miercuri, 25 mai 2011

Cât de veche este şmecheria cu Apocalipsa - sau o mică istorie a Apocalipselor ratate

Pe 21 mai 2011, ora 18 (22 mai ora 4, ora României) ar fi trebuit să aibă loc sfârşitul lumii. Cu toţii am văzut unele afişe apărând şi în Bucureşti cu acest mesaj. Însă surpriză! Nu s-a petrecut nimic. Pastrorul american Harold Camping, cel care a prezis că sfârşitul lumii va avea loc la 21 mai, este de negăsit, iar postul său de radio difuzează muzică religioasă şi sfaturi, toate înregistrare înainte de 21 mai. Se pare că a dispărut cu vreo 72 de milioane de dolari. Scamatoria cu sfârşitul lumii, e veche de când lumea. De la apariţia creştinismului, religie care vorbeşte expres despre acest moment, până în ziua de azi Apocalispsa a fost prevestită de mulţi sub diferite forme. Dincolo de religie Armaghedon, Apocalipsa sau sfârşitul vremurilor a început să mai îmbrace şi alte haine: ştiinţifică şi chiar politică.


circa 400 Apocalipsa lui Montanus
Montanus a fost un “eretic” timpuriu în creştinism care a prezis că sfârşitul lumii este aproape. Acesta a pretins a fi întruchiparea Duhului Sfânt şi au început să predice un al treilea testament. Credinţele lui Montanus s-au răspândit cu repeziciune provocând o mare confuzie în cadrul bisericii creştine timpurii. Montanus a fost în cele din urma condamnat la Sinodul Ecumenic de la Efes din anul 431.

3 Octombrie 1533 Apocalipsa lui Michael Stifel
La scurtă vreme după rupture produsă de Martin Luther, un alt german, Michael Stifel, şi-a îndemnat adepţii să-şi vinde toate proprietatile lor deoarece potrivit calculelor sale făcute după Biblie sfârşitul lumii va avea loc la data 3 Octombrie 1533. Astfel, el şi-a condus adepţii pe un deal, de unde potrivit acestuia trebuiau să fie ridicaţi la cer. Câteva ore mai târziu, profetul a trebuit să fugă de pe deal, având în vedere că previziunea sa nu s-a adeverit.

1794 Apocalipsa lui Charles Wesley
Charles Wesley a fost unul dintre fondatorii Bisericii Metodiste şi credea că lumea avea să îşi afle sfârşitul în 1794. În ciuda faptului că anul a trecut ca oricare altul, fratele lui Charles, John, a făcut şi el o “profeţie” despre sfârşitul vremurilor. Acesta a prezis că 1836 va fi anul în care Bestia Mare va veni pe pământ, marcând începutul sfârşitului.

19 octombrie 1814Apocalipsa Joannei Southcott
Joanna Southcott, iniţial practicantă a cultului metodist, a devenit convinsă de faptul că are puteri supranaturale şi s-a declarat femeia despre care se vorbeşte în Apocalipsa – în versiunea King James, Apocalipsa 12:1-6: “Şi s-a arătat un semn mare în ceruri; o femeie învăluită în soare, şi luna sub picioarele ei, şi pe cap o coroana de douăsprezece stele “. Joanna a prezis că ea va da naştere lui Mesia – aclamând sfârşitul lumii, la 19 octombrie 1814. Lumea nu s-a sfârşit la aceasta data, dar la scurt timp Joanna a murit. Adepţii ei i-au păstrat trupul ceva timp în speranţa că ea se va ridica din morţi. În cele din urma l-au predat autorităţilor atunci când cadavrul a început sa se deterioreze.

22 Octombrie 1844 Apocalipsa şi Biserica lui William Miller

Între anii 1831 şi 1841, William Miller (un pastor baptist), a prezis revenirea lui Isus şi sfârşitul lumii bazându-se pe profeţii din Cartea lui Daniel (Daniel 8:14). El considera că în perioada 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. După câteva date greşite în care acesta şi adepţii săi au aşteptat venirea lui Isus au stability că pe 22 octombrie 1844 este ultima dată când sigur sfârşitul se va arăta. Însă nimic nu s-a petrecut concret, însă Miller a continuat să aştepte sfârşitul până la moartea sa în 1849. Un lucru interesant este că mişcarea religioasă a lui Miller a devenit în cele din urma Biserica Adventistă Ziua a Şaptea. Ei cred ca previziunea a fost corectă, dar ca se refera la un eveniment în cer, nu pe pamânt.

18 mai 1910 Cometa Halley şi Apocalisa
Poate pentru prima oară când media a jucat un rol esenţial în popularizarea unui eveniment de acest gen a fost la trecerea cometei Harley în 1910. Chiar dacă cometa fusese de multe ori vizibilă înainte fără nici un deces raportat, pe 18 mai 1910 a fost considerat a fi o ameninţare mortală pentru oameni din cauza gazelor otrăvitoare provenite din coada. Acesta nu mai este un scenariu apocaliptic religios, ci ar putea fi prima dată când ştiinţa a fost responsabilă pentru panica ce s-a instalat datorita unui scenariu apocaliptic.

1914 Sfârşitul lumii după Martorilor lui Iehova
Martorii lui Iehova au estimat şi ei data sfârşitului lumii. Charles Taze Russell, care a pus bazele revistei Watch Tower, a calculat ca Isus Hristos va ajunge pe pământ în 1914. Aceasta data a coincis cu data izbucnirii primului război mondial, care părea a oferi sprijin pentru predicţiile sale. Predicţia lor se baza ca şi ale altora pe profeţii din Cartea lui Daniel. După ce sfârşitul s-a lăsat aşteptat, aceştia au schimbat sensul predicţiei şi au declarat că a fost data la care Isus a început să se pronunţe invizibil (da – invizibil). Alţi ani în care aceasta sectă a prezis sfârşitul lumii sunt: 1914, 1915, 1918, 1920, 1925, 1941, 1975, 1994, etc.

17 decembrie 1919 O nouă Apocalipsă ştiinţifică
Respectatul meteorolog Albert Porta a prezis că la 17 decembrie 1919 o conjuncţie de şase planete ar putea “provoca un curent magnetic, care va străpunge soarele, iar din cauza explozii mare de flacări şi de gaze în cele din urma va înghiţi Pamântul.” Aceasta previziune a condus la unele acte de violenţă şi câteva sinucideri. A cauzat, de asemenea, pierderea slujbei pentru Albert care a ajuns sa lucreze pentru un ziar local unde scria coloana meteo.

1969 Apocalisa criminalului Manson
Charles Manson a crezut că tensiunile rasiale din SUA ar conduce la o confruntare apocaliptică, după care trupa lui de criminali “Manson Family“ va conduce lumea. Când nu s-a întâmplat nimic, acesta a început să ucidă oameni. Manson este închis pe viaţă pentru crime.

1980 Apocalipsa Politică

Hal Lindsey, un evanghelist din SUA , a crezut că Uniunea Eupropeană, pe care el a numit-o Statele Unite ale Europei conduse de Anticrist, va deveni oponetul SUA şi a celorlate state şi de aici va pleca războiul final. El a reuşit să stabilească şi o dată pentru sfârşitul lumii şi a crezut că o luptă finală dintre bine şi rău este iminentă. Acesta are o serie de emisiuni pe tema venirii Apocalipsei în SUA.

10 martie 1982. Apocalisa ştiinţifică revine
Termenul de “Efectul Jupiter” a apărut în 1974, scris de doi astrofizicieni, John Gribben si Stephen Plagemann. Aceştia spuneau că efectul este vorba despre alinierea tuturor cele nouă planete pe 10 martie 1982. În acel moment se va crea o atractie gravitaţională care ar provoca o creştere uriaşă a petelor solare, a razelor soarelui şi / sau a cutremurelor. Deşi autorul Gribben chiar a ieşit şi a spus că această ipoteza a fost un festival teoretic de genul “ce ar fi dacă” fără prea multă substanţă reală în spatele ei, oamenii au crezut că acest lucru avea să se întâmple, iar lumea o să îşi afle sfârşitul. Singurul efect al acestui eveniment a fost o creştere a mareei cu 0.04 milimetri peste limitele normale.

11-13 Septembrie 1988 Apocalipsa, vândută ca pâinea caldă
Un fost inginer N.A.S.A., Edgar Whisenant a vândut 4,5 milioane de exemplare din cartea lui “88 motive pentru care ar putea fi Apocalipsa în 1988″. Aceasta a fost cumpărată de către cea mai mare parte a creştinilor evanghelici din SUA. După ce a revăzut datele predicţiilor sale, pentru anii 1990, nu a mai reuşit să îşi vânda ideile.

1993 Apocalipsa asediată de FBI
David Koresh şi mai mult de 100 de adepţi s-au baricadat la sediul Adventiştilor Davidieni “ o ferma în Waco, Texas, în asteptarea sfârşitului lumii. Ferma a fost înconjurată de FBI, iar după a 51-a zi de asediu, 76 din cei aflaţi în interior, inclusiv Koresh au murit într-un incendiu.

Martie 1997 Cum scapi de Apocalipsă … prin suicid

În 1997 s-a înregistrat un record: Cometa Hale-Bopp a fost vizibilă cu ochiul liber pentru un record de 18 luni. Pentru mulţi semnul a fost o curiozitate astronomică pentru alţii o previziune a sfârşitului lumii. Astronomul amator, Chuck Shramek a “observat” un obiect companion ce urmărea cometa. El a chemat apoi show-ul de radio Art Bell pentru un raport al constatarilor. Totuşi membrii cultului Heaven’s Gate au crezut ca apariţia cometei Hale-Bopp a fost un semn că Pământul va fi distrus, iar acest obiect companion ar fi o nava spaţială care vine să îi ridice. Singura modalitate de a supravieţui sfârşitului lumii a fost în viziunea lor, sinuciderea în masă, pentru ca sufletele lor să călătorească în spatele cometei în nava spaţială. Cadavrele celor 38 de adepţii s-au găsit într-o casa în California pe 26 martie.

Anul 2000, anul sfârşitului
Zeci de culte creştine au anticipat că trecerea în noul mileniu ar coincide cu cea de a doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. În plus şi previziunile lui Nostradamus indicau că sfârsitul timpului începe undeva în 1999 în iulie. Un “mare rege al terorii” trebuia să coboare din cer. Când nu a venit cu adevarat profeţiile apocaliptice au început răspândirea de zvonuri cu adevarat apocaliptice – şi anume că sonda spaţială Cassini urmează să se prăbuşească pe Pământ. Sonda Cassini era umplută cu combustibil radioactiv.

Mai 2008 Apocalipsa din peşteră
Un număr de 35 de membri ai unui cult auto-intitulat Adevarata Biserică Ortodoxă Rusă au petrecut şase luni într-o peştera, în anticiparea Apocalipsei, prezise de către liderul lor de Piotr Kuznetsov. Kuznetsov, care niciodată nu a însoţit adepţii în peştera, a fost obligat să se supună unui tratament psihiatric de către o instanţă rusă.

Apocalipsa găurii negre de la Geneva
10 septembrie 2008 - Pornirea acceleratorului gravitaţional de la Geneva a generat temeri că va sfârşitul lumii va fi declanşat de o gaura neagra care va înghiţi pământul. Această gaură neagra ar fi urmat să apară în urma cercetărilor de aici. Dar lucrurile s-au amânat pentru că au apărut niste defecţiuni.

luni, 23 mai 2011

Scufundarea Titanicului, de la dramă la melodramă

15 aprilie 1912, ora aproximativă 2:20. Vaporul Titanic, cel mai mare şi mai luxos transatlantic construit până atunci, era înghiţit de apele oceanului, după ce în urmă cu aproximativ trei ore se lovise de un aisberg. Vestea a înconjurat planeta şi presa din întreaga lume a relatat evenimentul nu doar cu lux de amănunte, ci cu un zel care a transformat nefericitul accident într-o legendă.
Există o vorbă în popor care spune că o minune durează trei zile şi care, în cazul de faţă, în mod ironic, se aplică perfect. La trei zile de la plecare, vasul despre care se vorbise atât de mult şi care primise eticheta „de nescufundat”, s-a ciocnit de un aisberg la ora 23:40, în data de 14 aprilie 1912, şi s-a scufundat la ora 2:20, în dimineaţa următoare. În urma acestui fapt şi-au pierdut viaţa 1.517 persoane dintre cele 2.227, câte se aflau la bordul navei.
Datele tehnice ale celebrei nave sunt impresionate pentru vremea respectivă. Titanicul măsura 269,1 metri lungime, avea o lăţime de 28 de metri şi o greutate de 46.328 de tone. Nava putea transporta un număr de 3.547 de persoane, pasageri plus echipaj, având o putere maximă de 59.000 CP. Şi la capitolul opulenţă Titanicul îşi surclasa toate rivalele. Pasagerii de la clasa întâi se bucurau de facilităţi greu de imaginat pentru epoca respectivă: bazin de înot, sală de sport, teren de squash, băi turceşti, baie electrică şi o cafenea pariziană. Şi cum banii arată cel mai bine cât se plătea acest lux, cel mai scump bilet pentru călătoria inaugurală la clasa întâi a costat 875 de lire sterline (64.204, la nivelul de azi).

De ce s-a murit
La data de 10 aprilie 1912, Titanicul a plecat din Southampton, Anglia, spre New York, în voiajul său de inaugurare. După ce a mai primit persoane la bord din Cherbourg, Franţa, şi Queenstown, Irlanda, Titanicul a înaintat în Atlantic cu o viteză de 21 de noduri (42 km/h). A primit apoi avertizări de aisberg şi, conform protocolului vremii, a mărit viteza la 46 km/h (ulterior s-a dovedit că a fost o greşeală). La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade, iar în noaptea rece şi fără lună marinarii aflaţi la punctul de observaţie au văzut prea târziu gheţarul.
Astfel, Titanicul a lovit aisbergul la tribord, provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m, din cei 300 ai navei. După 2 ore şi 40 minute, pe 15 aprilie 1912, nava s-a scufundat rupându-se în două părţi. De altfel, filmul regizorului James Cameron, din 1997, respectă scenariul după care s-a produs scufundarea. În cele 20 de bărci de salvare au intrat doar 700 de oameni, deşi capacitatea acestora era de 65 de persoane pentru fiecare barcă. În plus, încrederea oarbă că nimic nu i se poate întâmpla Titanicului a făcut ca un număr semnificativ de bărci să fie eliminate pentru a crea mai mult spaţiu de promenadă, aşa că numărul maxim de persoane care ar fi putut fi salvate era de doar 1.178, chiar dacă vasul putea transporta de trei ori mai mult. Acesta este unul dintre motivele pentru care 1.517 de oameni au murit în apa îngheţată a Atlanticului.

Prima pagină a ziarului Dimineaţa, care anunţa catastrofa maritimă produsă în Atlanticul de Nord

 Aceeaşi încredere a făcut ca primele bărci dintre cele lansate la apă să aibă foarte puţine persoane la bord. Mai bine de o oră jumătate din cele 160 de minute, cât a mai plutit Titanicul, s-a crezut că măsurile luate de căpitanul Edward Smith şi Thomas Andrews (designerul şef al navei), de a evacua vasul, sunt exagerate. Ulterior, când pasagerii şi-au dat seama că lucrurile sunt reale, s-a declanşat isteria şi panica.
Mai există o discuţie cu privire la cine ar fi putut să îi ajute pe pasageri după ce vasul a fost avariat. Se cunoaşte că primul vas care a ajuns la locul accidentului a fost RMS Carpathia, la aproape două ore după ce Titanicul s-a scufundat, însă există indicii că mult mai aproape ar fi fost SS Californian, care nu a mai răspuns semnalelor SOS transmise prin codul Morse de cei de pe Titanic.

Prima pagină din ziarul american The New York Herald care anunţa naufragiul, precum şi câteva din marile personalităţi care au pierit înecate

Coana Chiriţa: „Opreşte, Nae, vaporu’!”
Nebunia din media legată de faimoasele victime ale Titanicului (între care şi milionarul John Jacob Astor), legendele despre scufundare (între care cea mai fantezistă este aceea legată de mumia blestemată pe care Astor voia să o ducă în America, mumie care, potrivit aceleiaşi teorii, ar fi provocat şi naufragiul vasului Lusitania) sau imaginile devenite clasice în literatură – ultimul cântec al orchestrei, imnul „Nearer My God To Thee” (Mai aproape, Dumnezeule, de Tine), care a fost cântat chiar înainte de scufundare, preotul care a ţinut o predică şi lumina care s-a oprit abia când vasul s-a rupt în două – toate acestea au creat în jurul dezastrului o aură de mister care atrage şi astăzi. Informaţiile şi speculaţiile, cărţile sau filmele despre Titanic, chiar şi azi, la 99 de ani de la tragedie, prezintă un deosebit interes pentru un public care nu a fost contemporan cu evenimentul. Regizorul James Cameron a câştigat cu superproducţia hollywoodiană „Titanic”(1997) nu mai puţin de 11 premii Oscar şi o mulţime de bani. Până şi umorul românesc a fost contaminat de acest eveniment – dramaturgul Tudor Muşatescu a scris Titanic Vals în 1932, parodiind acest eveniment, iar Coana Chiriţa, personajul creat de Alecsandriîn 1852, se adaptează naufragiilor maritime în cântecelul „Opreşte, Nae, vaporu’!”

Afişul filmului Titanic Vals, scris după piesa de teatru a lui Tudor Muşatescu

Material apărut în număr din Historia din luna mai

duminică, 22 mai 2011

De ce suntem ortodocşi?

Cel mai recent număr al revistei „Historia“ vă propune o analiză complexă cu privire la un aspect pe care cei mai mulţi dintre noi îl consideră definitoriu pentru români: Ortodoxia. „Historia” tratează, astfel, o latură a istoriei noastre despre care se vorbeşte mai mult propagandistic, într-un discurs încorsetat de clişee.


Papa Leon al IX-lea, excomunicându-l pe Mihail Cerularie, Patriarhul Constantinopolului, în 1054.

De ce au ales urmaşii lui Thocomerius (un lider cuman convertit probabil la catolicism în Episcopia Milcoviei), Basarab I şi Nicolae Alexandru, drumul ortodoxiei pentru Ţara Românească? Sau de ce a fugit la est de Carpaţi, în nucleul viitorului stat moldovean, infidelul (în sens religios) voievod Bogdan I,cneaz din Maramureş, din demnităţile rezervate lui de regele maghiar după ce s-ar fi botezat catolic? Sunt tot atâtea întrebări care se rezumă, în fond, la una singură: De ce suntem ortodocşi?

Răspunsul nu este deloc simplu şi clar, ci se înscrie sub semnul paradoxului, alături de originea latină a poporului român, peste care, timp de o mie de ani, au trecut valuri de migratori ce aveau potenţialul creării unui stat medieval pe alte coordonate şi care ar fi putut să fie în etnogeneza poporului român ce au fost francii pentru francezi, bulgarii pentru slavii sudici sau ungurii în Panonia. Aceştia ar fi putut să dea numele, limba şi chiar religia noului stat. Niciuna dintre acestea nu s-a petrecut.

Revista „Historia" îşi propune, în numărul din aprilie, să arunce puţină lumină peste o latură a istoriei noastre despre care se vorbeşte mai mult propagandistic, ideologic şi într-un discurs încorsetat de clişee, cărora nici măcar nu le cunoaştem originea.

Neagu Djuvara, Răzvan Theodorescu, Radu Preda, Daniel Barbu, Dan Dungaciu şi-au asumat misiunea de a ne fi ghizi într-o lume a facerii şi a desfacerii, în care s-au plămădit popoare şi religii, mai ales pentru că această lume - căreia-i aparţinem, potrivit cifrelor oferite de recentele recensăminte - este cvasi-străină multora.

Bulgarii şi ortodoxia noastră
Dacă ar fi să privim doar cifrele, am avea în România o populaţie puternic ataşată de credinţa ortodoxă şi de identitatea sa etnică. În primul rând, românii reprezintă 89,5% din totalul populaţiei ţării. În al doilea rând, populaţia de religie ortodoxă are o pondere de 86,8%. Şi, în al treilea rând, numărul celor care se declară atei sau fără religie este extrem de mic, doar 0,1% din populaţie. Datele sunt însă extrem de înşelătoare în privinţa cunoaşterii de fond a sentimentului religios pe care laicul român îl trăieşte şi îl practică.

Pe de altă parte, există astăzi în România un resentiment privind crearea în ochii cetăţenilor Uniunii Europeane a unui grup (unii i-ar spune „oală"), format din ţara noastră şi Bulgaria, în care nu se ştie cine e calul şi cine e căruţa. Această „construcţie" are un trecut cu adânci consecinţe. Creştinarea bulgarilor (864), apariţia limbii de cult slave, crearea primei patriarhii pe criterii de ordin etnic (Patriarhia Bulgară de la Târnovo, 1235), dar mai ales ascensiunea politică a celor două ţarate bulgăreşti în urmă cu aproape 1000 de ani au ajutat la conturarea unei identităţi ortodoxe pentru români. În fond, o populaţie vorbitoare de latină, fie chiar în forma ei vulgară, era uşor de asimilat ritului latin.

Alte influenţe
Totuşi, a spune doar că bulgarii ar fi „de vină" pentru credinţa pe care o mărturisim noi azi e prea mult; creştinarea vecinilor sub diferite rituri (ungurii trec la catolicism, după ce au fost creştinaţi iniţial ortodox, polonezii adoptă ritul romano-catolic, ruşii îmbrăţişează Ortodoxia în timpul lui Vladimir cel Mare), precum şi relaţiile feudalo-vasalice cu aceştia sunt tot influenţe importante pentru credinţa noastră. Există deopotrivă voci care aşază înrădăcinarea temeinică a „legii" de la Constantinopol în teritoriile româneşti după ce sultanul a zidit Înalta Poartă în preajma Sfintei Sofii. Dincolo însă de toate teoriile mai mult sau mai puţin posibile în ceea ce priveşte relaţia dintre voievozii români şi credinţa lor, românismul a devenit parte integrantă a diversităţii ortodoxe, poate în aceeaşi măsură în care ortodoxia şi-a pus amprenta asupra noastră.

Răzvan Theodorescu: E o enormitate a afirma că ne-am născut ortodocşi
Neagu Djuvara: De ce religia catolică a cumanilor nu i-a influenţat pe români
Radu Preda: Credinţa românilor, o piesă în mozaicul ortodox
Dan Dungaciu: Cum suntem ortodocşi?! În ce mai cred românii azi?
Daniel Barbu: De ce sunt românii ortodocşi? O falsă explicaţie istorică

 P.S. Acest material nu e propriu zis un articol sau un post de blog. E doar prezentarea unui dosar din Historia pe care am avut placerea sa il coordonez si in care toti anii in care am fost pasionat de religia ortodoxa si-au aflat o mica implinire

vineri, 20 mai 2011

În căutarea pachetului pierdut...

Povestea pe care am să vi-o spun mi-am imaginat-o de multe ori în anii de facultate când trebuia să ajung undeva să iau pachetul trimis de ai mei, dar niciodată nu mi-am dorit să o trăiesc. Era ca un coşmar pe care nu doream să mi se întâmple. Auzisem de pe la unii şi de pe la alţii de prin cămin că au uitat să îşi recupereze pachetul de pe la gară sau de pe autogară şi cum au renunţat să mai facă drumul după mâncărica trimisă de părinţi.

În fine, după mulţi ani de la finalizarea studiilor şi a pachetelor trimise de ai mei de acasă, m-am găsit în situaţia de a căuta un pachet pierdut... Trimis de părinţii prietenei mele de la Timişoara, coletul buclucaş a plecat spre Bucureşti cu trenul, prin intermediul mecanicul de locomotivă al unui rapid care face această rută. Respectiva garnitura de tren a ajuns în Capitală pe la ora 7.45 şi după cum vă aşteptaţi nu a fost nimeni în gara să îl întâmpine - pentru că altfel aş consuma liniştit mâncarea fără să vă înşir poveşti pe blog. Contează mai puţin cum am reuşit ca doi oameni în floarea vârstei să uite complet de acest fericit eveniment, cert e că pe la ora 9 când mă îmbracam alene pregătindu-ne pentru o nouă zi de lucru a picat bomba - PACHETUL.
Poza generică cunoscută de mulţi dintre noi


Subsemnatul, mai cu voie mai fără, a fost desemnat să arunce o privire prin gară... poate, poate a rămas ceva pe acolo. La autogară ştiam că trebuie să găsesc şoferul pentru ca după căteva înjurături şi mustrări de rigoare să îmi elibereze conţinutul preţios din pântecele maşinii sale (aveam în acest sens experienţele unor prieteni care se încumetaseră să afle ce se întâmplă cu pachetul uitat în autobuz), dar la tren era un mister total ...

Ajuns în gară, am aruncat o privire, dar nevăzând ceva care să semene cu descrierea pe care o primisem în legătură cu pachetul nostru am întrebat un nene din personalul CFR (îi cunoaşteţi cu toţii pe cei care verifică roţile trenurilor cu nişte ciocane cu coada lungă). Planul din mintea mea era să mai întreb pe cineva la informaţii sau pe vreun şef de tren şi apoi, dacă răspunsurile ar fi fost negative să rămân cu încă un mister urban neelucidat. Norocul însă mi-a surâs de această dată, nu de alta dar avea să mă părăsească câteva zeci de minute mai târziu. Omul a fost extrem de amabil şi drăguţ şi mi-a spus că cel mai posibil e ca acel pachet să fie în continuare la şeful de tren (n.n. eu nu am spus nimănui că pachetul era dat pe mecanic). Şi mi-a spus să iau metroul pe magistrala 4 până la Griviţa şi să merg în triaj şi cel mai probabil acolo o să dau de şeful de tren.Văzându-mă că stau în dubii în a purcede la drum, omul mi-a sugerat că ar fi mai bine să mă urc într-o garnitură de tren ce urma să fie trimisă în triajul de la Griviţa veche şi mi-a recomandat rapidul care venise de ceva vreme de la Constanţa. Mi-a spus să merg la capătul trenului şi acolo voi da de două doamne (şeful de tren şi controlorul) şi să le spun situaţia şi cu siguranţa nu vor avea nimic împotrivă să mă lase să merg până acolo.

Zis şi făcut! Am dat de cele două doamne care foarte drăguţe m-au lăsat să stau în tren. Am întrebat când se retrage garnitura şi şefa de tren mi-a spus că în 10 minute cel mult o să plecăm. Mi s-a părut că plec într-o mini-aventură şi m-am aşezat pe un scaun aşteptând cu nerăbdare semnalul verde. Cei drept după vreo 25 de minute locomotiva a început să meargă încet înapoi. După vreo 5-10 minute de mers "la pas" rapidul venit de la Constanţa s-a oprit. Doamna s-a uitat la mine, ca la un mic recidivist şi mi-a zis: "De aici ştii unde tre să ajungi, nu?" Am dat din cap în semn că nu, fără să pot să îmi reţin privirea oarecum speriată. Eram în mijlocul a vreo duzină de trenuri garate, fără locomotive, iar liniile erau pilne de bălării.

Şefa de tren s-a uitat pentru o secundă către o clădire şi apoi şi-a întors privirea uşor amuzată către mine:"Prin cine a fost trimis pachetul tău, prin şeful de tren sau prin mecanic?". Am răspuns prompt şi naiv:"Din câte ştiu prin mecanicul trenul de la Timişoara, care ajunge în Bucureşti pe la ora 7.45". "Aha, deci nu e de la noi! Vezi clădirea aia mare din geamuri? Pe lângă ea se face un drum care dă într-o poartă. Ieşi pe acolo şi mergi până în bulevardul Griviţa şi apoi faci dreapta pe lângă gard şi prima poartă este depoul de locomotive. Acolo e şi mecanicul pe care îl cauţi cu pachetul tău cu tot.""Aaa!" zic eu. "Mulţumesc mult, de tot!" şi plec ca din puşcă peste liniile de tren. Ajuns într-un final lângă clădirea pe care mi-a indicat-o doamna, dau de poartă şi ies.

Mă cuprinde aşa un sentiment că nu voi rezolva nimic, specific românesc, dar acu dacă am intrat în horă, hai să joc până la capăt că doar n-o fi foc. Staţia de metrou îmi face cu ochiul să las dracului treaba aşa şi să mă car la serviciu şi aşa eram în întârziere, dar cum sunt în una din zilele acelea când sunt prea încăpăţânat ca să mă las păgubaş, fac dreapta printre staţia de metrou şi gardul depoului şi mă apropii de o poartă străjuită de o locomotivă cu abur, semn că am nimerit unde trebuie.

Niciun portar, lume pestriţă, nimeni care să se preocupe că un zăpăcit a intrat curtea instituţiei. Văd într-un gang un băiat, cam de-o vârstă cu mine care manevra de zor o telecomandă pentru bariera de la intrare. Îi spun pe scurt povestea mea. Mă întreabă numele mecanicului. Habar nu am! Mă trimite la o intrare din spate unde trebuia să dau de cineva, care să mă ajute în demersul meu.

În faţa erau vreo 4-5 bărbaţi care fumau şi râdeau de zor despre ale lor. Nu i-am băgat în seamă şi am intrat. Înăuntru doar femeia de serviciu, spăla pe jos cu mopul. Întreb ce voiam să ştiu şi mă redirecţionează afară la cei care fumau, spunându-mi că cel care răspunde de mecanici e acolo.

Mă duc şi întreb de omul meu, iar unul dintre ei mă repede agresiv: "Cine eşti dumneata? Ce cauţi aici?" Nu mă aşteptam la o primire aşa de "caldă" şi le povestescă întămplarea cu pachetul pierdut. Când ajung la cuvântul PACHET, toţi izbucnesc într-un râs isteric. Toţi mai puţin unul mai bătrân şi cu ochelari fumurii. Aveam să aflu peste câteva minute că acela era şeful de tură şi că tocmai le-am băgat colegul într-o mare încurcătură. Cel care mi-a spus cele două informaţii amintite mai sus mă privea aşa cu coada ochiului ca pe o "vacă de muls". Am intrat cu el în biroul şefului de tură ca să aflăm cine e mecanicul care a căzut în păcatul corupţiei pachetului interzis de regulament.

Individul s-a uitat într-un registru şi apoi în zice cu jumatate de gură: "E în dormitor! Omul a muncit toată noaptea şi tu acu vii să îi faci probleme". Am început să am impresia că vreau ceva ce nu e al meu. Ceva ce nu mi se cuvine şi pentru care nu am plătit (probabil cunoşteţi că banii pentru orice colet trimis prin aceste forme ilegale de "transport marfă" se percept la urcarea obiectului şi nu la ridicare). După vreo 15 minute în care am stat la intrare, timp în care şeful de tură plecase, iar telefonul celui desemnat să "aibă grijă de mine" suna furios cu înjurături şi cerinţe care mai de care mai ciudate - printre care să mă duc în depou acolo unde era garată locomotiva să îmi dea pachetul acolo şi să stăm aşa "prieteneşte" de vorbă, mi se spune că locomotiva o să vină imediat. Telefonul mai sună o dată. Tot ce aud e replica celui care mă are în "pază": "Tu nu pricepi, mă, că nu pot să îl trimit să umble aşa pe aici, prin depou! A aflat şi şeful! Nu ţi-e suficient atât, vrei să mai ştie că umblă de nebun pe aici ca să discuţi tu cu el?" Închide telefonul şi îmi face un semn: "Hai!" O locomotivă garată 50 de metri mai încolo porneşte încet. Trecem prin faţa ei pentru că uşa e pe cealaltă parte.

Uşa se deschide cu un potop de înjurături, nu direct la adresa mea, de mustrări şi de plângeri. Încerc să nu aud lamentaţiile cu penalizarea salarială pentru că a luat un pachet, la care se adaugă o suite de puli şi pizde de toate culorile şi facturile. Cel de lângă mine îi ţine isonul. Nu vreau să le aud pentru că deşi ştiu că fiind acolo sunt vinovat, nu cred că e cazul să suport toate aceste replici. Cele 2 minute cât mi-a dat pachetul, au fost lungi cât o zi de post. Înainte să plec de lângă locomotivă mecanicul cu pricina, pe un ton de ameninţare îmi spune:"Să îi dai colegului un coniac!" Mă fac că nu pricep aluzia la mită. De fapt nici nu m-am gândit vreun pic că o să ajung, după toate apelativele şi în situaţia de a plăti vestitul pachet în posesia căruia eram acum. Cel cu care venisem înţelege din priviri că am făcut pe prostul şi că nu am de gând să-mi răscumpăr cumva pachetul pierdut (sau cel putin "bunăvoinţa" lor de a face tot efortul pentru a mi-l da în cele din urmă). Deşi eram jignit, apreciam faptul că am reuşit să dau de pachet şi simteam nevoia să spun ceva frumos: "Multumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi îmi pare rău că v-am cauzat probleme!""Da..." zice el, şuierând o înjurătură scurtă printre dinţi. Apoi cu voce tare şi aspră către mine care încercam să arat că îmi mulţumesc sincer:" Şi berea cine o dă?"

Îi răspund în gând cu o înjurătură la adresa mea că am fost atât de prost şi de naiv încât să cred că un pachet pierdut se poate găsi şi cu buzunarele goale ... lecţia era de fapt că un pachet pierdut se răscumpără!

vineri, 6 mai 2011

Nu mai tropăiţi! Se dărâmă stadionul!

5 Mai 1992, lumea sportivă din Franţa e încremenită de o dramă care şi azi mai bântuie fotbalul din Hexagon. Astăzi se împlinesc 19 ani de la cea mai mare dramă din fotbalul francez: 18 morţi şi 2.357 răniţi la semifinala de Cupă Bastia - Olympique Marseille

Pe 22 aprilie 1992 Bastia elimina pe AS Nancy din "sferturile" Cupei Franţei. Bucuria era uriaşă printre corsicani. Cu câteva zile înainte, preşedintele grupării decisese să adauge nişte tribune metalice peste cele de beton deja existente, pentru a mări cu 2.500 de locuri capacitatea stadionului. Ştia că interesul va fi enorm şi nu se înşelase, cu 8.737 oameni prezenţi la meci. A doua zi, pe 23, celebrul prezentator tv Patrick Poivre d'Arvor, bagă mîna în urnă şi scoate bilele roşii. Monaco merge la Cannes, Bastia primeşte vizita celor de la Marseille.

Ştiind interesul crescut pentru acest eveniment oficialii clubului nu se mai încurcă cu autorizaţii, arhitecţi etc. Pe 24 aprilie, pe la 20.00, se începe demolarea tribunei "Claude Papi", care fusese construită prin 1948. Oricât de mult şi-ar fi dorit să o păstreze, vechea tribună, nu poate găzdui decât 750 de spectatori, iar oficialii voiau mai mult, mai cu seamă că acolo se întâlnea întreaga Corsică cu Olmeta, Deschamps, Di Meco, Papin şi Waddle. La 4.30 de dimineaţă, totul e la pămînt. După o licitaţie făcută în grabă, luni, 27 aprilie se face şedinţa operativă, iar marţi, pe 28, se dă drumul la treabă. Concret, două societăţi sunt desemnate să "ridice" o tribună metalică, lungă de 100 de metri, înaltă de vreo 15, cu 10.000 de locuri. Cu cele 8.000 deja existente, se fac vreo 18.000.

În loc de şuruburi, sîrme, în loc de ciment, cărămidă
Se munceşte zi şi noapte, iar normele nu sunt deloc respectate... unde era nevoie de îmbinări, nu se mai aşteaptă şuruburile, merge şi cu sîrmă. În loc de platformele de ciment, se punem cărămizi. Pe 4, lucrarea e gata, sau cel puţin stă în picioare. Autorităţile locale sunt mîndre, sunt gata de inaugurare, doar vine Bernard Tapie! Un şef de la pompieri încearcă să atragă atenţia multe lucruri nu-s în regulă: nu există scări de evacuare, nu sunt semnalizate ieşirile, dar i se astupă, rapid, gura...

"Vă rugăm să nu mai tropăiţi!"
5 mai 1992. Cu o oră şi jumătate înainte de meci, stadionul "Armand-Cesari, cunoscut drept "Furiani", este plin până la refuz. La ora 20.00 se iese la încălzire, iar  tribunele explodează. Au trecut 10 ani de la ultimul mare succes, cucerirea Cupei Franţei, cu Roger Milla pe gazon, contra celor de la St. Etienne, cu Platini ori Battison printre adversari. "Vă rugăm să nu mai tropăiţi!", se aude la staţia de amplificare. E 20.10, aerul devine tot mai greu. "Ceva nu era în regulă, tribuna parcă trosnea. Era o gălăgie de nedescris, un vacarm uriaş, iar eu auzeam cum trosnesc fiarele", avea să spună un suporter al celor de la Bastia.

20:20 - Ora dezastrului

Improvizaţia a căzut la opt şi douăzeci de minute. Sub ea sunt prinşi 3.000 de oameni. Jucătorii încremenesc pe gazon. TF1 televizează în direct meciul. Echipele de intervenţie sunt puţine, cei din partea de tribună rămasă în picioare se calcă pe capete, vor să scape. Primul elicopter ajunge pe gazon abia peste o oră şi 10 minute, deja sunt patru morţi şi sute de răniţi, întinşi pe jos, printre mingi, tricouri pline de sînge, cutii de carton cu lapte, tuburi de vasodilatatoare... Se face apel la calm. Abia pe la şapte dimineaţa, la aproape 10 ore de la tragedie, ultimul rănit e internat la un spital de pe continent, adus cu avionul-ambulanţă.

Bilanţul este dramatic: 18 morţi şi 2.357 de răniţi, cea mai mare tragedie din fotbalul francez, şi una dintre marile drame ale sportului în general. 2.357 de răniţi: oameni care vor rămâne în  cărucioare cu rotile toată viaţa sau cu braţele amuputate ori de ce nu cu sechele imposibil de reparat cumva; la care se mai adaugă şi cei 18 care au murit.Toţi aceştia plătiseră bilet, iar pentru ei nenorocirea venise pentru suma de 300 de franci...
Procesul a fost unul de ochii lumii, ca şi arena unde au murit şi au fost răniţi cei pomeniţi mai sus. Din cei 18 oameni care su intrat în proces, 5 sunt achitaţi, iar ceilalţi primesc diverse pedepse. Cea mai mare este de 2 ani de închisoare şi 30.000 de franci amendă...

Nici azi "faimosul" stadion Furiani nu este gata... mereu în reconstrucţie, bătrâna arenă ridicată în 1932, are totuşi drept de joc.