vineri, 28 octombrie 2011

Tezaurul românesc ameninţat: Uite timbrul, nu e timbrul...

Exista o modă, în vremea copilăriei mele, a micului colecţionar de timbre. Bătrânii filatelişti, pentru care manifestam un respect aproape egal cu veneraţia, îmi certificau faptul că această pasiune nu era deloc nouă. Poate doar metoda de a agăţa fete folosind celebra replică, „Nu vii pe la mine, să îţi arăt colecţia de timbre?”, era în sine un scop pentru tinerii filatelişti amatori.

Lăsând deoparte nostalgia unei epoci, trebuie spus că obiectele filatelice au reprezentat dintotdeauna o valoare cu mult mai mare decât ne-am putea imagina. Pasiunea pentru filatelie a unora dintre români a făcut ca, în acest moment, statul român să deţină un tezaur, a cărui valoare valoare îl aşază, probabil, între primele cinci din lume. Spunem probabil pentru că nu se cunoaşte exact nici numărul, şi nici valoarea pieselor aflate în evidenţa actualului Muzeul Naţional Filatelic (MNF), înfiinţat în 2004, ca sucursală a Poştei Române.

Potrivit directorului Muzeului Naţional Filatelic, doamna Lia Galic, în administraţia instituţiei pe care o conduce se găsesc în acest moment „în jur de 14 milioane de piese, reprezentând atât timbre, cât şi matriţe, plicuri prima zi, efecte poştale, machete şi alte obiecte”. Specialişti în domeniu estimează valoarea totală a pieselor filatelice din patrimoniul muzeului în jurul sumei de 500 de milioane de euro, dat fiind că aproximativ 5.000 de piese sunt unicate. La acestea se adaugă cele care sunt în sine documente istorice, prin semnăturile de aprobare date de diverse personalităţi politice sau culturale. Întrebată despre valoarea efectivă a tezaurului MNF, Lia Galic ne-a răspuns uşor evaziv: „Este foarte greu de estimat pentru că valoarea pieselor o dă piaţa şi ar trebui studiate toate licitaţiile... Nu vă pot spune cu exactitate.”


Traseul sinuos al timbrelor româneşti
Înainte de a prezenta situaţia actuală a timbrelor de la Muzeul Naţional Filatelic, se cuvine să povestim cum s-a ajuns ca într-o ţară cu un tezaur filatelic imens să nu existe un muzeu până atât de târziu în istorie. Prima menţiune despre o colecţie filatelică a Poştei Române datează din 1891, când colonelul Augustin Gorjan, directorul de atunci al Poştei, anunţa iminenta deschidere a unui muzeu poştal. Cert e că obiectele poştale şi colecţia de timbre nu au fost nicicând accesibile vizitatorilor, având doar un caracter închis. Colecţia, denumită Conservatorul de timbre, a avut o existenţă agitată, trecând prin mâna mai multor administratori: Poşta Română, Banca Naţională sau Imprimeria Statului. Ca urmare a unor sesizări privind posibilele sustrageri de timbre, în 1984, Nicolae Ceauşescu – încercând să limiteze accesul la acestea – mută cea mai mare parte a timbrelor la BNR, sub denumirea de Tezaurul Naţional de Timbre al României. După Revoluţie, colecţia revine la Poşta Română şi intră într-un con de umbră.
Abia în decembrie 2003 ia naştere Muzeul Filatelic, dar nu ca o instituţie juridică de sine stătătoare, ci ca o sucursală a Poştei, care se obligă să respecte legislaţia în vigoare privind colecţiile muzeale (311/2003) şi protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (legea 182/2000, respectiv 488/2006). Anul următor, instituţia primeşte, printr-o hotărâre de guvern, titulatura de muzeu de importanţă naţională. Totuşi, faptul că patrimoniul acestui muzeu, şi muzeul ca atare, se află sub o altă administraţie creează unele inconveniente privind modalitatea de a controla corecta sa valorificare şi conservare. În primul rând, cei care sunt îndreptăţiţi să controleze nu vin din zona de cultură. Apoi, cei care administrează acest patrimoniu se află undeva la mijloc între legislaţia culturală în vigoare şi cea privind proprietatea privată; de aceea, ce este obligatoriu la celelalte muzee ale ţării aici poate purta titlul de opţional.  

Spre exemplu, Muzeul Naţional Filatelic nu este acreditat. Directorul instituţiei se apără spunând: „Probleme nu sunt. Acreditarea unui muzeu este o operaţiune destul de complicată şi chiar n-aş şti să vă spun o cifră, dar nu cred că mai mult de 25% din muzeele din ţară sunt acreditate”. De asemenea, nici speranţe de acreditare n-ar fi prea curând, spune Lia Galic. „Păi, din 2004 până în 2011 nu s-a reuşit acreditarea muzeului şi probabil că nu va fi, pentru că nu îndeplinim toate condiţiile pentru acreditare. Legea este destul de severă şi sunt nişte condiţii pe care, efectiv, nu le vom putea îndeplini. E vorba în primul rând de spaţiu. Noi avem un spaţiu concesionat de la Muzeul de Istorie. Sunt trei săli, iar tezaurul de timbre nu se află aici (acesta se găseşte într-un depozit de pe Calea Griviţei – n.a.), decât ceea ce e expus în săli; practic, materialele noastre filatelice se află în altă parte. Apoi, una dintre cele mai grele condiţii legale pe care nu le putem îndeplini, care îmi vine acum în minte, este faptul că am avea nevoie de un laborator de restaurare, de un restaurator. Specialişti avem, dar restauratori nu. Deşi mai puţine piese din colecţiile noastre pot fi restaurate, timbrele niciodată, eventual matriţele şi machetele ar avea nevoie... Dar vă spun că este una din condiţiile pe care nu le vom putea îndeplini, pentru că n-avem spaţiu să facem şi laborator de restaurare. Specialişti avem şi, în continuare, îi şcolarizăm pe cei existenţi”. Poate că dacă muzeul ar fi aparţinut direct de Ministerul Culturii, lucrurile ar fi stat puţin diferit şi vina s-ar fi împărţit...

Numeroase nereguli, semnalate într-un raport al Curţii de Conturi, în 2009
În anul 2004, odată cu apariţia Muzeului Naţional Filatelic, a început şi inventarierea timbrelor şi a obiectelor filatelice. Patru ani mai târziu, MNF confirma încheierea acestui inventar. Totuşi, în 2009, când se efectuează un control de la Curtea de Conturi, lucrurile nu mai sunt aşa de clare cât priveşte finalizarea inventarierii. Acesta, în primul rând, pentru că aproape 900.000 de timbre erau neînregistrate. La acel moment, Curtea de Conturi a emis un document prin care sugera ca patrimoniul Muzeului Naţional Filatelic să fie transferat la Banca Naţională, menţionând o serie de grave nereguli şi ilegalităţi, din care amintim: aproape toate timbrele nu erau înregistrate şi clasate ca bunuri aparţinând patrimoniului public al statului (doar 8 piese din aproape 9 milioane de timbre fuseseră clasate!), nesemnalarea şi neexpertizarea unui număr de 875 de timbre Cap de Bour (emisiunile I şi II), asupra cărora planează suspiciunea de fals, trimiterea a 6.373 de mărci poştale valoroase (estimate la 400.000 RON) la expoziţii fără să se verifice dacă au revenit, existenţa a aproape 900.000 de timbre neînregistrate nicăieri şi diverse alte minusuri. Cerând doamnei director să comenteze aceste lucruri prevăzute de raportul Curţii de Conturi din 2009, aceasta ne-a declarat că are cunoştinţă de acel control, dar că nu era în funcţie la momentul respectiv (Lia Galic este director al MNF din ianuarie 2010 – n.a). „Da, ştiu despre controlul acela, dar Curtea de Conturi îşi face datoria, găseşte, mă rog, ei spun la toate neregularităţi şi abateri de la lege. Nu e nimic grav decât faptul că nu s-a încheiat încă inventarierea timbrelor. Acesta e un proces de foarte lungă durată, care a început în 2004. Într-adevăr, în patrimoniul cultural naţional au fost clasate doar 8 obiecte până acum, cele care au fost considerate cele mai importante”.
La întrebarea privind situaţia celor aproape 900.000 de timbre neînregistrate, doamna Galic ne-a asigurat: „Sunt tot atât de multe, în sensul că nu au dispărut, n-a dispărut nici unul. În plus, s-au rezolvat aproape complet. În maximum 5 săptămâni, ele vor fi înregistrate. Acum ele sunt evaluate pentru că nu sunt toate piese care să merite a fi înregistrate în colecţiile muzeului. Ele vor fi păstrate, chiar dacă sunt timbre rupte de pe scrisori, deci nu sunt piese filatelice de valoare. Acestea au fost pur şi simplu nişte saci cu timbre depozitate în Conservator”.
Ce s-a întâmplat cu aproape 90.000 de timbre în intervalul mai 2009-iunie 2010?
Totuşi, într-un inventar făcut în iunie 2010 chiar de MNF, numărul de 882.380 de timbre neînregistrate – prezent în documentul Curţii de Conturi din mai 2009 – scăzuse la doar 881.883. Există probabilitatea ca procesul de contestare în instanţă a raportul Curţii de Conturi, deschis de Poşta Română, să fi fost interpretat ca o măsură ce nu mai obligă muzeul să continue înregistrarea timbrelor.

Alarmant este faptul că acelaşi inventar al Muzeului Naţional Filatelic menţionează mai multe lipsuri fără explicaţie decât în 2009 (1.582, faţă de 1.002) şi mult mai puţine timbre înregistrate în colecţia de bază a MNF (8.834.397 de timbre în 2010, faţă de 8.924.541 în 2009). Ce s-a întâmplat cu aproape 90.000 de timbre în intervalul mai 2009-iunie 2010? Cu privire la acest lucru directorul muzeului ne-a precizat: „Timbrele sunt tot atâtea câte s-au numărat. Deci, ele au fost numărate bucată cu bucată şi verificate bucată cu bucată. În procesul verbal din care citează Curtea de Conturi s-au făcut nişte erori de redactare, sunt nişte listinguri făcute pe calculator. Au fost, efectiv, adiţionări greşite, deci timbrele nu s-au mişcat, n-au dispărut, sunt tot atâtea câte a numărat Comisia. În privinţa lipsurilor amintite de raport, cele 1.002, trebuie spus că în Conservator se află şi foarte multe documente şi s-a lucrat, paralel cu inventarierea, şi la verificarea documentelor, găsindu-se astfel explicaţii. Au fost timbre trimise de Ceauşescu la diverse expoziţii. Deci, există explicaţii pentru lipsa lor. Au fost trimise la expoziţie, au fost donate Şahului Iranului. Cele 6.000 de timbre trimise la expoziţii cu o simplă menţiune, «trimis la expoziţie», fără actele necesare, s-au găsit, ele au fost căzute la momentul respectiv, dar n-aveam toate documentele. Deci, practic, ce aţi găsit în documentul Curţii de Conturi sunt citate din procesul verbal încheiat de comisia de inventariere. Oamenii au făcut inventarierea timbrelor, au scris tot ce-au găsit la faţa locului, inclusiv aceste lipsuri. Între timp, s-au mai găsit dosare, documente, registre şi ele au fost scăzute de conducerea Poştei şi a Ministerului din anii ’60, ’70. Dar, în 2009, când s-a încheiat acest proces, n-am avut acces la aceste acte, care erau unele în Arhiva Poştei, altele la Minister. Deci e o muncă destul de laborioasă”.

„Mă îndoiesc că se puteau sustrage”
Dacă în privinţa existenţei unui microclimat – conform standardelor, temperatură constantă între 18-22 de grade şi umiditate cuprinsă între 50-60% – care ar fi putut să explice deteriorarea unor piese doamna director nu ne lămureşte, aceasta ne asigură însă că nu există nicio suspiciune de furt asupra personalului muzeului: „Timbrele au microclimat, dar înainte de 1990 vorbim despre nişte ani în care se făceau confiscări multe. Sunt timbre care provin din confiscări, din donaţii. Iar când se confiscau timbre de către Miliţia lui Ceauşescu, chiar nu se uita nimeni dacă au valoare sau nu. Erau pur şi simplu aduse în saci, în plicuri. Cele de valoare au fost înregistrate, dar probabil că la momentul respectiv n-au fost considerate importante, de-aia au fost lăsate... Cum, de altfel, nici nu sunt valoroase. Cât priveşte suspiciunea ca cineva să fi sustras ceva, fie şi dintre exemplarele neînregistrate, nu am cunoştinţă de aşa ceva. Mă îndoiesc că se puteau sustrage. Deci, ele au fost acolo şi există documente. Deci, ele au mai fost inventariate în 1984. S-a făcut o inventariere. Există o lege care spune că inventarierea se face la 15 ani, deci asta nu înseamnă că n-au fost înregistrate. Doar cele rupte, de care pomeneam mai devreme. Ele n-au fost scăzute, există în continuare şi sunt evaluate; şi care merită să fie păstrate în colecţii vor fi păstrate în colecţii, restul nu ştiu, va hotărî conducerea Poştei, ministerul, vom face nişte propuneri să le depozităm undeva“.

În privinţa contractării unei poliţe de asigurare pentru obiectele filatelice, cele mai multe uşor perisabile, doamna director ne-a spus că este la curent cu situaţia, dar preferă să nu ne răspundă. În schimb, şi-a manifestat speranţa ca poate într-o bună zi va fi şi în România „un Muzeu al Poştei mare şi frumos, aşa cum sunt în alte ţări“, măcar pe jumătate din cât este proaspăt relansatul Muzeul „Antipa”.

Dincolo de cele menţionate de Raportul Curţii de Conturi din 2009, de inventarul Muzeului Naţional Filatelic din 2010, de lipsa acreditării, de lipsurile cu sau fără explicaţii, de inexistenţa unei asigurări a bunurilor sau de posibilitatea de a folosi obiectele filatelice într-un scop turistic mai larg, rămâne o întrebare: ce s-ar întâmpla cu patrimoniul unei sucursale a Poştei dacă această instituţie ar da, ipotetic, faliment, în condiţiile în care doar 8 piese filatelice sunt clasate în patrimoniul naţional cultural mobil, colecţia nefiind în patrimoniu public, ci în cel privat? Cine ar putea revendica aceste piese unicat şi documentele de care aminteam mai sus? Cel mai probabil... nimeni, iar un tezaur naţional estimat de specialişti la aproape 500 de milioane de euro ar dispărea.

Nici acuarela lui Joan Miro nu e clasată în patrimoniul naţional
Prezentam în paginile revistei noastre, în numărul din luna iulie a anului trecut, una dintre cele mai importante piese al Muzeului Naţional Filatelic, acuarela celebrului pictor catalan Joan Miro, donată statului român după inundaţiile devastatoare din 1970. Cunoscând adulaţia catalanilor pentru acest pictor – catalanii au un mozaic reprezentând una dintre picturile lui Miro, la intrarea pe principala arteră turistică a Barcelonei, Rambla, şi au încercat să claseze în patrimoniu UNESCO toate lucrările sale – am întrebat-o pe doamna director dacă această piesă pe care o deţine Muzeul Naţional Filatelic a fost clasată în patrimoniul cultural naţional. Răspunsul este dezamăgitor: „Nu s-a ocupat nimeni. Deci până acum mai puţin de un an nici nu s-a dat mare importanţă acestui tablou. Acum l-am pus în valoare şi am avut şi un eveniment legat de el, în decembrie anul trecut. Deci chiar să zic că din decembrie 2010 a început să se dea importanţă acestui tablou. Aşa că urmează"

marți, 25 octombrie 2011

Cetatea Giurgiu arată mai rău ca după asediu lui Mihai Viteazul şi al lui Vlad Ţepeş VIDEO

Octombrie 2011. Mult râvnita cetate a Giurgiului arata ca după un lung şi groaznic asediu. Totul în jur e pârjolit şi printre dărâmături mă aştept să dau de leşurile soldaţilor care au apărat-o până în ultima clipă. Te aştepţi ca dintr-un moment în altul să apară un voievod român, o paşa otomană sau vreun general rus care să-şi proclame victoria asupra unei redute care nu s-a predat până când zidurile nu s-au surpat cu tot cu apărători. Din păcate în această poveste nu e pic de eroism. Fumul înecăcios nu e de la proiectile medievale, iar cadavrele sunt doar peturi şi alte mizerii care ard mocnit între săpăturile arhelogice efectuate în ultimii 30 de ani, la ce a mai rămas după 200 de ani de indolenţă şi uitare.

Cum a început măreaţa şi trista poveste a Cetăţii Giurgiu
Povestea cetăţii aşezate pe malul Dunării începe undeva în secolul al XIV-lea. S-a crezut iniţial că a fost ridicată de către genovezi, tocmai ca să contoleze unul dintre principalele vaduri ale Dunării de Jos. Aserţiunea se baza pe supoziţia că numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al Genovei. S-a stabilit ulterior că afirmaţia era nefondată, iar N. A. Constantinescu a propus derivarea numelui de la "un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu". Oricum datarea exactă este imposibilă.

Dincolo de disputele privind originea exactă şi fondatorii cetăţii, datele istorice indică faptul că aceasta a apărut în efortul constructiv de întărire a malurilor Dunării care s-a desfăşurat înainte de anul 1388, intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-dunărene.

Prima menţiune a cetăţii este făcută chiar în perioada 1380-1390, în cunoscutul Itinerariu de la Bruges (« Călători străini...», vol. I, Bucureşti, 1968), unde este menţionată localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptăţi presupunerea că cel târziu la data redactării exista la vadul de trecere peste Dunăre cel puţin o localitate numită Jargo.

De asemenea, în Codex Latinus Parisinus, redactat cu probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia Zorio, cu menţiunea „luogo deserto" (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât că cetatea existentă fusese probabil distrusă în urma invaziei turceşti din 1394. Ştim, de atunci, din diploma dată lui Ioan Maroth în 1404 de Sigismund, că a fost cucerită de altfel şi cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus face referire la bătălia de la Nicopole şi nu este o sursă directă pentru această zonă, ci una mai degrabă tangenţială.

Avem aşadar două datări posibile pe care le găsim în relatările unor călători care au trecut prin zonă: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Batrân) şi 1388, sau, în cazul în care admitem că noua situatie politica de după 1388-89 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 şi cel târziu 1396 (acceptând informaţia din Codex Latinus Parisinus), data care ar putea fi decalată cu doi ani în cazul în care informaţiile cu privire la conflictele de graniţă ar fi complete.


Pe de altă parte, prima atestare documentară într-un act intern a oraşului Giurgiu (şi implicit a Cetăţii din Insulă), din 23 septembrie 1403, apare într-un document reprezentând reînnoirea tratatului de alianţă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu Wladislaw Jagello, regele Poloniei, emis de Cancelaria domnitorului muntean, în care se menţionează că „...scrise sunt aceste lucruri în cetatea noastră Giurgiu", specificându-se şi funcţia sa citadină.

Pe urmele lui Mircea cel Bătrân
Astfel, am putea spune că înainte de 1394 sau între aceasta ultimă dată şi 1396 nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare corespunde realităţii, deoarece domnii Ţării Româneşti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destrămarea taratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Batrân a cucerit Chilia. Aceste fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toata această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retrasarea graniţelor balcanice şi reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Ţării Româneşti. De asemenea ar trebui să amintim ca N. A. Constantinescu a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn şi pământ.
Totuşi acest punct întărit nu putea să rămână ca o ameninţare pentru graniţa Imperiul Otoman. De aceea după ce în prima jumatate a secolului al XV-lea cetatea a fost cucerită pe rând când de valahi, când de turci, din 1438 punctul fortificat revine otomanilor.

Mărită, în 1560, cetatea a deveni un veritabil cap de pod pentru sultani peste Dunăre. Importanţa cetăţii este sporită şi de primirea titulaturii de kaza. Existenţa unui asemenea punct în stânga Dunării şi foarte aproape de Bucureşti a dus la un amestec major a sultanilor în trebuirile interne ale Ţării Româneşti. Astfel se explică raidurile de cucerire ale lui Mihai Viteazul. Voievodul a reuşit pentru câţiva ani să păstreze cetatea, după marea victorie de la Giurgiu din 1595. Doi ani mai târziu turcii reveneau în cetate pe care o refac şi o măresc. Timp de aproape 150 de ani cetatea nu a mai suferit asedii. Ultimul voievod român care a încercat o recuperare a ei a fost Mihnea al III-lea, dar acest lucru nu a făcut altceva decât să ducă la refacerea edificiului şi la fortificarea oraşului. Treptat cetatea din insulă îşi pierde importanţa. Ultima oară când e folosită drept bastion de apărare a fost în timpul luptelor ruso-otomane (1768-1774). Deşi a fost cucerită de ruşi, cetatea revine turcilor care fortifică oraşul, devenind magazie de muniţii. În toate războiele ruso-austro-otomane ce au urmat cetatea a fost asediată.

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În 1829 revine în administaraţiei Ţării Româneşti. Tot atunci putearea protectoare, Imperul Rus, decide dezafectarea cetăţii şi dărâmarea parţială a zidurilor. Situaţia actuală a celor două cetăţi de la Giurgiu, dărâmate parţial în 1829, este urmarea atitudinii populaţiei şi autorităţilor vreme de 125 ani.

Începutul cercetărilor şi lucrările de restaurare
Îndemnul la cercetare adresat de Nicolae Iorga giurgiuvenilor în 1929 a fost transpus în viaţă abia în 1955, când avut loc prima campanie de săpături arheologice, sub egida Academiei Române. Deşi rezultatele ştiinţifice erau promiţătoare, şantierul a rămas închis două decenii.

În 1975, când ruina era ameninţată cu distrugerea totală, noul Muzeu Judeţean din Giurgiu a încheiat un protocol cu instituţiile de istorie militară, care a funcţionat neîntrerupt 22 de ani (1976 - 1997). În 1998 arheologul lt. col. Dan Căpăţână s-a pensionat, iar Ministerul Apărării Naţionale şi-a declinat pe viitor interesul pentru şantierul de la Giurgiu. Pe de altă parte, Direcţia Monumentelor Istorice (sub diversele ei titulaturi), Ministerul Culturii şi celelalte foruri centrale abilitate nu au avut niciodată atitudinea cuvenită faţă de importanţa monumentului.

După ce s-au început săpăturile, în anii '80, pe şantierul arheologic de la Cetate s-au executat lucrări empirice de completare şi egalizare a suprafeţelor cu piatră făţuită, recuperată de la alte construcţii. Deşi realizate într-o manieră primitivă, aceste completări şi-au dovedit în timp utilitatea.
Primele studii pentru un viitor proiect de restaurare, pe baza rezultatelor obţinute arheologic, au fost întreprinse de arhitectul Gheorghe Sion, care a susţinut mai multe comunicări ştiinţifice pe această temă. În 1999, Consiliul Local l-a audiat pe specialistul în cauză şi s-a hotărât comandarea proiectului, dar arhitectul oraşului a tergiversat transmiterea temei şi problema a fost „îngropată".



Discuţii amatoriste aducătoare de necazuri
Lăsând trecutul deoparte, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivul numit „Cetatea din Insulă" sau Cetatea lui Mircea cel Bătrân este declarat monument de categoria „A" şi orice decizie în legătură cu el trebuie avizată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice de pe lângă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Edilii giurgiuveni şi diverşi cetăţeni şi-au manifestat în repetate rânduri dorinţa de a face ceva pentru protejarea şi valorificarea Cetăţii. Unii visează chiar reconstituirea ei, aşa cum au văzut în alte ţări ori măcar cum arată Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului.

Arhitecţi şi ingineri bine intenţionaţi, dar incompetenţi în materie şi-au dat cu părerea. De asemenea istorici şi arheologi, care au cunoştinţe superioare faţă de oamenii obişnuiţi, dar nu sunt specialişti în cetăţi, au propus cu entuziasm fie soluţii nerealiste, fie sărirea unor etape sau ocolirea unor obstacole, ceea ce ar conduce însă la blocaje şi ar îngreuna posibilitatea accesării unor fonduri europene, condiţie esenţială pentru salvarea Cetăţii.

Cauzele degradării monumentului
1. De când au început lucrările arheologice până în toamna anului 2009 a lipsit un gard împrejmuitor care să limiteze accesul neautorizat.

2. Neasigurarea cu pază permanentă a perimetrului a permis depozitarea ilegală a deşeurilor în zonă.
3. Infiltrarea apei din Canalul Plantelor (adiacent Cetăţii Giurgiu) la fiecare inundaţie ori creştere semnificativă a nivelului apei şi transformarea sitului într-un lac, ce a favorizat erodarea în timp a ruinelor.
4. Lipsa aproape totală de interes a reprezentanţilor administraţiei publice locale în identificarea de resurse financiare (inclusiv prin accesarea de fonduri comunitare) pentru descărcarea de sarcină arheologică, restaurarea/conservarea cetăţii şi amenajarea zonei în vederea valorificării turistice.

Toate aceste lucruri plus focul pus din când în când face ca o cetatea care ar fi putut fi emblema oraşului să rămână doar o ruină. Dacă am compara doar cu cele două cetăţi amintite mai sus ne putem da seama că autorităţile stau pe o mină de aur, care însă riscă să dispară pentru totdeauna. Există încă ideea că un oraş de vamă nu are cum să piară, dar actualul context european arată că libera trecere ar putea în timp să diminueze drastic bugetele de altă dată. Folosirea componentei culturale ar fi mai mult decât un colac de salvare în acest caz, însă nimeni nu are de gând să se concentreze asupra unor ruine arse şi pline de gunoaie. Pentru moment, banii care se mai adună în acest important punct de vamă au alte priorităţi, între care Cetatea Giurgiu nu se regăseşte.

„O mie de vorbe, doi bani nu fac"
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Giurgiu, domnul profesor Niculae Adrian consideră că singurul vinovat ar fi doar lipsa fondurilor. Singurele realizări concrete cu care autorităţile şi Direcţia pe care o conduce se pot lăuda este realizarea unui gard care împrejmuieşte (aproape total) perimetrul. În rest, aşa cum şi domnia sa recunoaşte lucrurile s-au rezumat doar la discuţii.
Voiam să vă întreb în primul rând, care este importanţa istorică a Cetăţii Giurgiu?
Ea este în lista monumentelor, ca monument de importanţă naţională.
Din câte mi-aduc aminte a fost construită în timpul lui Mircea cel Bătrân?
Da. Deci este de importanţă naţională, dacă raportăm strict la importanţa direcţiei noastre.
Am înţeles. Dar care e situaţia ei actuală, cum se prezintă monumentul, cum arată?
În acest moment nu sunt luate măsurile necesare de către proprietar, ca să zic aşa, încât ea să se prezinte într-o stare foarte bună. Adică din lipsa fondurilor nu se pot efectua lucrările de protejare în adevăratul înţeles al cuvântului.

Cine este proprietarul?
Proprietarul ar fi Administraţia Publică Locală. Cetatea Giurgiu este în patrimoniul ei. Pentru lucrările de acolo au tot fost discuţii pentru a se începe anumite proiecte de restaurare, însă personal cred trebuie un parteneriat între autorităţi şi un investitor. De asemenea ar trebui inclusă pe o listă a priorităţilor naţionale, în ceea ce priveşte patrimoniul, fiindcă sunt foarte multe activităţi care ar trebui desfăşurate acolo. În primul rând descărcare arheologică, apoi şi celelate, pentru că sunt multe, multe lucruri care ar trebui făcute şi fondurile, din păcate, nu sunt.
Dar ce măsuri s-au luat până în prezent pentru protejarea edificiului? Ştim că acolo au săpat cei de la Muzeul Militar Naţional mai bine de 22 de ani.
Dan Căpăţână a fost cel care s-a ocupat de tot până s-a pensionat în 1998. Păi de când n-a mai săpat Dan acolo, în ideea de a se mai descărca de sarcină arheologică părţi din cetate, nu s-a mai lucrat nimic pe linia aceasta.

Nici de restaurare nimic nu s-a mai făcut?
Nu, nu, nu. Păi ca să ajungi la restaurare în primul rând trebuie să faci nişte relevee şi ca să faci relevee trebuie să faci descărcarea de sarcină, de aceea vă spuneam mai devreme.
Dar ansamblul a fost până la urmă încercuit cu gard?
Da, da, da. De către Primărie.
Eu am trecut pe acolo, prin 2009, pe la începutul anului şi nu era încercuită?
Da. S-a făcut lucrul acesta pe la începutul lui 2010. Noi am cerut, la un moment dat, din poziţia pe care o avem ca Direcţie de Cultură, ca obiectivul să fie inclus între cele protejate de Poliţie şi Jandarmerie. Acest lucru s-a realizat în baza unei colaborări cu cele două instituţii. Se dorea la un moment dat şi chestiunea asta şi cu îngrăditul a fost să nu se depoziteze pe acolo, ştiu şi eu, diferite resturi menajere.

Şi s-a curăţat pe acolo?
Parţial.
Eu am trecut şi acum vreo două zile pe acolo şi era dat foc. M-am speriat când am văzut, nu-mi venea să cred. Ardeau nişte gunoaie. Nu mi-a venit să cred!
Ştiu, aşa este. E un lucru foarte sensibil acum. Toată lumea, toţi ştiu cât de importantă este, dar lipsa fondurilor determină starea care este acolo. Noi ca Direcţie nu avem pârghii foarte multe decât să cerem să respecte legislaţia. Ne sunt aduse argumente că nu sunt bani, ceea ce este şi adevărat, de altfel. E destul de delicat.
Dar dumneavoastră puteţi să daţi amenzi proprietarului?
Da. Da, se pot da amenzi. Dar cum să vă spun, noi tot am încercat să reuşim să găsim formula prin care să facem ceva acolo. A da o amendă acum nu înseamnă că am şi rezolvat.
Dar pentru valoarea turistică nu se poate face nimic acolo pentru că încă nu-i descărcat şi...
Ba da. Ea poate fi inclusă într-un traseu turistic şi nu trebuie să facă neapărat descărcarea de sarcină arheologică pentru a fi inclus. Însă ar trebui făcut un itinerariu turistic. Ştiu că s-au tot încercat lucrurile acestea la nivelul municipiului şi la nivel de judeţ. Faptul că nu este făcută descărcarea arheologică asta nu înseamnă că nu poate fi inclusă într-un traseu turistic. Dar din păcate nu s-a făcut lucru acesta.

La Primărie sunt lucruri demarate, însă apoi s-au oprit. Mai e un aspect mai puţin ştiut Dan Căpăţână, cel care a condus săpăturile de la cetate vreo 20 de ani, a păstrat cele mai multe din notiţele săpăturilor pentru el. Nu se ştie exact ce s-a descoperit, până unde, la ce nivel. E o situaţie destul de încurcată. Părerea mea e că nu se va rezolva mare lucru până când nu se vor găsi toate fondurile necesare pentru a se efectua descărcările de sarcină arheologică, relevee şi toate celelalte. Pentru asta trebuie o echipă, o echipă în adevăratul sens al cuvântului, cu oameni de specialitate. Altfel lucrurile vor fi amânate sau făcute de mântuială.

Dar nişte fonduri europene nu s-ar putea debloca pentru acest edificiu?
Ba da. Păi tocmai asta s-a şi încercat la un moment dat. A fost o discuţie să se facă un parteneriat cu o mare universitate din Europa. Au fost multe discuţii dar, până la urmă, încă nu s-a concretizat nimic.
Ştiu că multă vreme cetatea a fost sub administraţie otomană. Nu credeţi că dacă v-aţi adresa ambasadei turce din România pentru un parteneriat aţi avea mai mulţi sorţi de izbândă?
Au fost mai multe faze ale cetăţii. Mai multe etape printre care şi cele otomane. Eu ştiu că au fost discuţii în acest sens, dar v-am spus, deocamdată suntem în situaţia de acum. Adică aproape nu s-au făcut paşi foarte importanţi.
Există vreun vinovat pentru toate lucrurile astea sau ...?
E greu a găsi un anume vinovat. E foarte greu. Pentru că ştiţi ce se întâmplă, totul pleacă de la lipsa aceasta de fonduri şi a spune unde e vinovatul, pentru că ştiţi, aşa, chestii de a da cu o greblă şi să ia de acolo gunoiul lucrurile astea se face. Dar dacă vrem să ajungem la restaurare acolo deja lucrurile sunt mult mai mult decât cosmetizare.
Dar şi cosmetizarea asta am putem să încercăm să o folosim. Astfel am putea să apropiem mai mult oamenii de zona respectivă, să înţeleagă că e o cetate nu doar interesantă, ci extrem de importantă pentru istoria noastră. Cetatea Giurgiu a fost foarte multă vreme un punct de reper la graniţa dintre cele două imperii.
Păi a fost. Şi cetatea aceasta a fost una dintre cele mai importante de pe malul Dunării. O să mai vorbim şi noi cu cei de la Primărie, poate cu ADP-ul, însă eu m-am raportat în discuţia cu dumneavoastră mai mult la fondurile de care ar fi nevoie şi la încercarea de a restaura.

De la o problemă, la alta
Vorbind cu domnul profesor Adrian Niculae, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Giurgiu, care a fost deosebit de amabil să ne răspundă la întrebări, ne-am dat seama şi de o altă problemă care ar putea să influenţeze mersul greoi al acestor „probleme delicate". Problema în cauză are două aspecte: unul ar fi legat de legislaţie, care nu oferă suficiente pârghii de acţiune a celor care se află în fruntea Direcţiilor de Cultură, iar al doilea ar fi legat de calitatea oamenilor aflaţi în fruntea acestor instituţii deconcentrate.
De această dată ne vom axa puţin asupra celui de-al doilea aspect. În cursul campaniei pe care am lansat-o privind aspectul deplorabil al patrimoniului istoric al României, de cele mai multe ori directorii Direcţiilor de Cultură erau artişti şi sau oameni de cultură: poeţi, preoţi, profesori etc. O parte semnificativă dintre aceştia sunt oameni bine intenţionaţi, dar niciunul dintre ei nu este specialist în probleme de patrimoniu. De multe ori se lasă „păcăliţi" de discuţii liderilor locali şi speră că lucrurile se vor rezolva pe cale amiabilă. Atribuţiile de control şi sancţiune sunt reduse la minim pentru că nefiind specialişti pe probleme de patrimoniu se tem să le pună în aplicare, iar în plus fiind numiţi dintre oamenii de cultură ai urbei se tem de cei care au adevărata putere în zonă: Consilul Local, respectiv cel Judeţean. Altfel spus în loc să reprezinte o instituţie independentă de puterea locală, de multe ori, informal, aceştia devin dependenţi de autorităţi cu care ar trebui nu doar să colaboreze, ci şi să le controleze. Repetăm, toate aceste observaţii nu se referă la un singur om, ci sunt lucruri care se regăsesc în toată ţară.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto de la Giurgiu


Sugestii pentru problema Cetăţii Giurgiu
Iată câteva etape (unele chiar necostisitoare din punct de vedere material) care ar duce la rezolvarea problemei cetăţii Giurgiu:
1. Comandarea de către Primărie a unui P.U.Z., către orice proiectant agreat, cu condiţia ca acesta să subcontracteze Muzeul Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu" (pentru asistenţă tehnică de specialitate).
P.U.Z. - ul trebuie să urmărească:
- delimitarea sitului în vederea intabulării;
- cunoaşterea statutului şi regimului de proprietate al vecinătăţilor (digul, trei gospodării individuale, calea ferată, drumurile de acces, podul nou, căminul de ape);
- stabilirea unor puncte de acces (care pot fi racordate la drumuri), a unor posibile spaţii de parcare, eventual a amplasamentelor pentru panourile de avertizare şi pentru iluminatul public al zonei.
2. În baza P.U.Z. - ului, se poate comanda apoi Proiectul pentru realizarea unor împrejmuiri combinate (garduri definitive şi provizorii), cu stabilirea unor puncte de control la intrarea în viitoarea incintă şi cu eventuale corectare a unor obstacole naturale. Punerea în operă a proiectului va putea fi făcută ulterior în etape, având în vedere cu prioritate limitarea accesului animalelor şi persoanelor nedorite, precum şi posibilitatea de a păzi ori supraveghea permanent zona.
Studiile istorice necesare proiectelor de la aceste prime puncte pot fi realizate gratuit, cu sprijinul muzeografilor din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu".
3. Comandarea unui proiect de restaurare. Pentru a evita cheltuielile inutile se pot folosi şi studiile proiecturlui de restaurare întreprinse de arhitectului Gheorghe Sion, despre care am amintit mai sus.
4. Redeschiderea şantierului arheologic cu un colectiv de cercetare lărgit, începând cu resturile zidurilor târzii.
De asemenea am mai putea adăuga şi alte sugestii pentru un proiect pe termen mai lung
5. Deschiderea şantierului de restaurare, în paralel cu cercetările arheologice şi în funcţie de atragerea fondurilor.
6. Se pot adopta variante de reconstituiri parţiale.
7. Realizarea unor amenajări pentru vizitatori.
8. Modificarea traseului digului.
9. Amenajarea spaţiului dintre insulă şi rambleul căii ferate în funcţie de varianta de valorificare adoptată.

Aşa cum se pratică în străinătate este bine de cooptat în mod serios şi responsabil fostul şef al şantierului arheologic de la Cetatea Giurgiu, arheologul Dan Căpăţână, mai ales, dacă acesta nu a reuşit să publice prea mult din ceea ce a descoprit aici.

Lăsând deoparte orice alt obiectiv de interes local, o atracţie de o asemenea amploare, ar aşeza Giurgiu la locul cuvenit pe o hartă a turismului istoric. Pragmatic vorbind, în contextul unei Europe fără frontiere, în care oraşele de graniţă îşi pierd treptat importanţa economică, forma de venit care a asigurat o lungă vieţuiere pe aceste meleaguri, ar putea fi înlocuită de ceea ce înaintaşii cu încăpăţânare au constuit şi au susţinut cu orice preţ.

marți, 11 octombrie 2011

Simbolul oraşului Satu Mare, un tun imobiliar în aşteptare

Clădirea simbol a oraşului Satu Mare, Hotelul Dacia, se află într-o periculoasă situaţie gri: nici în ruină, nici restaurată, cu o firmă care o gestionează aflată în faliment şi cu un proprietar care încearcă să tragă nişte sfori să obţină un preţ mare de la stat. Lucrurile se află într-un blocaj, din care imobilul este cel mai afectat.


Istoricul clădirii simbol a oraşului Satu Mare
Apariţia clădirii în peisajul local a fost determinată, la finele secolului al XIX-lea, de decizia autorităţilor vremii de înnoire a centrului Sătmarului, odată cu demolarea vechii primării numite de localnici „Casa cu turn", construită în 1777.

Problema destinaţiei noii clădiri ce urma a fi ridicată a produs numeroase discuţii pro şi contra în rândul edililor oraşului. O parte a autorităţilor doreau construirea unei clădiri de locuinţe de închiriat sau a unui bazar care ar fi adus profituri considerabile. Alţii, printre care şi primarul de la acea vreme, Herman Mihaly, adept al înnoirii, propuneau construirea unui hotel modern care să găzduiască o cafenea, un restaurant, o imensă sală de protocol. Acest complex arhitectonic ar fi putut servi drept focar de cultură, corespunzător dezideratelor culturale moderne.

După polemici aprinse, adepţii primarului Herman Mihaly au avut câştig de cauză, astfel că, în vara anului 1897, a fost organizat un concurs pentru conceperea de proiecte de edificii în vederea ridicării unui complex arhitectonic care să satisfacă exigenţele. Arhitecţilor, le-a fost dată mână liberă, singurele condiţii fiind cele de încadrare în spaţiul de circa 300 de mp şi în bugetul de 200.000 de forinţi.

Din cele 11 de proiecte depuse şi evaluate de Comisia de arhitectură din Budapesta, a fost declarat câştigător cel conceput de arhitecţii Balint Zoltan şi Frommer Lajos. Cei doi au fost elevii şi continuatorii arhitectului Lechner Odon, promotorul stilului seccesion pe care avea să-l reprezinte şi clădirea Hotelului „Dacia". Hotelul se poate lăuda cu faptul că proiectul său arhitectural a fost răsplătit cu medalia de aur la un concurs de arhitectură din Viena, în 1910.

;
Un pic din influenţa lui Gustav Klimt
Stilul respectiv (de provenienţă austriacă, sezession, de la gruparea „Wienner Sezession" iniţiată de G. Klimt) se caracterizează printr-un eclectism al formelor ceea ce şi explică bogăţia de motive şi reprezentări pe care o regăsim în arhitectura hotelului, ce conţin influenţe de stil renascentist, gotic, biblic sau chiar popular, cu specific transilvănean.

Analizând planul clădirii, se observă că are forma unui patrulater neregulat, cu unele excrescenţele pe laturi şi extremităţi. Clădirea, realizată în anul 1902, este compusă din parter, etajul I şi II, structura sa interioară fiind subordonată spaţiului oarecum restrâns. Spaţiul de la parter dinspre faţadă cuprindea, de o parte şi alta a intrării principale, un restaurant şi o cafenea. Legătura cu aripa din spate a clădirii a fost realizată printr-o curte acoperită (din structuri metalice şi sticlă) ce găzduia sala mare a restaurantului cu un interior luxos. Aceasta se continua cu o cofetărie ce dădea în cele din urmă într-o spaţioasă sală de bal.
Click aici pentru a vedea mai multe fotografii



De la cofetărie la Filarmonica "Dinu Lipatti"
Ulterior, aceste spaţii au ajuns să aibă o altă destinaţie, astfel că, de o parte şi alta a intrării principale, se afla recepţia hotelului şi un spaţiu comercial, iar curtea acoperită cu structuri metalice şi sticlă a devenit singurul spaţiu cu destinaţie de restaurant. Spaţiul cofetăriei şi sălii de bal au ajuns să găzduiască sediul Filarmonicii „Dinu Lipatti", având înălţimea cât parterul şi etajul I împreună. Etajele I şi II au o structură identică, ambele nivele găzduind hotelul propriu-zis, cu o împărţire specifică, de 107 camere.

Faţada are o plastică arhitecturală deosebit de expresivă, segmentată în mai multe registre, delimitate de coloane adosate. În partea superioară a faţadei se află imprimată stema oraşului Satu Mare, în patru medalioane, imprimate din faianţă colorată.

În perioada austro-ungară a purtat numele de Hotel „Pannonia", iar după 1918 a primit denumirea de Hotel „Dacia". O dată cu ocupaţia horthystă din 1940, s-a revenit la vechea denumire, iar piaţa din faţa sa a primit numele „Horty Miklos". După cel de-al doilea război mondial, s-a redenumit „Dacia", iar pieţei i s-a conferit numele de Piaţa Libertăţii, în tot acest răstimp a acumulat o tradiţie îndelungată în găzduirea unor evenimente de ordin cultural (în 1938, pictorul Ţânţaş Ion a expus aici lucrările „Nunta Dacilor", „Bătrânii" şi „Ţărăncuţa").

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Greşelile din trecut care ameninţă monumentul
În tot acest răstimp imobilul s-a aflat în proprietatea municipalităţii Satu Mare. După Revoluţie pe fundalul unui vid legislativ în privinţa patrimoniului, hotelul devine firmă. SC „Dacia" SA Satu Mare s-a creat prin privatizarea prin metoda MEBO, în 1995, a Complexului hotelier „Dacia", cu capital integral de stat, pentru ca, în 1996, prin sentinţă judecătorească, să devină societate privată, acţiunile fiind transferate de la Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondul Proprietăţii Private către Asociaţia Salariaţilor „PAS Dacia SA". Amintim faptul că prima lege cu privire la patrimoniu în România post revoluţionară a apărut abia în 1997.

Primăria s-a luptat în instanţă cu firma SC „Dacia" SA pentru imobil pierzând în 2005 printr-o hotârâre judecătorească irevocabilă. Interesant e faptul că pe acest fundal, preşedintele Consiliului Judeţean de atunci, Szabo Ştefan, era şi administrator al firmei SC Dacia SA. El intră în posesia clădirii, deşi ocupa o funcţie publică, fără ca nimeni să ridice niciun semn de întrebare.

Tot acest domn, care a înstrăinat clădirea lui Ţânţaş Vasile, în 2007 contra sumei de 1,7 milioane de euro "a avut grijă" să omită ieşirea din indiviziune a spaţiului ocupat de filarmonica Dinu Fipati, care funcţiona în cadrul corpul hotelului, în aripa mai sus menţionată.

Noul proprietar a decis că ar fi bine să renoveze şi să restaureze. Ba chiar întrocmeşte un proiect vizând consolidarea, restaurarea, recompartimentarea, reamenajarea, mansardarea imobilului. După ce obţine aprobările porneşte la lucru cu o firmă autorizată în domeniul intervenţiilor asupra imobilelor de patrimoniu. De asemenea declară că suma care urmează să fie investită va fi aprape 4,5 milioane de euro. Până aici lucrurile par mai mult decât bune.

Totuşi lucrările au fost subcontractate unei alte firme, a cărui patron este directorul de la SC Dacia SA, Radu Hosu, care nu era neapărat autorizată pentru acest tip de intervenţii. Apoi în 2010, pică bomba criza financiară aduce în faliment societatea SC Dacia SA. Proprietarul decide că nu mai poate ţine singur clădirea şi vrea să o vândă. Face o documentaţie în vederea eventualei exercitări a dreptului de preemţiune a statului, dar incompletă

Reacţia autorităţilor
Direcţia de cultură încearcă să obţină răspunsuri cu privire la exercitarea dreptului de preemţiune de la toate forurile locale (Consiliul Judeţean şi Primărie), dar şi de la Ministerul Culturii. Nimeni nu răspunde foarte clar, pentru că proprietarul nu a menţionat niciun preţ. Ministerul în primă instanţă nu a răspuns la adresa formulată de directorul Direcţie de Cultură. Primăria, deşi ar avea nevoie de o clădire pentru filarmonică şi pentru alte activităţi culturale, a declarat că nu dispune de fondurile necesare pentru a achiziţiona imobilul.
La jumătatea acestui an primarul, Iuliu Ilyes, declara că a exclus orice posibilitate de a intra în tratative cu societatea "Dacia", care deţine hotelul, pentru a-l cumpăra. „A venit o scrisoare de la Gheorghe Silaghi Pop, în care ideea vechiculată era ca municipalitatea să cumpere imobilul şi să-l reabiliteze. Din păcate, aşa ceva e imposibil. E ca şi cum aş spune că vreau să cumpăr un elicopter pentru ca angajaţii primăriei să circule mai uşor. Din punctul meu de vedere, acest subiect de discuţie este închis", a declarat edilul-şef. Nici Ministerul Culturii nu şi-a arătat, pentru moment, disponibilitatea de a achiziţiona imobilul, în condiţiile de criză bugetară. „Am fost la Bucureşti şi am discutat şi cu domnul ministru Kelemen Hunor. Mi s-a spus că ministerul nu dispune de fonduri. Nici Ministerul Culturii, nici guvernul", a mai afirmat Ilyes. Primarul susţine că nu vede nici în domeniul privat interes pentru hotel. „Dacă l-ar cumpăra un privat, acesta ar trebui să îşi asume o investiţie majoră, fără să-şi poată recupera banii. Dacă vine unul şi îşi asumă chestia asta, jur că-l fac cetăţean de onoare", a mai declarat primarul.

Ministrul Kelemen Hunor a considerat şi el că această clădire e mult prea scumpă pentru instituţia pe care o conduce, chiar fără să ştie un preţ oficial şi a declinat dreptul de preemţine pe care îl exercita. Singurii care nu au dat un răspuns clar este Consiliul Judeţean care a fost pus în situaţia să aştepte un preţ venit de la proprietar dincolo de termenul în care ar fi trebuit să spună dacă e sau nu interesat de clădire. Există însă voci din interiorul Consiliului Judeţean care spun că în ciuda speranţelor date de președintele Consiliului județean Csehi Arpad, care încă cere evaluări ale costurilor clădirii, probabilitatea cumpărării este aproape nulă.

Preţurile vehiculate de proprietar
Singurele preţuri pe care Vasile Tânţaş le-a menţionat vreodată a fost către Adevărul de Seară Satu Mare, unde vorbea de sume între 10 şi 14 milioane de euro, cu mult peste cât a dat. Acesta oferea şi posibilitatea ca să cedeze 50% din acţiuni celui care ar dori să termine reabilitatea clădirii, iar suma pe care o vehiculează ar fi de circa 8-10 milioane de euro. De asemenea omul de afaceri consideră că până acum au fost investite 4,5 milioane de euro în clădire.

Totuşi sumele vehiculate de acesta sunt puţin cam neverosimile. El a cumpărat într-unul din cei mai scumpi ani imobiliari o clădire cu 1,7 milioane de euro. Dacă această sumă este o evaloare corectă atunci în 2011 când preţurile au scăzut nu ar fi corect să o depăşească. În privinţa investiţiilor specialiştii vorbesc de doar 1,5 milioane de euro investiţi. Totuşi dincolo de investiţii trebuie văzut şi cum s-au investit pentru că din punct de vedere al respectării legii cu privire la clădirile de patrimoniul lucrurile nu sunt neapărat cele mai fericite: consolidarea pasajului pietonal Ruha Stefan s-a făcut fără să se respecte nici cea mai mică normă, iar consolidarea fundaţiei (subsolul si demisolul) s-a făcut fără a obţine certificatul de descărcare arheologică.
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Satu Mare, domnul Gheorghe Silaghi Pop, unul dintre cei mai implicaţi oameni de cultură în protejarea monumentului, care a trimis documentaţia cu privire la exercitarea dreptului de preemţiune nu doar la Ministerul Culturii, ci şi la Consiliul Judeţean şi la Primăria Satu Mare, consideră că factorul politic local a determinat pe de o parte neîncrederea între autorităţii cu privire la această clădire. În plus lucrurile "necurate" moştenite nu fac decât să îi îngreuneze situaţia. De asemenea lipsa unui preţ de negociere face ca lucrurile să rămână îngheţate.

"Domnule director, care este situaţia actuală la Hotelul Dacia?
Eu nu am dat avizul pentru ceea ce se petrece acolo. Nu am dat avizul pentru foarte multe lucruri acolo. Deci eu, cu toate că sunt aparţin de Ministerului Culturii nu am dat avizul pentru ceea ce se întâmplă acum în el, după care proprietarul s-a dus şi a obţinut acest drept la Bucureşti.
În acest moment ştiţi foarte bine că eu ca director de al Direcţiei de Cultură am anunţat Ministerul pentru acest imobil. Ministrul nostru a fost aici, ştie tot, toate problemele. Noi aşteptăm ca proprietarul să vină cu un preţ, pentru că ministerul Culturii şi noi ne-am exercitat dreptul pe preemţiune. Şi el trebuie să vină cu un preţ şi să se anunţe chestiunea pentru ca să pot să-i dau hârtia. Pe mine în acest moment, ca reprezentant al Direcţie de Cultură, mă interesează ca legea să fie respectată chiar dacă doresc să-l vândă sau să-l păstreze. Eu doresc ca faţada şi celelalte reparaţii din interior să fie conform dosarului pe care l-am aprobat deja. Proprietarul, ştiţi bine, că nu s-a început să se lucreze la faţată. Nu s-a făcut nimic. Iar ce se petrece în rest e complicat, sunt multe lucruri. Ar trebui venit să vă dau hârtii, să vedeţi ce s-a dat, cât am aprobat noi.

Înţeleg că tema este complicată. Vroiam să vă întreb dacă există aprobări pentru modificările aduse la pasajul care merge spre curtea interioară?
Eu n-am dat aviz pentru pasajul ăla. Povestea e totuşi de multă vreme. N-am dat aviz, s-a construit fără aviz, după care am oprit cu Poliţia, cu Primăria, după care am oprit şi s-a revenit la stadiul iniţial. Acolo unde se lucrează se face doar ca să îi punem să dărâme. Deci noi n-am dat, eu personal, Direcţia de Cultură, n-am dat aviz pentru aşa ceva. Niciodată.
Ce-a făcut acolo a făcut proprietarul din proprie iniţiativă?
Da, ce a fost acolo a făcut de capul lui. Asta a fost şi problema. După care, evident, toată lumea, organele abilitate, a crezut că celălalt ar fi dat vreo aprobare. Situaţia, v-am spus, e complicat acolo şi datorită implicaţiilor politice, dar asta nu e problema mea. Problema mea era să se respecte legea în privinţa aceastei clădiri, unică din judeţul Satu Mare, care este încadrată în categoria A în Lista Monumentelor Istorice, în stilul seccesion. Eu nu cedez pentru asta. Dacă mai vreţi ceva, tehnic e colegul meu Mircea Drăgan care vă poate răspunde.
(La telefon intră arhitectul angajat de Directia de Cultură, Mircea Drăgan)
Preţul cerut de proprietar şi vehiculat prin presă este 10 milioane de euro? Există o Comisie sau cineva autorizat care stabileşte preţul acestei clădiri de patrimoniu?
Da, este de patrimoniu, totuşi proprietatea privată în România să ştiţi că contează foarte mult. Din acest motiv nu putem intra. Nu pot decât să respect intervenţiile asupra clădirii. Mă înţelegeţi, numai intervenţiile asupra clădirii respectându-se specificul. Preţul se stabileşte de către un evaluator atestat.
Evaluatorul trebuie să fie atestat pe patrimoniu?
Nu neapărat, dar trebuie să fie un evaluator ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România) care are o calitate atestată, asta e obligatoriu. Şi de acolo preţul se negociază.
Şi proprietarul are o astfel de hârtie la mână, a contactat pe cineva care să evalueze clădirea?
Asta noi nu cunoaştem.
Şi preţul cum l-a stabilit? El a cumpărat clădirea pe aproape 2 milioane de euro şi vrea acum 10? Cineva trebuie să îi spună cam cât e valoarea imobilului?!
Aşa e, dar nu cred că a vorbit cu vreun evaluator. Bănuiesc că n-a făcut, ar fi trebuit să o prezinte cu documentaţia privind dintenţia de vânzare. De asemenea noi am cerut cerut ca Ministerului să facă o asemenea adresă. Am cerut şi Consiliului Judeţean acelaşi lucru, care în mod normal trebuia să vină de la proprietar. În funcţie de acest preţ C.J. se poate exprima dacă se poate cumpăra sau nu de către instituţiile sau instituţia interesată.
Şi spuneţi că nu s-a încumetat nimeni să cumpere clădirea. Primăria a spus nu, iar ministrul a spus cam „nu prea"?
Până nu se ştie valoarea nimeni nu se poate să se exprime.
Am înţeles.
Sigur, prima dată e valoarea. Dacă cu o valoare, să spunem, extraordinar de mare se intră la negocieri şi proprietarul este dispus să negocieze şi va fi cineva interesat este cu totul altceva. Ca după aia el să poată să decidă... Dacă nu se înţelege cu autorităţile, el are dreptul să facă vânzarea unei terţe persoane sau societăţi.
Aşa prevede Legea. Şi cu Filarmonica ce se întâmplă? Filarmonica e tot acolo, nu?
Da, asta este un ansamblu comun, în ansamblu cu Hotelul „Dacia". Deci Filarmonica rămâne separat, e proprietate separată.
După cum v-am spus lucrurile sunt complicate. Totul a fost doar pe o bază de adrese între instituţii, n-au fost nişte discuţii libere şi n-a fost o hotărâre de la bun început. Şi atunci, pe baza acestor adrese, de fapt, s-a lăsat la latitudinea fiecărei instituţii să decidă dacă este interesat sau nu. Aici s-au mai adăugat şi alte intrese.
E păcat de clădire că este foarte frumoasă şi a ajuns să fie doar...
O ruină, da, aşa este.
Nu aş ajunge până acolo că sunt altele mai rele, dar ar putea...
Bine, dar am pus aşa, în ghilimele în sensul că a rămas neutilizată exact în centrul oraşului. E un simbol al oraşului.
(Revine la telefon directorul Directiei de Cultură şi Patrimoniu, Pop Silaghi)
Noi, direcţia de cultură nu am dat avize decât pentru intervenţia argumentată, care nu s-a făcut pentru că nu mai au bani. Problema cea mai mare rămâne la proprietar. Eu nu am cedat nimic, pentru că vă daţi seama este cea mai importantă clădire din judeţul Satu Mare. Am avut probleme cu oameni politici, pentru că ştiţi că s-a intervenit, însă aceste lucruri nu mă interesează."

Părăsit şi în plin blocaj simbolul oraşului Satu Mare a ajuns un imens avizier, pentru că Poliţia de Patrimoniu nu se sinchiseşte nici măcar pe cei pe care poate să îi amendeze

vineri, 7 octombrie 2011

Ufff, ecumenismul ne ... amuză

Am ajuns din întâmplare pe site-ul Comunităţii evreilor din Focaşni. Până aici nimic dubios, însă ce am gasit acolo mă amuză un pic...

Motto-ul:
"Să iubim pe semenii noştri ca pe noi înşine, să măsurăm pe alţii cu măsura cu care ne măsurăm pe noi, să preţuim lucrurile şi nevoile lor prin cele ale noastre. Când le vom dori ceea ce ne dorim nouă şi când îi vom feri de ceea ce ne ferim noi, atunci vom împlini legea adevăratei iubiri."

Lăsând la o parte că prima bucată seamănă al naibii de bine cu porunca lui Hristos (iubeşte-şi aproapele ca pe tine însuţi), dar nu e corect să spui asta... semnatarul maximei nu e Moise sau altcineva reprezentativ pentru religia mozaică... E nimeni altul decât "rabinul" Confucius

marți, 4 octombrie 2011

Situl de la Pietroasele un exemplu de cum să faci lucrurile rău sau cum îşi bat joc românii de istorie

Există trei lucruri pentru care o comună din judeţul Buzău este cunoscută, chiar şi dincolo de graniţele României: tezaurul numit Cloşca cu puii de aur, vinul de Pietroasele şi situl arheologic care datează din timpul împăratul roman Constantin cel Mare. 

Deşi cei trei „ambasadori" oferă ce au mai bun pentru ca succesul unei asemenea zone să fie garantat, lucrurile devin de-a dreptul încurcate în momentul în care discutăm de modalitatea de exploatarea a acestor resurse. Altfel spus situl arheologic, compus din necropolă, castru, therme şi aşezare civilă, toate încadrate în lista monumentelor de patrimoniu clasa A, „stânjeneşte" dezvoltarea economică a zonei bazată pe viticultură.

Hai să ne imaginăm cum ar fi arătat această situaţie în Germania sau în Franţa dacă datele problemei stau astfel: una din cele mai cunoscute zone viticole ale ţării să fie locul unde s-a descoperit un tezaur romano-bizantin cu 22 de piese de aur (azi se mai cunosc doar 12 în greutate de 19,820 Kg, după o foarte tristă poveste), iar pe deasupra acolo să fie şi un important castru roman construit în timpul unuia dintre cei mai populari împăraţi romani printre creştini. Singura dilemă care ar putea să apară aici ar fi: cum ar putea turistul să separe legendele fabricate de comercianţii de vin, de miturile ţesute în jurul istoricului locurilor. Poate nici nu ar fi nevoie, când ar savura o cupă de vin bun cu imaginea reprezentativă a tezaurului pe etichetă, într-un restaurant construit în stilul construcţiilor romane la câţiva paşi de ieşirea din aria protejată cu stricteţe a sitului.
Revenind la Pietroasele de Buzău, lucrurile stau un pic diferit. Situl arheologic, cu cele patru componente ale sale - din care vizibile sunt doar două (castrul şi thermele romane), se află într-o situaţie îngrijorătoare, iar ceea ce ar fi trebuit să îi fie de ajutor şi anume o infrastructură care să aducă turiştii îi grăbeşte dispariţia.

De ce este unic în România situl de la Pietroasele

Deşi săpăturile arheologice au început în anii '70, ultimele descoperiri arheologice, făcute sub presiunea descărcării de sarcină a zonei pe unde trebuie să treacă Drumul Vinului (lucrare publică finanţată de Consiliul Judeţean Buzău ce face parte (ironic!) din proiectul „Modernizarea infrastructurii de acces la zonele turistice cu potenţial demonstrat ale judeţului Buzău" n.r.), aduc o nouă lumină asupra ansamblului. Arheologii de la Muzeul Judeţean de Istorie au descoperit noi ziduri care înconjoară „Edificiul cu Hipocaust" (denumirea dată de specialişti thermelor romane de la Pietroasele). Specialiştii spun că ultimele săpături de la Pietroasele dezvăluie un edificiu mult mai vast decât şi-au imaginat vreodată, declarându-se surprinşi de această construcţie nou găsită.

„Surpriza a venit după ce am săpat două şanţuri unde am descoperit nişte ziduri exterioare. Probabil ca este vorba de zidul de incintă care închidea aria de aici. Pentru că este o construcţie de înaltă artă, cu finisaje speciale care nu au mai fost semnalate nici măcar în Bulgaria, ne aşteptăm la nişte descoperiri surpriză", declara în această vară Marius Constantinescu, istoric şi arheolog în cadrul Muzeului Judeţean Buzău şi cel care se ocupă de şantier.
Click aici pentru a vedea o galerie foto de la singurul castru roman descoperit din judeţul Buzău

Însă această nouă descoperire vine să completeze un ansamblu a cărei valoare deja era greu de estimat: cea a ruinelor sistemului de băi publice din Pietroasa sunt asemănătoare celor de la Roma. Caracteristica unică a acestor therme, egalată doar de cele de la Pompei şi Herculaneum, este faptul că au fost vreme de două milenii îngropate (mai exact din anul 360, când acestea şi-au încetat existenţa). Inventarul obiectelor găsite şi cu această ocazie duc la concluzia că aici a fost reşedinţa unui demnitar important trimis aici de Constantin cel Mare în urma reorganizării şi a reaşezării trupelor romane pe graniţa de nord a Imperiului pentru a proteja noua capitală, Constantinopol, de invaziile barbare. Soldaţii trimişi aici aparţineau Legiunii a XI-a Claudia, care avea baza la Durostorum.

Intenţii bune, rău aplicate

Pentru că cele mai importante descoperiri se exitindeau sub calea de acces s-a propus ca Drumul Vinului să facă o săritură de vreo sută de metri peste această zonă. Zis şi făcut! Până aici lucrurile par mai bune decât ne-am putea închipui: un pod care salvează ruinele thermelor, iar arheologii îşi pot continua săpăturile.

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În propoziţie sună bine, în teren lucrurile nu stau chiar aşa. Sunt cel puţin două aspecte care lasă mult de dorit. În primul rând documentaţia tehnică aferentă proiectului, realizată de către Direcţia de Dezvoltare Regională din cadrul Consiliului Judeţean Buzău, nu a prevăzut şi obţinerea din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional (DCCPCN) Buzău a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, în conformitate cu prevederile art. 36 al Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Chiar dacă arheologii buzoieni au formulat obiecţiuni referitoare la faptul că lucrările aferente realizării pasajului pot distruge iremediabil unele vestigii arheologice de importanţă naţională şi au propus încă de la debutul întocmirii studiului tehnic al proiectului realizarea unei pasarele în zona thermelor romane, care să permită punerea în valoare şi includerea vestigiilor respective în circuitul turistic, punct de vederea acceptat la acel moment nivelul C.J. Buzău, aceste lucruri nu s-au concretizat în forma finală a documentaţiei.

Totuşi, echipa de implementare a proiectului a iniţiat consultări cu specialişti din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie Buzău pentru protejarea vestigiilor arheologice din zona sitului, soluţia adoptată a fost construirea unui pasaj suprateran (proiectat realizat de către SC Consilier Construct SRL). În urma licitaţiei publice organizate de CJ Buzău, lucrările pentru construirea pasajului au fost adjudecate de către SC Conferic SRL Buzău.
Realizarea proiectului în forma aceasta duce la cel de-al doilea motiv de nemulţumire, venit de această dată din partea autorităţilor locale care s-au declarat dezamăgite de proiect, întrucât lucrarea supraterană peste termele de la Pietroasele obturează intrarea în curţile mai multor localnici. Constructorul a încercat să rezolve problema şi s-a apucat să construiască bretele, rampe, să mute porţi şi stâlpi de curent, ca să le creeze oamenilor intrări în curţi pentru maşini şi diverse altelaje. Lucrările neprevăzute, apărute la "Drumul Vinului" au ridicat însă valoarea finală a investiţiei cu aproximativ 2 milioane de lei (fonduri alocate exclusiv de Consiliul Judeţean Buzău).

Imagine cu thermele sub podul construit pentru Drumul Vinului

Cum o greşeală, naşte alta

Întrucât documentaţia tehnică era incompletă, iar şeful DCCPCN nu a sesizat acest aspect, cheltuielile pentru realizarea descărcării de sarcină arheologică nu au fost prevăzute în proiectul realizat de către Direcţia de Dezvoltare Regională. Muzeul Judeţean de Istorie Buzău a încercat a avansat soluţia realizării etapizate a operaţiunilor conexe, utilizând fondurile proprii prevăzute pentru alte activităţi, respectiv cele destinate pentru deschiderea unui nou şantier arheologic în localitatea Gherăseni, pentru care se obţinuse avizul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. O intenţie nobilă, dar nu prea ortodoxă, mai cu seamă că media locală a semnalat unele presiuni exercitate de factori de decizie din administraţia publică locală asupra arheologilor pentru executarea formală/superficială a cercetărilor preventive şi finalizarea rapidă a lucrărilor.
După ce nu a sancţionat abaterea produsă în 2009, în urma sesizării făcute de arheologi pentru modificarea proiectului Drumului Vinului, DCCPCN Buzău nu are de gând, cel puţin până în prezent săşi exercite atribuţiilor de control ce revin.

Nici Primăria din Pietroasele, cel de-al doilea factor important în protejarea acestui sit nu dă dovadă de exces de zel, dimpotrivă. Potrivit aceleiaşi Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (republicată), autorităţile locale ar trebui să asigure paza situl arheologic. În incinta thermelor au fost depozitate diferite materiale, iar anexele locuinţelor din vecinătate sunt construite integral din blocuri de piatră, similare cu cele ale obiectivului pe care doar plăcuţă încearcă să îl protejeze speriindu-I pe cei interesati cu amenzi "de la 5 mil. la 250 mil." Oricum nimeni nu se jenează. Chiar şi la Primărie cu prilejul realizării lucrărilor de reabilitare a sediului din localitate au fost efectuate intervenţii neautorizate asupra Castrului roman.
Avertizările specialiştilor cu privire la faptul că lipsa pazei siturilor arheologice este de natură să creeze riscuri la adresa securităţii vestigiilor, cu atât mai mult cu cât în majoritatea siturilor straturile de cultură se află aproape de suprafaţa solului, fiind uşor accesibile unor persoane neautorizate.

Pietre din zidurile romane folosite de localnici la alte constructii

O lecţie de istorie din care nu am învăţat nimic 

În fond lecţia din trecut cu privire la tezaur nu a fost învăţătură de minte. Atunci Closca cu puii de aur a fost găsit în mod întâmplator de către doi meşteri pietrari, Ion Lemnaru şi Stan Avram, care erau angajaţi de către antreprenorul albanez Anastase Tarba Verusi. Cei doi meşteri extrageau piatra de la poalele masivului Istrita pentru ridicarea zidului Episcopiei Buzăului. Aceştia au descoperit piesele tezaurului prin simpla ridicare a unor blocuri de piatră, într-o alveolare. Deşi astăzi sunt recuperate şi cunoscute publicului doar 12 piese, cu o greutate totală de 19,820 kg, se pare ca iniţial tezaurul era compus din 22 de obiecte.

Cei doi pietrari au ascuns obiectele în podul casei. Se pare că cei doi au crezut că materialul din care sunt făcute obiectele este alamă şi au distrus un astfel de obiect încercând să facă o balama din el. Apoi cei doi ţărani au încercat să vândă unele piese, întregi sau sparte. Un an mai târziu, în 1838, antreprenorul albanez Verusi reuşeşte să ia o bucata dintr-un obiect al tezaurului spre a o prezenta unui bijutier din Bucuresti. Se pare ca a luat un fragment de colan, cu inscriptie, dispărut astăzi fără urmă. La puţin timp Verusi a reusit să cumpere de la ţărani întregul tezaur pe suma de 4000 de piaştri, banii primiţi de la statul roman pentru refacerea unui pod afectat de viitură. Noul proprietar spre a nu atrage atenţia asupra sa şi a tezaurului, a luat decizia de sparge piesele. Astfel a fost tăiată cu toporul tipsia de aur în patru bucăţi; tezaurul a fost apoi ascuns undeva în apropierea santierului de la podul de la râul Câlnău. În încercarea de a ascunde existenta tezaurului, Verusi a greşit prin faptul ca nu a dat importanţă pietrelor preţioase care s-au împrăştiat prin curte odată cu spargerea pieselor. Acestea au fost strânse cu matura şi aruncate în drum. De aici şi până la a alfa autorităţile despre întreaga poveste nu a fost decât un pas. Până şi prevederile Regulamentelor Organice făceau referiri clare la patrimoniul naţional, tezaurul era încă de la descoperire, proprietate a statului român şi trebuia predat autorităţilor. Toţi cei implicaţi în acest proces de tăinuire a tezaurului au fost arestaţi şi judecaţi. În 1839 procesul s-a încheiat pentru ca s-a considerat ca piesele au fost recuperate (doar 12 din totalul de 22). Din toată istoria această se remarcă un personaj: arendaşul Ghita a fost condamnat la doi ani de detenţie. După ieşirea din închisoare el a avut o evoluţie spectaculoasă din punct de vedere financiar: şi-a achizitionat importante suprafeţe de vie în judeţul Buzau, moşii şi a ridicat un impozant hotel în oraş. Se pare că el l-a şantajat pe Verusi primind de la el un numar de piese. Chiar şi Verusi nu a dat totul la stat, pentru că el devine unul dintre cei mai importanţi antreprenori în lucrări de construcţie din ţară.

În momentul găsirii sale până către finele secolului al XIX-lea tezaurul de la Pietroasele a fost cel mai mare tezaur de aur din lume descoperit la vremea aceea - încă nu se descoperise mormântul lui Tutankamon. Studierea sa este legată de numele lui Alexandru Odobescu, cel care a publicat lucrarea ''Le trésor de Petrossa'' în trei volume dintre care primul a apărut în anul 1889, iar ultimele două după tragica moarte a cercetatorului, în 1896 şi respectiv 1900.

Acesta a datat tezaurul în acelaşi secol IV d. Hr. atribuindu-l regelui vizigot Athanaric. Luând în considerare faptul că această descoperire s-a făcut într-o epocă în care plasarea "in situ" a unui obiect nu era nici măcar la stadiu de idée se poate accepta ideea că piesele ce compun Tezaurul de la Pietroasele au fost îngropate undeva în jurul anilor 376 - anul invaziei hunilor la nordul Dunării şi 380 - anul retragerii lui Athanaric în Imperiul Roman. Cel mai probabil piese sunt de provenienţă orientală, prelucrate în atelierele romane din Antiochia sau chiar in Constantinopolul şi reprezintă un dar al lui Iulian Apostatul (331 - 363) făcut lui Athanaric. Aceasta era o practică larg răspândire în lumea romană, mai ales începând cu sec. I d. Hr.
Întreaga povestea a tezaurului este o istorie recentă şi tragică a ceea ce se poate întâmpla cu o valoare inestimabilă, datorită intereselor mici şi perene ale oamenilor. Lipsa de pază a unui asemenea monument nu înseamnă doar dispariţia unor pietre din zid, ci şi a obiecte importante.

Totodată, degradarea şi deteriorarea patrimoniului arheologic, accentuată şi de neadoptarea unor măsuri concrete de eficientizare a lucrărilor de specialitate la situl arheologic în cauză, poate duce la pierderea unui potenţial turistic important.

Historia face şi investigaţii

Apariţia acestui articol pe site-ul ziarului Adevărul se datorează declaraţiilor domnului consilier superior Preda de la Directia de Cultură, Culte şi Patrimoniu din Buzău. Acesta a considerat că revista Historia, locul unde ar fi trebuit să vadă lumina tiparului această tristă poveste a unuia dintre cele mai importante monumente istorice din perioada secolului al IV-lea, din stânga Dunării, nu are ca obiect de activitate investigaţia jurnalistică pe teme de istorie şi patrimoniu.

Voiam să vă întreb câteva lucruri referitoare la sitului de la Pietroasele, în ce stare se mai află?

Situl de la Pietroasele încă nu s-au încheiat săpăturile, acolo sunt mai multe locuri în care se sapă, nu ştiu dacă eu aş fi în măsură să vă spun. De ce nu încercaţi să vorbiţi cu cei care efectiv conduc şantierul arheologic.

Întrebarea mea era legată în primul rând de acel drum care se face pe deasupra. Pentru că „drumul vinului" cum îi spune acolo ar fi trebuit să fie un drum care să înlesnească accesul la zona turistică, dar efectiv parcă îngroapă zona asta turistică, nu, pentru că efectiv trece peste thermele romane?

Păi dacă nu era drumul ăsta arcuit peste ceea ce se vede acum nu s-ar fi văzut niciodată. S-a realizat podul acolo pentru că săpătura s-a extins şi dacă n-a existat posibilitatea asta să se facă drumul, nu s-ar fi putut face nici săpătura.

Dar înţeleg că au fost ceva probleme cu documentaţia la acest proiect, întrucât nici bugetul prevăzut pentru descărcarea arheologică nu era prevăzut în acte? Cel puţin aşa susţin cei de la Muzeul Judeţean de Istorie.

Eu nu înţeleg, dumneavoastră faceţi o anchetă. Eu nu ştiu dacă Revista „Historia" are o treabă, scrie despre situl în sine sau despre problemele pe care le-a avut domnul Constantinescu cu drumul şi cu cercetarea dumnealui.

Cred că Revista Historia se preocupă de probleme de istorie! Şi investigaţia jurnalistică este un tip de articol, nu credeţi?

Păi problema pe care o puneţi dumneavoastră sună un pic altfel, sună a cotidian care nu caută să ... nu ştiu, în fine, dacă vreţi să aflaţi lucruri de genul acesta, îl căutaţi pe domnul director sau pe domnul Constantinescu, care efectiv e responsabil de ce a făcut acolo şi lămuriţi aspectele astea, care sunt un pic mai delicate şi nu cred că fac, sincer vă spun părerea mea personală, obiectul revistei dumneavoastră. Acum dumneavoastră puteţi să scrieţi acolo ce vreţi, dar eu nu sunt abilitat să vă dau informaţiile astea cu banii şi aşa mai departe.
Nu vă întrebam de bani, vă întrebam de documentaţie, dar dacă nu puteţi să-mi răspundeţi şi să aveţi o poziţie oficială a Direcţiei de Cultură, nu e nici o problemă. Vă mulţumesc pentru cele declarate.

N-aveţi pentru ce."

Pe directorul al Direcţiei de Cultura, Culte şi Patrimoniu Buzău, preotul Constantin Cătoi, l-am căutat în câteva rânduri, dar nu am reuşit să stăm de vorbă cu domnia sa.