joi, 24 februarie 2011

Ameninţări din cauza revistei Historia

Se pare că toate cele scrise ieri recidivează. Deci aşa cum v-am promis voi continua cu publicarea emailurilor.

Primit pe 23 Februarie

"si ce daca nu ai citit, chiorule?!
decat sa scriu ce scrii tu, mai bine nu arunc pe piata vreun articol de-al meu!
un jeg care face pe lupul moralist si sare de cur in sus cand e lovit in prostia lui!
Oricum nu ma mai mira nimic in atra asta...
stii ceva? munca te se reflecta in ceea ce faci..si iti spun ca de la obraz la obraz, ca e o munca ce pute aiurea!
leave me alone..ca oricum asa cum esti vei muri! o specie involuata..:d

PS. daca prostia e legiferata in cele mai inalte sfere si daca se vb urat de sus pana jos, nu te mira ca "un necunoswcut" raspunde cu aceeasi moneda "cunoscutilor" acestei societati!
sa ca sa nu te mai iei de limbajul meu..ca voi vb mai urat! si va dati si culti..raspund cu aceeasi masura, chiar daca ma murdaresc..dar asta meritati!:)"

Semnat Rey Soleil [reysoleil@yahoo.com] (aka Alex Danton - alex_danton2000@yahoo.com)

Primit pe 24 Februarie - după ce l-am întrebat politicos de unde mă cunoaşte

"e suficient ca "te-am cunoscut" "din" revista pe care o conduci jalnic...si din modul de conversatie..unul de sus (vezi sa nu cazi si sa iti spargi capul!)
Faci mari greseli! ai grija! :)"

Semnat Alex Danton - alex_danton2000@yahoo.com

Primit pe 24 Februarie 

"vrei sa fac sa iti scada tirajul si asa mic la revista? vezi ca sunt in masura sa o fac! :)
Eu asta "mic si neinsemnat"...:d"

Semnat de Alex Danton - alex_danton2000@yahoo.com 


Din tot ce mi-a scris acest cititor maniac înţeleg că am ajuns la conducerea revistei Historia - nu ştiu de unde vine asta, dar mă duc repede la HR să văd dacă cumva apare altceva pe hârtiile de plată :)) 

miercuri, 23 februarie 2011

Ameninţări din cauza revistei Historia

De vreo câteva săptămâni tot primesc pe emailul de la job tot felul de notificări... de la cititori. M-am obişnuit, ca orice jurnalist, să fiu bălăcărit în comentarii pentru materialele pe care le semnez. Ce-i drept la început m-am cam supărat, dar de ... dreptul la replică e suprem într-o ţără liberă ca România. Totuşi pe emailul de la serviciu, care nu e pus public pe nicăieri?!!

În fine, îmi iau inima în dinţi şi vă las pe voi să citiţi şi să răspundeţi acestor domni (daca merită!)

Primit azi 23 Februarie 2011

"Inteleg ca sunteti unul din sefii Revistei Historia... Dar, va intreb asa, ca de la obraz la obraz, credeti ca intr-adevar sunteti in slujba istoriei prin munca pe care o depuneti dvs si echipa dvs la Revista? Pentru ca istorie e prea putina acolo!
Sunt licentiat in istorie, sunt masterand in arta (tot la Fac de istorie)...sunt pasionat de istorie de mic...pe langa pasiunea cultivata in mine de mama mea de mic, cand imi aducea de fiecare data cand venea din oras cate o carte, a mai existat si un profeesor...un profesor de scoala primara, dar acel profesor a fost mai ceva decat unul universitar... acela a reusit sa ma motiveze si sa faca sa incolteasca in mine si s a rodeasca pasiunea ptr istorie.... revolutia m-a prins studiin un magazin istoric..aveam doar 14 ani....era ziua mea...si eu de ziua mea faceam teste de istorie....cand la radio am auzit vestea ca e Revolutie.... apoi, anii de-a randul am sudiat istorie...de unul singur....in armata am tradus din franceza materiale de istorie....am studiat genealogii...si ce n-am studiat... apoi, in sfarsit, am ajuns sa fac si facultatea...si aia din pasiune..desi nu am invatat ceva care nu stiam la facultate.... era doar ptr a unii pasiunea cu jobul in domeniu...dar din cauza a ceea ce e in Romania, nu am reusit s a fac asta....:) ptr ca in Romania se promoveaza si se incurajeaza prostia....in Romania in functii de conducere si in domenii de cercetare sunt incompetenti si pilosi...oameni fara pasiune..care scriu istorie dupa cum le suna lor bine..si am vazut asta si in Revista dvs. la unii autori...
Asa ca, un pasionat de istorie...un maniac chiar.... va spune pe sleau...ce faceti voi in revista voastra e PORCARIE, nu istorie...iar tu, mai vierme, vii si ma faci pe mine frustrat>?/ pai din cauza unui ca tine sunt frustrat.... ca vad ce faci cand ajungi acolo unde un om pasionat de istorie nu poate ajunge..din cauza porcariilor din tara asta jegoasa.... de unde a disparut patriotismul.... niste viermi ca voi fac pe lupii moralisti, in loc sa plece fruntea in jos si sa le crape obrazul de rusine..in loc sa isi dea seama de superficialitatea lor si s ase corecteze... in ritmul asta, prevad ca Historia va ajunge orice altceva decat o revista de specialitate..si spun asta cu tristete, cu inima plina de amaraciune, cu suparare, cu manie impotriva unora ca voi.... mama, ce v-as mai face de as putea..... ce reforma as mai afce in randul asa zisilor istorici.... ori istorie, ori lasati-va de meserie, ghertzoilor!"

Semnat: Alex Danton [alex_danton2000@yahoo.com] 

Primite pe 16-17 Februarie 2011

" Sunt licentiat in istorie si, ca pasionat de istorie, imi exprim totalul dezacord cu abordarea istoriei si a subiectelor istorice a revistei Historia. Prea multa reclama la ziarul Adevarul si publicatiile lui...si prea multe subiecte patetice!
Se vede ca la carma acestei reviste sunt niste incepatori in ale istoriei, care jongleaza cu ideea de a scrie istorie.. PACAT!!!!!!!!!!
Pune-ti mana si faceti ca revista de istorie sa contina istorie..nu jurnalistica patetica!
RUSINEEEEEEEE!!!!!!!!!!!!!!

se vede ce studii aveti. si se vede si ce mare pasiune ptr istorie aveti.. .. daca asta e publicatie de istorie, eu merg pe luna.....la inceput, pana sa intre adevarul pe fir, era chiar f faina..acum, multe articole marunte , de nimic...si multa publicitate... si oricum, nu veti schimba istoria  u noile dvs teorii.... oricum, pe mine nu ma convibgeti..si sunteti in curs de a deveni indigerabili ptr multi..si asa nu se mai vinde aceasta revista..si vb din pct de vedere al unuia care lucreaza in domeniul presei..nu conyeaza pe ce palier si unde..

Bullshit!
Prevad ce se va mai schimba istoria, incurajand pe toti studentii superficiali “sa scrie istoria”… va spun asta ptr ca la studiile mele de master, am dat numai peste “istorici” (a se citi absolventi de istorie) superficiali… nici pasiune si nici altceva ptr istorie..doar dorinta de a avea o foaie…. numai copiatori la examene… numai putori… si mai era vb di de o facultate de stat de prestigiu…si va vb unul care a studiat la o facultate privata, mult blamata de cateii astia de la stat, care nu se afla nici ei mai departe de cei pe care ii blameaza!..acestora le dat sansa se rescrie istoria…rad si cu fundul de voi, specialistii lui peste!"

Semnat Radu Voda [radu_voda2000@yahoo.com]

Primit pe 19 Februarie 2011

"fraiere...sunt licentiat..am luat licenta cu 9,80...ideea era ca unii colegi de la master copiau...nu sunt frustrat de facultate, ci de tine, fraiere, care isti bati joc de istorie..si mai faci si pe lupul moralist!..esti un fraier... "

Semnat Radu Voda [radu_voda2000@yahoo.com]


Deci întrebarea mea veridică e WHAT THE FUCK?  

vineri, 11 februarie 2011

Un început în istoria afişelor de cinema din România

Afişul de film nu a constituit o preocupare prioritară pentru istoricii români şi străini care au avut ca obiect de studiu comunismul românesc. Informaţia ce s-ar fi putut desprinde din afişele cinematografice este destul de nişată, adesea criptată în spatele unor ani de studiu al imaginii şi al cinematografiei – ceea ce a făcut ca până azi să nu existe cataloage şi cărţi bine documentate despre afişul românesc de film.

Comparativ, istoria culturală occidentală acordă o atenţie aparte afişului de film: sunt, pe de-o parte, studiile privind istoria marketingului, pe de alta, cele privind evoluţia artei vizuale.

De la bun început, ideea capitalistă ce s-ar fi putut desprinde din aceste afişe s-a aflat în antiteză cu ideologia comunistă, însă nevoia de informare şi, mai apoi, de exaltare a mândriei naţionale au făcut ca afişele să existe totuşi. Mulţi critici şi istorici români le-au judecat ca pe nişte documente corupte de cenzura Epocii de Aur, însă pentru un trăitor al perioadei ele reprezintă o duioasă privire în trecutul propriu. Da, există elemente de cenzură în afişele de film, însă cartea-catalog a lui Christopher Landry nu are în centrul ei această idee.

Ci chestiunea pe care Tudor Giurgiu o remarca în cuvântul de încheiere a albumului: lipsa unei şcoli de film veridice, cum a fost în Polonia sau în Cehoslovacia, a dus şi la slaba preocupare în privinţa graficii afişului, ca artă vizuală. Demersul unui autor străin – adoptat, ce-i drept, de aproape 15 ani, de meleagurile bucureştene – în această direcţie este foarte important, însă, aşa cum sublinia chiar autorul, materialul publicat în acest catalog nu este exhaustiv sub nicio privinţă. E doar un început.

Cele trei modele de bază ale afişului românesc

Marele Ecran în Epoca de Aur. Afişe de filme româneşti 1965-1989 Apariţia lucrării "Marele Ecran în Epoca de Aur. Afişe de filme româneşti 1965-1989" (The Silver Screen in the Golden Age. Romanian Film Posters 1965-1989), a cineastului american Christopher Landry, constituie un prim pas în acest domeniu foarte puţin explorat în România. " Marele Ecran în Epoca de Aur. Afişe de filme româneşti 1965-1989". Autor: Christopher Landry. Editura NOI Media Print. Număr pagini: 208. Preţ: 90 lei
Autorul acestei cărţi a descoperit, astfel, faptul că existau trei tipuri de afişe de film în România comunistă. „Primul era simplu – o tipăritură pe hârtie de ziar, într-o culoare sau două, de obicei fără nicio grafică spectaculoasă, având dimensiunea de 36 pe 47 cm. Aceste afişe erau lipite pe pereţi şi pe chioşcuri în oraşele mari şi mici, acolo unde filmul urma să ruleze. Al doilea model şi cel mai răspândit a fost cel tipărit în patru culori pe hârtie fotografică lucioasă, de 46 pe 67 cm, tipul acesta de afiş fiind cel mai des întâlnit în cinematografele din România comunistă. Mult mai rar, el era înlocuit cu unul în două sau trei culori pe o hârtie de proastă calitate, măsurând 50 pe 70 cm. Cel de-al treilea şi cel mai elaborat model de afiş era destinat pentru cele mai prestigioase premiere, fiind emis în mult mai puţine exemplare. Măsurând 70 pe 100 cm şi imprimate pe hârtie mai groasă, aceste afişe au fost de multe ori adevărate opere de artă, unicate pe piaţa românească. Toate afişele au fost fabricate într-una dintre cele trei tipografii de stat din Sibiu, Oradea sau, cea mai mare dintre ele, Întreprinderea Poligrafică 13 Decembrie 1918 din Bucureşti.”


Cartea lui Christopher Landry nu prezintă doar afişele româneşti realizate pentru producţiile autohtone. Un capitol aparte îl reprezintă afişele filmelor străine, în special, afişele filmelor occidentale. De cele mai multe ori, filmele străine au fost distribuite fără prea multă publicitate, fiind promovate, de regulă, printr-o fotografie alb-negru mărită, cu titlul filmului şi distribuţia. Acesta era „afişul”. Uneori se aranjau fotografii într-un colaj cu grafică simplă, în culori pastel. Au existat însă şi excepţii – afişele seriei „Planeta Maimuţelor” (1968) au fost capodopere ale graficii de afiş cinematografic, iar afişul original din 1968 se vinde cel mai scump printre colecţionari.
(Afişul  din Japonia al filmului „The Last Crusade (Mihai Viteazul)”, 1970)



„Mihai Viteazul” la noi şi la alţii

Un element interesant al catalogului lui Landry este prezentarea în oglindă a unor afişe făcute pentru producţiile autohtone, care au rulat şi peste hotare (a se vedea grupajul de mai sus, cu afişe din ţară şi din străinătate ale filmului „Mihai Viteazul”). Albumul cuprinde, astfel, şi afişe ale peliculelor precum „Un comisar acuză” (1973), din Cehoslovacia, Cuba, URSS, Ungaria şi România. Autorul „a scotocit” serios după anumite producţii, aducând cititorului afişe ale filmului „Mihai Viteazul” (1970) din Statele Unite ale Americii şi chiar din îndepărtata Japonie. Totuşi, cele mai multe afişe din afara graniţelor ale unor pelicule româneşti prezente în acest catalog au fost adunate din spaţiul fostei Cehoslovacii şi din Polonia.

Autorul s-a oprit şi asupra unor profiluri de artişti care au adus elemente de originalite în afişul românesc precum Klára Tamás, Ion Stendl, Pompiliu Dumitrescu. Numele acestora nu spun multe publicului larg, însă enunţarea peliculelor cărora aceştia le-au creat „ambalajul” artistic poate fi de ajutor pentru cititori: „Toate Pînzele Sus” 1976 (afiş realizat de Pompiliu Dumitrescu), „Pas în doi” 1985 (afiş de Klára Tamás), „Luchian” 1981 (afiş de Ion Stendl).

(Afişul  iugoslav al filmului „Poslednji krstaski pohod (Mihai Viteazul)”, 1970)
Dincolo de genurile clasice de film, care au fost mai atent monitorizate şi implicit cenzurate, afişele filmelor pentru copii s-au bucurat de mai multă libertate. Expresivitatea afişului peliculei „Amintiri din copilărie” (1965) poate oricând rivaliza cu cel din Spania sau din Cuba. La polul opus stă „Veronica” (1973). Deşi a fost considerată o mega-producţie românească, pelicula are parte de un afiş de-a dreptul dezolant – imaginile alb-negru ale câtorva dintre personaje pe un fundal verde. În schimb, afişele din Polonia, Germania Democrată şi cele din Cehoslovacia radiază de bucuria copilăriei, aşa cum personajul principal o face în film. Una peste alta, cartea lui Cristopher Landry, tipărită în condiţii grafice excepţionale şi perfect normale pentru ceea ce autorul a dorit să ne arate, este un mare câştig pentru istoria culturii româneşti. E însă un demers care trebuie continuat.

luni, 7 februarie 2011

Despre aducere aminte in comentarii

Citind printre comentariile site-ului Historia.ro, gasesc atat de multa vehementa cu privire la evenimente petrecute cu zeci sau chiar sute de ani in urma si nu inteleg de unde atata inversunare? Fiecare are o opinie despre personaje pe care nu le vazut niciodata. Incerc sa imi aduc aminte un eveniment petrecut in urma cu mai bine de 10 ani in urma. Este o poveste mai putin placuta pentru mine, dar arata cel mai bine cat de mult retinem dintrun eveniment la care am luat parte. Eram in parcul Crang din Buzau cu o fata de mana, cand am fost atacati de doi tigani. Unul mi-a pus cutitul la gat si nu am putut sa reactionez. Nu ne-a luat mare lucru, dar sperietura a fost foarte mare. Incerc si azi, asa cum am facut-o si atunci, la doar câteva ore dupa incident sa imi aduc aminte cum aratau cei doi si nu imi aduc aminte...

Gasesc opinatul neavenit doar ca pe o forma de prostie... si de libertate la palavre. Nu imi place sa fiu autoritar în păreri, insa ma plictisesc astfel de discutii inversunate despre nimic ...

Naţionalizarea, „un bun al poporului” ascuns de urechile acestuia

Ziua de 11 iunie 1948 a intrat în calendarul realizărilor comuniste drept „vinerea patimilor burghezilor”. Puţini cunoşteau însă dimensiunea deciziei Partidului Muncitoresc Român, dat fiind că această „binefacere” făcută după modelul moscovit a fost atent ascunsă de urechile celor mulţi. Simţul proprietăţii private la acea dată se manifesta autentic, iar o „iobăgizare” a întregii populaţii nu ar fi fost pe placul nimănui.  

Începând cu 1945 şi până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste. După abdicarea forţată a Regelui Mihai – ultimul bastion în calea noii puteri –, proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea unei serii de reforme, cea agrară şi cea monetară, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării. Dacă până atunci toate lucrurile făcute de comunişti aveau un precedent, naţionalizarea era primul act concret către o altă epocă, radical diferă de tot ce trăiseră românii până atunci.

Despre naţionalizare, exact în termenii în care a fost pusă în practică, nu s-a vorbit deloc. Singurele „scăpări” apar în noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”.
În fond, naţionalizarea însemna acţiunea de a lua bunuri private şi a le pune în domeniul statului, urmărind destabilizarea acelei părţi din societatea urbană care ar fi putut reacţiona la măsurile luate de noii guvernanţi. Ulterior, procesul a continuat şi în domeniul agrar prin colectivizare, pentru a înlătura exact aceeaşi pătură socială, dar din lumea rurală. Măsurile nu au fost luate însă în acelaşi timp pentru că, oricât de multe precauţii şi-ar fi luat guvernanţii, exista posibilitatea unei răzmeriţe. Principiul aplicat a fost: „Divide et Impera”. După ce regimul a scăpat de marii industriaşi, pe care i-a trimis la închisoare, a pornit, anul următor, „războiul” contra chiaburilor.

Un aspect interesant îl constituie faptul că legea a trecut „nevăzută” prin Parlament. În cadrul sesiunii care aniversa 100 de ani de la Revoluţia de la 1848, Legea 119, prin care erau naţionalizate 1.050 de întreprinderi din toate ramurile industriale, era una mică, în doar şapte capitole, dar atent elaborată. Se pare că Biroul Politic, reunit în taină, pregătea de luni bune trecerea ei prin Parlament, dar şi aplicarea în teritoriu.

Diversiune: scrisoare către Stalin.

De la sigilarea seifurilor cu bani şi până la organizarea mitingurilor de susţinere, totul a fost atent aşezat în plan, oră cu oră. Până şi elementele nesigure din fiecare uzină au fost monitorizate pentru „a împiedica acţiunile de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre”, după cum s-a exprimat ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, în sarcina căruia a căzut mare parte din acţiune. Mai mult chiar, pentru a nu atrage atenţia opiniei publice, liderii PMR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au pus la punct o diversiune. La întrunirea din 4 iunie 1948, Consiliul de Miniştri a decis trimiterea unei scrisori către Stalin, prin care Guvernul român să ceară reducerea sumei datorate de ţara noastră în contul datoriei de război.

„Această micşorare – scria prim-ministrul Petru Groza în depeşa către Stalin – uşurând sarcinile Statului Român, ar însemna un mare ajutor dat poporului nostru, în efortul pe care îl depune pentru întărirea şi dezvoltarea vieţii economice a RPR. Cunoscând sentimentele de caldă prietenie ale Domniei Voastre şi ale Guvernului pe care-l prezidaţi faţă de poporul român şi ajutorul ce i l-aţi acordat în clipele sale de grea încercare, ne permitem să nădăjduim că rugămintea Guvernului RPR va fi luată în considerare”. Exact în ziua naţionalizării, „Scânteia” avea pe prima pagină mulţumirile pentru tovarăşul Stalin. Câteva zile mai târziu, mai exact pe 13 iunie, când aspectele privind „marele pas înainte” erau lămurite, oficiosul a dat glas sloganurilor din vreme pregătite cu privire la naţionalizare.

Gheorghiu-Dej, liderul marilor schimbări comuniste

Singurul lider de frunte al PMR de etnie română şi liderul ramurii comuniştilor din închisori, Gheorghe Gheorghiu-Dej (iniţial, Gheorghe Gheorghiu) s-a născut la Bârlad, în 1901. Calificarea sa era electrician şi a lucrat pentru CFR. Începând cu 1930 a intrat în PCR. După evenimentele de la Atelierele „Griviţa“, Gheorghiu-Dej şi-a petrecut următorul deceniu prin puşcării, ca deţinut politic. Activitatea sa de ilegalist şi funcţia de Secretar General al Partidului Comunist Român l-au propulsat în fruntea partidului în momentul intrării ruşilor în ţară. Până în 1952, Dej s-a văzut nevoit să împartă puterea cu reprezentanţii facţiunii moscovite conduse de Ana Pauker (personaj în care Stalin avea mare încredere). Văzut ca un lider animat de puternice convingeri staliniste, acesta a reuşit să penduleze între schimbările de direcţie stabilite de „Marele Tovarăş” şi să îşi elimine concurenţa din partid, însă moartea lui Stalin şi reformele lui Hruşciov l-au găsit în tabăra adversă. S-a opus planurilor CAER, în care României îi era rezervat un rol economic preponderent agrar. Moartea sa fulgerătoare de cancer la ficat din 1965 a trezit multe speculaţii.

Articol apărut în revista Historia, nr. 109