vineri, 30 iulie 2010

„Mogulul” pantofilor din anii interbelici

Există totuşi o serie de factori care generează o creştere reală: imboldul dat de război, redistribuirea avuţiei şi extinderea teritoriului naţional. La toate se mai adaugă cristalizarea opiniei publice, precum şi apariţia nevoilor şi dorinţelor noi, generate de publicitate.

Reclama la pantofii produsi de Mociornita
Povestea unuia dintre cele mai mari branduri ale perioadei interbelice româneşti, Mociorniţa, începe cu decizia unui tânăr român, absolvent al Şcolii Superioare de Industrie de la Paris, care refuză să plece în SUA, considerând că viitorul său este mai aproape de România decât de orice altă ţară.

De aici şi până la punerea pietrei de temelie a primei fabrici care îi va purta numele, în 1923, în viaţa lui Dumitru Mociorniţa apare Margareta Alexandrescu, fiica lui Grigore Alexandrescu, un mare industriaş al perioadei antebelice. Acesta îl numeşte director peste una din fabricile sale de încălţăminte în 1909, iar la scurt timp Mociorniţa îi devine ginere. Tânărul Mociorniţa porneşte la drum cu un credit de 30 de milioane de lei şi cu un teren viran de 2 hectare la marginea Bucureştiului.

Utilajele sunt cumpărate în leasing din Germania şi Marea Britanie. Fabrica sa avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălţăminte din România interbelică. Potrivit reclamelor din ziarele vremii, existau 14 depozite de desfacere în toată ţara: trei în Bucureşti şi 11 în provincie. În 1941, cel care se născuse într-o familie de oameni săraci din Prahova era denumit „regele pantofilor“, fabrica sa având un capital de 250 milioane de lei. La momentul naţionalizării, când afacerea era condusă de Ion Mociorniţa (fiul lui Dumitru), pentru acesta lucrau 1500 de angajaţi şi capitalul ajunsese la aproape un miliard de lei. Dumitru Mociorniţa a participat şi la viaţa politică fiind deputat şi apoi senator de Ilfov.

Dumitru Mociornita
După instaurarea comunismului, familia Mociorniţa a refuzat să emigreze, iar tatăl şi fiul au făcut închisoare, pentru faptul că şi-au permis să construiască aici.

Dumitru a murit la 88 de ani în puşcăriile comuniste, în 1953. Fiul său, Ion, de profesie avocat şi patron al celebrei echipe de fotbal Carmen Bucureşti, a fost şi el închis doar pentru că moştenise o afacere prosperă, marcă neînregistrată nici până azi la OSIM.

Articol publicat in revista HISTORIA

vineri, 23 iulie 2010

Un scandal monden evitat: Căsătoria lui Carol al II-lea

Ante scriptum: Acest material a fost publicat şi în revista Historia, nr. 103, iunie 2010. 

Căsătoria prinţului moştenitor Carol cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, în 10 martie 1921, a fost un eveniment monden pe care presa din România aproape că l-a ratat.


Spre  deosebire de ce se întâmplă azi, când un eveniment mult mai mărunt – ca o simplă petrecere la care a luat parte prinţul moştenitor al Marii Britanii, văzut apoi ieşind în compania unei doamne – ar ţine prima pagină a ziarelor, nunta prinţului moştenitor al Coroanei României în data de 10 martie 1921 aproape că a trecut neobservată.
Fotografie   realizată în 8 mai 1921, la Bucureşti, la întoarcerea tânărului cuplu din luna de miere

Explicaţiile sunt dintre cele mai diverse. Pe de o parte, ţin de încrederea mare acordată de români monarhiei, sentiment consolidat de noile legi: agrară, respectiv, cea electorală, dar mai ales de câştigarea războiului. Date fiind circumstanţele, presa nu putea să lovească în această imagine, încercând să scoată un scandal din nunta lui Carol.

Pe de altă parte, se cunoşteau condiţiile în care se realiza această unire şi mulţi considerau că timpul aventurilor tinereşti ale prinţului Carol s-a încheiat şi că acesta, ca şi tatăl său, regele Ferdinand, se va concentra mai mult pe cariera de şef al statului, renunţând să mai fie preocupat de „fuste”.
Poate lucrul care a asigurat o discreţie foarte mare a fost chiar faptul că ceremonia s-a ţinut în Grecia şi nu la Bucureşti.

Familia regală din România trebuia să spele cumva ruşinea pe care viitorul moştenitor al tronului o făcuse în timpul războiului, când a fugit cu Zizi Lambrino (Ioana Maria Valentina Lambrino) la Odessa, unde s-a şi căsătorit în 1918.
Prima pagina a ziarului Universul câteva zile mai târziu

După ce au obţinut anularea mariajului, „zvăpăiatul” prinţ a fost adus acasă şi căsătorit cu prinţesa Greciei, căutându-se astfel o întărire a legăturilor cu această ţară. Naşterea lui Mihai pe data de 25 octombrie 1921 părea să pecetluiască evenimentul monden al anului care fusese aproape ratat de presa românească.

Cu siguranţă, toate acestea au contribuit la faptul că ziarul „Universul” a apărut în data de 12 martie 1921 cu un articol pe prima pagină, în care anunţa fugitiv nunta moştenitorului tronului. Ironia sorţii face ca acest eveniment din viaţa lui Carol să însemne cam tot atât cum a şi fost tratat, adică un aspect pasager. La foarte puţin timp de la naşterea lui Mihai, Carol uită de atribuţiile sale, atât cele părinteşti, cât şi cele de moştenitor al Coroanei, şi alege să plece din ţară cu noua sa amantă, Elena Lupescu, în 1925 renunţând la tot.

Trei ani mai târziu vine şi divorţul între Carol şi Elena. Împăcarea din 1930 s-a făcut la insistenţele guvernului şi a durat la fel de mult ca şi o promisiune electorală. Prinţesa Elena, cum a fost numită după 1926, a ales să se autoexileze în Italia.

În 1940, s-a întors în România, la chemarea regelui Mihai, care ocupase tronul şi care i-a acordat titlul de Regina Mamă Elena a României. Când, în 1947, Mihai I a abdicat, Regina Mamă Elena s-a întors în Italia şi, de atunci, şi-a împărţit viaţa între Florenţa şi Lausanne. S-a stins din viaţă în Elveţia, la Lausanne, în 1982, la vârsta de 86 de ani.

Regina Mamă Elena
Portret Regina Elena
 

Principesa Elena, prinţesă a Greciei şi Danemarcei, născută în 1896, era fiica Regelui Constantin I al Greciei şi a Reginei Sofia de Prusia. S-a căsătorit cu Principele Carol la 10 martie 1921, dând naştere, la data de 25 octombrie a aceluiaşi an, lui Mihai, viitorul rege Mihai I al României. Destinul acestei femei, care a primit titlul de Dreaptă între Popoare, oferit de statul Israel acelor ne-evrei care, prin efortul lor, au contribuit la salvarea evreilor persecutaţi, este unul trist şi discret. A încercat să fugă de ochii presei, autoexilându-se când soţul ei umbla cu diverse amante. A revenit în 1940 ca să îi fie sprijin fiului ei Mihai. În timpul războiului a reuşit să salveze de la moarte mii de evrei din Transnistria. În 1947 a luat iar drumul pribegiei alături de fiul ei. În 1993, când i s-a oferit post-mortem titlul amintit mai sus şi a fost înscrisă pe Zidul de Onoare de la Ierusalim, se împlineau 11 ani de la trecerea ei în lumea celor drepţi.

vineri, 2 iulie 2010

Un scandal financiar: „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”

Ante scriptum: Acest material a fost publicat şi în revista Historia, nr. 102, iunie 2010. 

„Snow White and the Seven Dwarfs“ („Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”) este primul film de lung-metraj lansat de Walt Disney în 1937, după o muncă de trei ani. Pelicula are la bază povestea omonimă a Fraţilor Grimm.

„Inovaţii, inovaţii şi iarăşi inovaţii” scria publicaţia „Curierul Filmului“ în ediţia de Crăciun a anului 1938 despre pelicula ce a deschis drumul lung-metrajului animat – „Albă ca Zăpada“. De alt­fel filmul este şi animaţia clasică cu cele mai importante încasări din toate timpurile, în primul an doar pe teritoriul Statelor Unite acesta a adunat încasări de peste 4.000.000 de dolari.

Premiera filmului a umplut sălile oriunde a rulat. În New York, circa 800.000 de oameni s-au înghesuit în sălile de cinema să vadă capodopera momentului. La puţin timp după lansarea de pe 21 decembrie 1937 a filmului, Walt Disney a declarat: „Visurile mele cele mai scumpe au fost cu prisosinţă împlinite prin frumoasa primire făcută de public. Voi realiza în fiecare an un desen animat de lung-metraj.

Pinocchio, apoi Bambi...” În pofida acestui succes fulminant recunoaşterea criticilor nu a venit imediat. Filmul a primit o nominalizare pentru cea mai bună coloană sonoră în 1938, trecând aproape neobservat la acea ediţie a Premiilor Academiei Americane de Film. În schimb, în anul următor, Walt Disney va primi Oscarul de onoare (reprezentat de 8 statuete, dintre care şapte mici), cu menţiunea „Inovaţie indiscutabilă în domeniul cinematografic care a fermecat milioane de spectatori şi care a deschis vaste perspective cinematografiei”, acordat de Shirley Temple.

Nemulţumiri şi proces de plagiat

Filmul a costat în jur de 1.4 milioane de dolari, însă după lansare, când încasările au început să crească într-un ritm ameţitor, au început primele discuţii cu privire la bani. Walt Disney şi regizorul David Dodd Hand au folosit peste 750 de artişti însă nemulţumirile au apărut din partea celei care a dat glas personajului Albă ca Zăpada, cântăreaţa Adriana Caselotti, care a încasat suma de 288.000 de dolari, şi a tenorului Harry Stockwell (vocea Prinţului), care primise cam jumătate, şi care au cerut un supliment de plată pentru faptul că melodiile folosite în film au fost ulterior puse pe disc şi vândute separat. De asemenea, succesul i-a adus şi un proces de plagiat cu un cântăreţ american, Old Eli, care a declarat că în filmul lui Disney se regăseşte un cântec al său, însă justiţia a dat câştig de cauză producătorului.

„Albă ca Zăpada“, film de groază

Umanizarea pădurii în care vânătorul decide să o lase singură pe tânăra prinţesă, dar şi celelalte elemente, care azi ne par fireşti şi posibile doar în lumea virtuală a animaţiei, au făcut ca ­mulţi copii din acea perioadă să fie înspăimântaţi de lumea desenului animat. Lucrurile au mers până la restricţionarea accesului în sala de cinema a copiilor sub 16 ani neînsoţiţi, în Marea Britanie. În România, filmul a ajuns relativ târziu, undeva prin 1939, datorită cererii sale imense. Totuşi informaţia potrivit căreia nu ar fi rulat deloc până în 1989, cum s-a întâmplat cu pelicula „Dictatorul” (1940) a lui Charlie Chaplin, este eronată.

3DDDDDDDD

Mania lui 3D a înnebunit pe toată lumea. Zilele trecute un coleg venise mai devreme la lucru... de ce oare? Ca sa apuce priuml ziar 3 D din România.

Azi fără să îmi doresc neapărat prea mult am văzut două doamne care asigură curetenia prin clădire pe aici, chicotind şi înghiontindu-se. M-am gândit: la ce naiba s-o fi uitând aşa de animate? Ce material le-a stârnit atât de tare curiozitatea?

Şi tot străduindu-mă să îmi dau seama că stăteau cam cu spatele şi ascundeau bucata de hârtie ca pe ceva preţios, m-am luminat la faţă văzându-le că pe nas au ochelarii aia ceacâri, cu un ochi de-ul fel şi cu unul de alta. Iote domle unde s-a ajuns... mania 3 D e mai presus de orice, de e ultimul trend.