gat si nu am putut sa reactionez. Nu ne-a luat mare lucru, dar sperietura a fost foarte mare. Incerc si azi, asa cum am facut-o si atunci, la doar câteva ore dupa incident sa imi aduc aminte cum aratau cei doi si nu imi aduc aminte...

Gasesc opinatul neavenit doar ca pe o forma de prostie... si de libertate la palavre. Nu imi place sa fiu autoritar în păreri, insa ma plictisesc astfel de discutii inversunate despre nimic ...

Naţionalizarea, „un bun al poporului” ascuns de urechile acestuia

Ziua de 11 iunie 1948 a intrat în calendarul realizărilor comuniste drept „vinerea patimilor burghezilor”. Puţini cunoşteau însă dimensiunea deciziei Partidului Muncitoresc Român, dat fiind că această „binefacere” făcută după modelul moscovit a fost atent ascunsă de urechile celor mulţi. Simţul proprietăţii private la acea dată se manifesta autentic, iar o „iobăgizare” a întregii populaţii nu ar fi fost pe placul nimănui.  

Începând cu 1945 şi până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste. După abdicarea forţată a Regelui Mihai – ultimul bastion în calea noii puteri –, proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea unei serii de reforme, cea agrară şi cea monetară, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării. Dacă până atunci toate lucrurile făcute de comunişti aveau un precedent, naţionalizarea era primul act concret către o altă epocă, radical diferă de tot ce trăiseră românii până atunci.

Despre naţionalizare, exact în termenii în care a fost pusă în practică, nu s-a vorbit deloc. Singurele „scăpări” apar în noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”.
În fond, naţionalizarea însemna acţiunea de a lua bunuri private şi a le pune în domeniul statului, urmărind destabilizarea acelei părţi din societatea urbană care ar fi putut reacţiona la măsurile luate de noii guvernanţi. Ulterior, procesul a continuat şi în domeniul agrar prin colectivizare, pentru a înlătura exact aceeaşi pătură socială, dar din lumea rurală. Măsurile nu au fost luate însă în acelaşi timp pentru că, oricât de multe precauţii şi-ar fi luat guvernanţii, exista posibilitatea unei răzmeriţe. Principiul aplicat a fost: „Divide et Impera”. După ce regimul a scăpat de marii industriaşi, pe care i-a trimis la închisoare, a pornit, anul următor, „războiul” contra chiaburilor.

Un aspect interesant îl constituie faptul că legea a trecut „nevăzută” prin Parlament. În cadrul sesiunii care aniversa 100 de ani de la Revoluţia de la 1848, Legea 119, prin care erau naţionalizate 1.050 de întreprinderi din toate ramurile industriale, era una mică, în doar şapte capitole, dar atent elaborată. Se pare că Biroul Politic, reunit în taină, pregătea de luni bune trecerea ei prin Parlament, dar şi aplicarea în teritoriu.

Diversiune: scrisoare către Stalin.

De la sigilarea seifurilor cu bani şi până la organizarea mitingurilor de susţinere, totul a fost atent aşezat în plan, oră cu oră. Până şi elementele nesigure din fiecare uzină au fost monitorizate pentru „a împiedica acţiunile de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre”, după cum s-a exprimat ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, în sarcina căruia a căzut mare parte din acţiune. Mai mult chiar, pentru a nu atrage atenţia opiniei publice, liderii PMR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au pus la punct o diversiune. La întrunirea din 4 iunie 1948, Consiliul de Miniştri a decis trimiterea unei scrisori către Stalin, prin care Guvernul român să ceară reducerea sumei datorate de ţara noastră în contul datoriei de război.

„Această micşorare – scria prim-ministrul Petru Groza în depeşa către Stalin – uşurând sarcinile Statului Român, ar însemna un mare ajutor dat poporului nostru, în efortul pe care îl depune pentru întărirea şi dezvoltarea vieţii economice a RPR. Cunoscând sentimentele de caldă prietenie ale Domniei Voastre şi ale Guvernului pe care-l prezidaţi faţă de poporul român şi ajutorul ce i l-aţi acordat în clipele sale de grea încercare, ne permitem să nădăjduim că rugămintea Guvernului RPR va fi luată în considerare”. Exact în ziua naţionalizării, „Scânteia” avea pe prima pagină mulţumirile pentru tovarăşul Stalin. Câteva zile mai târziu, mai exact pe 13 iunie, când aspectele privind „marele pas înainte” erau lămurite, oficiosul a dat glas sloganurilor din vreme pregătite cu privire la naţionalizare.

Gheorghiu-Dej, liderul marilor schimbări comuniste

Singurul lider de frunte al PMR de etnie română şi liderul ramurii comuniştilor din închisori, Gheorghe Gheorghiu-Dej (iniţial, Gheorghe Gheorghiu) s-a născut la Bârlad, în 1901. Calificarea sa era electrician şi a lucrat pentru CFR. Începând cu 1930 a intrat în PCR. După evenimentele de la Atelierele „Griviţa“, Gheorghiu-Dej şi-a petrecut următorul deceniu prin puşcării, ca deţinut politic. Activitatea sa de ilegalist şi funcţia de Secretar General al Partidului Comunist Român l-au propulsat în fruntea partidului în momentul intrării ruşilor în ţară. Până în 1952, Dej s-a văzut nevoit să împartă puterea cu reprezentanţii facţiunii moscovite conduse de Ana Pauker (personaj în care Stalin avea mare încredere). Văzut ca un lider animat de puternice convingeri staliniste, acesta a reuşit să penduleze între schimbările de direcţie stabilite de „Marele Tovarăş” şi să îşi elimine concurenţa din partid, însă moartea lui Stalin şi reformele lui Hruşciov l-au găsit în tabăra adversă. S-a opus planurilor CAER, în care României îi era rezervat un rol economic preponderent agrar. Moartea sa fulgerătoare de cancer la ficat din 1965 a trezit multe speculaţii.

Articol apărut în revista Historia, nr. 109

Un scandal monden evitat: Căsătoria lui Carol al II-lea

Căsătoria prinţului moştenitor Carol cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, în 10 martie 1921, a fost un eveniment monden pe care presa din România aproape că l-a ratat.

Spre  deosebire de ce se întâmplă azi, când un eveniment mult mai mărunt – ca o simplă petrecere la care a luat parte prinţul moştenitor al Marii Britanii, văzut apoi ieşind în compania unei doamne – ar ţine prima pagină a ziarelor, nunta prinţului moştenitor al Coroanei României în data de 10 martie 1921 aproape că a trecut neobservată.

Fotografie   realizată în 8 mai 1921, la Bucureşti, la întoarcerea tânărului cuplu din luna de miere

Explicaţiile sunt dintre cele mai diverse. Pe de o parte, ţin de încrederea mare acordată de români monarhiei, sentiment consolidat de noile legi: agrară, respectiv, cea electorală, dar mai ales de câştigarea războiului. Date fiind circumstanţele, presa nu putea să lovească în această imagine, încercând să scoată un scandal din nunta lui Carol.

Pe de altă parte, se cunoşteau condiţiile în care se realiza această unire şi mulţi considerau că timpul aventurilor tinereşti ale prinţului Carol s-a încheiat şi că acesta, ca şi tatăl său, regele Ferdinand, se va concentra mai mult pe cariera de şef al statului, renunţând să mai fie preocupat de „fuste”.
Poate lucrul care a asigurat o discreţie foarte mare a fost chiar faptul că ceremonia s-a ţinut în Grecia şi nu la Bucureşti.

Familia regală din România trebuia să spele cumva ruşinea pe care viitorul moştenitor al tronului o făcuse în timpul războiului, când a fugit cu Zizi Lambrino (Ioana Maria Valentina Lambrino) la Odessa, unde s-a şi căsătorit în 1918.

După ce au obţinut anularea mariajului, „zvăpăiatul” prinţ a fost adus acasă şi căsătorit cu prinţesa Greciei, căutându-se astfel o întărire a legăturilor cu această ţară. Naşterea lui Mihai pe data de 25 octombrie 1921 părea să pecetluiască evenimentul monden al anului care fusese aproape ratat de presa românească.
Cu siguranţă, toate acestea au contribuit la faptul că ziarul „Universul” a apărut în data de 12 martie 1921 cu un articol pe prima pagină, în care anunţa fugitiv nunta moştenitorului tronului. Ironia sorţii face ca acest eveniment din viaţa lui Carol să însemne cam tot atât cum a şi fost tratat, adică un aspect pasager. La foarte puţin timp de la naşterea lui Mihai, Carol uită de atribuţiile sale, atât cele părinteşti, cât şi cele de moştenitor al Coroanei, şi alege să plece din ţară cu noua sa amantă, Elena Lupescu, în 1925 renunţând la tot.
Trei ani mai târziu vine şi divorţul între Carol şi Elena. Împăcarea din 1930 s-a făcut la insistenţele guvernului şi a durat la fel de mult ca şi o promisiune electorală. Prinţesa Elena, cum a fost numită după 1926, a ales să se autoexileze în Italia.

În 1940, s-a întors în România, la chemarea regelui Mihai, care ocupase tronul şi care i-a acordat titlul de Regina Mamă Elena a României. Când, în 1947, Mihai I a abdicat, Regina Mamă Elena s-a întors în Italia şi, de atunci, şi-a împărţit viaţa între Florenţa şi Lausanne. S-a stins din viaţă în Elveţia, la Lausanne, în 1982, la vârsta de 86 de ani.

Profil: Regina Elena

Principesa Elena, prinţesă a Greciei şi Danemarcei, născută în 1896, era fiica Regelui Constantin I al Greciei şi a Reginei Sofia de Prusia. S-a căsătorit cu Principele Carol la 10 martie 1921, dând naştere, la data de 25 octombrie a aceluiaşi an, lui Mihai, viitorul rege Mihai I al României. Destinul acestei femei, care a primit titlul de Dreaptă între Popoare, oferit de statul Israel acelor ne-evrei care, prin efortul lor, au contribuit la salvarea evreilor persecutaţi, este unul trist şi discret. A încercat să fugă de ochii presei, autoexilându-se când soţul ei umbla cu diverse amante. A revenit în 1940 ca să îi fie sprijin fiului ei Mihai. În timpul războiului a reuşit să salveze de la moarte mii de evrei din Transnistria. În 1947 a luat iar drumul pribegiei alături de fiul ei. În 1993, când i s-a oferit post-mortem titlul amintit mai sus şi a fost înscrisă pe Zidul de Onoare de la Ierusalim, se împlineau 11 ani de la trecerea ei în lumea celor drepţi.

Liniste la comanda

Ma gandeam la o stare de spirit de care aveam nevoie la un moment dat azi si surpriza. Am dat pe youtube - liniste - şi am gasit asta. Nu stiu cum vi se pare, dar pentru mine a avut efect.

Noul Batman, teatru de păpuşi la Bucureşti?

Răsfoind azi presa dâmboviţeană am observat o ştire care la o prima vedere ar putea umfla în pene pe toţi Miticii din Bucureşti şi de ce nu pe tot românul:

"Cea mai nouă peliculă din seria "Batman" - "The Dark Knight Rises" -, ce va fi regizată de Christopher Nolan, ar putea fi filmată în Bucureşti, în primăvara acestui an, au declarat reprezentanţi ai Primăriei Capitalei. 

"A fost o întâlnire la Primăria Capitalei, pe teme tehnice, la care eu am ajuns aproape de sfârşit. Ştiu doar că regizorul  Christopher Nolan a lăsat o listă cu locuri din Capitală unde doreşte să filmeze pentru un viitor proiect,  care va fi analizată de conducerea municipalităţii", a declarat, joi, pentru Mediafax, primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu.

Întrebat care ar fi locurile în care regizorul Christopher Nolan ar vrea să filmeze, Oprescu a dat ca exemplu Centrul Istoric şi strada Edgar Quinet.

Potrivit unor surse, filmările s-ar putea desfăşura şi la Palatul Parlamentului, câţiva membri ai echipei de filmare vizitând deja câteva săli ale clădirii.

În rolurile principale ale filmului sunt distribuiţi Christian Bale (Batman) şi Anne Hathaway (Catwoman)."

Până aici toate bune şi frumoase. Totuşi mi-l imaginam pe super eroul copilăriei mele atârnat prin pădurea de cabluri ce atârnă prin tot oraşul ca nişte liane nesfârşite, gata oricând să îţi pună viaţa în pericol la primul vânticel mai puternic sau la primul îngheţ.

Poate regizorul se gândeşte să facă mai degrabă un teatru de păpuşi... Oricum pe la noi se poartă marionetele.

„Jurământul” sau Stalin înainte de toate

Pelicula sovietică „Jurământul”(1946), a regizorului gruzin Mihail Ciaureli, este una dintre „capodoperele” cinematografiei de partid şi ale realismului socialist revoluţionar al vecinilor de la Răsărit.

Chiar  dacă în URSS nimeni n-ar fi avut curajul să întrebe cum s-au irosit milioane de vieţi, folosite drept carne de tun în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, întrebarea persista în mintea multora. Aşa că turnarea unui film despre „măreţele” realizări ale conducătorului iubit şi ale poporului sovietic era mai mult decât binevenită. Imaginea pe care pelicula „Jurământul” încearcă să o impună este una a sacrificiilor colective şi a unui lider înţelept şi uman.

Deşi informaţiile pe care le poţi obţine astăzi despre un film atât de propagandistic sunt extrem de rare, în anii de după „eliberarea roşie” a României ele erau prezente în toate gazetele de specialitate. Rusificarea şi mai ales sovietizarea imaginarului şi a mentalităţii româneşti se producea la toate nivelurile.

Subiectul filmului este unul cât se poate de politic: jurământul pe care Stalin îl face la mormântul lui Lenin şi realizările înfăptuite sub comanda sa, cu sacrificii supraomeneşti ale poporului ales să ducă societatea umană pe culmile comunismului. Firul epic este şi el unul plicticos, previzibil şi canonic (în sensul liniei de partid). O familie de ţărani georgieni (asemenea lui Stalin), care suferă din cauza culacilor, a războiului civil şi apoi a celui de-Al Doilea Război Mondial şi care pierde toţi membrii familiei cu excepţia femeii-mame. Aceasta din urmă este dată drept exemplu de Stalin ca mamă eroină, femeia care a dăruit totul pentru ţara sa.

Ales să-l interpreteze pe Stalin, actorul Mihail Ghelovani afirma într-un interviu, la pu­ţină vreme după lansarea peliculei: „M-am străduit să absorb în mine toate cunoştinţele şi impresiile despre Stalin şi să-l înfăţişez sincer, liber, natural, în diferitele situaţii şi diferitele perioade ale vieţii sale şi a popoarelor.

Dacă această muncă a mea va ajuta spectatorul să înteleagă: cine este Stalin pentru poporul sovietic şi de ce a devenit dânsul conducătorul acestui mare popor după moartea lui Lenin, de ce este el continuatorul operei lui Lenin, şi de ce e atât de puternică legătura lui cu poporul, cum a ştiut Stalin să cimenteze laolaltă poporul sovietic şi să aducă ţara la cea mai mare victorie din istoria omenirii, eu mă voi socoti pe deplin satisfăcut.”

Articol aparut in revista Historia