miercuri, 3 februarie 2010

Despre tristeţi cu gust de lămâie şi nebunia depresie

Tristeţea ... un lux pe care nu ni-l mai putem permite!
Veriunea mai dinamică şi mai vandabilă a acesteia, depresia tinde să monopolizeze minutele de privit în gol fără ţintă. Depresia are neapărat un obiect/ o frustrare asupra căreia se concetrează şi peste care nu poate trecă... tristeţea poate fi la fel de bine şi o stare naturală, de reflexie şi trăire emoţională internă.

Există, da, obiecte care o generează, dar este departe de forma malignă a depresiei.

Tristeţea are acea recunoaştere şi acceptare a unei stări existente... depresia nu.

Luxul tristeţii vine şi din imposibilitatea abordării ei ca stare, zi de zi. Ceilalţi te vor tonic şi nu învăluit în solzii ţepoşi ai privirii ce frâng inimile.

Dicolo de toate, nu eşti eficient pentru ce vor ei să fii. Tu te vindeci în felul tău, dar eşti înţeles ca fiind slab (tocmai pentru că tristeţea te focusează asupra propriei fiinţe).

Frica se dizolvă în tristeţea cu gust de lămâie, fără să poată să o cuprindă . Ameninţările nu funcţionează la fel asupra celui trist şi a celui plin de adrenalina stresului sau a depresiei (care are un iz puternic din această licoare).
Primul devine adesea imun. Acceptarea îi dă o putere nesperată, celălalt în schimb înghite doza de otravă şi se ascunde.