vineri, 11 iunie 2010

Despre vorbe în general...

Cand deschizi un subiect există un risc mereu ... ca cel din faţa ta să fie atins în vreun fel de ceea ce spui.

Vorbele călătoresc, din ureche în ureche şi din gură în gură ... până într-o zi!

Cu cât ştii mai multe cu atât îţi e mai greu să vorbeşti!

Nu arunca cu vorbe, nu ştii ce vei primi înapoi.

Nu judeca ce nu e treaba ta să judeci ... uneori am reflectat atânc la versetul biblic cu "nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi"

Daca afli ceva ce nu ţi-a fost dat să ştii ... păstrează pentru tine! Uneori tăcerea e de aur!

Cineva spune zilele trecute despre vorbele spuse înflăcărat pe la televizor, că dacă de fiecare dată ne înflăcărăm în discurs atunci când arde, pe bune, nu va sări nimeni! Altfel spus ... dă greutate cuvântului tău!

În contextul de azi când afli lucruri de care poţi să te cruceşti, am să încerc ca unele din maximele de aici să le folosesc ca motto în viaţă.

Şi totuşi controlul informaţiei este totul!


Mă gândeam să găsesc o fotografie să ilustrez totul... dar am gasit ceva mai sugestiv (vezi dreapta)

Cum a cochetat comunismul cu satira

Comedia  satirică „Directorul nostru“, regizată de Jean Georgescu, după o nuvelă a lui Gheorghe Dorin, a produs un imens scandal în epocă, scandal care s-a lăsat cu interzicerea celebrului regizor.

Premiera filmului a avut loc pe 29 martie 1955, simultan la şase din cele mai mari cinematografe bucureştene.

Distribuţia promitea mult: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Mişu Fotino, Dem Savu, Radu Beligan ş.a. La sfârşitul filmului însă, după hohotele de râs, au urmat lacrimi … de cerneală şi un întreg surghiun la care maestrul a fost supus.

La puţin timp după premieră, Jean Georgescu a dorit să fie cât se poate de clar cu privire la filmul său şi a dat un interviu pentru publicaţia „Informaţia Bucureştiului“.

„Filmul meu atacă violent moravurile birocratice practicate în unele din instituţiile noastre, condamnă prin ascuţişul satirei pe acei funcţionari cu răspunderi mari sau mai mici care, cu bună ştiinţă, tolerează aceste stări de lucruri, cultivând servilismul, chiulul, necinstea.

Acţiunea nuvelei are loc într-un spaţiu limitat, impropriu pentru desfăşurarea unui film. Riscam să-i dăm un caracter static, obositor. Devenea, aşadar, necesar să extindem acţiunea, să introducem câteva scene de aerisire care să permită actorilor mai multă mişcare, să implice schimbări de decoruri, varietate în compoziţia imaginilor.“

Comuniştii nu au simţul umorului
Criticii de film, servili regimului comunist, s-au întrecut în a-l ataca pe regizor, deşi cu toţii cunoşteau corupţia, nepotismul, automulţumirea, servilismul, aroganţa şi multe alte carenţe ale birocraţilor. Satira, de care s-au amuzat cu luminile stinse, a devenit ulterior, pe hârtie, în opinia celor mai blânzi dintre critici, rodul imaginaţiei regizorului sau evenimente ce se petreceau în cu totul altă epocă decât cea comunistă. Cei mai îndârjiţi însă proclamau: „ … în felul în care este prezentată întreprinderea D.R.G.B.P. nu se poate vorbi de o exagerare artistică, ci de o viziune greşită…“

DRGBP-ul, instituţia liniştită în care viaţa se desfăşoară domol, fără zguduiri, şi unde totul se împarte egal (ţinând cont de funcţii), este o imagine reală a ceea ce se putea vedea în anul 1955. Există două personaje ce aparţin „lumii vechi“: curajosul funcţionar Tănase Florescu de la imprimate, cel care provoacă „răzmeliţa“ şi arhivarul  Ciubuc – naiv, temător şi chiar linguşitor. Alături de aceştia apare omul de tip nou – Directorul, îngâmfat şi tiranic până când îşi simte poziţia ameninţată. În acest context are loc celebra scenă a „dialogului scaunelor“.

Filmul nu a fost interzis de autorităţi, însă a fost marginalizat, rulând doar la Cinematecă, unde accesul spectatorilor era greoi, iar în ultimii ani ai comunismului a fost difuzat şi la televizor, după o atentă cosmetizare realizată prin tăierea secvenţelor incomode.

Articol apărut în Historia numărul 101 din Mai 2010