miercuri, 5 noiembrie 2008

Despre premisele „opiniei publice” în SUA

Pentru a încadra într-un sistem logic un termen sau un fenomen trebuie să avem în vedere o definiţie aproximativă, generală a ceea ce dorim să catalogăm. Astfel opinia publică se defineşte a fi: “ ca o componentă în domeniul societăţii, ansamblu de convingeri ale majorităţii cetăţenilor asupra unei teme de interes public. În dezbaterile sociologice, conceptul de opinie politică are o semnificaţie preponderent negativă, dobândită prin studiile entice ale şcolii de la Frankfurt, porivit căreia opinia publică este un produs al industriei culturale şi nu exprimă astfel convingerile autentice ale cetăţenilor, ci este vehicolul valoric şi semnificativ propriu claselor dominante. Cercetătorii în domeniul societăţii civile, de exemplu J. Alexander, şi ai sferei publice, de exemplu J. Habermas si R. Sennett, au înţeles opinia publică ca produs al dialogului dintre cetăţeni, finalizat prin elaborarea unei orientări comune, pe care o pun în acord sau în opoziţie cu deciziile instituţiilor politice şi administrative referitoare la probleme de interes colectiv. Au fost puse în lumină, una câte una, autonomia acestui domeniu al discursului politic, posibilele interdependenţe dintre opinia publică, şi diverse interese (politice, economice, de grup etc.), interesul redus al cetăţenilor din ţările occidentale pentru elaborarea opiniei publice ca instrument al participării politice.” (Enciclopedia de filosofie şi ştiinţe umaniste, Editura All, Bucureşti, 2001, p.776)

Momentul naşterii opiniei publice se află la limita dintre modernitate şi preioada anterioară acesteia. Pentru tânărul continent american perioada ante-modernitate nu există, decât cel mult ca bagaj informaţional englez, bagaj pe care în ciuda tiparului nu-l putem identifica într-o manieră actuală, manieră de altfel imigraţionistă de tipul istoria noastră din ţara de origine. Acest ansamblu moştenit este rezultatul unei vieţuiri într-un teritoriu a cărui memorie colectivă nu se întinde în timp decât cel mult la două generaţii anterioare. Problema care se ridică pentru un proaspăt american provenit dintr-o familie olandeză, spre exemplu, este că orizontul său de la început este scurtat cu o generaţie (cea a bunicilor pe care nu îi cunoaşte) şi chiar de amintirile şi practicile acesteia care într-un mod sau altul intergrază pe tânăr în comunitate, definindu-l ca şi identitate. El nu mai are la dispoziţie decât ceea ce părintele său consideră că este suficient pentru o definire în noul context.

Periplu acesta prin psihologia umană nu e întâmplător. E poate la un moment dat să particularizeze apecte importante ale societăţii. Ba mai mult dacă avem în vedere ceea ce am spus mai sus că societatea americană nu cunoaşte altă istorie decât cea care începe în modernitate, putem spune că o astfel de ruptură produsă la nivel particular în două rânduri: cel care pleacă din “patrie” şi fiul acestuia, devine definitorie pentru o societate. Un astfel de silogism logic, cumulat cu toate posibilităţile de comunicare ale epocii moderne ne oferă o imagine puţin contestabilă deşi pare antogonică formularea: o societate individualistă şi comunitară. Individul este singur într-un spaţiu relativ vast, unde autoritatea politică este destul de slabă şi unde raportarea se face la cel pe care îl ai în faţă şi nu la o ierarhie socială, familială etc.

Cunoaştem un set de valori pentru societatea americană a cărei început al opiniei publice căutăm să-l vedem:
 Respectarea drepturilor naturale. Conceptul de faţă are două surse principale şi anume: cele biblică şi cele iluministe. Deşi primele par să domine la început “colaborarea” cu celelalte este inevitabilă în comunităţile care tind să îşi sporească numărul.
 Respectarea drepturilor individuale. Poate mai mult decât în alte părţi ale lumii spaţiu vast îşi pune un accent deosebit pe mentalitatea privind liberateta individuală. Limitarea libertăţii pentru a se integra în societate e un fenomen relativ recent în Statele Unite şi asta datorită conceptului de proprietar care este mult mai lax. Definirea proprietăţii este o problemă de sfârşit de secol XIX. Îngrădirea libertăţii se face doar puţin peste limita existenţei personale.
 Autoguvenare. Acest punct spune tot atât de mult despre mentalitatea celui fără de istorie şi tradiţie. Comunităţile sunt cele care crescând se autodefinesc, chiar şi sub raport politic (legi interne structuri administrative interne etc).
 Autonomie locală.
 Viaţă comunitară. Esenţială pentru supravieţuire comunitatea este spaţiu public şi definitoriu al individului. “Comunitatea, în sociologie reprezintă un grup social în care se regăseşte un înalt grad de coeziune, bazată pe valori, interese, norme şi obiceiuri împartasite mai mult sau mai puţin conştient de către membri. Conceptul se referă uneori la un stat sau la o naţiune, însă în sociologie comuintatea a tost studiată în special ca o colectivitate restrânsă de indivizi. Pentru Weber, se poate vorbi de comunitate atunci când indivizii care o alcătuiesc sunt constrânşi să stea împreună, în principal, din cauza unui sentiment puternie de apartenenţă reciprocă.[...] individualism; liberalism; umanism civic”.

O altă componentă principală în definirea opiniei publice americane este prezenţa bisericii în viaţa comunităţii. Un model fie el şi vechi testamentar în alcătuirea comunităţii rezidă şi de aici. În plus organizarea bisericii vine la început tocmai în slujba comunităţii căreia îi oferă un cod etico-moral şi chiar o formă de relaţionare interumană. Ceea ce se obţine este spiritul american. “Comuna din Noua Anglie întruneşte două avantaje care, oriunde sunt prezente, stârnesc interesul viu al oamenilor, şi anume: independenţa şi autoritatea.” (Alexis de Tocqueville, Despre democraţia în America, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.114)

Spiritul comun american dă naştere la ordine şi linişte publică spune Tocqueville, şi aceasta din cauză că indivizii acceptă şi înteleg rolul comunităţii. Participarea la viaţa comună este în egală măsură participarea la funcţionarea comunităţii şi a administraţiei locale. De aici intrăm într-un lanţ logic din care individul primează ca opţiune. El nu neapărat şi contează ca individ. Urmărind construcţia lui Jose Ortega y Gasset despre societate vedem că individul în fond intră într-un sistem de uzuri, sistem ce poate fi definit prin termenul de mulţime. Iar opinia publică se defineşte a fi relaţia dintre puterea publică şi organele executive. Mişcarea, dimanica, dar şi structura statului modern se aşează pe opinie publică şi pe drept cutumiar. (Josse Ortega y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 94 – 95)

Pentru Europa modernă lucrurile sunt plauzibile, însă în modul în care funcţionează democraţia americană se pune problema identităţii formatorilor de opinie publică. Una din diferenţele esenţiale în ceea ce priveşte modul în care individul modern se raportează la opinia publică şi implicit la puterea publică. Pentru spaţiul european există o elită culturală ce concepe într-o anume formă puterea şi opinia publică. Aici opinia publică ţine mai mult de discursul politic, de acţiunile acestuia din pricina faptului că avem de a face cu state centralizate.

Politicul este amestecat pe toate palierele vieţii uname, participarea la decizii nu se produce în mod direct. Nici macar ideile nu vin direct de la individul burghez, ci trec prin filtru unor minţi cunoscute şi recunoscute. Ceea ce ar trebui sa ne apară ca un semn veridic în acest sens este faptul că la un moment dat se propune un model politic pentru toate statele. Ba chiar reuşeşte şi “fructul acesta copt” se numeşte “europa naţiunilor” bazate pe criteriul etnic. Este un model pe care “societăţile izolate” (nu putem să spunem, Doamne fereşte, că Anglia nu are reprezentanţi în ceea ce se cheamă “republica literelor”) nu îl adoptă. Raportare la spaţiul public se face altfel şi modelul politic este altul.

Mercantilismul, civismul, religia protestantă şi spiritul comunitar prezintă o orientare puţin diferită. Rolul liderului de opinie este mai temperat. Termenul de “opinion leader”, în sociologie, desemnează pe “cel ce are o funcţie de conducător influent asupra opiniei publice sau asupra unor segmente ale acesteia cu privire la aspecte specifice (politica, consum, muzica, sport etc.). Funcţia de lider de opinie derivă nu atât din poziţia socio-economică a individului, cât din competenţa şi autoritatea pe care le are în domeniul său. E1 îndeplineşte o dubla funcţie: pe de o parte favorizează sau împiedică răspândirea informaţiilor, pe de alta parte, anticipează producerea unor modificări şi transformări posibile” .

Liderii de opinie sunt totuşi mult mai rari în vastul spaţiu american. Thomas Paine(1737-1809) publică în ianuarie 1776 Bunul simţ (Common sence) un articol pamflet la adresa dominaţiei britanice. Thomas Jefferson artizanul Declaraţiei de Independenţă sau Benjamin Franklin, proprietar al Gazetei de Pennsylvania sunt doar câteva din cele mai importante nume. În plus pentru suscitarea sentimentului patriotic, deloc omogen, au apărut cluburi asemănătoare cu cel britanice ca structură, dar cu conţinut diferit (“Fii libertăţii”) sau comitete de corespondenţă.

Acelaşi Tocqueville observa că germenii revoluţionari sunt mult mai diminuaţi în societatea americană. Motivul ar fi tocmai implicarea omului mai mult în viaţa comunităţii fapt ce generază o participare la viaţa şi puterea politică. Tot el asociază forma de “curte cu juraţi” în tribunalele americane cu o formă vizibilă şi distictivă de participare a individului la puterea politica şi la organele de decizile, fie ele şi tribunale.

Una din problemele ridicate la un moment dat de americani împotriva era britanicilor era tocmai faptul ca ei nu au un reprezentant în forurile de decizie ale metropolei şi că doar adunările coloniale care sunt reprezentative pentru americani au dreptul să aprobe taxe şi impozite în plus. (R.Remond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, 1999, p.24-25) Aceasta vis-a-vis de moştenirea culturală engleză, care cu un secol înainte cerea regelui un parlament reprezentativ. Dacă privim puţin în urmă în istoria engleză vedem de la bun început o dorinţă de precizare a “regulilor jocului” : din categoria reprezentative fac parte Magna Charta sau Bill of Rights.

Americanii sunt mai apropiaţi de comunitate decât de stat. Pentru ei statul e un concept mult prea vag. Dezaterile politice deşi furtunoase nu lovesc în fundamentul societăţii în valorile ei. Modificările se produc din interior decât să provină de la lideri din afara comunităţii.

În ceea ce priveşte presa o lumină interesantă o aruncă acelaşi Tocqueville: “Libertatea presei e primejdioasă pentru o naţiune nouă, mai ales când lucrurile nu au fost discutate liber până atunci. Există tendinţa să credă pe primul tribun. Printre anglo-americani această libertate este la fel de obişnuită ca şi întemeierea coloniilor. Pasiunile politice profunde sunt mult mai restrânse aici decât în alte părţi pentru că în fond accentul cade pe problemele economice. Din acest motiv ziarele sunt pline de anunţuri mai degrabă decât de dezbateri politice.”(Tocqueville, Op.cit., p.248-249) Americanul nu e interesat de dezbaterile politice pentru că puterea publică în sensul în care o pomenea Josse Ortega y Gasset, este disipată pe tot teritoriul confederaţiei. Presa europeană pornind de la modelul francez şi ca principal factor al întreţinerii opiniei publice este altfel structurată.

Ea este condiţionată de două centralizări: cea de spaţiu ca locaţie (Paris) şi cea a puterii politice, care adesea caută o „pace” sau doreşte să împiedice difuzarea ei. De aici îşi extrage şi puterea nelimitată. În Statele Unite ale Americii nu există restricţii nici măcar în ceea ce priveşte autorizaţiile de tipărire. De aici şi limitele normale ale puterii presei, limitele gândirii gazetăreşti. Presa americană comunitară, nu beneficiază de veleităţile scriitoriceşti ai marilor oameni de litere. În plus multitudinea ei cantitativă duce la o uzură a presei şi al un echilibru al cititorului.

Violenţa presei nu înseamnă neapărat instabilitate socială (Franţa vs Statele Unite ale Americii). Diferenţa constă în faptul ca americanilor nu le-a „trecut prin minte să întemeieze cu ajutorul unor elemente care se schimbă zilnic o constituţie care se vrea a fi veşnică. Deci nu e o crimă să ataci legile existente dacă nu doreşti să te sustragi lor prin violenţă. Cu alte cuvinte când admit dogma suveranităţii poporului, o aplică sincer.”

Libertatea aduce un echilibru, deşi o presă liberă nu-şi face simţită puterea doar asupra opiniilor politice, ci şi asupra opiniilor oamenilor. Ea nu modifică numai legile, ci şi moravurile. „Dacă bărbaţii care conduc aceste naţiuni ar dori să anuleze libertatea presei, întreg poporul le-ar răspunde : lăsaţi-ne să reclamăm delictele voastre judecătorilor obişnuiţi şi atunci vom consimţi să nu mai apelăm la tribunalul opiniei publice. Într-o ţară în care domneşte făţiş dogma libertăţii poporului, cenzura nu este doar o primejdie, ci şi o absurditate”(Tocqueville, Op.cit., p.246-249).

Opinia publică, în sensul modelului francez, îşi are un efect mult mai redus aici pe noul continent. Atât timp cât confederaţia s-a păstrat departe de jocurile politicii internaţionale, discursul politic a contat dar măsura a fost infimă. În secolul XX datele problemei se vor modifica substanţial.

Libertatea de a alege a americanului nu este ceva nou pentru el care să îi suscite viu interesul. Ba chiar şi azi ideologiile de partid sunt aproape nule. Cele două partide îşi continuă una alteia proiectele şi dezideratele. Deosebiri există inevitabil, dar nu asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în ţările europene din prima jumătate a secolului XX.
Revenind la subiectul nostru libertatea opiniei este stipulată prin Declaraţia de independenţă. În fond ea se caută a fi un act al unei opinii publice libere. “Considerăm că adevăruri grăitoare faptul ca toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, ca printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământuI celor guvernaţi. Că, ori de câte ori o forma de guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou Guvem bazat pe acele principii şi organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerile să-i garanteze acestui Popor Siguranţa şi Fericirea” (D. Schnapper, G. Bachelier, Ce este cetăţenia?, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.41)

Apropierea de modelul biblic este evidentă. Deşi oameni de cultură, posedând un spirit iluminist, ce reiese din aceste pagini prima referire este la Dumnezeu şi apoi la viaţă, libertate şi fericire. Puterea publică revine poporului, care este devine “... the wacth over dog of democracy”.*

Concluzii
Opinia publică nord americană în perioada modernă este departe de definiţiile iluministe ale acestui termen. Interesul are o componentă individuală şi este fixat pe probleme ce ţin de sfera economicului mai mult decât de cele ale politicului.

Există o diferenţă majoră în ceea ce priveşte raportarea la puterea politică în spaţiul american şi el european. Aceasta porneşte atât de la faptul că Statele Unite ale Americii sunt de departe un stat tânăr cu valori liberal-burgheze, spre deosebire de trecutul “apăsător” al europenilor.

Ideea de comunitate ca spaţiu al opiniei publice face individul mai conştient de rolul său acolo unde este şi de “puterea” sa politică, fapt ce generează o relaxare.

Presa nu are nici amploarea şi nici gândirea franceză, ci se limitează la o informarea a cetăţeanului cu privire la lucrurile cotidiene, mai mult decât la dezbaterile politice. Este răspândită şi liberă ceea ce duce la o disipare a forţelor ce ar putea să creeze presiune asupra politicului.

Ceea ce se poate spune despre “opinia publică”, dacă poate fi numită astfel, americană este faptul că distanţa (“izolarea”) este cea care face ca un model distinct să apară în afară Europei.