marți, 27 martie 2012

Ultima şansă a conacului în care s-a filmat "Enigma Otiliei"

În momentul în care rosteşti titlul cărţii lui G. Călinescu, "Enigma Otiliei", cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri se luminează la faţă. Nu îşi mai aduc aminte cu exactitate aventurile tânărului Felix şi ale frumoasei Otilia, dar aproape instantaneu în minte le revine perioada liceului. O lucrare de control, o notă la teză, emoţiile probei de limbă română de la BAC vin ca un tăvălug de amintiri legat de această carte.

Unii cu memoria mai bună chiar îşi aduc aminte de primele pagini ale poveştii în care tânărul abia ajuns în Bucureşti se trezeşte în faţa unei case bătrâne, impozante, dar rece, ba chiar înfiorătoare. În comentariu literar, pe care profesorii de română îl impuneau elevilor să-l înveţe ca pe Tatăl Nostru, întreaga lucrare, dar mai cu seamă acest pasaj descriptiv al casei era descris drept balzaciană. Totuşi casa în care s-a filmat, pelicula Felix şi Otilia, era mai degrabă una neoromânească decât balzaciană. Vâzând filmul am refuzat să îmi imaginez o atmosferă balzaciană într-un conac atât de frumos. Totuşi povestea casei a continuat, iar azi arată mai rău decât ar fi putut însuşi Balzac să şi-o imagineze.

Istoria acesteai clădiri, ridicată în stil brâncovenesc pe la sfârşitul secolului XIX şi început de XX, continuă să se scrie în continuare după ce Primăria Capitalei s-a arătat dispusă să iniţieze un proiect pentru exproprierea ei. În prezent clădirea, monument istoric, este lăsată de doi proprietari celebri în paragină. Pentru microbişti, numele lui Dumitru Dumitriu şi al lui Ilarian Puşcoci nu sunt necunoscute. Aceştia deţin clădirea din 1994 şi pentru că nu au fost lăsaţi să-şi facă vile noi pe terenul generos din buricul târgului, aceştia şi-au propus să o lase să se autodistrugă.

Însă am luat-o prea devreme cu situaţia actuală clădirii! În vremurile bune, gazdele de aici au fost colonelul (de cavalerie!) Radu Miclescu şi soţia sa, Elsa Florescu. Construită de tatăl colonelului Miclescu, casa a devenit bun al poporului după naţionalizare.

Există o întreagă istorie despre cum a fost determinat colonelul să-şi dea casa statului, devenind ca mulţi alţi "burghezo-moşieri" chiriaş în propria locuinţă. În 1948, dictatura proletariatului nu i-a mai plătit pensia colonelului Miclescu, invalid din Primul Război Mondial, iar el a refuzat să mai achite impozitul deodată crescut pentru duşmanul de clasă. Prin urmare, casa a fost confiscată. În plus, ca timp de gândire, bătrânul a primit vreo 3 luni de puşcărie, iar la întoarcere şi-a găsit soţia mutată în camerele servitorilor. Trecînd în proprietatea ICRAL, acesta a închiriat-o Uniunii Artiştilor Plastici. Imobilul a fost împărţit în 7 apartamente, cea mai mare parte revenind familiei pictorului maghiar Ştefan Szonyi. Poate aceasta a fost şansa unei părţi importante din casă. Mai mult chiar de această casă s-a legat şi numele filmului care ecraniza una dintre cele mai citite cărţi din România: Enigma Otiliei. Însăşi fiica pictorului, Julieta Szonyi, a jucat rolul Otiliei în cunoscutul film. O parte din imobil a fost puternic afectat de cutremurul din 1977. Nu s-a intervenit niciodată pentru a fi efectuate reparaţiile necesare.
Ghinionul familiei Miclescu face ca în februarie 1990, bătrânul colonel să moară în micile odăi în care locuise 40 de ani. Marea luptă să dă pentru cei 3000 metri pătraţi, iar degradarea este în avantajul celor care în 1994 au cumpărat drepturile de proprietate. De altfel cazul de aici nu este singular. În anii în care legislaţia cu privire la patrimoniul cultural a lipsit cu desăvârşire, astfel de afaceri dăunătoare patrimoniului naţional au fost în floare. Azi legislaţia obstrucţionează astfel de practici, dar nu poate să le stopeze pe deplin, iar cele care sunt deja în mâinile unor proprietari care au interese legate doar de terenul aflat în zone ultra-centrale sunt cvasi-pierdute.

În cazul de faţă, Ministerul Culturii a încercat încă din 2001 să ia legatura cu proprietarii pentru a rezolva problema, dar aceştia nu au răspuns chemării. În 2006, Ministerul a cerut să se înceapă urmarirea penală împotriva celor doi. Motivul era faptul că îşi lasă casa sa se autodistruga, iar distrugerea unui monument constituie infracţiune potrivit legii.

Totuşi cum legea de la noi nu are suficient de ascuţiţi dinţii când e vorba de interesul unor grupuri de oameni puternici, Parchetul de pe lângă Judecatoria Sectorului 1 a soluţionat dosarul cu neînceperea urmăririi penale pe motiv că „atitudinea de pasivitate cu privire la degradarea unui bun nu este sancţiune, ci doar împiedicarea măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea măsurilor luate în acest sens".

Deşi legea spune ceva, interpretarea acesteia este "un pic" diferită. De aici şi până la jena directorilor Direcţiilor de Cultură şi Patrimoniu Naţional nu e decât un pas. În plus aproape că vedem îndreptăţită atitudinea acestora din moment ce legislaţia nu este suficient de dură pentru a le întări poziţia în faţa unor proprietari ce au în spate un drept constituţional. Cu alte cuvinte, toţi proprietarii care îşi lasă monumentele să se autodistruga nu fac nimic ilegal. Ilegalitatea se considera doar atunci când pui mâna pe baros sau intri cu buldozerul şi pui casa la pământ.
Acţiunile Ministerului Culturii au continuat şi după acest eveniment. Astfel a cerut in numeroase rânduri fostului primar al Capitalei, Adriean Videanu, să declanseze procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publica în acest caz, astfel încât proprietarii să fie despăgubiţi, iar imobilul să treacă în proprietatea statului. Demersurile au rămas fără niciun rezultat. Procedura a fost reluată când a venit la Primaria Capitalei Sorin Oprescu.

Acesta a dat în luna martie a acestui an Direcţiei de Cultură din cadrul Primariei sarcina de a face cercetarea prealabilă pentru întocmirea dosarului de expropriere. De atunci însă nu s-a mai întâmplat nimic. Autorităţile din domeniul patrimoniului aruncă vina tot pe legislaţie spunând că aprobările, analizele şi termenele pentru întocmirea oricărui act sunt consecutive şi nu se pot realiza concomitent. Acest fapt crează o birocraţie complicată şi greoaie, care adesea ajută mai mult pe agresor decât victima. În plus sancţiunile prevăzute sunt o glumă pe lângă valoarea proprietăţii în sine.

Suma pe care o are în vedere Primăria Capitalei este de 2 milioane de lei pentru exproprierea unui casei de pe Şoseaua Kiseleff 35-37, aşa cum este trecută fosta reşedinţă Miclescu în Lista Monumentelor Istorice. Între timp, în vasta sală de bal din centrul clădirii se fugăresc şobolanii, iar prin acoperisul parţial prăbuşit a nins toată iarna. Abia acum înţeleg pe deplin cum arată o atmosferă balzaciană.

vineri, 23 martie 2012

Muzica veche de la petrecerile boierilor de altădată

Încercam să caut câteva melodii pentru pagina de Facebook Salvam Patrimoniul Cultural. Am dat peste cateva melodii reproduse după partiturile originale. Ceea ce mă frapează nu este apropierea de muzica oriental turcească sau grecească, ci de cea bisericească. Dacă asculţi cu atenţie îţi dai seama că este muzică psaltică folosită azi doar în biserică, acolo unde cantarerii nu si-au manelizat stilul. Cei care respectă muzica scrisă pe note psaltice obtin ceea ce auziti cantat in melodiile de mai jos. Singura diferenta este că biserica nu foloseste instrumente.


Mică istorie a glasurilor psaltice:

În primul rând aportul turcesc este unul care ţine de îmbogăţirea stilului muzical, dar istoria acestor glasuri ţine de Grecia Antică. Autentice erau socotite glasurile I, II, III şi IV. Ţinând seama de locul lor de origine, ele luau următoarele denumiri: Glasul I - dorian    Glasul II - lidian    Glasul III - frigian    Glasul IV - milesian sau mixolidian.  Plagale erau socotite glasurile V, VI, VII şi VIII, derivate din cele patru autentice, de mai sus, primind următoarele denumiri: Glasul V - hipodorian Glasul VI - hipolidian Glasul VII - hipofrigian Glasul VIII - hipomilesian sau hipomixolidian.

Să nu vă mai plictisesc şi vă invit să ascultaţi ceva, din păcate, nemaîntâlnit azi:







Acest cantec pe care vă las să îl ascultati chiar are partiturile in muzica psaltică. Enjoy it!



Există mulţi care preferă să cânte după note (muzica lineară) mult mai uşor şi mai exact decat folosind versiunea psaltică. Priviti transcrierea in muzica lineara (cu note) a unei partituri psaltice. Se pot vedea niste note mai mici ca marime (uneori chiar tăiate) decât celelalte. Acelea sunt melisme (ornamente muzicale) sau mai vulgar, floricele. De obicei muzica cultă, clasică, matematică, lineară nu apelează la ele - notatia această fiind doar una conventionala ca sa poată fi transcrisă o melodie din muzica psaltică. Ceea ce acolo rezolvi printr-un semn, in muzica pe note uneori este imposibil să o notifici. Conventia cu note mai mici este mult prea limitată pentru modul in care vocea umană, dar şi muzica psaltică, pot reda o propoziţie muzicală.

joi, 22 martie 2012

De ce e „Citizen Kane” cel mai bun film al tuturor timpurilor

În istoria cinematografului cu greu se pot găsi constante; există numeroşi factori care afectează percepţia despre o producţie sau un actor anume. Subiectul devine demodat, actorul uitat, iar tehnica folosită, suficient de învechită încât spectatorul să nu mai simtă o atracţie pentru pelicula respectivă. Există însă un film care din momentul în care a fost produs, în 1941, a devenit „cel mai bun film al tuturor timpurilor”: „Citizen Kane” (Cetăţeanul Kane).

 
Afirmaţia aparţine scenaristului şi criticului de film american Roger Joseph Ebert, care sintetiza astfel, la finele mileniului trecut, opiniile celor mai prestigioşi critici din a doua jumătate a secolului XX. Iată însă şi paradoxul:  în pofida aprecierii deosebite şi constante de-a lungul vremii din partea cineaştilor şi a criticilor, „cel mai bun film al tuturor timpurilor” a fost, la vremea sa, un eşec major în box-office-uri.

În centrul peliculei se află unul dintre actorii şi regizorii emblematici ai cinematografiei americane: Orson Welles. Acesta a devenit faimos pe plan naţional după emisiunea radio din 30 octombrie 1938, în care a lecturat Războiul lumilor al lui H. G. Wells, provocând panică printre ascultători. Actorul atrăgea atenţia în acel moment asupra impactului pe care mass-media îl are asupra publicului larg. De altfel, în film, Welles (care semnează şi regia, şi scenariul) a întruchipat pe unul dintre cei mai puternici magnaţi de presă din Statele Unite ale Americii: Charles Foster Kane. O vreme s-a considerat că la baza personajului principal ar fi stat viaţa magnatului american William Randolph Hearst; s-a observat apoi că, în construcţia rolului, erau destul de multe elemente din biografia regizorului...

Ce e „Rosebud”?

Enigma peliculei poate fi rezumată simplu, într-un cuvânt: Rosebud; cuvânt rostit de marele bogătaş Kane pe patul de moarte. Fără a avea o semnificaţie deosebită pentru cei din jur, acest termen devine subiectul unei investigaţii jurnalistice foarte detaliate. Un ziarist vrea să dezvăluie lumii întregi ce semnificaţie a avut „Rosebud” pentru Charles Foster Kane; ce anume şi-a dorit, dar nu a putut avea omul care – un alt paradox – avea totul. „Rosebud” este liantul întregului film, catalizatorul prin care sunt prezentate flashback-uri – una dintre metodele inovative aduse de Welles în cinematografie – din viaţa cetăţeanului Kane.

După ce stă de vorbă cu toate persoanele apropiate fostului bogătaş, jurnalistul investigator concluzionează; dar ce concluzie ambiguă: „Mr. Kane was a man who got everything he wanted, and then lost it. Maybe Rosebud was something he couldn’t get, or something he lost” (Domnul Kane a fost un om care a obţinut tot ce a vrut, şi apoi a pierdut tot. Rosebud a fost, poate, ceva ce nu a putut să aibă sau ceva ce a pierdut).

Cheia e în secvenţa de final a peliculei, care o completează pe cea de la început: un bătrân îşi dă ultima suflare şi, în timp ce scapă din mână un glob cu zăpadă, rosteşte acelaşi „Rosebud”. În chiar ultimele clipe ale filmului, personajul din măreţul palat Xanadu face cureţenie şi aruncă pe foc tot ce e lipsit de valoare. Între obiecte considerate dispensabile e şi o sanie, dar pe lemnul care se înegreşte sub vâlvătaia focului apare acelaşi cuvânt misterios... Răspunsul e simplu: sania şi cuvântul simbolizează unicul lucru pe care cel mai puternic bogătaş al Americii nu l-a putut cumpăra; un deziderat pe cât de comun, pe atât de greu de atins: inocenţa copilăriei, bucuria unor clipe de mult pierdute...

miercuri, 21 martie 2012

Amos Oz - interviu video

Colega mea, mare fan Amos Oz, a fost la conferiţă şi a scris un articol despre autor în ultimul numar din revista Historia. Cautand sa pun câteva imagini video din conferinta pentru versiunea de iPad a Historia am dat peste acest interviu in totalitate. Pe mine sincer m-am convins sa ii dau o sansa si sa citesc ceva de Amos Oz. Pentru cei nehotărâţi, dar şi pentru fani puteţi să urmăriţi interviu aici. Enjoy it!
 

marți, 20 martie 2012

O relaţie încurcată: banii, biserica şi patrimoniul

Banii. Aceasta este problema pe care o invocă cel mai adesea autorităţile în România când e vorba de a înfăptui ceva. Patrimoniul, în general, este printre ultimele domenii din agenda aleşilor noştri. Asta pentru că nu strigă, nu ameninţă, nu moare, nu poate fi cumpărat cu un kilogram de orez şi o sticlă de ulei şi are un mare dezavantaj: nu votează. 
Biserica Ortodoxa din Chinciuş are nevoie de reparaţii urgente

De aceea şi bugetul pentru cultură şi patrimoniu este atât de mic, încât nu se vede. Nu vom discuta acum aceste deficienţe, ci modul în care se administrează acei puţini bani care în cele din urmă ajung. Se pot observa o serie de neconcordanţe şi nepotriviri în ce priveşte modalitatea de finanţare a puţinelor proiecte care în cele din urmă primesc bani de la buget. Nu putem decât să prezentăm faptele şi să vă lăsăm pe dumneavoastră să trageţi concluzia finală: de ce e aşa?

Pentru o mai clară concluzie vom analiza două cazuri despre care am scris în urmă cu câteva săptămâni: Casa Sofian din municipiul Botoşani şi bisericile de lemn şi/ sau zid din Oltenia, pentru care asociaţia Alexis Project a realizat o carte ce prezintă starea de degradare a a acestora. Am ales aceste monumente urmând următoarele considerente:

1. Toate sunt monumente istorice de importanţă locală sau naţională - categoria A sau B

2. Cele mai multe dintre ele (cartea face referire la unele elemente din diverse ansambluri arhitecturale n.r.) sunt într-o stare avansată de degradare şi necesită reparaţii urgente.

3. Cele două puncte de mai sus sunt principalii factori care determină Institutul Naţional al Patrimoniului şi Ministerul Culturii să includă sau nu un monument în Planul Naţional de Restaurare.

4. Ar mai fi un aspect: toate sunt sub oblăduirea aceluiaşi stăpân - Biserica Ortodoxă Română
Totuşi există o curiozitate inexplicabilă: de ce acolo unde proprietarul manifestă un interes specific, monumentul a intrat în PNR şi unde nu, este direct interesat la nivel înalt (cel puţin eparhial, dacă nu mitropolitan n.r.) imobilul nu are nicio şansă? În plus, de ce doar statul trebuie să investească într-o clădire donată unei instituţii autonome, care se manifestă exact ca o societate privată?

Planul Naţional de Restaurare - împărţit aleatoriu?

Cu privire la atribuţiile Institutului Naţional al Patrimoniului, iată ce se menţionează pe site-ul instituţiei: „Institutul Naţional al Patrimoniului elaborează, potrivit strategiei Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, şi supune aprobării acestuia Planul Naţional de Restaurare (PNR) şi asigură atribuirea contractelor de proiectare şi execuţie a lucrărilor de restaurare, conservare, protecţie şi punere în valoare a obiectivelor cuprinse în acesta, potrivit legii (HG 1258/2001). Planul Naţional de Restaurare este principalul program al Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional prin care se alocă fonduri provenite de la bugetul de stat pentru lucrări de restaurare a patrimoniului arhitectural din România. Numărul mare de obiective care necesită intervenţii urgente de consolidare a structurii de rezistentă, restaurare a componentelor de arhitectură sau artistice, comparativ cu sumele alocate de la bugetul de stat si nesemnificativa participare la cofinanţarea lucrărilor de către proprietari a determinat conceperea şi utilizarea de noi criterii pentru stabilirea priorităţilor in finanţarea lucrărilor din Programul Naţional de Restaurare."

Altfel spus, PNR este unicul program prin care statul, respectiv Ministerul Culturii, finanţează clădirile de patrimoniu. Teoretic, criteriile după care se împart banii ţin de stadiul de degradare şi de importanţa clădirii. În cele două articole „S.O.S. bisericile Olteniei!" şi "Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă" am prezentat pe larg cazurile monumentelor şi am arătat şi stadiul proiectelor, dacă acestea există. Totuşi, dintre multele imobile care se află sub patronajul Bisericii Ortodoxe Române, doar casa Sofian se afla în PNR. În plus, banii nu vin decât de la stat fără aportul financiar al beneficiarului: Mitropolia Moldovei şi a Sucevei. Este interesant că dintre zecile de biserici care stau să cadă în întreaga ţară, este ales în Planul Naţional de Restaurare un monument care va servi B.O.R. drept Centru Cultural - Ecumenic.

Problema că s-ar acorda bani Casei Sofian din Botoşani de la Ministerul Culturii este una falsă. Directorul Direcţiei de Cultură Botoşani, Dănuţ Huţu, chiar ne atrăgea atenţia că din articolul menţionat mai sus s-ar înţelege că Ministerul Culturii, al cărui reprezentant în teritoriul este domnia sa, ar fi vinovat că nu s-a făcut ceva cu acest imobil. Nu aceasta era ideea, ci întrebarea corectă este: manifestă cineva vreun interes deosebit pentru Casa Sofian în detrimentul celorlalte şi de ce aceasta este reparată doar pe banii statului? De ce proprietarul sau administratorul actual nu a primit o serie de sarcini financiare cu privire la acest imobil? Iar dacă statul ar avea obligaţia să refacă monumentele patronate de B.O.R., atunci celelalte monumente de ce nu sunt în program?

Cel mai probabil există un interes deosebit ca acest monumentl care nu este locaş de cult, că de aşa ceva B.O.R. nu duce lipsă, să fie refăcut. În privinţa celorlaltor monumente istorice care în schimb sunt biserici, acest interes este doar la nivel declarativ, lipsind în fond.

Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii



Adrian Gheorghe, directorul ONG-ului Alexis Project identifică, astfel, o serie de vinovaţi pentru dezastrul generalizat din Oltenia: „există entităţi desemnate legal din rândul Bisericii Ortodoxe, ale administraţiei locale/centrale, precum şi instituţii descentralizate teritoriale aflate în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ce nu îşi exercită optim atribuţiile specifice pentru salvarea şi prezervarea patrimoniului naţional religios. Asistăm astfel la imagini cu biserici «jupuite», fresce/elemente de mobilier/structuri de rezistenţă distruse, termopane montate pe monumente de secol XVIII, instalaţii electrice sau de climatizare fixate impropriu în zidăria originală, icoane şi cărţi de patrimoniu naţional depozitate în condiţii improprii sau înstrăinate către persoane fizice neautorizate". Autorul menţionează demersul Mitropoliei Olteniei, administratorul obiectivelor de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare, însă surprinde greutatea cu care se implementează acestea din cauza insuficienţei resurselor financiare.

Banii sunt într-adevăr o problemă, dar împărţirea lor lasă la fel de mult de dorit. Este foarte bine că se reface Casa Sofian, că a fost inclusă în acest plan, dar oare s-a făcut corect această selecţie?

Click aici pentru mai multe imagini



Biserica Ortodoxă Română - un mare proprietar de clădiri de patrimoniu

Potrivit tradiţiei româneşti, tot ce avea mai bun o comunitate era investit în locaşul reprezentativ - biserica; acest lucru a fost unul cotidian până în epoca modernă. Că patrimoniul ecleziastic nu mai reprezintă însă, în timpurile noastre, o prioritate este însă o realitate crudă. Totuşi acest bun cultural şi istoric are în fapt un stăpân, şi încă unul foarte puternic: Biserica Ortodoxă Română. Multă vreme biserica a fost parte integrată a statului, manifestând puteri similare cu cele ale stăpânirii laice sau chiar mai mari. Epoca modernă, la noi începând cu Alexandru Ioan Cuza, a aşezat relaţia biserică-stat pe un alt fundament. Modelul bizantin în care statul şi Biserica se împleteau a fost schimbat cu cel al Revoluţiei Franceze. Astfel statul a devenit laic, iar Biserica o instituţie autonomă şi separată de acesta. Acest lucru nu este un secret, ci este consemnat chiar în statului B.O.R. în primele articole: "Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea şi în lucrarea sa pastorală, misionară şi administrativă. (...)Biserica Ortodoxă Română se administrează în mod autonom prin organisme proprii reprezentative, constituite din clerici şi mireni, potrivit Sfintelor Canoane, dispoziţiilor prezentului Statut şi altor dispoziţii ale autorităţii bisericeşti competente."

Nu este niciun secret nici faptul că în gestiunea B.O.R. au rămas toate aceste locaşuri reprezentative ale comunităţilor şi că în prezent peste o treime din monumentele înscrise pe Lista Monumentelor Istorice aparţin B.O.R. Problema se pune cu administrarea lor din punct de vedere al reparaţiilor şi al restaurărilor. Aici biserica se dă la o parte. Sunt sute de locaşuri de cult, nu doar cele menţionate în lucrarea S.O.S - Zestrea culturală a Olteniei, într-o stare deplorabilă pe care degeaba încearcă să le repare unii preoţi mai vrednici.
Dilema care rămâne este cum ar trebui tratată Biserica în raport cu patrimoniu? Legea spune că se poate recurge la amenzi împotriva proprietarului dacă acesta nu are grijă de imobil. Totuşi, în practică am văzut adesea că directorii direcţiilor de cultură se feresc să dea amenzi la stat şi prin extensie Bisericilor. Toate instituţiile care au vreo legătură cu statul sunt oarecum ferite de amenzi pentru că astfel s-ar strica relaţiile la nivel local între autorităţi. Astfel ocaua privaţilor e mai grea decât a bugetarilor, iar B.O.R., deşi în practică o instituţie autonomă - aproape la fel de independentă ca şi o societate privată, beneficiază de "bunele tratamente", care deşi nu sunt prevăzute undeva se aplică destul de des, după cum am văzut şi în cazul Cetăţii romane de la Dinogeţia.

Mai mult decât atât, Biserica nu participă la renovările de la Botoşani, ascunzându-se sub umbrela aceloraşi bune tratamente şi a fricii de Dumnezeu a oamenilor. În fond, cum să spui nu? Legea-i lege pe hârtie şi cel mult la Bucureşti. Astfel, puţinii bani care merg în acest domeniu sunt direcţionaţi cu atenţie, respectând formal prevederile legale, dar mai presus, diverse interese.

luni, 19 martie 2012

Am o plăcere masochistă - dacomanii!

Joi după ce v-am scris acel post despre iniţiativele "dacilor" care vieţuiesc printre noi, de pe malurile Dâmboviţei până în New York, m-am gândit că a fost o prostie din partea mea să cotrobăi după nişte oameni cu idei puţine şi fixe şi să le urmăresc elucubraţiile.

Cu toate acestea azi, parca ceva nu mi-a dat pace şi m-am apucat să caut din nou să văd ce mai spun aceşti daci în viaţă, vaşnici urmaşi ai lui Burebista. Şi cum toate sunt la un click distanţă, am apăsat de două ori pe mouse şi iar m-am enervat - vorba războinicului luminii: Pac - Pac. Am dat azi ca la un semn de "Preemtiunea dacica" a celebrului de acum Mircea Chelaru, publicată în sacrul spaţiu editorial găzduit de poetul şi scriitorul dacilor de azi Daniel Roxin.

Nu pot şi nu vreau să spun nimic despre militarul Mircea Chelaru, dar ca istoric mai bine ... NU. Încep să înteleg acum de ce politicos am fost refuzat de toţi istoricii serioşi când i-am întrebat de Napoleon Săvescu şi ceilalţi din grupul său. Mi s-a spus foarte clar că atât timp cât îi bagi în seamă şi polemizezi cumva cu ei şi cu ideile lor înseamna ca ar avea vreun pic de adevăr.

Oamenii aştia se hrănesc din frustrările românilor de azi, care indiferent pe cine au drept strămoş, se simt marginalizaţi şi fără reper. Faptul că istoricii neagă nu înseamnă că ascund neapărat ceva şi că lasă un loc în care nu pun nimic. Poate chiar nu ai ce să pui şi poate chiar nu ai de ce să pui. Cu ce te ajută să ştii că strămoşii tăi au fost sau nu cei mai viteji dintre traci sau cei mai betivi dintre acestia? Ce îti aduce în plus dacă te-ai nascut din urmasii unor puscariasi aruncati pe un continet nepopulat sau din miticii arieni?

Realitatea de azi iti arata ca nimic. Nici determinarea stramosilor din anumite epoci, nici lasitatea lor nu spune nimic despre cei care traiesc azi. Exista niste lucruri care raman, nu se poate contesta acest aspect, dar sunt multe care se pot educa. Din pacate ceea ce vezi azi in România nu te poate duce cu gandul la "buricul omenirii"...

Asadar domnilor Chelaru, Roxin şi Săvescu poate de mai multa educatie şi de mai putina manipulare avem nevoie in România. "Descoperirile" dumneavoastra fac parte din acea adunatură de vorbe goale care umflă mintile unor cocoşi flămânzi.

joi, 15 martie 2012

Dacii, din nou! Mă apuca groaza!

Am primit zilele trecute un filmuleţ de la un colaborator. Pelicula care a apărut în 2012 este extrem de populară pe Youtube. Cel care m-a atentionat avea in vedere faptul că că în decembrie anul trecut am coordonat in revista Historia un dosar despre Daci. Am incercat, la acel moment, sa adun opiniile unora dintre cei mai cunoscuti arheologi si istorici români, oferind un spatiu editorial destul de mare manipulărilor surferite în timpul naţional comunismului care de fapt fac mai mult rau decat bine dezvoltarii studiilor in domeniu.


Totuşi Revolutia din 1989 nu a maturat de tot si imixtiunile politice din discursul despre daci. In plus braconajul si aparitiile bizare ale unor bratari de aur (care nu se stie cum s-au descoperit) au adus prejudicii istoriei antice. Gruparile de tracomanie si dacomanie prezente prin congrese pe la Intercontinental si care inca mai au de raspuns cu privire la natura finantarilor nu au facut in ultimii ani decat sa intoxice cu idei aberante pe multi tineri. Contextul favorabil, creat de prostia guvernarilor si parandaraturile obtinute de diversi din mafia manualelor, a facut ca nivelul de cunostinte sa scada considerabil la nivelul elevului. Din pacate multi cu astea raman! Internetul pe de alta parte pare o sursa de informare facila, dar celor carora le lipseste acel filtru, din cauzele amintite mai sus, iau de bun ce decreteaza un stomatolog - stabilit bine mersi in SUA - si doi trei fost ofiteri din fosta securitate care au uitat sa mai faca diferenta intre ce e adevarat si ce trebuie sa minta.

Dar mai bine va las in compania unora precum Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru sau Daniel Roxin să vă lămuriti singuri de gogomăniile pe care le spun. recomand celor care vor sa se documenteze, nu neaparat interviurile cu Zoe Petre sau Alexandru Vulpe din Historia, ci primul volum din Istoria Românilor scoasa de Academia Română. Acolo pasionatii pot descoperi bibliografie suficienta pentru a se documenta.

Atentie! Cam tot ce spun acesti domni in cele 50 de minute pe care ii urmariti e un adevar doar pe jumatate. Isi construiesc o argumentatie omitand punctele principale. Distractie placută!

marți, 13 martie 2012

Centrul Vechi din Botoşani, un exemplu de bună practică doar pe jumătate

La finele anului trecut, în oraşul Botoşani se încheia oficial procesul de reabilitare a 18 clădiri din Centrul Vechi al urbei. Iniţiativa municipalităţii, finanţată din fondurile de preaderare la Uniunea Europeană, se vedea în sfârşit concretizată; o dovadă că, dacă există interes, construcţiile ruinate, cu faţade decojite, pot reveni la menirea iniţială: cea comercială. Există însă şi o neîmplinire care umbreşte succesul din Botoşani: cele 18 clădiri restaurate reprezintă doar un sfert din imobilele de patrimoniu din zona respectivă. Celelalte, aflate în proprietate privată, păstrează încă semne din urâta imagine a oraşului de dinainte de începerea proiectului.

Întemeierea oraşului Botoşani se pierde în zorii Evului Mediu românesc: aşezarea a luat naştere în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, pe locul unei alte localităţi. Cronicarul Grigore Ureche consemnează târgul în lucrarea sa, Letopiseţul Ţării Moldovei: „Scrie letopiseţul nostru că în anii 6947 (1439) noiembrie 28, intrat-au în ţară oaste tătărească de au prădatu şi au arsu până la Botoşani şi au arsu şi târgul Botoşani". Aşadar, acest 28 noiembrie 1439 trebuie luat ca actul oficial de întemeiere a Botoşanilor.

O străveche vocaţie de târg
În Evul Mediu românesc, pe lângă diverse fapte istorice - bătălii, treceri ale voievozilor, invazii, prădăciuni, incendii etc. - oraşul Botoşani şi-a afirmat un puternic rol comercial, stimulat în parte şi de populaţia care locuia aici. Primii au fost armenii, pentru a căror statornicire stă mărturie prima biserică, ridicată în anul 1350. Prezenţa acestora ca buni negustori, moşieri, arendaşi, administratori de moşii, deţinători ai unor case frumoase (a se vedea construcţiile de pe Strada Armeană - n.r.) şi a unor biserici impunătoare este menţionată şi de istorici precum Nicolae Iorga sau Vasile Pârvan. Totuşi, cei care au reuşit să ajungă la proporţiile populaţiei româneşti, ba chiar să le şi depăşească, au fost, în perioada interbelică, evreii. Aceştia au continuat ocupaţiile armenilor, ale lipovenilor, având centrul de greutate în strada „Popa Şapcă" şi în zona limitrofă.
Faţa oraşului a fost schimbată cu totul de marele incendiu din 3 iunie 1887. Atunci a fost afectată puternic Strada Mare, indiscutabil artera comercială principală a târgului. Au ars cu acel nefericit prilej nenumărate prăvălii armeneşti, evreieşti sau româneşti, locuinţe şi magazine la modă în perioadă. După incendiu, locul edificiilor din lemn a fost luat de altele, din zid, cărămidă, piatră, cea mai mare parte a acestora dăinuind până astăzi. Totuşi, în urma acestui eveniment, centrul de greutate din punct de vedere al comerţului s-a mutat în zona Pieţii „Carol" (devenită în timpul comunismului „1907", actualmente „1 decembrie 1918"), la intersecţie cu o nouă arteră, Calea Naţională, care a căpătat rol polarizator. Aceasta este şi în prezent bulevardul care împarte în două oraşul. Albumele fotografice cu imagini ale prăvăliilor pline cu produsele negustorilor armeni şi evrei sunt edificatoare; după cum edificatoare e şi piesa „Take, Ianke şi Cadâr", a dramaturgului Victor Ioan Popa, bun cunoscător al realităţilor din micile oraşe moldave.

Cum ajung centrele vechi o ruină
Centrul istoric al oraşului Botoşani se concentrează astăzi în jurul acestei Pieţe „1 decembrie 1918" şi în ce a mai rămas din Strada Mare de odinioară. Sunt peste 60 de imobile înregistrate pe lista monumentelor istorice în această zonă. Ca mai toate centrele vechi din România, clădirile care alcătuiesc miezul istoric al Botoşanilor nu au constituit o prioritate la consolidare nici în Epoca de Aur, nici în primii 10-15 de ani care au urmat Revoluţiei din 1989.

Oferite ca spaţii locative diverselor familii care constituiau cazuri sociale sau folosite în regim de chirie, imobilele nu au mai cunoscut o renovare adecvată de foarte mulţi ani. După Revoluţie, unele dintre ele au fost vânate la propriu atât de urmaşii foştilor proprietari, cât şi de diverse societăţi sau persoane interesate mai degrabă de teren. Amplasamentul central a constituit o miză importantă pe fondul creşterii preţului metrului pătrat construit în România. Astfel, doar un număr limitat de clădiri a rămas în subordinea autorităţilor locale. Mai mult: vidul legislativ din primii zece ani de după 1989 a făcut ca multe dintre imobile să dispară cu totul, aşa că întâlnim astăzi în centrele istorice ale oraşelor din România clădiri cu totul nepotrivite cu amplasamentul în care se găsesc: turnuri de tip „glass and steel", înconjurate de clădiri de secol XVIII-XIX.

Click aici pentru mai multe imagini


18 clădiri din Centrul Vechi al Botoşanilor, reabilitate
Cât priveşte imobilele rămase în gestiunea autorităţilor locale, ele au intrat într-un program de reabilitare - cazul fericit al Botoşanilor. Dar nici aceste programe n-au fost ferite de probleme; a se vedea numai ce s-a întâmplat în Centrul Vechi al Capitalei, unde, mai bine de doi ani, aproape toate străzile din zona Lipscani erau nu doar un pericol public pentru trecători, dar şi un focar de infecţie. Chiar şi astăzi lucrările sunt departe de a fi terminate...

Revenind la Botoşani, iată ce se va întâmpla cu clădirile restaurate şi aflate în gestiunea primăriei, potrivit lui Dănuţ Huţu, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu (D.J.C.P.N): „Cele 18 clădiri restaurate, care reprezintă cam 20-25% din imobilele de patrimoniu din municipiu Botoşani şi care sunt ale Consiliului Local, cel mai probabil îşi vor păstra contractele care sunt în vigoare, întrucât unele dintre ele au fost închiriate. Celelalte vor fi destinate instituţiilor de cultură din oraş: ONG-uri culturale, spaţii expoziţionale etc. În plus, pe lângă monumentele restaurate trebuie luat în seamă şi faptul că s-a modernizat întreaga reţea de utilităţi: apă, canal şi gaz, precum şi infastructura".

De ce costă mult un Centru Vechi
Investiţia de la Botoşani a însumat 7,6 milioane de euro fără TVA şi circa patru ani de muncă (2008-2011). Au fost reabilitate/renovate/restaurate un număr de 18 clădiri monument-istoric din Centrul Vechi, clădiri aflate în proprietatea municipalităţii, în cadrul proiectului „Reabilitarea Centrului Istoric şi a zonei pietonale a municipiului Botoşani", finanţat prin programul PHARE CES 2006.

Cu această ocazie s-a refăcut şi întreaga reţea de utilităţi din zonă (apa-canal, gaz, energie electrică), au fost amenajate trei parcări, s-a montat mobilier urban şi zona a fost pavată. În plus, în Centrul Vechi s-au construit şi două fântâni arteziene - una la intrarea în Piaţa „1 Decembrie" şi una în dreptul Bisericii „Uspenia", dar şi un amfiteatru în aer liber. Directorul D.J.C.P.N a nuanţat: „Incluzând şi mobilierul urban, proiectul a costat cam 7,6 milioane de euro. Este foarte scump să restaurezi. Se porneşte de la proiectare, urbanizare, realizare. Sunt lucruri care costă şi durează. La aceste clădiri nu s-au făcut doar reparaţii, ci şi consolidări. Noi, plimbându-ne, vedem doar faţadele, dar clădirile sunt afectate de timp, în plus, faptul că unele din ele au avut destinaţii sociale şi-a lăsat putenic amprenta. Sperăm ca în viitor să reuşim, împreună cu Primăria şi Consiliul Judeţean, să restaurăm întreg Centrul Istoric."

Pe lângă modernizările aduse zonei, care cresc considerabil factura lucrărilor, restaurarea şi reabilitarea unei clădiri monument istoric pot să prespună costuri mult mai mari decât ar fi presupus ridicarea unui imobil cu aceeaşi capacitate. Apare atunci întrebarea: de ce să cheltuim atât de mult? Răspunsul - valabil nu doar pentru acest caz sau pentru celelalte centre vechi ale oraşelor româneşti, dar şi pentru oricare monument istoric - este că o construcţie nouă, chiar făcută după modelul celei demolate, rămâne doar o imitaţie fără valoare istorică deosebită. Pentru cei care au călătorit, de pildă, în capitala Poloniei, Varşovia (complet distrusă în Al Doilea Război Mondial), sentimentul de imitaţie, dacă nu chiar de fals, este prezent la tot pasul.
Click aici pentru a vedea imagini din Botoşanii de odinioară


Ce urmează după reabilitare

Şi pentru că încercăm nu doar să prezentăm cazul fericit al Botoşanilor, ci să întocmim şi un cod de bune practici, ar trebui să avem în vedere şi lucrurile care se întâmplă după ce proiectul e gata. Paza acestor obiective nu este, de pildă, realizată în mod satisfăcător. Se cuvine ca beneficiarii unor astfel de proiecte (autorităţi şi cetăţeni) nu doar să fie conştienţi de sumele şi munca alocate, dar şi de responsabilităţile pe care le au faţă de imobile în sine şi de zonă, ca ansamblu. Unele autorităţi locale preferă înăsprirea regulilor cu privire la estetica zonei şi bine fac. Dacă zona a fost dedicată comerţului se preferă ca siglele societăţilor comerciale să fie dintr-un material care să corespundă ansamblului.

Pentru a nu se ajunge la sume foarte mari necesare restaurării, în Franţa, spre exemplu, se preferă alocarea periodică a unor sume mici pentru acţiuni de conservare. De asemenea, amenzile pentru acţiuni de degradare a patrimoniului sunt usturătoare. Şi aceasta pentru că, prin natura sa, un monument istoric rămâne pentru totdeauna un „bolnav", care trebuie supravegheat şi ajutat să supravieţuiască..
.
Ce facem cu celelalte clădiri, care nu aparţin municipalităţii?

Monumentele refăcute sunt un mare pas înainte, dar, ne întrebăm, ce se întâmplă cu ansamblul? Ce se întâmplă cu celelalte clădiri din Centrul Vechi, care se degradează pe zi ce trece? Directorul Huţu face distincţiile: „Trebuie precizat de la bun început că nu s-a refăcut tot Centrul Vechi, ci doar o mică porţiune de clădiri, care sunt în proprietatea Consiliului Local. Restul nu s-a refăcut. Nici n-avea cum, întrucât sumele din care s-a finanţat această lucrare provin din fondurile PHARE, iar acestea nu se dau decât pentru clădiri aflate în proprietatea statului. Păi, ce, credeţi că oferă Uniunea Europeană bani pentru proprietari privaţi?"
Într-adevăr, la Botoşani s-a creat un precedent; s-a restaurat ce se putea restaura cu fonduri europene. Celelalte imobile însă, aflate în proprietate privată, se află la rândul lor într-un real pericol de dispariţie, ameninţate de probleme precum: iminenţa prăbuşiri în cazul unor ziduri care prezintă fisuri încrucişate, exfolierea tencuielilor exterioare, infiltraţii ale apei pluviale în ziduri, degradări ale învelitorilor acoperişurilor, structuri de susţinere a acoperişurilor degradate, degradări structurale care pot conduce la prăbuşire în caz de cutremur. Se adaugă aici intervenţiile realizate de proprietari la tencuielile exterioare originale, cu tencuieli realizate după standarde moderne, fără respectarea normelor estetice şi tehnice specifice acestei categorii de monumente istorice.

Soluţiile posibile pentru aceste clădiri, în opinia directorului D.J.C.P.N, ar fi reprezentate, printre altele, de acordarea unor facilităţi „în conformitate cu legea", a unor scutiri de taxe şi impozite pentru aceia care ar lua în calcul reabilitarea imobilelor pe care le deţin: „Cred însă că acest gen de subiect trebuie discutat şi negociat în prealabil. De asemenea, există şi posibilitatea folosirii legislaţiei în vigoare care, în momentul de faţă, obligă pe toţi proprietarii de clădiri care au faţadele distruse să le repare. Probabil, Primăria va realiza un proiect pentru a le repara sau restaura. Apoi îşi va recupera în timp banii de la proprietari".

Visând frumos, autorităţile şi cetăţenii îmbrăţişează ideea ca zona istorică a Botoşanilor să redevină principala zonă comercială şi culturală al urbei. Ce-i drept, s-au făcut primii paşi, dar aceştia sunt mici, insuficienţi. Salvarea Centrului Vechi continuă să fie un deziderat, unul major. Atât forurile centrale europene, cât şi cele locale trebuie să se alieze, înlesnind revenirea Botoşanilor la vocaţia sa comercială, dar şi intrarea în circuitul turistic şi cultural al ţării.

vineri, 9 martie 2012

Va aduceti aminte de O Fortuna, Carmina Burana

Această creaţie a lui Carl Orff imi ridică părul pe sira spinării de fiecare dată cand o ascult. Am descoperit cateva versiuni care au ceva din suflul melodiei originale. Nici nu stiu pe care să v-o recomand mai degrabă. Asa că am să pun verisiunea originală, apoi ultima descoperire de la Piano Guys (versiune in care masinile de formula 1 au o contribuitie aparte) si apoi altele.


Versiunea celor de la Piano Guys
Versiunea rock Therion
Versiunea corului Gregorian

joi, 8 martie 2012

De 8 Martie

V-aş scrie ceva mai mult despre 8 Martie, dar sigur voi ajunge să refulez din cauza ţiganilor cu flori şi cu mii de nimicuri, a aglomeraţiei feroce pentru a lua ceva sau a reproşurile înveninate din cauza unui telefon dat mai târziu decât ora prânzului, toate astea pentru o zi inventată recent - în 1911! Din acest motiv voi fi scurt!

Aşa că celor care înţeleg că totul constă a a te gândi la cele dragi din viata ta si ca un gest conteaza chiar daca nu vine la prima ora din zi, le recomand de 8 Martie... ceva mai exotic!

miercuri, 7 martie 2012

Redbull-ul meu de azi

Astia sunt nebuni si extrem de talentati! Ieri va scriam de un remediu contra asteniei de primăvară. Zău că azi ma simt mult mai bine! Iată ce am mai descoperit! Melodia care pe cât de veche este pe atât de frumoasă, are o interpretare instrumentală de exceptie! Simti ca tresalti de bucurie la fiecare propozitie muzicală. Parca ti se injecteaza energie! Sper sa va placă.

Cazarma Husarilor din Oradea, la un pas de colaps

Deşi arhitectura militară este lipsită de frumuseţea şi distincţia oferită locuinţelor, fie ele nobiliare, fie ţărăneşti, aceasta oferă un spectru lărgit asupra diverselor epoci. Dacă pasiunea pentru Evul Mediu face ca fortificaţiilor, cetăţilor sau depozitelor de arme ale acestei epocii să li se acorde o atenţie sporită, nu acelaşi lucru se poate spune şi pentru cele din perioada modernă şi chiar contemporană. Astfel cazărmi, lini de fortificaţii etc. , se află în ruină cu mici şanse de supravieţuire.

Un astfel de imobil există şi în municipiul Oradea. „Ansamblul Cazarma Husarilor", monument considerat de importanţă locală şi trecut în Lista Monumentelor Istorice din România la categoria B. Este una dintre clădirile ridicate de armata imperială austriacă în secolul al XVIII-lea. Zidită cu ajutorul localnicilor care, în acest fel, au fost scutiţi de obligaţia de a găzdui trupele imperiale în propriile locuinţe, monumentul, aflat azi în paragină, este un ansamblu de construcţii care cuprindea clădirea manejului (incendiată în anul 2000), grajdurile şi alte dependinţe şi avea un plan în forma literei "U". Faţada este asimetrică faţă de rezalitul central datorită adăugirilor ulterioare din 1805 şi 1890. După ce trupele imperiale au părăsit localitatea clădirea a fost transformată în internat.

„Copilul cu două moaşe, rămâne ..."
În prezent, obiectivul se află în stare de precolaps. Ansamblul se află în proprietate mixtă: „Cazarma" aparţine S.C. „Master Car" S.R.L. Cluj-Napoca, iar „Manejul" se află în proprietatea Primăriei municipiului Oradea. Datorită amplasării şi suprafeţei mari, terenul este valoros pentru dezvoltatorii imobiliari, existând interese ca monumentul să fie lăsat să se auto-degradeze. În acest sens, în urmă cu circa trei ani, S.C. „Master Car" S.R.L. a cerut aviz Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimonoiu Naţional (D.J.C.P.N.) Bihor pentru construirea în proximitatea sa a unui imobil cu birouri şi locuinţe, însă, întrucât cererea includea teren ce se afla în aria de protecţie a monumentului, a fost refuzată.

În cursul lunii ianuarie 2011, reprezentanţi ai D.J.C.P.N. Bihor şi ai Inspecţiei Teritoriale în Construcţii au realizat un control la „Cazarma Husarilor", în urma acţiunii fiind întocmite procese de constatare, iar proprietarilor impunându-li-se un desfăşurător cu termene succesive cuprinzând o serie de măsuri (paza monumentului, lucrări de conservare/întreţinere/restaurare) ce trebuie realizate până în anul 2012.
Cristian Beltechi, director general al Administraţiei Imobiliare Oradea (AIO), a declarat că municipalitatea nu are fonduri pentru monument, precum şi că societatea comercială clujeană a făcut o propunere care implică şi partea de manej, care trebuie să obţină şi avizul Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice din Cluj.

Un proiect de restaurare refuzat
La sfârşitul lunii decembrie 2010, Primăria Oradea a prezentat Consiliului Local (CL) Oradea un proiect prin care terenul de 3.000 mp reprezentând manejul ar fi fost dat în folosinţă gratuită Asociaţiei Religioase „Biserica Credinţei", pe o perioadă de 30 de ani. Conform proiectului, asociaţia s-ar fi obligat să investească 750.000 de euro în refuncţionalizarea clădirii pentru a fi transformată într-un centru cultural multifuncţional, în interval de doi ani. Deoarece au existat îndoieli în privinţa activităţii asociaţiei, consilierii locali au votat împotriva proiectului, avansându-se ideea, la acel moment, că există interese ascunse în legătură cu suprafaţa de 3.000 mp a monumentului.

L-am contactat şi pe domnul Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor, cu intenţia de a cunoaşte mai multe lucruri despre acest caz. Domnia sa ne-a prezentat cu lux de amănunte cum stau lucrurile la Ansamblul Cazarma Husarilor.
Click pe imagini pentru galerie FOTO


 
1. Cum a ajuns monumentul în această stare de degradare?
În decursul anilor, în special după 1990, monumentul a fost abandonat şi nu s-au realizat intervenţii de consolidare şi conservare iar părţi din teren şi clădiri au ajuns proprietăţi private. Nici unul dintre proprietarii succesivi nu au luat măsuri pentru îmbunătăţirea stării clădirilor. În decursul anilor, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor precum şi instituţiile antecesoare au notificat proprietarii, privind statutul clădirilor precum şi obligaţiile ce le revin.
2. Ce aţi găsit în controlul efectuat în 2011 şi ce s-a realizat din măsurile pe care le-aţi cerut proprietarilor?
Este un ansamblu compus din trei corpuri de clădire cu trei proprietari diferiţi.

I. "Cazarma"/Spitalul
Principala clădire a ansamblului este într-o stare extrem de rea de conservare, fiind practic părăsită, abandonată de mai mulţi ani de către proprietarii succesivi. În prezent este neacoperită, şarpanta fiind aproape integral distrusă.

În anul 1999, o porţiune din zidul vestic al clădirii spitalului s-a prăbuşit; zidurile de compartimentare alăturate au fost dislocate, bolţile aferente s-au prăbuşit; s-au prăbuşit de asemenea planşeele unor încăperi de la etaj, tavanele unor încăperi de la etaj. Şarpanta s-a degradat rapid, ţiglele au dispărut, fapt ce a permis pătrunderea apei pluviale, care a afectat planşeul de lemn şi extradosul bolţilor. Clădirea este decopertată, lipsind învelitoarea. Tencuiala este căzută în cea mai mare parte, iar zidurile clădirii sunt fisurate.

II. Grajdurile
Din anul 1960 în fostele grajduri au fost amenajate birouri şi locuinţe şi au început recompartimentări interioare, care au schimbat aspectul iniţial al clădirii. Faţadele au o mare eterogenitate datorită numeroaselor intervenţii la ferestre, uşi şi zidării. Majoritatea uşilor şi ferestrelor au fost transformate şi mărite în ultimele două decenii. Faţadele au fost renovate, zugrăvite iar tâmplăriile sunt schimbate.
Pe parcelă - în curte există mai multe clădiri cu caracter industrial, depozite, hale etc, ridicate în decursul timpului - clădiri parazitare din punct de vedere al monumentului.

III. Clădirea fostului Manej
Stare de conservare foare rea. Pereţii sunt integri dar lipseşte acoperişul. În urma incendiului din anul 1999 acoperişul a fost distrus, prăbuşindu-se şi cele două pinioane ale aripilor scurte. Au fost înzidite unele ferestre.

În data de 28.01.2011 s-a întocmit procesul verbal de inspecţie împreună cu Inspecţia Judeţeană în Construcţii Bihor şi Administraţia Imobiliară Oradea la clădirea fostului Manej. S-au dispus mai multe măsuri printre care lucrări de conservare, întreţinere şi eliminarea construcţiilor parazitare. Restaurare şi consolidare conform prevederilor legale - termen până la 31.12.2012.
În data de 01.02.2011 s-a întocmit procesul verbal de inspecţie împreună cu I.J.C. Bihor la clădirea fostei cazărmi/spital. S-au dispus mai multe măsuri printre care lucrări de conservare, întreţinere şi eliminarea construcţiilor parazitare.

Restaurare şi consolidare conform prevederilor legale - termen până la 31.12.2012.
Până în decembrie 2011 s-au realizat: eliminarea elementelor şi construcţiilor parazitare, curăţirea amplasamentului, îndepărtarea vegetaţiei.

Proprietarul clădirii fostei cazărmi/spital a depus în octombrie şi decembrie 2011 o solicitare pentru consultare, privind un proiect de refuncţionalizare a zonei şi clădirilor. I s-a comunicat soluţia acceptată pentru ideea de proiect prezentată şi condiţionarea acestuia de restaurarea monumentului. Solicitantul urma să revină cu o nouă documentaţie şi cu actele administrative (concesiune, contract de parteneriat cu proprietarii învecinaţi afectaţi).

3. Care ar fi soluţiile ca monumentul să fie restaurat?
Soluţia pe care o întrevedem ar fi cea a unui parteneriat public - privat între proprietari, parteneriat care ar facilita accesarea de fonduri europene, dat fiind faptul că o entitate ca Primăria (unul dintre proprietari) ar avea toate atuurile în acest sens (fonduri, credibilitate, expertiză).
4. Înţeleg că în 2010 a existat o asociaţie interesată de acel monument, dar proiectul a fost refuzat de Consiliul Local deoarece au existat temeri cu privire la nişte interese ascunse. Care au fost aceste temeri şi cum ar fi putut fi ocolită legea pentru ca acest monument să nu fie restaurat ci să se întâmple altceva cu el?

În iulie 2010 Asociaţia Religioasă Biserica Credinţei, a solicitat o consultare pentru o idee de proiect - Reamenajarea, reabilitarea, refuncţionalizarea clădirii fostului Manej din cadrul ansamblului Cazarma Husarilor - care urma să ducă la reabilitarea acestuia. Proiectul nu a fost continuat. Nu cunoaştem cauzele refuzului Consiliului Local şi nici interesele ascunse, dacă acestea au existat. Din moment ce s-a solicitat o consultare la Comisia Zonală Cluj - Napoca a Monumentelor Istorice, nu pare să fi existat intenţia eludării legii.

Privind la nivelul întregii ţări pierderea unei clădiri ca Ansamblul „Cazarma Husarilor" din Oradea nu este o tragedie naţională, dar cu siguranţă pentru Oradea ar fi. Ar lăsa această urbe fără o parte din istoria ei, ar sărăci-o de un simbol care ar dispărea pentru totdeauna.

marți, 6 martie 2012

Astenie de primăvară - remediu

Uneori consider că vorbele nu fac doi bani. De vreo cateva zile încoace nu-mi găsesc liniştea şi cadenţa de lucru. Simt o presiune pe umerii mei te parcă toate grijile lumii ar fi acolo. Tot ceea ce scriu îmi pare mediocru şi mult prea slab şi totul vine dintr-o tristeţe pe care nu pot s-o îngrop într-o propoziţie. Pe deasupra ei pluteşte cu putere un uragan de oboseala. Poate e doar astenia de primăvară.

Cert este faptul că deşi am încercat diverşi stimulenţi: sucuri, ceaiuri, cafea, somn etc., un singur lucru m-a înviorat. O melodie... Incercaţi-o!