miercuri, 1 aprilie 2009

Seom – The Isle

otto:Îmi construiesc filmele cu ura şi furia celui care vede lucruri, ce îi sunt cu neputinţă să le înţeleagă ... Încerc prin film să-i înţeleg pe oameni, dar şi să confrunt publicul cu întrebările importante ale existenţei. Kim Ki-Duk

Mi-am pus adesea problema fugii din lume pentru câteva ore sau zile, în ideea că aş putea să scap de ceea ce generic numim stres cotian. Acest tip de ruptură de lumea de zi cu zi nu înseamnă neapărat şi regăsire. Cordonul obilical se află în continuare în mintea noastră orinde ne-am afla. Izolarea devine doar un răspuns superficial pe care îl oferim problemelor curente.



Discuţia pe care doresc să o supun atenţiei dumneavoastră se referă tocmai la această ruptură şi accederea într-o altă lume. Filmul regizorului coreean, Kim Ki-Duk, denumit sugestiv, Seom (The Isle) este construit tocmai pe metafora a pătrunderii într-un unui univers magic.

Imaginile sunt cele care se succed într-o dinamică a tablourilor şi a sensului, dezvăluind drumul unei neofit spre un alt spaţiu. Paşii săi timizi îi sunt călăuziţi de un personaj enigmatic, o femeie mută, pe un lac adânc. Asemenea Styx-ul, ea este singura care face legătură cu lumea.

Efectul de magic sau mistic provocat creează o lume spirituală în care trăim zi de zi deşi adesea ne place să-o negăm. Integrarea şi împăcarea cu natura sunt primele percepţii pe care le desprindem la prima vizionare. Abia mai târziu înţelegem că metafora este cu mult mai adâncă şi conţine o viziune asupra vieţii. Nimic nu e gratuit în compoziţia cinematografică. Puţinele vorbe sau dimpotrivă mulţimea nemăsurată a lor în anumite momente au un rol clar.

Firul epic al filmului este simplu. Un criminal, căutat de poliţie fuge în munţi şi se cazează pe o căsuţă plutitoare a unui aplasament de odihnă şi pescuit, care este este administrat de o femeie mută. Pare să găsească aici liniştea de care avea nevoie, însă trecutul său pare să-l urmărească, nu numai în simboluri (peştele cu trupul sfârtecat) şi nevoi (cheamă o prostituată), ci şi în chip real (poliţia care face o razie pe lac).

Rezvolările nu vin de la sine, pentru simplu fapt că este bine ancorat în realitate şi în cutumele în care a crescut. Dacă el ar alege sfârşitul acesta ar fi doar unul… sinuciderea. Femeia mută, căsuţa plutitoare şi apa, care îl înconjoară, îi deschid drumul spre iubire, siguranţă şi linişte. Cele trei se confundă şi se întrepătrund, devenind până la final un tot unitar, deşi niciunul din acestea trei este un element stabil.

Conotaţia pe care unii o oferă legaturii violente de dragoste fizică dintre erolul filmului şi femeia cea mută este tot o rupere brutală de universul nostru şi de integrare pentru totdeauna în universul ei, în universul mitic în care renunţi la toate valorile civilizaţiei şi trăieşti integrat în natura. Aceasta în ideea că personajul feminin este o întruchipare a naturii şi că Kim Ki-duk oferă o viziune religioasă, de tip Zen, peliculei.

Totuşi dincolo de a eticheta un film după un altul, şi anume Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring), peliculă construită după un alt calapod, această violenţă sexuală, prezentă cei drept în toate producţiile regizorului, are mai degrabă rolul unei forme anume de comunicare şi relaţionare. Acest tip de interacţiune îl introduce pe fugarul neofit în lumea ei.

Apa devine elementul central al universului pe care ea îl ţese în jur. Atomosfera diluviană din care lumea pe care femeia o conduce se revarsă peste bărbat, înnecându-l. Ea îl salvează, îl botează, îl naşte, îl înconjoară şi în cele din urmă îl înghite.

Regăsirea într-o altă lume începe în sigurătatea în care ne naştem. Fuga rămâne undeva în urmă, adidoma unui drum pe care îl cunoaştem. În Universul cel nou pornim cu un strigăt şi ne afundăm încet în realitatea lui.

Drumul lui către Universul real nu are nimic de a face cu reculegerea, ci este presărat cu toate viciile umane: ură, violenţă, gelozie, infidelitate, crimă. Toate se afundă în adâncurile apei, se spală şi se înnoiesc şi nimic nu mai este ca înainte.

Construit ca un veritabil tablou, filmul nu are nevoie de explicaţii verbale. De fapt în cele aproape 100 de minute de film auzim doar vreo câteva zeci de replici şi acelea atent alese, tocmai pentru a păstra magia imaginii şi a simbolurilor.

Dacă personajele ar fi europene, după compoziţia imaginilor am putea spune că regia filmului a fost semnată de Tarkovski, Bergman sau von Trier. Povestea Insulei e un poem în imagini despre esenţa sufletului uman de pretutindeni, deşi simbolurile şi metaforele alese sunt de sorginte asiatică. Filmele lui Kim Ki-duk sunt metafore asupra existenţei şi puterii mistice umane. Metaforele sale sunt de o tristeţe şi o poezie crudă.