miercuri, 5 noiembrie 2008

Despre premisele „opiniei publice” în SUA

Pentru a încadra într-un sistem logic un termen sau un fenomen trebuie să avem în vedere o definiţie aproximativă, generală a ceea ce dorim să catalogăm. Astfel opinia publică se defineşte a fi: “ ca o componentă în domeniul societăţii, ansamblu de convingeri ale majorităţii cetăţenilor asupra unei teme de interes public. În dezbaterile sociologice, conceptul de opinie politică are o semnificaţie preponderent negativă, dobândită prin studiile entice ale şcolii de la Frankfurt, porivit căreia opinia publică este un produs al industriei culturale şi nu exprimă astfel convingerile autentice ale cetăţenilor, ci este vehicolul valoric şi semnificativ propriu claselor dominante. Cercetătorii în domeniul societăţii civile, de exemplu J. Alexander, şi ai sferei publice, de exemplu J. Habermas si R. Sennett, au înţeles opinia publică ca produs al dialogului dintre cetăţeni, finalizat prin elaborarea unei orientări comune, pe care o pun în acord sau în opoziţie cu deciziile instituţiilor politice şi administrative referitoare la probleme de interes colectiv. Au fost puse în lumină, una câte una, autonomia acestui domeniu al discursului politic, posibilele interdependenţe dintre opinia publică, şi diverse interese (politice, economice, de grup etc.), interesul redus al cetăţenilor din ţările occidentale pentru elaborarea opiniei publice ca instrument al participării politice.” (Enciclopedia de filosofie şi ştiinţe umaniste, Editura All, Bucureşti, 2001, p.776)

Momentul naşterii opiniei publice se află la limita dintre modernitate şi preioada anterioară acesteia. Pentru tânărul continent american perioada ante-modernitate nu există, decât cel mult ca bagaj informaţional englez, bagaj pe care în ciuda tiparului nu-l putem identifica într-o manieră actuală, manieră de altfel imigraţionistă de tipul istoria noastră din ţara de origine. Acest ansamblu moştenit este rezultatul unei vieţuiri într-un teritoriu a cărui memorie colectivă nu se întinde în timp decât cel mult la două generaţii anterioare. Problema care se ridică pentru un proaspăt american provenit dintr-o familie olandeză, spre exemplu, este că orizontul său de la început este scurtat cu o generaţie (cea a bunicilor pe care nu îi cunoaşte) şi chiar de amintirile şi practicile acesteia care într-un mod sau altul intergrază pe tânăr în comunitate, definindu-l ca şi identitate. El nu mai are la dispoziţie decât ceea ce părintele său consideră că este suficient pentru o definire în noul context.

Periplu acesta prin psihologia umană nu e întâmplător. E poate la un moment dat să particularizeze apecte importante ale societăţii. Ba mai mult dacă avem în vedere ceea ce am spus mai sus că societatea americană nu cunoaşte altă istorie decât cea care începe în modernitate, putem spune că o astfel de ruptură produsă la nivel particular în două rânduri: cel care pleacă din “patrie” şi fiul acestuia, devine definitorie pentru o societate. Un astfel de silogism logic, cumulat cu toate posibilităţile de comunicare ale epocii moderne ne oferă o imagine puţin contestabilă deşi pare antogonică formularea: o societate individualistă şi comunitară. Individul este singur într-un spaţiu relativ vast, unde autoritatea politică este destul de slabă şi unde raportarea se face la cel pe care îl ai în faţă şi nu la o ierarhie socială, familială etc.

Cunoaştem un set de valori pentru societatea americană a cărei început al opiniei publice căutăm să-l vedem:
 Respectarea drepturilor naturale. Conceptul de faţă are două surse principale şi anume: cele biblică şi cele iluministe. Deşi primele par să domine la început “colaborarea” cu celelalte este inevitabilă în comunităţile care tind să îşi sporească numărul.
 Respectarea drepturilor individuale. Poate mai mult decât în alte părţi ale lumii spaţiu vast îşi pune un accent deosebit pe mentalitatea privind liberateta individuală. Limitarea libertăţii pentru a se integra în societate e un fenomen relativ recent în Statele Unite şi asta datorită conceptului de proprietar care este mult mai lax. Definirea proprietăţii este o problemă de sfârşit de secol XIX. Îngrădirea libertăţii se face doar puţin peste limita existenţei personale.
 Autoguvenare. Acest punct spune tot atât de mult despre mentalitatea celui fără de istorie şi tradiţie. Comunităţile sunt cele care crescând se autodefinesc, chiar şi sub raport politic (legi interne structuri administrative interne etc).
 Autonomie locală.
 Viaţă comunitară. Esenţială pentru supravieţuire comunitatea este spaţiu public şi definitoriu al individului. “Comunitatea, în sociologie reprezintă un grup social în care se regăseşte un înalt grad de coeziune, bazată pe valori, interese, norme şi obiceiuri împartasite mai mult sau mai puţin conştient de către membri. Conceptul se referă uneori la un stat sau la o naţiune, însă în sociologie comuintatea a tost studiată în special ca o colectivitate restrânsă de indivizi. Pentru Weber, se poate vorbi de comunitate atunci când indivizii care o alcătuiesc sunt constrânşi să stea împreună, în principal, din cauza unui sentiment puternie de apartenenţă reciprocă.[...] individualism; liberalism; umanism civic”.

O altă componentă principală în definirea opiniei publice americane este prezenţa bisericii în viaţa comunităţii. Un model fie el şi vechi testamentar în alcătuirea comunităţii rezidă şi de aici. În plus organizarea bisericii vine la început tocmai în slujba comunităţii căreia îi oferă un cod etico-moral şi chiar o formă de relaţionare interumană. Ceea ce se obţine este spiritul american. “Comuna din Noua Anglie întruneşte două avantaje care, oriunde sunt prezente, stârnesc interesul viu al oamenilor, şi anume: independenţa şi autoritatea.” (Alexis de Tocqueville, Despre democraţia în America, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.114)

Spiritul comun american dă naştere la ordine şi linişte publică spune Tocqueville, şi aceasta din cauză că indivizii acceptă şi înteleg rolul comunităţii. Participarea la viaţa comună este în egală măsură participarea la funcţionarea comunităţii şi a administraţiei locale. De aici intrăm într-un lanţ logic din care individul primează ca opţiune. El nu neapărat şi contează ca individ. Urmărind construcţia lui Jose Ortega y Gasset despre societate vedem că individul în fond intră într-un sistem de uzuri, sistem ce poate fi definit prin termenul de mulţime. Iar opinia publică se defineşte a fi relaţia dintre puterea publică şi organele executive. Mişcarea, dimanica, dar şi structura statului modern se aşează pe opinie publică şi pe drept cutumiar. (Josse Ortega y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 94 – 95)

Pentru Europa modernă lucrurile sunt plauzibile, însă în modul în care funcţionează democraţia americană se pune problema identităţii formatorilor de opinie publică. Una din diferenţele esenţiale în ceea ce priveşte modul în care individul modern se raportează la opinia publică şi implicit la puterea publică. Pentru spaţiul european există o elită culturală ce concepe într-o anume formă puterea şi opinia publică. Aici opinia publică ţine mai mult de discursul politic, de acţiunile acestuia din pricina faptului că avem de a face cu state centralizate.

Politicul este amestecat pe toate palierele vieţii uname, participarea la decizii nu se produce în mod direct. Nici macar ideile nu vin direct de la individul burghez, ci trec prin filtru unor minţi cunoscute şi recunoscute. Ceea ce ar trebui sa ne apară ca un semn veridic în acest sens este faptul că la un moment dat se propune un model politic pentru toate statele. Ba chiar reuşeşte şi “fructul acesta copt” se numeşte “europa naţiunilor” bazate pe criteriul etnic. Este un model pe care “societăţile izolate” (nu putem să spunem, Doamne fereşte, că Anglia nu are reprezentanţi în ceea ce se cheamă “republica literelor”) nu îl adoptă. Raportare la spaţiul public se face altfel şi modelul politic este altul.

Mercantilismul, civismul, religia protestantă şi spiritul comunitar prezintă o orientare puţin diferită. Rolul liderului de opinie este mai temperat. Termenul de “opinion leader”, în sociologie, desemnează pe “cel ce are o funcţie de conducător influent asupra opiniei publice sau asupra unor segmente ale acesteia cu privire la aspecte specifice (politica, consum, muzica, sport etc.). Funcţia de lider de opinie derivă nu atât din poziţia socio-economică a individului, cât din competenţa şi autoritatea pe care le are în domeniul său. E1 îndeplineşte o dubla funcţie: pe de o parte favorizează sau împiedică răspândirea informaţiilor, pe de alta parte, anticipează producerea unor modificări şi transformări posibile” .

Liderii de opinie sunt totuşi mult mai rari în vastul spaţiu american. Thomas Paine(1737-1809) publică în ianuarie 1776 Bunul simţ (Common sence) un articol pamflet la adresa dominaţiei britanice. Thomas Jefferson artizanul Declaraţiei de Independenţă sau Benjamin Franklin, proprietar al Gazetei de Pennsylvania sunt doar câteva din cele mai importante nume. În plus pentru suscitarea sentimentului patriotic, deloc omogen, au apărut cluburi asemănătoare cu cel britanice ca structură, dar cu conţinut diferit (“Fii libertăţii”) sau comitete de corespondenţă.

Acelaşi Tocqueville observa că germenii revoluţionari sunt mult mai diminuaţi în societatea americană. Motivul ar fi tocmai implicarea omului mai mult în viaţa comunităţii fapt ce generază o participare la viaţa şi puterea politică. Tot el asociază forma de “curte cu juraţi” în tribunalele americane cu o formă vizibilă şi distictivă de participare a individului la puterea politica şi la organele de decizile, fie ele şi tribunale.

Una din problemele ridicate la un moment dat de americani împotriva era britanicilor era tocmai faptul ca ei nu au un reprezentant în forurile de decizie ale metropolei şi că doar adunările coloniale care sunt reprezentative pentru americani au dreptul să aprobe taxe şi impozite în plus. (R.Remond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, 1999, p.24-25) Aceasta vis-a-vis de moştenirea culturală engleză, care cu un secol înainte cerea regelui un parlament reprezentativ. Dacă privim puţin în urmă în istoria engleză vedem de la bun început o dorinţă de precizare a “regulilor jocului” : din categoria reprezentative fac parte Magna Charta sau Bill of Rights.

Americanii sunt mai apropiaţi de comunitate decât de stat. Pentru ei statul e un concept mult prea vag. Dezaterile politice deşi furtunoase nu lovesc în fundamentul societăţii în valorile ei. Modificările se produc din interior decât să provină de la lideri din afara comunităţii.

În ceea ce priveşte presa o lumină interesantă o aruncă acelaşi Tocqueville: “Libertatea presei e primejdioasă pentru o naţiune nouă, mai ales când lucrurile nu au fost discutate liber până atunci. Există tendinţa să credă pe primul tribun. Printre anglo-americani această libertate este la fel de obişnuită ca şi întemeierea coloniilor. Pasiunile politice profunde sunt mult mai restrânse aici decât în alte părţi pentru că în fond accentul cade pe problemele economice. Din acest motiv ziarele sunt pline de anunţuri mai degrabă decât de dezbateri politice.”(Tocqueville, Op.cit., p.248-249) Americanul nu e interesat de dezbaterile politice pentru că puterea publică în sensul în care o pomenea Josse Ortega y Gasset, este disipată pe tot teritoriul confederaţiei. Presa europeană pornind de la modelul francez şi ca principal factor al întreţinerii opiniei publice este altfel structurată.

Ea este condiţionată de două centralizări: cea de spaţiu ca locaţie (Paris) şi cea a puterii politice, care adesea caută o „pace” sau doreşte să împiedice difuzarea ei. De aici îşi extrage şi puterea nelimitată. În Statele Unite ale Americii nu există restricţii nici măcar în ceea ce priveşte autorizaţiile de tipărire. De aici şi limitele normale ale puterii presei, limitele gândirii gazetăreşti. Presa americană comunitară, nu beneficiază de veleităţile scriitoriceşti ai marilor oameni de litere. În plus multitudinea ei cantitativă duce la o uzură a presei şi al un echilibru al cititorului.

Violenţa presei nu înseamnă neapărat instabilitate socială (Franţa vs Statele Unite ale Americii). Diferenţa constă în faptul ca americanilor nu le-a „trecut prin minte să întemeieze cu ajutorul unor elemente care se schimbă zilnic o constituţie care se vrea a fi veşnică. Deci nu e o crimă să ataci legile existente dacă nu doreşti să te sustragi lor prin violenţă. Cu alte cuvinte când admit dogma suveranităţii poporului, o aplică sincer.”

Libertatea aduce un echilibru, deşi o presă liberă nu-şi face simţită puterea doar asupra opiniilor politice, ci şi asupra opiniilor oamenilor. Ea nu modifică numai legile, ci şi moravurile. „Dacă bărbaţii care conduc aceste naţiuni ar dori să anuleze libertatea presei, întreg poporul le-ar răspunde : lăsaţi-ne să reclamăm delictele voastre judecătorilor obişnuiţi şi atunci vom consimţi să nu mai apelăm la tribunalul opiniei publice. Într-o ţară în care domneşte făţiş dogma libertăţii poporului, cenzura nu este doar o primejdie, ci şi o absurditate”(Tocqueville, Op.cit., p.246-249).

Opinia publică, în sensul modelului francez, îşi are un efect mult mai redus aici pe noul continent. Atât timp cât confederaţia s-a păstrat departe de jocurile politicii internaţionale, discursul politic a contat dar măsura a fost infimă. În secolul XX datele problemei se vor modifica substanţial.

Libertatea de a alege a americanului nu este ceva nou pentru el care să îi suscite viu interesul. Ba chiar şi azi ideologiile de partid sunt aproape nule. Cele două partide îşi continuă una alteia proiectele şi dezideratele. Deosebiri există inevitabil, dar nu asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în ţările europene din prima jumătate a secolului XX.
Revenind la subiectul nostru libertatea opiniei este stipulată prin Declaraţia de independenţă. În fond ea se caută a fi un act al unei opinii publice libere. “Considerăm că adevăruri grăitoare faptul ca toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, ca printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământuI celor guvernaţi. Că, ori de câte ori o forma de guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou Guvem bazat pe acele principii şi organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerile să-i garanteze acestui Popor Siguranţa şi Fericirea” (D. Schnapper, G. Bachelier, Ce este cetăţenia?, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.41)

Apropierea de modelul biblic este evidentă. Deşi oameni de cultură, posedând un spirit iluminist, ce reiese din aceste pagini prima referire este la Dumnezeu şi apoi la viaţă, libertate şi fericire. Puterea publică revine poporului, care este devine “... the wacth over dog of democracy”.*

Concluzii
Opinia publică nord americană în perioada modernă este departe de definiţiile iluministe ale acestui termen. Interesul are o componentă individuală şi este fixat pe probleme ce ţin de sfera economicului mai mult decât de cele ale politicului.

Există o diferenţă majoră în ceea ce priveşte raportarea la puterea politică în spaţiul american şi el european. Aceasta porneşte atât de la faptul că Statele Unite ale Americii sunt de departe un stat tânăr cu valori liberal-burgheze, spre deosebire de trecutul “apăsător” al europenilor.

Ideea de comunitate ca spaţiu al opiniei publice face individul mai conştient de rolul său acolo unde este şi de “puterea” sa politică, fapt ce generează o relaxare.

Presa nu are nici amploarea şi nici gândirea franceză, ci se limitează la o informarea a cetăţeanului cu privire la lucrurile cotidiene, mai mult decât la dezbaterile politice. Este răspândită şi liberă ceea ce duce la o disipare a forţelor ce ar putea să creeze presiune asupra politicului.

Ceea ce se poate spune despre “opinia publică”, dacă poate fi numită astfel, americană este faptul că distanţa (“izolarea”) este cea care face ca un model distinct să apară în afară Europei.

joi, 16 octombrie 2008

Katherine Verdery, Socialismul ce a fost şi ce urmează, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, p. 395 Recenzie

Motto:“În zona socialistă, oamenii şi lucrurile există numai prin dosare... Oamenii reali sunt reflexul dosarelor.”

Geneza, expansiunea şi mai ales declinul comunismului au generat o explozie de lucrări în acest domeniu, cu abordări diverse şi cu puncte care pot fi adesea contradictorii. Cartea de faţă nu este produsul unei cercetări de arhivă cum am fi tentaţi să credem titlu, ci mai degrabă suma studiilor efectuate de autoare, un atropolog american în Romania între anii 1973 – 1989.

Deşi lucrarea de faţă se poate prezenta ca un fel de sinteză a tuturor studiilor efectuate aici de Katheine Verdery, munca ei a fost una de pionierat. Din acest motiv anumite concluzii sau opinii sunt radical diferite sau doar altfel definite decât materialele apărute. Analiza este cu atât mai interesantă cu cât cel care scrie provine din alt mediu decât intelectualitatea română sau chiar europeană. Compararea a două siteme politico-economice distinte, raportarea la o altă scară de valori şi abordarea interdisciplinară.


Cartea este structurată tematic în şapte capitole în felul următor: capitolul intâi este cel care urmăreşte să dea coeziune lucrării. Este mai degraba un liant şi un plan al lucrării. Analiza pare să fie generală. De fapt asta se caută. Punctul acesta se exprimă chiar de la început, dar totuşi cele mai multe exemple sunt cele româneti. Nu putem însă spune că avem de a face cu o deturnare de la titlul iniţial, întrucât sunt pomenite suficiente lucruri şi din din celelelalte ţări ale blocului socialist.


Se pune accentul pe constituirea formală a sistemului mai degrabă decât pe formele de resitenţă pe care le-a generat. Oricum şi această parte a ripostei este amintită tocmai pentru a spori contrastul dintre normalitate şi socialism. Totuşi discuţii începute în primul capitol sunt continuate în celelalte: statul la coadă, lipsirea de iniţiativă, confiscarea timpului liber, modalitatea de repartizare pe sexe a muncii în socialism, naţionalismul şi xenofobia generate de lipsurile din economie, regimul proprietăţii.

Rolul dea dreptul secundar ţi extrem de politizat pe care economia socialistă în acordă consumului se dovedeşte a fi un subiect atât de interesant ca şi jocurile tip Caritas din perioada anilor ‘90.Atenţia se focalizează mai atent pe organizarea timpului în socialism. Se urmăreşte ideea transformării fiintelor uname în persoane sociale. Mentalitatea colectivă, dar şi cea individuală constituie un alt punct de atracţie al cărţii.


Prezentarea curge şi uşor cronologic, deşi autoarea nu caută cu evidenţă acest lucru. Totuşi repere de ordin general fac ca pe masură ce înaintezi în lectură să ai înaintea ochilor evoluţia unor probleme generate de socialism. Astfel colectivizarea îşi caută o rezolvare inedită şi chiar disperata în faimoasa lege 18/1991, autoarea putând nu numai să compare ceea ce credea că se va întâmpla (urmând o perspectivă personală-occidentală care se va ciocni flagrant cu ceea ce s-a petrecut de fapt!), ci chiar să creeze noi concepte – perimetre mişcătoare sau pământuri ce se micşorează sau cresc neaşteptat). Acesta este doar un exemplu!


Asupra unora din situaţiile-probleme, pe care mass media noastră le-a prezentat în diferite culori, lucrarea aduce nişte argumente noi şi uneori de o simplitate şi o logică neaşteptată, specifică unui atent observator extern. Cartea îşi propune să încurajeze studierea socialismului şi a postcomunismului (mai ales că după 1989 partidele comuniste au renăscut ocupând chiar locuri în parlament în ţări care au făcut parte din blocul socialist), a capitalismului şi a unei societăţi civile responsabile să îşi accepte şi înţeleagă trecutul.


Accentul pus pe valorile dobândite într-o societăte civilă competentă să acorde un feedback politicului cu o economie capitalistă şi consumeristă, precum şi pregătirea de specialitate fac din autoare un receptacol special şi distinct. Iată un bun exemplu: „...valoarea forţei de muncă devine în mod paradoxal inforioară valorii bunurilor cei sunt necesare, de vreme ceaşteptarea creşte costul consumului, fără afectarea preţului care trebuie plătit forţei de muncă sub formă de salariu. Cu alte cuvinte făcând consumul prea costisior, cozile permit un transfer de resurse in acumulare. Se converteşte o parte a preţului în timp de aşteptare.” (Katherine Verdery, Socialismul ce a fost şi ce urmează, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, p. 83)


Lucrarea pe care o prezentăm nu este nici pe departe prima. De la începutul cercetării sale în România (1973) şi până la prima publicarea a acestei cărţi în 1996, lui Katherine Verdery i-au alte trei lucrări şi un articol: Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economic and Ethnic Change (University of California Press, 1983), Compromis şi Rezistenţă: Cultura română sub Ceauşescu (Humanitas, Bucureşti, 1994), National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu's Romania (University of California Press, 1991) şi The elasticity of land: problems of property restitution in Transylvania in „Slavic Review”, 53 (4), p.1071-1109, 1994.


Obţinând doctoratul la Stanford University, autoarea devine profesor de antropologie la Universitatea din Michigan, iar de numele ei se leagă numeroase proiecte despre diverse probleme din Romania: naţionalismul, problemele etnice, transformarea sistemului politic si economic după 1990 etc. De asemenea este presedintele asociaţiei „American Association for the Advancement of Slavic Studies”, membru în consiliu de administraţie al „Social Science Research Council” fost membru în consiliu de conducere al asociatiei „American Anthropological Association”.


Poate singurul lucru ce poate fi reproşat este faptul că deşi îşi propune să vorbească despre toate state din blocul socialist, adesea se focalizează pe spaţiul românesc. Aici poate fi adus în discuţie capitolul şapte, unde accentul pe fundaţiile de tip Caritas de la noi face ca informaţiile din celelalte spaţii ale blocului socialist să lipsească cu desăvârşire.


Pe lângă materialul informativ, cartea este un bun prilej de meditaţie. Regresul socialismului după prăbuşirea URSS precum şi drumul spre valorile democraţiei s-au dovedit, pe parcursul deceniului ce a urmat, un drum sinuos care adesea a alunecat pe panta naţionalalismului (exemplul fostei Iugoslaviei este încă viu şi azi la aproximativ 15 ani). Subiectul poate interesa nu doar pe specialişti (istorici, antropologi, sociologi etc) , deşi pe alocuri poate să fie o lectură nu tocmai facilă (datorită unui limbaj uneori cam prea tehnic), de aceea vă invit să răsfoiţi cartea şi să reflectaţi asupra unui punct de vedere al unui observator extern deosebit de pertinent.

luni, 6 octombrie 2008

Despre sex în comunism

Citeam zilele trecute articolul din Dilema Veche despre Eradicarea instinctului plăcerii, al Mihaelei Miroiu. Dincolo de povestea emoționantă, a unei lumi pe care nu am cunoscut-o decât din cozile de la pâine la care, copil fiind, trebuia să îi înlocuiesc pe ai mei pentru câteva ore, se regăsește o realitate macabră a celor care și-au petrecut cei mai frumoși ani sub mantia comunistă.

Totuși cred că există o alunecare spre victimizarea mai degrabă a femeii decât a bărbatului. Din ceea ce am citit, bărbatul se regăsește pe post de agresor sexual și lucrurile nu stau deloc așa.

În lipsa unei proprietăți private de care să se îngrijească, a unei femei pe care să o iubească și trupește (autoarea înseși, pe bună dreptate, afirmă că viața de cuplu murea și din cauza singurei metode sigure de contracepție, abstineța), individul se retrăgea în filosofia de pahar. Nivelul alcoolismului în România atinsese cote alarmante, chiar dacă statisticele nu arătau acest fapt.

Violența în familie era un fapt comun, pentru un număr însemnat de cupluri. Cu acest flagel ne luptăm și azi.

Fuga de muncă, ca dracu de tămâie, e o altă meteahnă comunistă.... dar să nu dăm din una în alta. Și bărbatul simțea partidul în patul conjugal și își înghițea amarul în sticla de votka Săniuța.

Mă întreb uneori de ce totuși oamenii sunt nostalgici după acele vremuri? Poate tranziția asta de 20 de ani îi face să își dorească ceva mai multă siguranță sau poate că memoria îi înșeală, îi păcălește cu selecțiile celor mai bune momente... Cine știe, poate amândouă!

sâmbătă, 30 august 2008

Printre cuvinte

Nu știu dacă au existat vreodată goluri printre cuvintele pe care le rostesc, dar acum mai mult ca oricând întrevăd doar punctele de suspensie... Îmi par de departe cele mai importante. Sunt gândurile nespuse sau chiar negândite încă transpuse pe foaie.

Spațiile devin pauze și puncte de cotitură în discuție, dincolo de care, este doar o voință, un liber arbitru care îndeamnă într-o direcție, adesea neconoscută nici măcar mie celui care scriu.

Întrevăd o complexă discuție în pauze și puncte de suspensie ... o conversație între miliarde de posibilități și direcții nespuse, netranspuse.

marți, 3 iunie 2008

Cât de politicoşi putem fi?!

Este un gest de politeţe să dai locul cuiva mai în vârstă decât tine în autobuz sau să laşi o doamnă să treacă înaintea ta când intri pe uşă. Totuşi cum se cuvine să mori? Ca şi momentul în care alegem să venim pe lume nu există nici un pic de politeţe în acest moment.

Citeam azi o ştire cu un bătrân care a murit la tribunalul Cluj în timpul procesului de divorţ al nepoatei sale. Instantaneu mintea mi-a fugit către imaginile văzute cu câteva zile în urmă, cu un copil botezat de purtătoarea de cuvânt al unui inspectorat judeţean de Poliţie, prunc născut într-o secţie de pe raza acelui IPJ şi abandonat mai apoi.

Felul de a fi, în sensul valorilor cu care suntem îndoctrinaţi „de când am făcut” ochi, este atât de impropriu fiinţei umane, care e mai degrabă salbatică.

vineri, 4 aprilie 2008

Ploaia

Ploua . Pentru a nu stiu cata oara cand simt aceasta mare nevoie de Chopin. Ma simt deplorabil fiindca nu am decat o singura melodie; un vals. Cat as vrea sa nu mai vad lucrurile din spate si doar clipa ce imi e data pe aceea sa o traiesc.

Ma crucesc cand imi dau seama ca nu vreau sa fi constient de aceasta realitate si ma agat intr-o disperare aproape nebuna de ultimele frimituri de irealitate ce le mai aflu doar pe alocuri in firea mea schimbata prin propia-mi voie.

Din cand in cand imi mai aud pasii lovind un asfalt rece de ploaia ce se scurge din infernul meu. Atat mai aud ca un ultimo ecou indepartat :Chopin ; un vals.

marți, 12 februarie 2008

Ganduri ... franturi

Nu stiu nimic despre existenta asta.Inteleg ca sunt atatea lucruri ce pot stapani lesne fiinta.Cred ca pacatul, obsesia cea mai mare este lespedea ce inchide mormantul zugravit cu neincetare.Nu am nici cea mai vaga banuiala daca importanta lui intr-o ierarhie ar vreo consecinta pozitiva asupra spiritului obsedat.
"Sa fii mereu cu un pas in urma decat ultima dorinta.Asa poate arata ceea ce noi numim destin fatidic"
***

Omul se poate adesea intrupa din lumina universalui ce ii tresalta in vene.E deajuns sa priveasca sa zambeasca si sa-si spintece tristetea in doua.
***

Voia sa ii aduca medicamentele.Il privi blajin si gandind cu jind la moartea ce-i sedea in fata si la pastilele de alaturi, de care se saturase sa-l mai amagesca cu sanatatea, ii spuse doar atat: "....carpeli, carpeli, carpeli...."
***

Gasesc ca uneori scriitorul nu e altceva decat un hot de cadavre.Si invesmantat in mantia mortii umbla prin cimitirele sufletului sa-si buzunareasca fratii de amintiri si de cele din urma trairi.

* * *
Micul complex al lui Narcis:se doreste pe sine insusi Nu poate trai fara propriile sarutari.Sa te saruti atat de tare incat sa prinzi gelozie pe sarutul ce tocmai ti l-ai dat.
Daca ma intrebi ce am facut toata viata si daca as inncerca macar acum sa nu te mai mint ti-as doar atat Mi-am mutat de colo colo cartile pe care le-am adunat ca sa pot ajunge aici in fata ta si a multora Tot acest travaliu nu l-am recunoscut nici eu insumi pana acum cateva minute cand mi-am dat seama ca degeaba ne ascundem de ce ne este frica.In definitiv e cel mai bun mod de a-ti construi existenta
***
Daca ma intrebi ce am facut toata viata si daca as incerca macar acum sa nu te mai mint ti-as spune doar atat: "Mi-am mutat de colo colo cartile pe care le-am adunat ca sa pot ajunge aici in fata ta si a multora Tot acest travaliu nu l-am recunoscut nici eu insumi pana acum cateva minute cand mi-am dat seama ca degeaba ne ascundem de ce ne este frica.In definitiv e cel mai bun mod de a-ti construi existenta.




GIRL WITH A PEARL EARRING (2003), O lume într-o poveste,

Pornind de la un tabloul celebru şi cartea lui Tracy Chevalier „Fata cu cercel de perlă”, pelicula cu acelaşi nume este o fascinată incursiune prin lumea olandeză a secolulului XVII-lea. Regizorul, Peter Webber, s-a bucurat de sprijinul a doi actori talentaţi Colin Firth şi Scarlett Johansson, dar şi de o locaţie cât mai aproape de cea originală: Luxembourg. Cei care au muncit la el au avut un singur comentariu de făcut: „The whole movie was like a painting. A work of art.”(http://www.imdb.com, 16.01.2005)


Încă de la început precizăm că nu ne vom ocupa de diferenţele dintre carte şi film. Fiecare având puterea de a descrie un anume tip de imagine, deşi aparent ar trebui să arate acelaşi lucru. Atuurile cărţii constau în introspecţia personajului principal care vorbeşte la persoana întâi descriind lumea aşa cum consideră autorul că a fost văzută de o fată, protestantă, la jumătatea secolului al XVII-lea. Personajul nu este obligat să construiască în detalii o lume căreia îi aparţine, ci pur şi simplu o descrie. Atmosfera e doar rodul imaginaţiei cititorului, care este transpus în lumea aceea prin relatările personajului. Pelicula în schimb are o serie de avantaje şi dezavantaje specifice: creează o atmosferă (costume, oameni, lucruri, decoruri etc.) cât mai apropiată de cea reală, dar se pierde din acea gamă largă de trăiri interioare relatate în carte lăsând pe spectator să îşi imagineze el restul.


Ne aflăm în faţa a două proiecţii de a vedea o lume descrisă, posibilităţi ce învăluie în mister şi pe oamenii de atunci: cartea – trăirea de zi cu zi în Delft-ul lui 1665 pe care toţi o percep din interior, pelicula – fascinaţia tabloului pentru trăitorii acelei epoci, imaginea exterioară căreia îi poţi ataşa amintiri şi pe care o poţi analiza fără să mai faci parte din sistem. Ceea ce va constitui obiectul analizei noastre, nu este neapărat veridicitatea cu care regizorul a realizat imaginile, ci reperele morale si mentale ale epocii, surprinse atât în carte cât şi în film.


Omul din Delft-ul anului 1665 este supus unor cutume ce depăşesc chiar şi bariera religiei, vizibil trasată într-un oraş în care trăiesc şi catolici şi protestanţi. Acestea sunt ruşinea şi sărăcia. Rolul femeii într-o astfel de societate nu este acela de a asigura venitul familial şi nici măcar acela de a contribui la el. Ea este doar mamă, gospodină, gazdă, însoţitoarea bărbatului la evenimente mondene etc. Rolul ei este unul casnic. Plecarea personajului principal, tânăra Griet, de acasă este interpretat ca un eveniment necesar, datorit unui accident de muncă ce i-a orbit tatăl sigurul care asigură venitul familial. Există o frică de faliment, probabil şi o ruşine. Sărăcia înseamnă împingerea respectivei familii la marginea societăţii. Probabilitatea de efectua căsătorii avantajoase sau de a obţine credit de la cineva scădea sau creştea în funcţie de venitul pe care îl avea respectiva familie.


Situaţia este similară şi în casa pictorului Johannes Vermeer, unde el trebuie să asigure venitul familiei prin vânzarea tablourilor unor mecena. Ce este interesant e faptul că şi aceşti „binefăcători” stabileau cu artistul contracte pentru tablouri şi nu cumpărau toate picturile fără ca ei să decidă cine va fi pictat. Nici Griet nu este angajată definitiv, ci numai temporar şi aceasta din cauza faptului că stăpâna era însărcinată a doua, apoi a treia oară şi avea nevoie de mai mult ajutor în casă.


Ceea ce atrage atenţia este oraşul. Brăzdat de canale pentru a înlesni transportul, dominat de biserici, ritmat de clopotele lor şi stratificat după criteriul bogăţiei sau cel religios, el este un personaj de fundal. Şi nimeni nu îndrăzneşte să îi conteste aportul al atmosfera creată. Cartierele catolice, centrale de obicei, pentru că ne aflăm în perioada de apogeu a Franţei catolice, sunt mai curate şi mai bine amplasate pentru realizarea comerţului.


Arhitectura este mai impozantă, iar canalele, străzile şi podurile îi sunt luminate. În astfel de oraşe nu prea există garduri si curţi interioare mari, de aceea animalele de curte: găini, gâşte, raţe stau pe uliţă. Străzile sunt pavate cu piatră, căci altfel s-ar scurge tot nomolul în canale. Nu există în schimb un sistem de canalizare, iar deşeurile menajere se aruncă tot în canale.


Casele sunt înalte, iar primul rând de geamuri sunt la o înălţime mai mare de un stat de om, ca să nu se poată vedea înăuntru din uliţă. Aerisirea făcându-se prin ochiuri mici de geam ca în spaţiul german. Obloanele de lemn protejează geamurile. În interior casele nu au prea multe camere, ci mai degrabă spaţiu este pierdut în holuri înalte şi strâmte, scări interioare dependinţe. Din acest motiv nu e de mirare ca nu există o cameră specială a servitorilor, ei dormind sub scară sau în alte locuri ce ţin de bucătărie. Construcţia casei se face pe un fundament înalt ceea ce creează posibilitatea ca să poată exista o pivniţă.


Adesea în aceeaşi casă pot locui mai multe generaţii: bunici, părinţi şi copii. Nu întâlnim încă direcţia către familia nucleu de azi. De cele mai multe ori cel mai în vârstă membru al familiei, este cel care plăteşte slujitorii, iar femeia este cea care angajează unii noi. Tot ea poate să îi concedieze, mai ales dacă este casa în care s-a născut.


Fiecare are locul lui într-o astfel de societate, bine prescris şi bine conturat. accesul la un loc mai înalt nu este admis decât în condiţii speciale, iar posibilitatea de a păstra un loc de muncă pe o perioadă bine determinată este aproape nulă, doar dacă este o afacere cu obiecte necesare existenţei zilnice.


Diferenţele sociale sunt adânc impregnate în mentalul colectiv încât până şi copii le cunosc. Şi cele religioase sunt vizibile existând o ură între protestanţi şi catolici deşi sunt puşi să coabiteze în acelaşi spaţiu al oraşului. Există şi o distincţie de vestimentaţie pe care cele două confesiuni le propovăduiesc. Vizibilă este cea dintre femeile catolice şi cele protestante: primele umblând cu capul descoperit sau cu un batic ce acoperea doar o parte a părului, iar celelalte cu un acoperământ ce abia lăsa să se întrevadă faţa.


Bijuteriile sunt de obicei apanajul femeilor catolice. Sunt simbol şi distincţie a feminităţii lor. Vânzarea bijuteriilor unei femei din motive economice poate semnifica declinul financiar al unei familii. De asemenea ele, bijuteriile, împrumută ceva din ego-ul feminin al purtătoarei. Orgoliul sau acea parte misterioasă a „eternului feminin” poate fi grav rănit în cazul în care o altă femeie îi foloseşte bijuteriile.


Cercelul cu perlă în cazul nostru este un astfel de obiect. El adună simbolismul feminin al unei întregi epoci. Nu există o valoare care să poată să se contrapună unui simbol. Un simbol asemănător în lumea intelectualilor este cartea, iar în lumea comercianţilor banul.


Finalul filmului pune în conflict tocmai acest tip de gândire: simbolismul bijuteriei – feminitatea secolului XVII-lea, misterul creator (pictorul) şi necesitatea supravieţuirii (bătrâna). În fond fiecare are dreptate şi un orgoliu pe care potrivit societăţii (soţia şi bătrâna) sau propriei conştiinţe îl apără (pictorul şi fata). Ne aflăm într-o societatea în care unica soluţie de încheiere a acestui conflict este dispariţia lui Griet din casa Vermeer.


Dacă pe de o parte am analizat societatea dezvăluind punctele de vedere ale bătrânei şi ale soţiei, ar mai trebui trebuie spus câte ceva despre cum este perceput misterul creaţiei şi cum e văzută problema obscenităţii. Într-o lumea în care zvonul şi bârfa sunt modalităţi sociale de informare, de relaţionare, este imposibil să încerci ceva ce contravine normelor morale existente.


Mai mult chiar ne aflăm într-o lume care abia trecuse prin mişcarea de reformare a spiritului creştin. Abaterile morale nu erau doar probleme de ordin personal, pe care individul şi-le rezolvă după propria conştiinţă cu divinitatea, ci erau subiecte de discuţii publice, iar cel în cauză era stigmatizat de întreaga urbe. Adesea nu numai el ci şi familia sa avea parte de acelaşi tratament.

A poza pentru un pictor într-o lume protestantă, care încă dezavua redarea chipului uman, şi care până nu demult arunca icoanele prea umanizate, era considerat un act de imoralitate.

Pe de altă parte obsecenitatea evocată de soţia pictorului este una de natură orgolioasă, născută parcă din neputinţa de a revoca un mariaj. Adulterul în lumea medievală era o realitate, dar neputinţa femeii înşelate de acţiona făcea ca răzbunarea să fie o criză de isterie. Se putea încerca şi reciproca, înşelarea soţului. În acest mod trebuie înţeleasă reacţia ei.


Misterul creaţiei este un lucru ce îl plasează pe pictor dincolo de limitele normale ale unui simplu om. Pentru el trebuie să fie linişte, nimic nu trebuie deranjat etc. Statutul său se amplifică atunci când e vorba de venit. Acesta e modul prin care el îşi întreţine familia: creează imagini. La celălalt capăt stă omul medieval, fascinat de propria imagine, care rămâne blocată într-un univers cu amintiri şi trăiri. Este propria lume privită însă din afară. Fascinaţia acestui lucru tinde să copleşească mintea limitată a omului din perioada de premodernitate. Misterul culorilor, al imaginii sunt lucruri ce depăşesc imaginarul comun.


Observaţiile făcute pe marginea unei pelicule nu sunt absolut veridice. Trebuie să ţină cont şi de faptul că până la urmă este un film ce se adresează unui public. Totuşi meritul său este să îmbogăţească imaginaţia contemporană despre Evul Mediu. El este rodul unor studii în domeniu pentru că sunt aspecte de detaliu ce creează atmosfera acelei epoci. Impresionantă este tăcerea personajului principal ce sugerează introspecţie, ca de altfel a întregii pelicule. Sunt puţine scene cu mult dialog. Restul fiind doar mister creator... mult mister.

O lume într-o poveste

GIRL WITH A PEARL EARRING (2003)
O lume într-o poveste
-carte vs film-

Pornind de la un tabloul celebru şi cartea lui Tracy Chevalier „Fata cu cercel de perlă”, pelicula cu acelaşi nume este o fascinată incursiune prin lumea olandeză a secolulului XVII-lea. Regizorul, Peter Webber, s-a bucurat de sprijinul a doi actori talentaţi Colin Firth şi Scarlett Johansson, dar şi de o locaţie cât mai aproape de cea originală: Luxembourg. Cei care au muncit la el au avut un singur comentariu de făcut: „The whole movie was like a painting. A work of art.”(http://www.imdb.com, 16.01.2005)
Încă de la început precizăm că nu ne vom ocupa de diferenţele dintre carte şi film. Fiecare având puterea de a descrie un anume tip de imagine, deşi aparent ar trebui să arate acelaşi lucru. Atuurile cărţii constau în introspecţia personajului principal care vorbeşte la persoana întâi descriind lumea aşa cum consideră autorul că a fost văzută de o fată, protestantă, la jumătatea secolului al XVII-lea. Personajul nu este obligat să construiască în detalii o lume căreia îi aparţine, ci pur şi simplu o descrie. Atmosfera e doar rodul imaginaţiei cititorului, care este transpus în lumea aceea prin relatările personajului. Pelicula în schimb are o serie de avantaje şi dezavantaje specifice: creează o atmosferă (costume, oameni, lucruri, decoruri etc.) cât mai apropiată de cea reală, dar se pierde din acea gamă largă de trăiri interioare relatate în carte lăsând pe spectator să îşi imagineze el restul.
Ne aflăm în faţa a două proiecţii de a vedea o lume descrisă, posibilităţi ce învăluie în mister şi pe oamenii de atunci: cartea – trăirea de zi cu zi în Delft-ul lui 1665 pe care toţi o percep din interior, pelicula – fascinaţia tabloului pentru trăitorii acelei epoci, imaginea exterioară căreia îi poţi ataşa amintiri şi pe care o poţi analiza fără să mai faci parte din sistem. Ceea ce va constitui obiectul analizei noastre, nu este neapărat veridicitatea cu care regizorul a realizat imaginile, ci reperele morale si mentale ale epocii, surprinse atât în carte cât şi în film.
Omul din Delft-ul anului 1665 este supus unor cutume ce depăşesc chiar şi bariera religiei, vizibil trasată într-un oraş în care trăiesc şi catolici şi protestanţi. Acestea sunt ruşinea şi sărăcia. Rolul femeii într-o astfel de societate nu este acela de a asigura venitul familial şi nici măcar acela de a contribui la el. Ea este doar mamă, gospodină, gazdă, însoţitoarea bărbatului la evenimente mondene etc. Rolul ei este unul casnic. Plecarea personajului principal, tânăra Griet, de acasă este interpretat ca un eveniment necesar, datorit unui accident de muncă ce i-a orbit tatăl sigurul care asigură venitul familial. Există o frică de faliment, probabil şi o ruşine. Sărăcia înseamnă împingerea respectivei familii la marginea societăţii. Probabilitatea de efectua căsătorii avantajoase sau de a obţine credit de la cineva scădea sau creştea în funcţie de venitul pe care îl avea respectiva familie.
Situaţia este similară şi în casa pictorului Johannes Vermeer, unde el trebuie să asigure venitul familiei prin vânzarea tablourilor unor mecena. Ce este interesant e faptul că şi aceşti „binefăcători” stabileau cu artistul contracte pentru tablouri şi nu cumpărau toate picturile fără ca ei să decidă cine va fi pictat. Nici Griet nu este angajată definitiv, ci numai temporar şi aceasta din cauza faptului că stăpâna era însărcinată a doua, apoi a treia oară şi avea nevoie de mai mult ajutor în casă.
Ceea ce atrage atenţia este oraşul. Brăzdat de canale pentru a înlesni transportul, dominat de biserici, ritmat de clopotele lor şi stratificat după criteriul bogăţiei sau cel religios, el este un personaj de fundal. Şi nimeni nu îndrăzneşte să îi conteste aportul al atmosfera creată. Cartierele catolice, centrale de obicei, pentru că ne aflăm în perioada de apogeu a Franţei catolice, sunt mai curate şi mai bine amplasate pentru realizarea comerţului.
Arhitectura este mai impozantă, iar canalele, străzile şi podurile îi sunt luminate. În astfel de oraşe nu prea există garduri si curţi interioare mari, de aceea animalele de curte: găini, gâşte, raţe stau pe uliţă. Străzile sunt pavate cu piatră, căci altfel s-ar scurge tot nomolul în canale. Nu există în schimb un sistem de canalizare, iar deşeurile menajere se aruncă tot în canale.
Casele sunt înalte, iar primul rând de geamuri sunt la o înălţime mai mare de un stat de om, ca să nu se poată vedea înăuntru din uliţă. Aerisirea făcându-se prin ochiuri mici de geam ca în spaţiul german. Obloanele de lemn protejează geamurile. În interior casele nu au prea multe camere, ci mai degrabă spaţiu este pierdut în holuri înalte şi strâmte, scări interioare dependinţe. Din acest motiv nu e de mirare ca nu există o cameră specială a servitorilor, ei dormind sub scară sau în alte locuri ce ţin de bucătărie. Construcţia casei se face pe un fundament înalt ceea ce creează posibilitatea ca să poată exista o pivniţă.
Adesea în aceeaşi casă pot locui mai multe generaţii: bunici, părinţi şi copii. Nu întâlnim încă direcţia către familia nucleu de azi. De cele mai multe ori cel mai în vârstă membru al familiei, este cel care plăteşte slujitorii, iar femeia este cea care angajează unii noi. Tot ea poate să îi concedieze, mai ales dacă este casa în care s-a născut.
Fiecare are locul lui într-o astfel de societate, bine prescris şi bine conturat. accesul la un loc mai înalt nu este admis decât în condiţii speciale, iar posibilitatea de a păstra un loc de muncă pe o perioadă bine determinată este aproape nulă, doar dacă este o afacere cu obiecte necesare existenţei zilnice.
Diferenţele sociale sunt adânc impregnate în mentalul colectiv încât până şi copii le cunosc. Şi cele religioase sunt vizibile existând o ură între protestanţi şi catolici deşi sunt puşi să coabiteze în acelaşi spaţiu al oraşului. Există şi o distincţie de vestimentaţie pe care cele două confesiuni le propovăduiesc. Vizibilă este cea dintre femeile catolice şi cele protestante: primele umblând cu capul descoperit sau cu un batic ce acoperea doar o parte a părului, iar celelalte cu un acoperământ ce abia lăsa să se întrevadă faţa.
Bijuteriile sunt de obicei apanajul femeilor catolice. Sunt simbol şi distincţie a feminităţii lor. Vânzarea bijuteriilor unei femei din motive economice poate semnifica declinul financiar al unei familii. De asemenea ele, bijuteriile, împrumută ceva din ego-ul feminin al purtătoarei. Orgoliul sau acea parte misterioasă a „eternului feminin” poate fi grav rănit în cazul în care o altă femeie îi foloseşte bijuteriile.
Cercelul cu perlă în cazul nostru este un astfel de obiect. El adună simbolismul feminin al unei întregi epoci. Nu există o valoare care să poată să se contrapună unui simbol. Un simbol asemănător în lumea intelectualilor este cartea, iar în lumea comercianţilor banul.
Finalul filmului pune în conflict tocmai acest tip de gândire: simbolismul bijuteriei – feminitatea secolului XVII-lea, misterul creator (pictorul) şi necesitatea supravieţuirii (bătrâna). În fond fiecare are dreptate şi un orgoliu pe care potrivit societăţii (soţia şi bătrâna) sau propriei conştiinţe îl apără (pictorul şi fata). Ne aflăm într-o societatea în care unica soluţie de încheiere a acestui conflict este dispariţia lui Griet din casa Vermeer.
Dacă pe de o parte am analizat societatea dezvăluind punctele de vedere ale bătrânei şi ale soţiei, ar mai trebui trebuie spus câte ceva despre cum este perceput misterul creaţiei şi cum e văzută problema obscenităţii. Într-o lumea în care zvonul şi bârfa sunt modalităţi sociale de informare, de relaţionare, este imposibil să încerci ceva ce contravine normelor morale existente.
Mai mult chiar ne aflăm într-o lume care abia trecuse prin mişcarea de reformare a spiritului creştin. Abaterile morale nu erau doar probleme de ordin personal, pe care individul şi-le rezolvă după propria conştiinţă cu divinitatea, ci erau subiecte de discuţii publice, iar cel în cauză era stigmatizat de întreaga urbe. Adesea nu numai el ci şi familia sa avea parte de acelaşi tratament. A poza pentru un pictor într-o lume protestantă, care încă dezavua redarea chipului uman, şi care până nu demult arunca icoanele prea umanizate, era considerat un act de imoralitate.
Pe de altă parte obsecenitatea evocată de soţia pictorului este una de natură orgolioasă, născută parcă din neputinţa de a revoca un mariaj. Adulterul în lumea medievală era o realitate, dar neputinţa femeii înşelate de acţiona făcea ca răzbunarea să fie o criză de isterie. Se putea încerca şi reciproca, înşelarea soţului. În acest mod trebuie înţeleasă reacţia ei.
Misterul creaţiei este un lucru ce îl plasează pe pictor dincolo de limitele normale ale unui simplu om. Pentru el trebuie să fie linişte, nimic nu trebuie deranjat etc. Statutul său se amplifică atunci când e vorba de venit. Acesta e modul prin care el îşi întreţine familia: creează imagini. La celălalt capăt stă omul medieval, fascinat de propria imagine, care rămâne blocată într-un univers cu amintiri şi trăiri. Este propria lume privită însă din afară. Fascinaţia acestui lucru tinde să copleşească mintea limitată a omului din perioada de premodernitate. Misterul culorilor, al imaginii sunt lucruri ce depăşesc imaginarul comun.
Observaţiile făcute pe marginea unei pelicule nu sunt absolut veridice. Trebuie să ţină cont şi de faptul că până la urmă este un film ce se adresează unui public. Totuşi meritul său este să îmbogăţească imaginaţia contemporană despre Evul Mediu. El este rodul unor studii în domeniu pentru că sunt aspecte de detaliu ce creează atmosfera acelei epoci. Impresionantă este tăcerea personajului principal ce sugerează introspecţie, ca de altfel a întregii pelicule. Sunt puţine scene cu mult dialog. Restul fiind doar mister creator... mult mister.