miercuri, 21 decembrie 2011

marți, 20 decembrie 2011

Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Imaginea filmată a constituit una dintre cele mai penetrante metode de prezentare a „adevărului istoric”. Această dorinţă de reprezentare a trecutului rezidă în primul rând din nevoia constantă de legitimare, identificare şi construcţie a individului, a societăţii, dar şi a regimurilor politice. Ne vom opri atenţia asupra celor trei filme care fac referire la istoria dacilor şi a romanilor: Dacii (1967), Columna (1968) şi Burebista (1980).
Afisul filmului Dacii 1967
Analiza va urmări cum, pe baza unor surse reduse numeric, se pot construi nu doar mituri şi legende, dar şi „argumente” ale identităţii unora dintre români. Cele trei pelicule amintite fac parte dintr-un program al PCR care urma să înglobeze, potrivit discursului oficial de la acea dată, toate faptele istorice glorioase ale neamului, fiind cunoscut sub numele de „epopeea naţională”.

Pelicula intitulată Dacii, 1967, în regia lui Sergiu Nicolaescu şi cu un scenariu al lui Titus Popovici şi Jacques Rémy, are o distribuţie mixtă româno-franceză: Pierre Brice, Marie-José, Georges Marchal, Amza Pellea, Mircea Albulescu, Alexandru Herescu, György Kovács, Sergiu Nicolaescu. Filmul ne prezintă o secvenţă temporară a regatului dac în timpul lui Decebal, chiar în perioada expediţiei generalului roman Fuscus, descrisă de istoricul Dio Cassius.Firul epic inaugurat cu Dacii este continuat într-o oarecare măsură de Columna, 1968, peliculă care face însă referire la începuturile procesului de romanizare. Ca şi Dacii, Columna are o distribuţie mixtă: Richard Johnson, Antonella Lualdi, Ilarion Ciobanu, Amedeo Nazzari, Ştefan Ciubotaraşu, Florin Piersic, Amza Pellea, Gheorghe Dinică.Burebista, 1980, este un film distinct aproape din toate punctele de vedere. Un alt regizor, Gheorghe Vitanidis, un alt scenarist, Mihnea Gheorghiu, şi o cu totul altă poveste despre daci, care tind să devină nu numai „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“, ci singurii strămoşi direcţi ai românilor. De această dată, ca să întărească cele spuse mai sus, distribuţia este una exclusiv românească: George Constantin (în rolul lui Burebista), Ion Dichiseanu, Emanoil Petruţ, Alexandru Repan, Ernest Maftei, Ovidiu Iuliu Moldovan, Şerban Ionescu, Ştefan Sileanu.

Cum se transformă regizorul în istoric. Cazul Sergiu Nicolaescu
„În Senatul României, în vara anului 1999, au existat dispute aprinse cu privire la manualele alternative şi la modul în care era prezentată figura lui Mihai Viteazul. Una din vocile cele mai puternice care s-a ridicat împotriva acestor manuale a fost cineastul Sergiu Nicolaescu, care a susţinut totodată veridicitatea filmelor istorice pe care domnia sa le-a regizat. Ceea ce însă dumnealui considera că a atins este o construcţie utopică, pe care nici măcar istoricii nu o mai concep ca posibilă, şi anume «istoria adevărată»”[1].

Pornind de la acest citat, menţionăm că specia „film istoric” este, prin natura ei, o specie foarte dificilă ca finalizare estetică. Adesea, o singură capcană poate trage după sine eşecul, chiar şi în cazul unor regizori experimentaţi. Publicul este receptiv la acest gen de film, în primul rând pentru că este o altă lume spre care manifestă o curiozitate anume; apoi, cele mai multe filme istorice au o dinamică specifică. Intervine până la un punct elementul educativ (element de care regizorii trebuie să ţină cont) şi apoi empatizarea cu un personaj, care devine reprezentativ pentru o scară de valori. Datorită toturor elementelor prezentate mai sus, filmele istorice se pretează cel mai bine la inocularea unor idei politico-ideologico-civice. Astfel, regizorul şi scenaristul contibuie la formarea unei mentalităţi colective despre un personaj sau eveniment istoric.
Robert A. Rosenstone observă o serie de similitudini între istoric şi regizor. Amândoi posedă hotărâri, atitudini, credinţe şi idealuri care dau culoare şi sens trecutului. Ele par să fie partea cea mai fictivă din toată creaţia, dar şi cea mai interesantă deopotrivă. Oferirea unui context logico-social îndepărtează (pe istoric şi/sau pe regizorul unui film) de la ceea ce înseamnă noţiune pură, document.[2]
La baza filmului, ca de altfel al oricărui produs al imaginarului, Marc Venet identifică doi principali termeni operaţionali: istoria-sursa – semnificantul, informaţia; şi diegeza – conţinutul narativ, universul fictiv (inclusiv deciziile, credinţele, supoziţiile regizorului), nuanţele. Nu doar filmele sunt supuse acestei împărţiri, chiar în relatările anticilor există o proporţie semnificativă de imaginar. Documentele au fost scrise, la un moment dat, de către persoană care, la rândul ei, se afla angrenată într-un sistem social. Relatările despre popoare aflate la marginea lumii cunoscute de ei îi pun în postura de regizori ai unei lumi cvasi-fantastice. Pentru ei, barbarii pot fi deopotrivă asceţi şi desfrânaţi sau nechibzuiţi şi viteji. Proiecţiilor autorilor antici sunt împinse mai departe de cineaştii moderni. Astfel, moartea ritualică a fiului lui Decebal, prezentată în Dacii, face apel la informaţiile privind religia geţilor întâlnite la Herodot (c.484-c. 425 î.Hr.): trimiterea la Zamolxe a celui mai curat dintre tineri prin aruncarea în 3 suliţe[3] - detalii care nu ştim dacă se mai aplicau în timpul lui Decebal (87-106 d.Hr).

Legendele şi faptele eroice, amplificate în cele trei pelicule
Toate cele trei filme amintite mai sus se vor a fi artistice. Din acest motiv, spectatorul ar trebui să ştie că adevărul istoric capătă o valenţă mai degrabă secundară. În afară de cei doi termeni, istoria şi diegeza, materia filmului este completată de expresia care defineşte mediul propriu-zis (imagini, cuvinte, zgomote, muzică).[4] Povestea filmului este locul întâlnirii şi subtilei asociaţii între conţinut şi expresie. Ceea ce se observă la peliculele analizate este că diegeza – universul fictiv – şi expresia artistică ocupă o pondere importantă în însuşi conţinutul povestirii, având adesea o pondere mai mare decât cea ocupată de informaţia propriu-zisă. Compoziţia filmului arată că 2/3 din natura sa aparţine imaginarului; prezentul se amestecă în film cu istoria. Până şi faptul că imaginile sunt create într-un alt loc şi context decât s-au petrecut în realitate conduce la ideea că filmul creează, în primul rând, o lume a sa, despre o lume existentă.

Pentru pelicula Burebista, sursele sunt în principal Geografia lui Strabon, Getica lui Iordanes şi inscripţia de la Dionysiopolis, în vreme ce pentru evenimentele din Dacii şi Columna se găsesc informaţii la Iuvenal – Satire, Criton – Getice, Dio Cassius – Istoria Romana, Iordanes – Getica (despre evenimentele legate de generalul Fuscus), dar şi la monumentul de la Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi la Columna lui Traian din Forul de la Roma. Totuşi, se culeg informaţii despre daco-geţi şi din alte surse, surse despre care nu ştim dacă mai erau valabile în secolul lui Decebal şi al lui Burebista.
Deşi evenimentele prezentate în filmul Columna sunt, majoritatea, ulterioare celor descrise de Dio Cassius şi de celelalte surse, pe parcursul peliculei se face adesea trimitere la ele. Autorul antic amestecă legende, descrieri, fapte eroice ieşite din comun, şi tocmai acestea apar şi sunt amplificate în cele trei filme, chiar dacă multe dintre ele nu sunt confirmate arheologic; a se vedea, de pildă, ascunderea tezaurului dacic sub râul Sargeţia...

Paradoxuri: Viezure, şeful poliţiei geto-dace (!)
Dincolo de aceste „erori“ – scuzabile, până la urmă, pentru că apar în informaţia furnizată de sursa istorică – apar în filmele menţionate elemente care ţin de prezentul „Epocii de Aur”. Poate cel mai obositor element împrumutat din realitatea cotidiană şi prezent în pelicule sunt întrunirile. Pentru cele două filme din primii ani ai regimului Ceauşescu, proporţia acestor întruniri e la un nivel oarecum suportabil: consiliu al dacilor înainte de părăsirea cetăţii, discuţiile lui Domiţian cu comandaţii armatelor şi cu Aetius (Dacii), ultimul sfat al dacilor la Sarmizegetusa şi întâlnirea lui Traian cu toţi generalii săi după răscoala prizonierilor daci la auzul morţii lui Decebal (Columna).

În schimb, în pelicula Burebista a lui Gheorghe Vitanidis, produsă în 1980, motivul întrunirilor este obsesiv, desprins parcă din realităţile anilor în care filmul era realizat: consiliul principilor, consiliul armelor şi fortificaţiilor, întâlnirea cu emisarii străini (Acornion, Mitran – sfetnicul lui Mithridates VI Eupator), întâlnirea lui Magna mater, consiliu de război înainte de conflictele cu boii şi tauriscii, consiliul lui Cezar după cucerirea Galilei... Sunt cunoscute disputele istorice privind natura statului lui Burebista: stat centralizat sau o mare cucerire neomogenă? Pentru consolidarea poziţiei partizanilor statului mare, unit, centralizat şi liber, se adaugă în film cuvântul poliţie. Unul din oamenii lui Burebista, şi anume Viezure, era şeful poliţiei geto-dace! Imaginea conducătorului dac înţelept şi viteaz este construită de-a lungul celor trei pelicule, însă doar la Burebista întâlnim o autoritate legală, care se bazează pe o poliţie şi nu numai pe supunerea directă a principilor.

O altă proiectare a realităţii cotidiene în cele trei filme este cea a ceremoniilor şi a cultului conducătorilor: ceremonia încoronării, sărbătoarea lui Dionysos, victoria împotriva romanilor lui Hybrida, victoria împotriva boilor şi tauriscilor, victoria romanilor asupra galilor – în Burebista, victoria romanilor asupra dacilor la Sarmizegetusa, celebrarea naşterii primului român, ridicarea la rang de municipiu – în Columna, serbările dacilor pentru desemnarea celui mai destoinic tânăr, sacrificarea lui Cotiso, serbările de la moartea acestuia – în Dacii.

Menire: să arate că noi suntem aici de când e lumea şi pământul
În plus, filmele sunt doldora de o sumă de constante care ţin de aceeaşi dorinţă de identificare a spectatorilor cu prototipul patriotului dac, trăsătură ce se „moşteneşte“ la români. Există un cod de simboluri comune, care apar în cele trei pelicule: Sfinxul din Bucegi, capitala Sarmizegetusa... De asemenea, pentru legitimarea faptului că noi suntem aici de la începuturi, apar în filme relicve din alte perioade cu care, la rândul lor, conducătorii daci se legitimează: la Burebista întâlnim o reproducere gigant a Gânditorului de la Hamangia, iar pe capul luiDecebal stă un coif care izbeşte ca asemănare cu cel de la Coţofeneşti. În antiteză cu cei buni şi patrioţi apare trădătorul, vânzătorul de neam şi ţară: Bastus, în Dacii, şi Hierpus, în Burebista. Mai mult: există o asemănare între filmele Dacii şi Burebista, iaraceastaconstă în faptul că amândouă pelicule se concentrează asupra imaginii conducătorilor. Însuşirile lor vin să le completeze pe cele ale cuplului Ceauşescu.

Dacă analizăm ceea ce ar fi trebuit să conţină diegeza şi expresia – decoruri corespunzătoare, strategii de luptă şi comportament care să ţină cont realităţile epocii respective – observăm cu dezamăgire că acestea sunt slab realizate. Spre exemplu, cadrele de luptă, afară de câteva mai reuşite (atacul de la Sarmizegetusa şi bătălia romanilor cu barbarii, în Columna), ignoră complet tacticile de luptă romane (romanii lui Hybrida atacă precum o hoardă Dionysopolisul – în Burebista). În plus, sunt puse pe seama dacilor lui Burebista tehnici de luptă pe care nici măcar Decebal nu le deţinea – catapulta. Nu este de înţeles nici cum lucrau soldaţii romanii conduşi de Tiberius în Columna, cu toată armura pe ei şi cu coifurile în cap, lipsindu-le doar suliţa şi scutul.

În filme sunt slăvite cinstea, vitejia şi independenţa dacilor
Pentru a deveni cât mai credibil, filmul în general se foloseşte de situaţii, caractere, imagini şi metafore proxime spectatorului. Acesta tinde să îşi însuşească ideea proiectată prin participare emoţională, prin procesul de identificare cu personajele naraţiunii filmice.[5]Astfel, diegeza naţional-comunistă şarjează cinstea, vitejia şi independenţa dacilor, însă, în funcţie de perioada politică, imaginea romanului se modifică. Se păstrează constanta cuceritorului apusean, însă, în Columna, el este deopotrivă şi constructor de drumuri, case, temple şi apeducte, pe când în Burebista este doar jefuitorul, care atacă haotic Dionysopolis-ul.

Dincolo de prezentarea trecutului se află un limbaj comun, nu înţeles de spectator la modul cognitiv, ci mai degrabă senzitiv (lupta binelui şi a frumosului cu răul şi urâtul etc.). Dar limbajul filmului istoric mai oferă semne, caractere şi locuri care sunt sau devin simboluri naţionale sau, cum spunea Pierre Nora, locuri ale memoriei colective. Cinematograful contribuie la reîmprospătarea simbolurilor naţionale, a eroului naţional care a învins indiferent de perioada în care a apărut.[6] Astfel, Burebista, conducătorul pe care Ceauşescu îl considera strămoşul său, este prezentat de Strabon drept înţelept, autoritar, dar mai ales cuceritor. De altfel, cele câteva paragrafe operei lui Strabon, Geografia,Getica lui Iordanes şi inscripţia de la Dionysopolis stau la baza filmului. Sunt însă mult prea puţine informaţii pentru a contura imaginea acestui rege dac, asupra căruia stăruie însă numeroase semne de întrebare.
În toate cele trei pelicule întâlnim şi exagerările voite, cu aluzii la simbolurile naţionale, proiectate în decoruri şi discursuri: apar steme simbolice atârnate pe perete, precum şi discursuri istorico-ideologice, care vin să completeze tabloul protocronist al strămoşilor.

Expresia cinematografică a limbajului de lemn al partidului-stat
Imaginea standard creată pentru România şi pentru conducătorii ei de către ideologia de partid era cea a cetăţii asediate, iar istoria trebuia să demonstreze prin orice chip că poporul român nu a dus lupte de cucerire şi că a trăit totdeauna în pace cu toate statele. În plus, pământul acesta „bun şi frumos” poartă bogăţii nepreţuite care au fost totdeauna râvnite de ceilalţi, şi tot aici s-au născut mereu oameni viteji şi conducători înţelepţi gata să o apere. Acest mesaj de iubire de patrie şi de conducători răzbate de la un capăt la altul al peliculelor, accentuându-se pregnant în ultima producţie, Burebista. Faptul că avem de-a face cu denaturări şi exagerări vădite şi cu transformarea elementelor, care ar fi putut să imprime subtil ideea de dragoste de ţară, în instrumente ale manipulării fac din aceste filme expresia cinematografică a limbajului de lemn al partidului-stat.

De altfel, se poate observa existenţa unor constante de-a lungul celor aproximativ 15 ani de construcţie a istoriei dacilor în filmele româneşti. Există, la începutul fiecărui film, momente în care sunt prezentate „frumuseţile patriei” şi motivul pentru care strămoşii urmează să lupte şi să se jertfească. Afirmaţii cu privire la acest pământ bun şi frumos apar în toate peliculele, iar în Columna, o peliculă realizată pe foarte puţine date istorice, se fac câteva referiri clare la natura oamenilor care au devenit strămoşii noştri: „Cei mai buni ofiţeri, soldaţii cei mai buni, cetăţenii cei mai capabili nu vor vedea prea curând zidurile Romei...”(discursul lui Traian), „...cetăţean Romei şi al Daciei, om liber şi stăpân” (Tiberius despre primul daco-roman). În plus, proiectele lui Decebal urmează să fie continuate de romani, după cum marele preot al lui Zamolxe anunţă: „Decebal avea gânduri mari... Să vedem voi de ce sunteţi în stare...” 

Filmul este o ispită a încrederii, o sursă a imaginarului şi a culturii pe care o împărtăşim. În ceea ce priveşte filmul istoric românesc, nu putem decât să solidarizăm la opinia lui Mircea Dumitrescu: „Nicăieri însă trucarea, idilizarea, cosmetizarea, atitudinea duplicitară nu au fost mai stridente ca în «filmul istoric». Filmele din aşa-zisa «epopee naţională» poartă povara celor mai triste aberaţii din istoria filmului românesc.”[7] Mitul strămoşilor construit de film nu este decât un produs al maşinăriei de propagandă, iar scopul nu era altul decât adularea conducătorilor al căror cult atinsese proporţii monumentale.
 

[1]Dietmar Müller, Război şi violenţă în filmele istorice ale regizorului Sergiu Nicolaescu, în „Exerciţii întru cunoaştere. Societate şi mentalităţi în noi abordări istoriografice”, coordonatori Mirela-Luminiţa Murgescu, Simion Câlţia, Editura Domino, 2003, p.200
[2]Robert A. Rosenstone, Revisioning History, Film and the Construction of a New Past, Princeton University Press, New Jersey, 1995, p.6-7
[3]Izvoare privind Istoria României, Editura Academiei Republicii Populare România, Bucureşti, 1964, p.47 – 49
[4]Francis Vanoye, Anne Goliot-Lete, op. cit.,p.27-28
[5]Francis Vanoye, Anne Goliot-Lete, op. cit.,p.11
[6]Pierre Sorlin, European Cinemas/European societies 1939-1990, Routledge, New York, 2001, p.180
[7]Mircea Dumitrescu, Serialul Kitsch-ului: de la registrul comic la epopeea naţională, http://mirceadumitrescu.trei.ro/serialul.htm , data 19.02. 2006

Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie

Vă spunem în cele ce urmează trista poveste a Cetăţii Ineului; cu menţiunea că statul român ne-a obişnuit ca astfel de vestigii, care stau să cadă din lipsa banilor, să nu reprezinte o prioritate într-o „Românie turistică". La noi, promisiunile şi proiectele ţin loc de acţiune.

Peste tot în lume investiţiile în cultură şi patrimoniu s-au dovedit a fi neprofitabile pe termen scurt şi chiar mediu. Nu e un secret că un monument istoric este un veşnic „om bolnav" pentru care, per ansamblu, se cheltuieşte extrem de mult. Totuşi, din experienţa Occidentului mai învăţăm două lecţii la fel de importante: investiţiile în prevenţie şi conservare sunt considerabil mai mici decât cele legate de reconsolidare sau restaurare completă, iar pe termen mediu (uneori), dar mai ales pe termen lung, banii turiştilor aduc sume considerabile economiei ţării respective. Factorii de decizie ar trebui să se gândească bine la aspect verificat în toată lumea: un monument istoric important poate salva economic o întreagă zonă. Şi acum povestea...

Cetatea închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb
În oraşul Ineu, judeţul Arad, se află o cetate de o valoare inestimabilă, operă a arhitecturii Renaşterii târzii, încadrată în Lista Monumentelor Istorice în clasa A. Cetatea actuală a fost construită între anii 1645-1652, în timpul principilor transilvăneni Rakoczi şi Rakoczi al II-lea (fiind folosită de către aceştia şi ca reşedinţă de vară), după planurile arhitectului austriac Gabriel Haller. Totuşi, istoria acestor locuri menţionează că aici a existat o fortificaţie anterioară, atestată documentar în jurul anilor 1295. De asemenea, potrivit altor documente, cetatea de dinaintea actualei construcţii a făcut parte din fortificaţiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a devenit reşedinţă de sangeac (diviziune administrativă turcă) şi a intrat în posesia lui Mihai Viteazul în 1599. Ulterior, aşa cum am amintit, cetatea a fost refăcută de principii Rakoczi. Cucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa sa şi de Miron Costin, aceştia o stăpânesc până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când este ocupată de către trupele habsburgice. A devenit apoi centru de regiment grăniceresc, iar începând cu 1745 a fost părăsită; doar cetatea interioară a fost refăcută, pe la 1870, în stil neoclasic.

Click aici pentru a vedea mai multe imagini din cetatea Ineului

Din timpul ocupaţiei turceşti ne-a rămas o descriere a fortăreţei, realizată de călătorul Evlia Celebi la 1660: „Este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră, iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin şanţurile ce¬tăţii curge doldora râul Criş. În in¬teriorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus şi şan¬ţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case..."

Mai citeşte:
Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
Situl de la Pietroasele un exemplu de cum să faci lucrurile rău sau cum îşi bat joc românii de istorie
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Despre importanţa strategică a Cetăţii Ineului, Adrian Laurenţiu Şimon, directorul direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Arad, precizează: „Ea constă în faptul că închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb. Pe locul actualei cetăţi este atestată în anul 1295 o fortificaţie despre care însă nu se ştiu prea multe. Actuala cetate este, de fapt, un mare castel întărit, care se afla în interiorul unei fortificaţii azi aproape dispărute. Pentru stăpânirea acestei adevărate chei de pătrundere spre Transilvania, de-a lungul timpului s-au dat lupte aprige între turci, transilvăneni şi austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, cetatea s-a aflat sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. Din punct de vedere al stilului arhitectonic, unele elemente decorative aparţin Renaşterii târzii. Din punct de vedere militar, a jucat un rol activ până la cucerirea acestor ţinuturi de către austrieci la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind abandonată spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În jurul anului 1870 a fost refăcut castelul, adică ceea ce a mai rămas din cetatea abandonată."

Aşa cum se aminteşte şi în descrierea călătorului turc la 1660, monumentul este compus din două elemente. Primul, cetatea interioară (castelul) cu două nivele, păstrată până astăzi, are formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate. Al doilea element, cetatea exterioră, aşezată la o distanţă de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din acestea nu se mai păstrează decât nişte urme.

Unica reparaţie generală, în timpul lui Ceauşescu
Singura dată când cetatea a beneficiat de reparaţii a fost în timpul regimului Ceauşescu, în anii '70, dar intervenţiile au afectat starea iniţială a acesteia. Directorul Direcţiei de Cultură menţionează: „În anii 1974-1976 au fost făcute, pe baza unui proiect executat de către Ministerul Muncii, intitulat «Dezvoltarea Şcolii speciale Ineu-reamenajări interioare», următoarele lucrări: consolidare planşee cu grinzi armate; intervenţii la şarpantă în partea de sud a cetăţii; subzidiri la corpul de clădire din partea de sud a cetăţii; reparaţii tâmplărie; reamenajări şi compartimentări interioare; instalaţii sanitare şi de incendiu; instalaţii electrice; instalaţii de încălzire".

Dincolo de povestea cetăţii, care arată astăzi într-o stare deplorabilă, edificiul mai ascunde o istorie tragică, cea a şcolii speciale create în timpul regimului comunist pentru cei cu deficienţe psihice şi fizice. Copiii de care atât părinţii, cât şi regimul se deziceau erau „închişi" aici: „În prezent se mai păstrează amprenta copiilor care au trecut prin şcoala din cetate. Vechile duşuri aduc aminte vizitatorului de lagărele naziste, în care copiii erau nevoiţi să se spele o dată pe săptămână, când era apă caldă. Sala de sport, în care au mai rămas şi acum doi pereţi vopsiţi, este şi ea în paragină. În ceea ce priveşte soarta celor care au avut ghinionul să înveţe lecţia dură a vieţii între zidurile fortăreţei, lipsa mâncării, frigul şi nu în ultimul rând sistemul au făcut ca rata supravieţuirii să fie foarte mică. Astăzi, toate acestea au rămas pradă istoriei, la fel ca întregul edificiu." După 1989, lucrurile s-au schimbat în cadrul acestei şcoli speciale, iar din 1998 aceasta, intitulată azi Grupul Şcolar „Sava Brancovici", a părăsit clădirile cetăţii propriu-zise, folosind nişte anexe, al cărui interior a fost amenajat pentru săli de curs, dormitoare, ateliere, grupuri sanitare.

Proiectele din ultimii ani şi visul repunerii în circuitul turistic
În prezent, cetatea este administrată de către Consiliul Local al oraşului Ineu. Deşi la nivelul administraţiei locale, cel puţin declarativ, au fost analizate şi s-au propus diverse planuri de refacere a monumentului, acestea au rămas în stadiul de proiect, deteriorarea monumentului continuând în ritm accelerat.

Încercând să aflăm de la directorul Direcţiei de Cultură Arad cum a ajuns monumentul în această stare de degradare şi care au fost proiectele de refacere a edificiului efectuate până anul acesta, Adrian Laurenţiu Şimon ne-a declarat: „Cetatea Ineului este un monument de anvergură. Intervenţiile efectuate de-a lungul timpului nu au fost realizate pentru întreg ansamblul de corpuri-clădiri; zonele fără intervenţii au suferit prea mult pentru a suporta reparaţii de mică amploare. Până în anul 1998, cetatea a adăpostit o şcoală specială pentru copii cu probleme psihice, după care a intrat în proprietatea oraşului Ineu. Primăria nu a avut posibilităţile materiale necesare unei restaurări majore şi nici nu a fost găsită o soluţie pentru exploatarea corespunzătoare a acestui spaţiu. În perioada anilor 2008-2009 s-au pus mari speranţe într-un proiect transfrontalier cu oraşul Jula (Gyula-Ungaria), care are experienţa gestionării unei cetăţi din aceeaşi perioadă istorică. Cetatea de la Jula, înainte de restaurarea realizată în ultima perioadă, se afla într-o stare de conservare mai rea decât este acum Cetatea Ineului. Din păcate, acest proiect transfrontalier pentru care s-a semnat un memorandum nu s-a realizat".

Cât priveşte intervenţia Primăriei Ineu, domnul Şimon a precizat: „Din 1999 până în prezent Consiliul Local al oraşului Ineu a efectuat lucrări de igienizare, întreţinere spaţii verzi, salubrizare. Lucrări importante nu s-au efectuat din pricina lipsei de fonduri atât pentru execuţie, cât şi pentru proiectare. În consecinţă, a fost depus în ianuarie 2010, prin Programul de Cooperare Transfrontalieră, HURO/0901, o cerere de finanţare cu titlul «Cultura Instorie şi Cooperare», în parteneriat cu Primăria Oraşului Jula. Cererea de finanţare a fost depusă pentru elaborarea studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic. În urma comunicării organismului decizional, cererea de finanţare a fost respinsă în august 2010".

Înainte de respingerea acestui plan de restaurare, presa arădeană mediatiza că monumentul de la Ineu este subiectul unui proiect depus de primăria din localitate, care ar putea aduce aproximativ 520.000 de euro. Din declaraţiile lui Nicolae Mehelean, edilul şef al Ineului din acel moment, rezulta că a fost semnat un program româno-maghiar, prin care se încerca accesarea unor fonduri europene necesare întocmirii studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic pentru reabilitarea şi revitalizarea Cetăţii Ineului. Aşa cum ne-a declarat şi directorul Şimon, cererea de finanţare a fost respinsă. Acesta era, în fapt, al doilea proiect pierdut de monumentul din Ineu. Potrivit unor articole din 2008, tot din presa locală, Primăria Ineu, proprietarul şi administratorul cetăţii, avea în studiu un proiect deosebit de important pentru refacerea cetăţii. Autorităţile locale afirmau, la acel moment, că s-a realizat deja un studiu de prefezabilitate, iar cererea de finanţare se va face pe fonduri structurale. Valoarea totală a investiţiei era de 12 milioane de euro, din care Consiliul Local urma să contribuie cu 2% cofinanţare. Nici acel proiect nu a prins însă contur.

„A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă"
În aceste condiţii, va deveni vreodată cetatea un punct de atracţie turistică? Ce facem cum ea? Şimon explică: „În anul 2011 a fost organizată o licitaţie pentru concesionarea, în condiţiile legii, a imobilului Cetatea Ineului, în vederea conservării, restaurării, consolidării, reabilitării, protejării, modernizării infrastructurii şi introducerii în circuitul turistic şi cultural, de la care se speră să rezolve marile probleme ale monumentului şi, în plus, să contribuie la dezvoltarea turismului într-o zonă pitorească. Proiectele de restaurare întocmite de către firma câştigătoare a licitaţiei vor conţine cercetări care vor evidenţia amploarea intervenţiilor, mai ales ale celor din anii '70 ai secolului trecut. Aceste proiecte vor fi avizate de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional conform Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în Monitorul Oficial nr. 938/2006" .

L-am întrebat pe domnul director şi dacă instituţia care o conduce a încercat, folosind chiar măsuri punitive, să determine proprietarul, Primăria Ineu, să repare monumentul. Am primit următorul răspuns: „Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Arad a cerut autorităţilor locale în calitate de proprietari ai imobilului să se achite de obligaţiile pe care le aveau în conformitate cu Legea 422/2001. A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă care oricum nu ar fi dat rezultatele scontate. În viitor, Direcţia pentru Cultură va supraveghea şi va acorda consultanţa necesară, în limite legale, în fiecare etapă a lucrărilor de restaurare-conservare".

luni, 19 decembrie 2011

Când vorbesc de daci, mă apucă spaima ...

În urmă cu ceva vreme am avut o mică revelaţie în legătură cu fanatismul ce învăluie istoria naţională şi mai ales cea a unei populaţii a cărei legături cu ziua de azi este destul de mică: dacii. Există, da, similitudini în privinţa unor lucruri pe care romantic le interpretăm ca moşteniri ale generaţiilor glorioase, dar poate ar trebui văzute şi ca pe urme ale unei înapoieri culturale. Faptul că şi azi case la ţară se fac după modelul practicat în antichitate, nu ar trebui recunoscute cu emfază şi glorie. Dacă satul românesc din secolul XXI arată exact ca cel din secolul X sau XII, înseamnă că avem reale probleme, vizibile chiar: înapoiere şi sărăcie.

Dacă suntem la unele capitole egali cu omul care nu ştia cum arată globul pământesc, acest lucru ar trebui să ne sperie şi nu să considerăm că acestea sunt mărturii ale vreunei forme de continuitate culturală. Una este să porţi costum popular la sărbători specifice şi alta să îmbraci iţari azi pentru că nu ai altceva ce să porţi. Sunt multe aspecte de povestit legat de "mostenirile culturale ale dacilor pastrate cu sfintenie de la ei pana azi", dar spaima nu mă apuca cand vorbesc de aceste urme, ci de cele inventate. Acestea, cu mult mai bine prezervate în mentalitatea cotidiană, devin de-a dreptul periculoase.

Părerea unor oameni din secolul XXI care susţin despre o populaţie, care a trăit în urmă cu 2000 de ani, că sunt unicii stămoşi ai unui popor sau chiar a mai multora îţi dă fiori.... După  ce am încercat să pun cap la cap informaţiile cu privire la daci, precum şi toate informaţiile cunoscute despre ei, dând glas unor oameni care şi-au dedicat părţi importante din viaţă studiului acestei populaţii, pun o întrebare simplă mentalului colectiv al publicului român. Obţin o anomalie (vezi foto!), precum şi afirmaţii care depăşesc limitele bunului simţ.

Ne e oare frică să ne asumăm că NU suntem "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", că avem mai multe în comun cu grecii, turcii, slavii de diverse provenienţe şi chiar huliţii maghiari decât cu geto-dacii. Gândiţi-vă cu îşi asumă germanii două războaie mondiale, când anual o planetă întreagă serbează victoria împotriva lor!

Azi în România dacă spui că e nu dacii şi romanii sunt strămoşii noştri eşti blamat. Dacă încerci să arăţi că formarea unei naţiuni este un construct artificial, cu care putem să trăim, dar trebuie să fim conştienţi de evoluţia sa şi de faptul că serveşte drept instrument într-o altă construcţie la fel de artificială şi asumată care este statul. Tot ceea ce spun nu este o revoltă împotriva statului, scopul este o conştientizare clară cu privire la un algoritm pe care îl înghiţim fără să îl înţelegem. Dacă ajungi să reduci naţionalismul la o emoţie, devii doar un subiect al manipulării.

Istoria Dacilor este foarte frumoasă - este o poveste, bună de reprezentat cinematografic sau ca inspiraţie pentru literatură, dar datele reale despre ei ar trebui privite cu responsabilitate şi cu spirit critic. Iar discursul istoric ar trebui sa urmeze aceste realităţi

marți, 13 decembrie 2011

Planul înclinat de la Comandău - cum dispare un unicat

Ansamblul tehnic, planul înclinat de la Comandău (Covasna) este probabil singurul de acest gen din lume. Acesta ar avea şanse reale de a fi inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO, însă dacă lucrurile continuă să evolueze ca din 2000 până în prezent, în mai puţin de 10 ani nu se va mai găsi aici nici măcar locul pe unde odinioară trecea calea ferată îngustă.

În 2010, revista Historia vă prezenta într-un articol povestea istoriei planului înclinat de la Comandău, arătând faptul că în 2009, când autorul materialul respectiv a făcut o serie de fotografii, deja situaţia era alarmantă în privinţa stării de conservare a monumentului.

În acelaşi material se relata seria nefastă de lucruri petrecute la Comandău, chiar după împlinirea a 100 de ani de la darea în funcţiune a ansamblului tehnic. În 1995, Planul înclinat a fost afectat de o puternică furtună, ce a doborât aproape toţi arborii de pe versantul pe care se întindea.
Apoi, doi ani mai târziu, în 1997, cabina de comandă a staţiei de vârf a fost distrusă de un puternic incendiu. La alţi doi ani distanţă, se anunţa închidera trosonului din cauza diminuării drastice a volumului de masă lemnoasă exploatat.

Astfel Planul Înclinat urma să fie trecut în conservare la 1 octombrie 1999 (împreună cu cei 32 de kilometri ai liniilor ce compuneau ultimele rămăşiţe ale sistemului căilor ferate forestiere de la Comandău şi cu întregul material rulant rămas în zonă).
Click pe imagine pentru a vedea mai multe fotografii din 2008-2009

2009  Planul Înclinat de la Comandău, Covasna, aflat azi în paragină.
Ultima firmă care a exploatat acest monument pe când era încă în funcţiune a fost Brafor S.A. Aceasta, la puţin timp a intrat în lichidare voluntară, lichidatorul desemnat fiind societatea CONT-EXPERT S.R.L. Înainte de a realta despre încâlceala birocratică ce aduce mai mult o distrugere a Planului Înclinat, se cuvine să amintim câteva lucruri despre importanţa acestei minuni a tehnicii.
Click aici pentru a vedea cat de mult s-a degratat monunetul in doi ani


 
De ce a apărut Planul Înclinat de la Comandău
Pe la 1888, David Horn inaugura fabricile de cherestea de la Ghiula şi Comandău foarte aproape de graniţa Imperiului Austro-Ungar cu tânărul stat român.
Pentru a facilita aprovizionarea cu buşteni şi transportul cherestelei, între anii 1889-1891, Concesiunea David Horn a construit calea ferată cu ecartament îngust (760 mm) Comandău-Gara Covasna (Depozitul Central).
După doi ani, David Horn şi asociaţii au transferat concesiunea Societăţii Forestiere „Ardeleana", fostă „Erdelyi Erdoipar R.T.", proprietate a fraţilor Groedel, ce fusese înfiinţată în anul 1890. Societatea a construit şi a exploatat un sistem de căi ferate forestiere compus din nouă linii, având în total 118,3 km: 1. Gara Covasna - Planul înclinat - Comandău (1889-1891) 21,2 km; 2. Comandău - Păpăuţi (1891-1895) 18 km; 3. Ramificaţia Pădurea Zagon (1891-1895) 4 km; 4. Comandău - Mica (1890-1892) 18,8 km; 5. Mica - Valea Bâsca Mare - C.F.F. Nehoiu (1920) 5,2 km; 6. Iancău - Reitec (1934-1935) 4,5 km; 7. Ghiula - Ghiurca (1934-1935) 5,4 km; 8.Comandău - Valea Bâsca Mică - C.F.F. Nehoiu (1920) 19 km; 9.Holom - Benedec - Nereju (1890 - 1895) 22,2 km.

1940 - Comandău - Trenul forestier trecând peste podul din imediata apropiere a Planului Înclinat
 
Caracteristicile tehnice ale Planului înclinat
Lungimea căii de rulare = 1236 m
Diferenţa de nivel = 327 m
Altitudinea staţiei de bază = 686 m
Altitudinea punctului de încrucişare = 853 m
Altitudinea staţiei de vârf = 1013 m
Lungimea platformelor = 6 m
Lăţimea platformelor = 3 m
Ecartamentul căii de rulare = 1435 mm
Declivitatea liniei = 280 mm/m
Grosimea cablului de tracţiune = 28 mm
 
Imagini dintr-un documentar german pe când planul înclinat era inca funcţional

Planul înclinat, unicat în Europa
În anul 1890, pentru a face posibilă legătura între Valea Zânelor şi Punctul Şiclău, a fost inaugurat Planul înclinat. Instalaţia, complet ecologică, dar şi unică în Europa, a fost realizată după proiectul inginerului Emil Lux, cu componente produse de firma vieneză Obach. Planul înclinat a fost folosit timp de peste un secol (1892-1995), zilnic transportându-se aproximativ 30 de vagonete, fiecare având o capacitate de 10 m3 de material lemnos. Principiul de funcţionare era deosebit de simplu, urcarea şi coborârea celor două platforme înclinate, realizându-se numai cu ajutorul forţei de gravitaţie.

Legate între ele printr-un cablu metalic al cărui avans era reglat printr-un sistem de scripeţi controlaţi din camera de comandă situată în staţia de vârf, platformele rulau pe o linie cu ecartament normal (1435 mm), întregul ansamblu fiind proiectat astfel încât energia vagonetului încărcat, ce cobora, să fie integral folosită pentru remorcarea unui vagonet gol, ce urca din staţia de bază. Iar la mijlocul Planului înclinat exista un punct de ramificaţie a şinelor, ce permitea trecerea simultană a celor două platforme.

Unica sursă externă de energie folosită pentru funcţionarea acestui unicat tehnic feroviar erau cei doi cai ce manevrau micile vagoane din staţiile situate la extremităţile Planului înclinat, până pe liniile de unde erau preluate de locomotivele cu abur. Acestea le remorcau până în punctul de transbordare din staţia Covasna, ori până în centrul forestier de la Comandău.

Dacă ultimii zece ani se repetă aici nu va mai fi nimic
După 1999 situaţia monumentului s-a degratat rapid. Furturile de fier din calea ferată, din macazurile, din locomotive sau vagoane precum şi degradarea clădirilor ce compun ansamblul fac dintr-un monument de categoria A o ruină pe care natura o va înghiţi în curând. Dacă în alte părţi ale Europei poţi admira natura din funiculare, unele asemănătoare într-un fel cu Planul Înclinat de la Comandău, aici în mai puţin de 10 ani nu vom mai avea nimic.

1913  - Planul Înclinat era o minune a tehnicii şi a ingeniozităţii
Ultimii 10 ani, din 1999 până în prezent, continuă seria neagră a degradării monumentelor. Chiar dacă prin 2005 autorităţile locale se sesizează în priviţa stării precare în care se afla de atunci ansamblul, birocraţia cu privire la exproprierea proprietariolor face ca şi astăzi monumentul să nu fie în patrimoniul statului.
Astfel Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Covasna a solicitat exproprierea în 2006. Avizele de la Ministerul Culturii şi de la Consilul Judeţean Covasna au fost primite chiar în luna în care DCCPN Covasna a făcut adresa, însă procedura la tribunal a durat extrem de mult. Astfel în 2008 găsim o Cerere de Expropriere înregistrată la Tribunalul Covasna, însă numărul celor care deţineau Planul Înclinat s-a mărit. Din document aflăm că S.C. Brafor S.A. a vândut aproape jumătate din ansamblu către SC Alabastru SRL şi Kocsis Iren, respectiv Kocsis Bela. Sumele care trebuiau date către expropriere, potrivit documentului citat, erau 628.519 RON catre Brafor S.A, 401.1337 către Alabastru SRL şi 55.911 către cele două persoane fizice.

Lucrurile nu au ajuns la un consens între statul român şi proprietari. De aceea s-a mers în justiţie. Întreaga birocraţie legată de procesul care se desfăşoară în acest moment nu face decât să întârzie şi mai mult măsurile urgente care trebuiesc luate pentru protejarea, a ceea ce mai poate fi salvat din Planul Înclinat de la Comandău. Ironia face ca indirect demersul prin care se face cumva dreptate ansamblului să fie cel care îl osândeşte la dispariţie. Nepăzit, într-o stare de degradare avansată, edificiului îi lipseşte doar un lucru ca să dispară definitiv, tipul în care nu se acţionează. Involutar, justiţia i-l oferă.

Are cineva de câştigat din faptul că această minune a tehnicii dispare? Nu. Nu aveam de-a face cu un teren urmărit de cineva pentru valorificarea sa economică. Aşa cum am spus-o şi în alte rânduri investiţia în cultură este una în viitor şi un monument istoric poate deveni o atracţie turistică, ce ar putea să susţină la un moment dat o comunitate, chiar dacă această a avut la origini o cu totul altă formă de susţinere economică. Urmărind imaginile puteţi vedea cum de la an la an ansamblul dispare văzând cu ochii. Aceeaşi ironie crudă face ca acolo unde este pus semnul de monument istoric clasa A sa arate ca niste ruine dezafectate care asteapta din moment in moment sa vină cei responsabili si sa le ia.

miercuri, 7 decembrie 2011

Casa Iancu de Hunedoara se prăbuşeşte din cauza neînţelegerilor între proprietari

În centrul oraşului Baia Mare există un monument, inclus în patrimoniul cultural naţional, ca imobil de clasa A, cu o istorie atât de bogată, şi care în ciuda acestui fapt poate fi lense omisă de turiştii care vin în această urbe. Edificiul despre care vorbim este Casa Iancu de Hunedoara, însă deşi este o construcţie medievală, dacă ai trece pe cealaltă parte a străzii cu siguranţă ai rata-o. Principalul motiv: nu arata ca de la 1450!

Construcţia edificiului a început în 1446, acesta fiind partea a vechiului castel medieval ridicat de voievodul Iancu de Hunedoara. Casa a fost ridicată pentru soţia sa, Elisabeta, de aceea monumentul este cunoscut şi sub numele de Casa Elisabeta.

Lucrările au fost finalizate în 1490, de fiul cel mic al voievodului transilvănean, regele maghiar Mathia Corvinul, cel care a preluat tronul Ungariei de la Ladislau al V-lea, supranumit Postumul.

După Marea Unire de la 1918, clădirea a intrat în proprietatea statului român, care a preluat bunurile regale nerevendicate. Revoluţia din 1989 şi vidul legislativ din domeniul patrimoniului, a permis ca după 1995, părţi din imobil să fie vândute de Primăria municipiului unor persoane fizice/juridice.

În prezent sunt numai puţin de 9 proprietari: Primăria Baia Mare - 363 de metri pătraţi (30% din suprafaţa imobilului); Balaş Cornelia - utilizator cu precontract - proprietar Kalauz Aurelia; societatea comercială 9 Opţiune SRL Baia Mare (firma care a executat proiectul de reabilitare a centrului vechi al municipiului); Zah Otniel (asociat la SC Diafan SRL, firma care deţine mai multe proprietăţi în zonă, printre care şi un hotel); Miklos Istvan; Kiss Ildiko; Moroz Mihai (investitor în domeniul imobiliar); Sellam Perez David (cetăţean israeliano-francez co-proprietar al mai multor imobile monumente istorice de pe raza municipiului Baia Mare).

Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii

Dacă discuţia despre starea actuală al imobilului ar fi fost legată de tencuiala de ciment data pesta faţada unui monument istoric de secol XV, ar fi fost grav, dar lucrurile se prezintă cu mult mai rău decât atât. Clădirea se află într-o stare avansată de degradare şi constituie un real pericol pentru oamenii care se deplasează prin zonă, din cauza tencuielii şi bucăţilor de cărămidă care se desprind de pe peretele dinspre strada Mihai Viteazul.

Încercări de reabilitare a imobilului, rămase la nivelul de idee-proiect
În ultimii 3 ani, la nivelul Consiliului Local Baia Mare, au existat iniţiative pe linia elaborării unor proiecte în care să fie inclusă Casa Iancu de Hunedoara. Două dintre acestea merită amintite: „Reţea Regională de Centre de Afaceri şi Marketing - Regiunea Nord Vest" (proiectul ar fi implicat amenajarea spaţiilor, consolidarea clădirii şi schimbarea învelitorii) şi cel al societăţii 9 Opţiune SRL, care a avansat proiectul „Centru InterCultural pentru Tineret" şi care urma să fie finanţat din fonduri europene prin Programul Operaţional Regional/POR, în valoare de 635.985 euro.
În folclorul românesc există o expresie, care face aluzie la o poveste, care prezintă foarte bine situaţia de la Baia Mare - „cuiul lui Pepelea". Povestea spune că Pepelea şi-a vândut casa, dar cu drept ca în ea să aibă şi el un cui. Şi toată ziua apoi intra în casa bieţilor oameni de câteva zeci de ori să-şi pună pălăria în cui, apoi venea să si-o ia. Cu alte cuvinte îşi păstra dreptul de proprietate. În cazul de faţă, cu 9 proprietari, casa nu are şanse să poată fi reconsolidată. Chiar dacă proprietar care are cea mai mică parte din imobil se opune este extrem de greu să se rezolve ceva.

Motivul pentru care nu s-a întâmplat nimic la casa lui Iancu de Hunedoara este opoziţia constantă începerii unor lucrări de reabilitare/restaurare a lui Sellam Perez David. Acesta a refuzat accesul în spaţiile care îi aparţin, respectiv subsolul imobilului. În schimb, în urmă cu trei ani a executat săpături în incinta imobilului, fără să deţină autorizaţie de construcţie sau de descărcare arheologică, punând în pericol stabilitatea clădirii şi distrugând situl arheologic existent. Cazul a ajuns în atenţia Inspectoratului de Poliţie Judeţean Maramureş, după ce DJCPN Maramureş a sesizat această intervenţie, lucru confirmat şi de o echipă de cercetare formată din ofiţeri specialişti din cadrul Compartimentului de Protejare a Patrimoniului Cultural Naţional.


O speranţă pentru viitor şi nu prea
Pentru identificarea unor soluţii, în primăvarul acestui an, consilierii locali au discutat pe marginea unui proiect care vizează reabilitarea întregii clădiri şi ale cărui costuri de realizare au fost estimate la 2,7 milioane de lei. În context, Primăria Baia Mare, care deţine 30% din suprafaţa imobilului în cauză, urma să investească circa 1.100 euro pentru fiecare metru pătrat de clădire reabilitat.
S-a luat în calcul şi realizarea unui studiu de fezabilitate privind lucrările de reabilitare (în cazul în care proiectul va fi aprobat) şi posibilitatea exproprierii cetăţeanului israeliano-francez, în cazul în care acesta nu îşi va reconsidera poziţia.

De asemenea, la Primăria a purtat discuţii în legătură cu achitarea integrală a lucrărilor de reabilitare şi recuperarea fondurilor de la cei şase coproprietari (în funcţie de lucrările care vor fi executate în spaţiile pe care le deţin). Până în prezent nu a fost luată o decizie în acest sens dat fiind că se preconizează că recuperarea banilor va fi un proces de durată şi greu realizabil, deoarece proprietarii vor avea posibilitatea de a contesta sumele aferente.


Pe de altă parte, Sellam Perez David a ripostat, a negat acuzaţiile care i-au fost aduse, afirmând că se simte nedreptăţit, fiind victima „unui sistem mafiot" şi, din cauza piedicilor care i s-au pus, deşi a fost primul investitor din zona Centrului Vechi al municipiului reşedinţă de judeţ (2001), a rămas singurul care nu a reuşit „să-şi deschidă încă o afacere".

Recent, a susţinut că a transmis o plângere (care cuprinde o listă cu numele persoanelor „care au complotat asupra sa" şi acuzele care i s-au adus) procurorului general al României, Laura Codruţa Kovesi.
În plus faţă de acuzele la adresa autorităţilor locale, şi-a manifestat nemulţumirea şi în legătură cu ceilalţi proprietari, subliniind faptul că Balaş Cornelia a ridicat un gard care blochează intrarea din spate a imobilului, invocând intabularea de către Kalauz Aurelia a 55mp de teren din curtea interioară (pe baza Legii 18).
Am încercat să luăm şi o declaraţie a directorului Direcţiei de Cultură Maramureş, domnul Ioan Marchis, dar până la apariţia acestui material nu am reuşit să vorbim cu domnia sa. De asemenea nu avem cunoştinţă dacă instituţia pe care domnia sa o conduce a aplicat amenzile corespunzătoare cetăteanului israelian.

Problema cea mai mare rămâne tot legată de monument, care desi ar avea un potential turistic deosebit, edificiul rămâne doar cu reputaţia de cea mai urâtă casă din zonă, ultima nerenovată şi pericol public pentru trecătorii aflaţi prin preajmă

Bibliografie
1„Maramureş TV"/„Monumentele istorice din Maramureş sunt lăsate de izbelişte"/21.02.2011
2 www.romanianmonasteries.org/ro/maramures/baia-mare
3 bmcity.ro/forum/f15/casa-iancu-de-hunedoara-bm-54
4 www.eMaramureş.ro/„Şapte ani de ilegalităţi comise de trei importante instituţii ale statului"/07.08.2011
5 „Gazeta de Maramureş"/"Centrul de Afaceri Millenium revine!"/21-27.05.2011;
6 www.citynews.ro/„Monument: Casa Iancu de Hunedoara, în paragină"/14.10.2010
7 www.eMaramures.ro/stiri/ „Săpaturile la Casa Iancu de Hunedoara din Baia Mare sunt anchetate de IPJ"/09.01.2008
8 „Gazeta de Maramureş"/"Masacrul istoriei"/18-24.06.2011,
9 www.eMaramureş.ro/"Autorităţile băimărene încep demersurile pentru reabilitarea Casei Iancu de Hunedoara"/31.05.2011
10 www.ziarmm.ro/„635 de mii de euro pentru reabilitarea Casei lancu de Hunedoara din Baia Mare"/01.06.2011
11 www.citynews.ro/maramures/din-oras-10/„Centru pentru Tineret in Casa lancu de Hunedoara"/25.03.2011
12 www.eMaramures.ro/stiri/„Casa Iancu de Hunedoara din Baia Mare este in pericol de prăbuşire"/ 02.07.2008
13 „Gazeta de Maramureş"/"Mafia Centrului Vechi"/02-08.07.2011
14 „Gazeta de Maramureş"/"Umbra unui fals în acte peste Casa Iancu de Hunedoara"/23-29.07.2011
15 www.ziarmm.ro/„David Perez se apără în legătură cu Casa Iancu de Hunedoara: 'Din 2004 a fost un complot asupra mea, din partea primăriei, şi eu pot să dovedesc asta'"

duminică, 4 decembrie 2011

Rac, Douazeci si patru iunie - Ziua vrajitorului fericit

Mă amuză, pe de o parte, şi mă intrigă, pe de alta, perspectiva caracterizărilor făcute după zodie şi alte elemente de acest gen. Nu înteleg în baza căror argumente au ajuns la aceste judecăţi de valoare. Nu spun că sunt false sau veridice, dar uneori îţi lasă impresia că ceva ori cineva caută sa te limiteze. Nu îţi e îngăduit orice, nu ai libertatea deplină a acţiunilor tale (oricum din cauza altor factori acest lucru nu este posibil, dar totuşi). Pe de altă parte nimeni şi nimic nu îţi garantează şansele pe care o astfel de descriere le prezintă. Acestea sunt deopotrivă la fel de utopice ca şi cele pe care prezentarea nu le menţionează. 

Oricum, discuţia poate fi mult mai lungă şi mai consistentă decât scurta mea expunere de mai sus. Aşa că vă las să vă delectaţi cu ce se spune despre mine. Mai jos aveţi un link catre propria voastra descriere.

Rac, Douazeci si patru iunie - Ziua vrajitorului fericit

Persoanele nascute pe data de 24 iunie sunt puternic absorbite de activitatile care ii intereseaza, indiferent daca este vorba de profesie, arta sau afaceri. Indivizii mai evoluati nascuti in aceasta zi se dedica unor proiecte creative si pozitive. Cei mai putin evoluati isi concentreaza energia in activitati suprasolicitante intr-un mod negativ sau distructiv. Ambele tipuri de indivizi se implica la fel de mult in ceea ce fac. Cei nascuti in aceasta zi si-au dezvoltat calitatea de a aborda orice activitate pana la cel mai mic detaliu. Din aceasta cauza, nativii rezolva foarte bine problemele din punct de vedere tehnic. Pentru aceste persoane tehnica nu este pur si simplu un obiect de studiu usor de abordat pentru oricine. Este mai degraba un ansamblu personal de instrumente care permit exprimarea nestanjenita si punerea in valoare a celor mai valoroase aptitudini.
De obicei, indivizii mai evoluati nascuti in aceasta zi sunt atrasi de idealuri spirituale. Aceste idealuri sunt privite de acesti nativi ca fiind manifestari ale Dragostei Divine. Aceste persoane vor alege ca drum principal in viata cultivarea puritatii, a constiintei, a sensibilitatii, a aptitudinilor psihologice. Nativii militeaza de asemenea si pentru inflacararea religioasa si pentru respectul pentru orice fiinta vie. Din pacate, indivizii mai putin evoluati sunt, desigur, orientati in directia opusa. Ei prefera conflictele, lupta, durerea, suferinta si dominatia. Este putin probabil, dar nu imposibil, ca de-a lungul vietii, indivizii mai putin evoluati sa isi schimbe sistemul de valori si stilul de viata. Atitudinea nativilor de acest tip este scuzabila avand in vedere ca marea majoritate a oamenilor isi petrec viata ratand sanse importante. Aceste sanse sunt oferite de astre timp de 84 de ani (timp in care planeta Uranus face o rotatie completa). Viata ofera tot felul de oportunitati favorabile schimbarilor majore. Aceste schimbari pot fi facute de catre persoanele nascute pe data de 24 iunie prin studiu, printr-o foarte buna cunoastere de sine si prin cultivarea unei constiinte puternice. De asemenea, nativii pot invata foarte bine din experientele altora. La baza acestei schimbari trebuie sa stea o foarte puternica dorinta a nativilor de a evolua.
Persoanele nascute pe data de 24 iunie pot fi caracterizate printr-o puternica pasiune si credinta in tot ceea ce fac. Ele se straduiesc sa fie foarte bine autodisciplinate. Acasta autodisciplina le confera nativilor o putere de concentrare extaordinara. Ei pun foarte mare pret pe o metoda de lucru simpla si naturala. De asemenea, apreciaza spiritul intuitiv si spontaneitatea. Cu toate acestea, sunt de parere ca trebuie sa existe o baza foarte solida pentru orice fel de actiune. Chiar si indivizii mai putin evoluati nascuti in aceasta zi ajung la un moment dat sa constientizeze ca ceea ce intreprind ei are un mare potential, indiferent daca finalitatea acestui fapt este buna sau rea. Marea majoritate a celor nascuti in aceasta zi sunt confruntati cu o criza de personalitate, putin dupa implinirea varstei de 40 de ani. Aceasta criza, in cele mai multe dintre cazuri, este de natura etica.
Mai mult decat orice, persoanele nascute pe data de 24 iunie isi doresc sa fi lasate in pace sa isi vada de ceea ce le place sa faca cel mai mult. Din aceasta cauza, familiile si prietenii trebuie sa fie foarte intelegatori in ceea ce priveste nevoia de intimitate a nativilor. In mod ocazional, cei nascuti in aceasta zi se aventureaza sa lucreze inconjurati de multa lume. Cu toate acestea, cea mai importanta parte a lucrarilor o vor realiza luandu-si masuri de siguranta sau vor desfasura aceste lucrari chiar acasa, la baza lor secreta. Persoanele nascute pe data de 24 iunie care lureaza in birouri mari avand contact direct cu publicul vor pretui mult mai mult viata de familie decat pe cea profesionala. De asemenea, acesti nativi vor rezerva cea mai mare parte a energiei lor intereselor personale.
 SFATURI: Evalueaza-ti obiectiv munca si ia in considerare efectele pe care le are aceasta. Priveste aceste efecte si din punct de vedere etic. Ia in considerare principiile pe care le are societatea, desigur, in cazul in care stii care sunt aceste principii. Fii atent sa nu te retragi prea mult in tine si sa sa nu devii prea izolat.
 PUNCTE FORTE: Inventiv Abil Magic
 PUNCTE SLABE: Framantat Distructiv Uituc 

marți, 29 noiembrie 2011

Black Friday in Romania

Cum obisnuim sa importam de la americani cam tot in materie de traditii comerciale, weekendul asta este Black Friday!  De fapt cam in primele 2-3 ore s-a cam incheiat tot ce ai fi putut sa gasesti la niste reduri importante. Eu sunt printre cei care se va uita la televizor, după aproape 2 ani în care nu am avut in casa un astfel de aparat. Nu ma intelegeti gresit, ma bucur nespus, dar sunt cateva lucruri din care ai nostri ar trebui sa aiba de invatat.


Unele companii inscrise in aceasta campanie, care nu doar ca s-au lipit în ultima clipă, dar nici nu si-au facut temele au dovedit că nici nu merită să fie luate în seamă vreodată când vrei să îţi achiziţionezi ceva şi asta pentru că deşi aceste firme care vand echipamente IT, nu s-au gandit nicio clipa ca le vor pica site-urile. Mai mult, nu şi-au pus problema că serverele lor nu pot sustine peste 100 de unici pe secunda/ 5000 pe minut si asa mai departe si au avut o mare surpriza spre enervarea celor care au stat pana la  01.00 incercand ma vada macar minusculele reduceri ale celor de la PC Garage. Ceva mai bine la acest capitol au stat Emagul care a fost singurul pregatit si promotor al acesti campanii. Totuşi între 5 - 7 AM tot ce au avut la o reducere de Black Friday s-a vândut în suierat de înjurături şi de F5 disperate pentru a plasa comanda. Despre ceilalti, nu pot remarca alte lucruri decât cele amintite la PC Garage: S-au trezit că Emag-ul şi Franco vrea să le ia caimacul cadourilor de sărbători şi s-au lipit la o campanie pentru care nu erau pregătiti.

Deci puteti sa incercati ca la anul sa nu mai fie asa... dar dacă lucrurile se fac ca la noi la români, «până la anul mai e mult!» şi  «să fim noi sănătoşi până atunci!»

P.S. Luni am primit televizorul

Ultima clădire de Poştă rămasă de pe vremea lui Carol I, aproape de dispariţie

Pentru mulţi dintre locuitorii municipiului Călăraşi, prezenţa posacă şi mizerabilă a Poştei Vechi a devenit o constantă. Degradarea edificiului, accentuată după 1990, a dus ca azi, locul unde odinioară unde se oficiau căsătorii sau se pronunţau sentinţe de judecată să fie o ruină în adevăratul sens al cuvântului.

Clădirea, impunătoare pe vremuri, este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice ca edificiu de categoria B. Această încadrare nu îi ştirbeşte cu nimic din importanţă. Construită înainte de anul 1894, clădirea servea ca sediul poştei, fiind printre puţinele clădiri cu această destinaţie rămasă în România. În plus, imobilul, împreună cu restul ansamblului din care face parte, ilustrează proiectul edilitar, desfăşurat în fiecare oraş de provincie în timpul regelui Carol I.

Despre importanţa monumentului, domnul director al Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional, Sorin Danciu, a adăugat: „Clădirea face parte din structura urbanistică veche a oraşului. Este un triunghi în care se găsesc sediul actual al Prefecturii, sediul actual al Primăriei şi Poşta Veche. Pentru că noi am restaurat şi clădirea Direcţia pentru Cultură, care pe vremuri era casa unui negustor de cereale, una din clădirile mari din oraş, practic se va reface un patrulater care are în cele patru laturi această imagine a oraşului vechi. Din acest motiv, noi ne-am luptat foarte mult ca să restaurăm clădirea Poştei Vechi. Până în momentul acesta, s-au realizat două proiecte în acest sens. Ultimul, despre care se ştie mai puţin, este depus de Primărie, la Ministerul Dezvoltării, la ministrul Elena Udrea şi se pare că va veni şi finanţarea."
Click pe imagini pentru mai multe imagini cu Poşta Veche



Cum a ajuns monumentul în acest stadiu
În perioada comunistă, clădirea Poştei Vechi era sediul Tribunalului, respectiv Casei de Căsătorii. Dezastrul a început după 1990, când aici s-au instalat familiile de rromi. În perioada 2000-2004 s-a încercat declasarea clădirii pentru a putea fi demolată, însă Comisia de Patrimoniu nu a permis acest lucru. De atunci, a rămas împrejmuită de panouri înalte pentru ca nu cumva trecătorii să fie răniţi de bucăţile de zidărie care se desprind, dar şi pentru a nu deveni loc de refugiu pentru oamenii străzii. În anul 2004, luna decembrie, ca urmare a unei hotărâri de Consiliu Local, clădirea „Poşta Veche" a fost concesionatã de către Primăria Călăraşi, pe 49 de ani, firmei DELTA ACM 93 S.R.L. Această companie a încercat în martie 2006 să demoleze ilegal clădirea, însă după ce a dărâmat acoperişul, reprezentanţii Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Naţional au depus plângere penală la poliţie şi lucrările s-au întrerupt.

Chiar şi în aceste condiţii, lucrurile au devenit şi mai încurcate pentru că s-a ajuns în instanţă, iar procesul a durat doi ani, timp în care, fără acoperiş, starea de degradare s-a accentuat. „Am luat iniţiativa de a da în judecată această firmă. Nu au niciun drept să dărâme absolut nimic din imobil pentru că face parte din patrimoniul naţional", spunea, la acel moment referentul de specialitate în probleme de patrimoniu al Direcţiei de Cultură Călăraşi, Florin Rădulescu, într-un interviu pentru ziarul "Adevărul".

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO
Directorul Direcţiei de Cultură Călăraşi indică şi el acelaşi principale motive, la care mai adugă unul, şi anume atitudinea proprietarul, Primăria Călăraşi, în mandatul fostului primar.

Monumentul a ajuns în felul ăsta din mai multe motive. În primul rând, pentru că după 1990 a devenit spaţiu de locuit pentru grupuri de rromi. Pe lângă faptul că nu s-a mai ocupat nimeni de clădire, în anul 2001, primarul de atunci ne-a cerut să le dăm aprobare ca să fie demolată. Noi, Direcţia de Cultură, ne-am opus. Am avut o reuniune de patrimoniu aici la Călăraşi, unde am invitat specialiştii să vadă clădirea. Atunci căzuse o parte din zid şi toţi au spus că nu se poate să se accepte demolarea. Ulterior am aflat că este singura clădire de Poştă de acest tip care mai există în România. Primarul de atunci, Daniel Ţuţuianu, s-a supărat foarte tare pentru că nu am aprobat declasarea şi a spus: „Dacă nu-mi daţi voie să o demolez, nu mai bag nici un ban în ea. Să cadă! Aştept până s-o prăbuşi". În 2005, când la Primărie a venit Nicolae Dragu, el a dorit să investească în imobil şi ne-a mulţumit că ne-am luptat cu administraţia de atunci să nu o dărâme. Totuşi, demolarea acoperişului s-a făcut fără autorizaţie, noi am intervenit imediat şi s-a ajuns la dosar penal. Firma s-a oprit din lucrarea respectivă.

S-a făcut o mare greşeală atunci că s-a umblat la acoperiş, că era mai protejat. Am făcut reclamaţie la Poliţie, s-a făcut dosar penal, constructorul acela s-a oprit, pentru că ştia despre ce este vorba, cu toţii ştiu, dar se prefac că nu au habar. Cu ocazia aceea, primarul s-a implicat foarte mult ca să găsească finanţare. A fost destul de dificil, însă anul trecut a avut mai întâi prima promisiune de finanţare. S-a făcut un proiect, înaintat anul trecut celor care ar putea să finanţeze, după care arhitectul Polizu, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi, a făcut al doilea proiect, împreună cu echipa sa, care astăzi, când am vorbit cu primarul, nu doar că este depus la Ministerul Dezvoltării, dar avem şi promisiunea că în ianuarie va începe finanţarea."

Ce s-a întâmplat pe parcursul lui 2011
Articolul de la începutul anului din Adevărul, citat mai sus, concluziona că pierderea acestui edificiu este doar o problemă de timp. „Fără acoperiş, fără geamuri, plină de moloz şi cu bucăţile de cărămidă ce se desprind zi după zi, e greu de crezut că va mai apuca marea reabilitare pe care primarul municipiului, Nicolae Dragu, o plănuieşte. Acesta spune că s-a efectuat deja un proiect ce presupune restaurarea la forma iniţială a clădirii şi transformarea acesteia în Muzeul Poştei. «Am depus deja un proiect de reabilitare Ministerului Culturii şi aşteptăm un răspuns. Cel mai devreme anul viitor vom afla dacă este inclusă pe lista Ministerului pentru a se efectua aceste lucrări», explica primarul Dragu la momentul respectiv.

Tot atunci se remarca şi dispariţia documentelor ce atestau existenţa clădirii, multe dintre acte fiind distruse recent. Potrivit declaraţiei de la începutul anului a directorului Arhivelor Naţionale, Nicolae Ţiripan, „nu există nimic clar referitor la fosta Poştă, totul este în ceaţă".

Premisele sub care se încheie anul par ceva mai optimiste, cel puţin din spusele directorului Direcţiei de Cultură: "În principiu aceasta este promisiunea pe care a obţinut-o primarul, că din Ianuarie se va începe lucrul. Vă daţi seama e şi an electoral şi e posibil să se întâmple. Noi ne-am dat tot concursul ca acest restaurarea acestui imobil să fie unul din obiectivele prioritare ale Primăriei în 2012. Precum v-am spus: i-am sprijinit în obţinerea rapidă a vizelor la comisie, şi pentru proiect. Ideea este că fiind singura clădire de poştă de acest tip care s-a păstrat, nu au fost de acord să se intervină în interior. Cineva venise la un moment dat cu ideea să refacă numai partea din faţă, cum este hotelul din Bucureşti, de pe Bulevardul Victoriei, care a păstrat intrarea (faţada) Teatrului Naţional. Nu s-a acceptat, ci s-a mers pe un proiect ce prevede restaurarea clădirii în totalitate. Noi, dacă am reuşit să restaurăm sediul Direcţiei pentru Cultură, casa Marinache Popescu, precum şi anexa din curte, Casa Grăjdarului, am arătat că se poate ca într-o clădire căzută în ruină să putem organiza azi un spaţiu de expoziţii. De asemenea am demonstrat că orice clădire de patrimoniu are o şansă. Oricât ar fi de ruinată, se poate ceva dacă există bani şi oameni care să facă treaba asta.

Cu alte cuvinte, ne aşteptăm cam în doi ani de zile să găsim acolo un centru cultural?
Noi aşa sperăm. În principiu Primăria ar dori să facă Muzeul Poşta Veche, dar nu va fi un muzeu al Poştei, ci se va păstra denumirea, iar clădirea va fi dată muzeului. Şi actualul sediu al Primăriei va fi muzeu de artă, pentru că tot la anul se mută Primăria în clădirea complexului Centrului de Cultură şi Administraţie „Barbu Ştirbei", unde e şi consiliu judeţean.

În momentul de faţă am două obiective de patrimoniu la care ţin foarte mult: Negoieşti, unde este o biserică - e singurul proiect pe care am reuşit să obţinem fonduri europene ( În secolul al XVII-lea, o să vă mire, dar aici era una dintre cele patru capitale ale Ţării Româneşti, după Târgovişte, Curtea de Argeş şi Bucureşti. Există documente care arată că domnitorii în acel veac aveau la Negoieşti reşedinţa de vară); şi Poşta veche din Călăraşi. Voi încerca să fac tot ce am făcut pentru sediul Direcţiei pentru Cultură, care era şi acesta în ruină, şi pentru cele două amintite mai sus."

Deşi starea Poştei Vechi este alarmantă, ne bucură aplombul cu care domnul director ne-a vorbit despre acest proiect. Valoarea estimată a reabilitării se ridică la suma de un milion de euro. Vom urmări în continuare lucrurile care se petrec la Călăraşi şi vă vom ţine la curent cu ce se întâmplă acolo, pentru că până în ianuarie 2012 nu mai este mult. Ne-ar bucura ca cele prezentate de directorul Direcţiei de Cultură să se petreacă întocmai, dar aşa cum practica ne-a obişnuit, până la proba contrară, ne păstrăm o doză scepticism.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Directorul Direcţiei de Cultură Suceava acordă atenţie mai mult propriei imagini decât Patrimoniului

În articolul "Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina", apărut în numărul din noiembrie al revistei Historia, trăgeam un semnal de alarmă cu privire la starea de conservare a monumentelor înscrise în Lista Patrimoniului UNESCO din judeţul Suceava. Mai exact, articolul prezenta problemele cu care se confruntă bisericile pictate din nordul Moldovei, pe baza unui raport întocmit de specialiştii Departamentului de Monitorizare a Monumentelor Istorice, din cadrul Muzeului Bucovina.

La momentul acela am considerat de cuviinţă să vorbim cu cineva direct implicat în această problemă. Documentul era adresat Consiliului Judeţean Suceava, dar au fost înştiinţate toate celelalte instituţii responsabile de cultură, patrimoniu şi culte: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. După ce l-am căutat, fără succes, pe preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, am considerat că directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava, domnul Aurel Buzincu, e cea mai avizată persoană să comenteze acest raport.

Spre surprinderea noastră domnia sa s-a arătat peste măsură de revoltat că "Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice din cadrul Muzeului Bucovinei şi-a permis să întocmească acest document" şi a refuzat să răspundă întrebărilor noastre, scriam în articol. "Amintim domnului director că acest departament a luat fiinţă în 2007, cu aprobarea Consiliului Judeţean, a Ministerului Culturii şi a Guvernului României, tocmai pentru a realiza acest tip de rapoarte."

Raportul cu privire la starea de conservare a monumentelor din Judeţul Suceava înscrise în lista patrimoniului mondial
În continuare menţionam că "domnul director Buzincu, numit în funcţie în anul 2010 (când au luat fiinţă Direcţiile de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional, ca instituţii deconcentrate ale Ministerului Culturii, prin H.G. 90/ 2010), ar fi trebuit să fie la curent cu aceste rapoarte (făcând referire şi la cel publicat în mai 2009), chiar dacă acest tip de departament există, pentru moment, doar la Muzeul Bucovinei din Suceava."
Există două precizări pe care se cade să le facem, aspecte ce nu îl absolvă de vina de a nu cunoaşte activitatea Departamentului de Monitorizare a Monumentelor Istorice. În primul rând, domnul director a fost renumit în această funcţie în 2010, după un mic incident derulat între lunile mai-august. În tot acest timp funcţia a fost ocupată de Daniel Hrenciuc. A doua precizare ţine cadrul legislativ în care îşi desfăşoară activitatea direcţiile de cultură: într-adevăr acestea au fost înfiinţate în 2001, însă atribuţiunile şi competenţele în baza cărora funcţionează au fost stabilite prin H.G. 90/ 2010.

La momentul la care am scris acel articol, după discuţia telefonică purtată cu domnul Buzincu, am considerat că nu se cade să o reproduc în material. Faptul că domnul director nu a dorit să-mi răspundă este alegerea sa, deşi potrivit legii 544/ 2001 privind liberul acces la informatiile de interes public ar fi trebuit să o facă, întrucât ocupă o funcţie publică. Totuşi este alarmant faptul că domnia sa nu-şi cunoaşte îndatoririle de serviciu, având grijă mai mult de propria imagine, decât de starea patrimoniului.Astfel, după apariţia articolului mai sus menţionat, domnul director a găsit de cuviinţă să aibă o replică la cele scrise într-un comentariu postat pe site-ul Historia.ro. Vom reproduce "in corpore"(cu greşelile de rigoare) cele scrise de domnia sa, pentru acurateţea informaţiilor.

Comentariul domnului Aurel Buzincu
"N-ar trebui sa ma afecteze ceea ce faceti Dvs. cu acest articol, doar ca - pe langa ca ma denigrati din ignoranta si rau intentionat -, imprastiati in lume bazaconii intr-o romaneasca relativa, in neprofesionalism, neinformat, superficial.
Iata o proba de limba stricata fara sa va oblige cineva - probabil cum nu va obliga nimeni nici sa scrieti:

"Mănăstirea simbol a bisericilor pictate din nordul Moldovei este, fără nicio îndoială, cea de la Voroneţ. Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe este ctitoria marelului domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, şi a fost ridicată în 1488. Locaşul se bucură de o mare faimă printre iubitorii artei medievale datorită a două caracteristici ale picturii sale..."
Exista aici cate greseli vrei pentru a da elevilor de clasa a VII-a un exemplu graitor de maltratare a limbii romane.
In alin. urmator, vorbind despre "pierderea aderentei mortarurilor de la... trotuar" sau despre atacul ...cariilor (asupra bisericii de la Voronet!), va dovediti departe de cunostintele elementare ale domeniului despre care vreti neaparat sa comunicati. Nici Probota, pe urma, n-a fost ridicata cum spuneti. Nici la Moldovita nu e vorba de un pericol ca cel de care vorbiti (chiar asa, intre noi fie vorba, oare de ce trebuie sa rezulte din articolul Dvs. ca Moldovita sta cel mai bine?...)
Si tot asa.
Cand m-ati cautat la telefon, v-am spus, daca vreti sa va amintiti, ca v-as recomanda ca, intrucat problematica este complexa si lucrurile sint un pic complicate, inainte de a discuta despre acest raport (n-am, profesional, nici competenta, nici obligatia si nici dorinta de a-l comenta), sa consultati legislatia cu privire la monitorizarea monumentelor UNESCO. Asta ca sa le puteti fi util monumentelor, intrucat mi-am imaginati ca va doriti asa ceva.
Atat. Si, fireste, mi-a indus o stare de neplacere faptul ca vreti sa scrieti, pentru o publicatie de specialitate, precum am inteles atunci, un articol despre monumentele UNESCO din Suceava doar ...vorbind la telefon.
Ceea ce iata ca se poate.
Domnule, trebuie sa stiti ca institutia pe care o conduc (nu din 2010 si care nici n-a luat fiinta cand ziceti Dvs.) este mult mai preocupata decat credeti de aceste monumente si detine, in legatura cu ele, informatii mult mai numeroase, mai precise si mai detaliate decat raportul in cauza - pe care il cunoastem foarte bine si il apreciem ca demers folositor.
Stam insa de vorba numai cu profesionistii!
Conf. univ. dr. Aurel BUZINCU,
Director executiv al DCPN Suceava"


În primă instanţă, am considerat că nu se cuvine nici măcar să răspundem acestui comentariu, dar câteva detalii pe care, din considerente de respect, nu le-am prezentat în articol cu privire la discuţia telefonică au fost prezentate denaturat. Intenţia noastră a fost de a-l întreba pe cel care răspunde în teritoriu de patrimoniu naţional dacă a luat la cunoştinţă de raportul în cauză şi dacă ar putea să ne detalieze chestuinile expuse în document.

Click aici pentru mai multe fotografii
Pentru că nu putem merge dintr-un capăt în altul al ţării pentru fiecare articol/ director în parte am preferat să folosim o invenţie brevetată de câteva decenii: telefonul mobil cu funcţie de recorder. Iată discuţia de trei minute, "ad literram", pe care am avut-o cu domnul director.

Cât de multe lucruri "cunoştea" domnul director în data de 4 Noiembrie 2001

Bună ziua, domnule director.
Bună ziua.
Mă numesc Ciprian Plăiaşu, şi sunt redactor la revista „Historia". Fac un material privind starea monumentelor înscrise în Patrimoniu UNESCO din judeţul Suceava. Am văzut că, de curând, cei de la Muzeul Bucovina au făcut un raport privind starea de conservare a acestora. În acest document, specialiştii care au întocmit documentul prezintă multe probleme. Aceştia le iau în ordine: Biserica Arbore, Mănăstirea Humor, Moldoviţa, Probota, Pătrăuţi, Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, Suceviţa şi Voroneţ. Cum comentaţi aspectele pe care aceştia le prezintă în raport?
Dar acest raport, ca să poată fi comentat, ar trebui să-mi fie cunoscut.
Domnule director acesta este un document public, din moment ce a ajuns să-l văd şi eu ca jurnalist. De asemenea observ, întrucât am documentul în faţa, că a fost trimis şi către instituţia dumneavoastră (Raportul este trimis către Consiliul Judeţean Suceava şi "Spre ştiinţă" Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional; Institutul Național al Patrimoniului; Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava; Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor n.r.)
De când este acest raport?
Păi acest raport este făcut în urmă cu vreo 2, 3 luni, cam aşa.
Deci este un raport din ce lună?
Este un raport din, cred că luna august (Deşi aveam raportul în faţă, în care este menţionată luna mai 2011, am încercat să-mi întăresc convingerea că domnul director nu doar este la curent cu un act pe care ar fi trebuit să îl vadă în urmă cu şase luni, dar habar nu are despre ce vorbesc! n.r.) .
Trebuie să mă uit şi să-mi actualizez datele. Cine a făcut raportul, muzeul?
Raportul este făcut de către o comisie de specialişti restauratori din cadrul Departamentului de Monitorizare a Monumentelor Istorice, departament ce intră sub jurisdicţia Muzeului Bucovina. De asemenea documentul este semnat de domnul director al muzeului, Constantin Emil Ursu.
După ce-mi spuneţi în baza cărei legi muzeul face raport despre restaurările la monumente eu comentez raportul, da?
Aşadar nu doriţi să comentaţi problemele semnalate în raport ?
Deci, întrebarea este în baza cărei prevederi legale muzeul judeţean întocmeşte un raport despre restaurările de la monumentele UNESCO? Şi atunci eu comentez raportul. Da?
Da, nicio problemă. Vă mulţumesc.
Bun, asta este.
Patrimoniu, ultima preocupare a directorului Direcţiei de Cultură Suceava

Lăsând deoparte acuzele şi invectivele, directe sau indirecte, cărora preferăm să nu le răspundem, în cele două intervenţii ale sale, domnul Buzincu nu a spus absolut nimic despre starea de conservare a monumentelor UNESCO amintite de noi în articol. Singurul lucru pe care probabil l-a găsit după apariţia articolului nostru a fost raportul cu pricina, pe care îl apreciază ca pe un demers folositor, dar că instituţia pe care domnia sa o conduce este în posesia unor informatii mult mai numeroase, mai precise si mai detaliate. Urmând teoria formelor fără fond, cu mult mai cunoscută domniei sale din postura de conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii Ştefan cel Mare din Suceva, domnul Buzincu ne scrie în comentariu că deţine informatii mult mai numeroase, mai precise si mai detaliate decât raportul în cauză, dar nu ne indică nici măcar o altă problemă şi nici soluţii propuse de domnia sa. Altfel spus avem de-a face cu discursul demagogic, politicianist, plin de invective, prin care urmăreşte să scape cu imaginea nepătată, bine apretată, pentru o eventuală renumire în funcţie.

Se ştie că identificarea unei probleme este primul pas în rezolvarea ei şi ne bucurăm că, măcar după mai bine de jumătate de an, domnul director Aurel Buzincu a găsit peste un raport "incomplet" realizat de cei de la Muzeul Bucovina. De asemenea, ne bucurăm că identificat şi prevederile legale în baza cărora specialiştii restauratori, pe care noi i-am citat în tot articol apărut în revista Historia, au dreptul să întocmească astfel de documente.

Mai sperăm un lucru, şi anume ca profesioniştii, singurii agreaţi în discuţii de domnul director Buzincu, de la Ministerul Culturii şi nu numai, să înţeleagă faptul că poziţia pe care domnia sa, şi alţii ca dânsul, o ocupă în teritoriu este extrem de importantă în privinţa protejării patrimoniului naţional. Dacă faptul că nu este specialist în acest domeniu i s-ar putea în cele din urmă ierta domnului Buzincu, dezinteresul, nu.

marți, 15 noiembrie 2011

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina

Întâi de toate, o certitudine: mănăstirile din Nordul Moldovei, care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, sunt o bucurie pentru ochi. Nu există în lume un grup de mănăstiri ortodoxe pictate, cu o aşa calitate a frescelor exterioare. Adevărate opere de artă, locaşurile îşi merită faima şi vizitatorii. Nici ele nu sunt însă scutite de probleme - aşa cum arată un document detaliat întocmit de Muzeul Bucovinei, pe care îl prezentăm în cele ce urmează.

Ghidurile turistice ridică în slăvi mănăstirile Bucovinei; şi pe bună dreptate. Există însă şi părţi mai puţin cunoscute turiştilor şi vizibile doar unor ochi avizaţi. Un raport întocmit de Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice din cadrul Muzeului Bucovinei, în luna mai a acestui an, semnalează o serie de probleme întâlnite chiar la cele mai cunoscute dintre mănăstiri: Arbore, Humor, Moldoviţa, Pătrăuţi, Probota, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Suceviţa şi Voroneţ.

Dincolo de imaginea aproape idilică pe care turistul o cunoaşte, specialiştii atrag atenţia asupra unui pericol real de distrugere a picturilor care le-au făcut celebre. Aceasta, deşi ne-am aştepta ca măcar monumentele de patrimoniu din lista UNESCO să fie în stare impecabilă şi să reprezinte surse de inspiraţie pentru cei care pot decide în privinţa celorlalte edificii, mai puţin norocoase în privinţa expunerii decât suratele lor din Bucovina.

Infiltraţii, trepidaţii, agenţi biologici, potenţiale incendii...

Biserica cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul" din Arbore, construită de hatmanul Luca Arbore pe la 1503, este una dintre fruntaşele la capitolul probleme. Starea deplorabilă a acoperişului, care permite infiltraţia apei, primejduieşte conservarea picturilor murale, atât a celor interioare, cât şi a celor exterioare. Dat fiind că Arbore este o biserică de mir şi nu o mănăstire, îngrijirea locaşului lasă de dorit. Vegetaţia arboricolă abundentă din jurul bisericii crează un micro-climat umed şi lipsit de ventilaţie, care favorizează dezvoltarea unor agenţi biologici (licheni, muşchi, mucegai); iar aceştia distrug nu doar soclul şi trotuarul din jur, dar şi pictura exterioară. Mai mult: pe drumul care trece prin faţa bisericii circulă maşini de mare tonaj, iar trepidaţiile zguduie din temelii clădirea. Se adaugă aici şi instalaţia electrică, foarte veche, ce reprezintă un real pericol de incendiu.

Click aici pentru a vedea Raportul privind starea de conservare a monumentelor din judetul Suceava înscrise în lista patrimoniului mondial

Lucrurile stau ceva mai bine la Mănăstirea Humor, ridicată în 1530 de logofătul Toader Bubuiag şi pictată în 1535 de echipa meşterului Toma. Totuşi, specialiştii au remarcat şi aici o problemă prezentă cam peste tot, şi anume condesul din interior, care favorizează atacul biologic. La Humor s-a constatat, de asemenea, o degradare puternică a picturii din pridvorul bisericii, pricinuită atât de factori naturali, cât şi umani: e vorba de zgârieturile şi măzgălelile care nu ne fac deloc cinste, dar care nu dispar din obicei. Turnul Clopotniţă, construit în timpul lui Vasile Lupu, are ceva mai mult de suferit: bucăţi de tencuială şi zidărie care se desprind, numeroase fisuri şi urme de umezeală. Ruinele din incinta mănăstirii se află şi ele într-o stare avansată de degradare: pierderea mortarurilor de rostuire, friabilizare şi dislocarea pietrelor din componenţa zidurilor.

Autocarele cu turişti - bune şi nu prea

Mănăstirea Moldoviţa, ctitorită de domnitorul Petru Rareș în 1532, stă, poate, cel mai bine dintre toate monumentele cuprinse în raport. Singura problemă majoră este legată de circulaţia autovehicole grele (autocare) în parcarea care deserveşte edificiul. Vibraţiile produse de acestea se resimt în structura monumentului.

Un caz mai puţin fericit este reprezentat de Biserica Pătrăuţi - prima ctitorie certă a domnitorului Ştefan cel Mare, din 1487 -, al cărei renume se trage de la pictura murală din pronaos cu un subiect rar: cavalcada Sfintei Cruci. Una dintre principalele probleme ale bisericii este legată de acoperişul edificiului, care nu mai asigură izolarea monumentului. Plin de găuri făcute de păsări, de licheni, muşchi, alge şi fungi, acoperişul permite infiltrarea apei, deteriorând atât pictura interioară, cât şi structura arcelor. Nici la fundaţii lucrurile nu stau mai bine, pierderea mortarurilor de rostuire şi friabilizarea pietrelor din temelii lăsând drum liber infiltraţiilor. Instalaţia electrică veche pune în pericol de incendiu clădirea, iar iconostasul necesită grabnic intervenţii de conservare-restaurare.

Cam în aceeaşi stare se află şi Mănăstirea Probota, ridicată de domnitorul Petru Rareș în 1530, pe locul unei mai vechi construcții ruinate. Chiar dacă acoperişul nu arată atât de deteriorat precum cel de la Pătrăuţi, urme ale atacului biologic sunt deja vizibile. Starea trotuarului şi a soclului este însă deplorabilă şi deja se poate constata faptul că s-au produs infiltraţii în fundaţii. În privinţa picturii interioare, se remarcă faptul că aceasta este afectată de atacul biologic favorizat de condens. Sunt zone în care bucăţi din suportul picturii sau doar culoarea sunt puternic afectate, riscand ca, în timp, să se piardă pentru totdeauna fragmente de frescă. Turnul de la intrare prezintă numeroase fisuri, precum şi desprinderi de tencuială şi zidărie.

Click aici mai multe fotografii



Umezeală, pânze de paianjen şi fum
Poate unul dintre cele mai afectate monumente este Biserica „Sfântul Ioan cel Nou" de la Suceava, începută în anul 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Chior (1505-1517), şi terminată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527) în anul 1522. Destinată a fi noul sediu al Mitropoliei Moldovei, biserica are mari probleme cu acoperişul, deşi, spre deosebire de celelalte locaşuri amintite până acum, învelitoarea este aici de ţiglă şi nu de şindrilă. Faptul că lipsesc multe ţigle a determinat puternice infiltraţii care au dus la degradarea zidăriei şi a tencuielii şi, implicit, la degradarea picturii murale. De asemenea, umiditatea, de diferite tipuri, a favorizat apariţia agenţilor biologici pe trotuarul din preajma bisericii şi pe soclul acesteia, ducând la dislocarea pietrelor componente.

Deşi mare parte a picturii interioare a fost restaurată, umezeala, pânzele de paianjen, infiltraţiile şi fumul au făcut să se revină la starea de dinainte de restaurare. Mortarul de intervenţie a început să se desprindă în numeroase locuri, iar stratul de culoare, să-şi piardă aderenţa. Iconostasul şi mobilierul bisericesc se află într-o stare precară de conservare, multe dintre acestea aflându-se sub atacul cariilor.
Nici Turnul Clopotniţă nu stă mai bine. Acesta prezintă fisuri, desprinderi de tencuială, dislocări ale pietrelor ce formează arcul, care pun în pericol siguranţa publicului vizitator. Nici zona de protecţie a monumentului nu este respectată cu stricteţe, aşa că traficul auto de mare tonaj din apropierea edificiului produce vibraţii ce afectează structura de rezistenţă a locaşului.

Mai citeşte:
Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare FOTO
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

La Suceviţa şi Voroneţ, păsările pun în primejdie pictura
Nici Mănăstirea Suceviţa, marea ctitorie a familiei Movileştilor, nu este lipsită de probleme. Într-adevăr, nu atât de grave ca în alte locuri, dar nici de neglijat. Acoperişul, deşi rezistă încă, a început să îşi arate carenţele, dat fiind materialul perisabil din care e realizat. Pete de mucegai, carii, alţi agenţi biologici sunt deja prezenţi în diverse locuri ale mănăstirii. Există zone unde pictura este deja afectată, exfolieri din cauza umezelii, iar soclul şi trotuarul prezintă dislocări de pietre. De asemenea, la ferestrele din pridvor şi din pronaos se observă fragmente de geam lipsă, fapt ce favorizează pătrunderea păsărilor înăuntrul locaşului. Principala problemă a bisericii este însă cea a păsărilor care fac cuiburi în jurul acoperişului, iar dejecţiile lor murdăresc pictura exterioară.

Mănăstirea simbol a bisericilor pictate din nordul Moldovei este, fără nicio îndoială, cea de la Voroneţ. Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe este ctitoria marelului domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, şi a fost ridicată în 1488. Locaşul se bucură de o mare faimă printre iubitorii artei medievale datorită a două caracteristici ale picturii sale: dominanta de albastru, realizată cu un pigment necunoscut azi, extrem de rezistent în timp, şi scena Judecăţii de Apoi, desfăşurată pe întreg peretele vestic, neîntreruptă de nicio deschidere a vreunei uşi sau ferestre.
Dincolo de aceste lucruri frumoase pe care le putem admira, biserica ascunde şi câteva „secrete" - şi nu unele demne de ochiul vizitatorului: lemnul acoperişului este susceptibil la acţiunea factorilor de degradare, deteriorări ale chiturilor intervenţiilor anterioare de restaurare, pierderea aderenţei mortarurilor de la soclu şi din troturar. În interiorul Voroneţului se poate semnala un atac activ al cariilor.
O chestiune serioasă, în ceea ce priveşte pictura care a făcut celebră mănăstirea, este cea a păsărilor care îşi fac cuiburi la baza acoperişului. De altfel, cu excepţia bisericii de la mănăstirea Moldoviţa, cam toate locaşurile de cult din lista patrimoniului UNESCO menţionate în acest raport întâmpină problema dejecţiilor care nu doar mânjesc pictura, dar o şi deteriorează din cauza agenţilor chimici pe care le conţin. Un ultim aspect cu privire la mănăstirea Voroneţ este legat de zidul de incintă, care se află într-o stare avansată de degradare.

Cei abilitaţi nu comentează
Raportul menţionează deopotrivă, acolo unde a fost cazul, şi lucrările de restaurare şi conservare, după cum oferă şi propuneri de soluţionare a problemelor identificate. Documentul este adresat Consiliului Judeţean Suceava, dar au fost înştiinţate şi toate celelalte instituţii responsabile de cultură, patrimoniu şi culte: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.
Am considerat că directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava, domnul Aurel Buzincu, e cea mai avizată persoană să comenteze acest raport, mai cu seamă că documentul a fost înaintat şi instituţiei pe care o conduce. Dumnealui s-a arătat însă peste măsură de revoltat că Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice din cadrul Muzeului Bucovinei şi-a permis să întocmească acest document şi a refuzat să răspundă întrebărilor noastre. Amintim domnului director că acest departament a luat fiinţă în 2007, cu aprobarea Consiliului Judeţean, a Ministerului Culturii şi a Guvernului României, tocmai pentru a realiza acest tip de rapoarte.

La data apariţiei acestui departament din cadrul Muzeului Bucovina, domnul Emil Ursu, directorul instituţiei, declara pentru publicaţiile locale: „Sarcina monitorizării monumentelor intră în atribuţiile administraţiei publice locale. În 2009 trebuie făcute raportările către UE şi UNESCO, iar una dintre obligaţiile României asumate faţă de Uniunea Europeană este protecţia monumentelor înscrise în lista patrimoniului mondial".
Şi aşa s-a şi întâmplat: în 2009 a fost înaintat primul astfel de raport, care indica ceva mai multe probleme. Totuşi, domnul director Buzincu, numit în funcţie în anul 2010 (când au luat fiinţă Direcţiile de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional, ca instituţii deconcentrate ale Ministerului Culturii, prin H.G. 90/ 2010), ar fi trebuit să fie la curent cu aceste rapoarte, chiar dacă acest tip de departament există, pentru moment, doar la Muzeul Bucovinei din Suceava.