joi, 26 iulie 2012

Prima zi la capătul lumii Anchorage – Naknek

După cum vă spuneam într-un alt articol am ajuns în Anchorage, Alaska, putin după miezul nopţii. Am ieşit mi-am luat bagajul şi ne-am trezit singuri într-un aeroport ce se golea cu repeziciune. Nu era nimeni care să ne aştepte, nimeni care să ne spună care este următorul pas de făcut. Într-un colţ era un individ, cam zgribulit care lucra pentru programul work and travel (de fapt pentru unul dintre numeroşii sponsori americani ai acestui program). 

Ştia că ar trebui să aştepte nişte tineri slovaci, care aveau nişte probleme cu locul unde ar fi trebuit să muncească. Dintr-o dată în jurul lui se strânseseră vreo 30-35 de oameni, de naţionalităţi diferite. Cu toţii încercam să obţinem diverse informaţii: unde mergem, unde ne cazam, care ar fi programul etc.

miercuri, 18 iulie 2012

Focul grecesc, un secret împărătesc dus în mormânt

Există în istoria artei războiului numeroase relatări despre arme teribile care au făcut ca la un moment dat în istorie balanţa să încline de o parte sau de alta. Unele dintre poveştile despre aceste arme s-au dovedit a fi doar legende. Pentru altele, misterul s-a risipit fie în urma unor descoperiri arheologice, fie prin identificarea unor documente care vorbesc despre ele. Între armele care au existat, dar care sunt încă necunoscute, se remarcă una a cărei apariţie poate fi echivalată pentru vremea respectivă cu bomba nucleară: focul grecesc sau focul bizantin.


Folosirea focului în scopuri militare este la fel de veche ca şi arta războiului. Homer, părintele istoriei, aminteşte în Iliada cum locuitorii Troiei au distrus vasele de luptă ale celor din Ahaia cu foc: „…şi cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i…”. Totuşi, dacă în privinţa acestui război există unele semne de întrebare, datele arheologice arată că amestecuri inflamatoare erau folosite încă de pe vremea cuceritorilor asirieni, în secolul IX î.Hr.; aceste amestecuri erau puse pe săgeţi. Lumea greco-romană antică era familiară cu aceste tactici şi folosea pe scară largă diverşi compuşi chimici pe bază de sulf, petrol sau bitum. Mai mult decât atât: istoricul antic Tucidide menţionează că în asediul oraşului Delium, la 424 î.Hr., au fost folosite aruncătoare de flăcări.

Prin ce este definită normalitate? Prin raportarea la anormal!

Sunt lucruri pe care nu te aştepţi să ţi se întâmple, pe care nu doar că nu le vizualizezi, dar nici măcar nu încerci să te gândeşti la ele. Totuşi acestea te lovesc uneori cu o cruzime încât tot ce e mai rău în viaţa ta de până atunci pare o glumă proastă. Acelaşi lucru îl resimţi şi când un astfel de lucru afectează pe cineva de lângă tine.

Ce poate aduce rău o revedere cu fosştii colegi de liceu? Nimic, deosebit! Oameni care şi-au modificat statutul marital, apariţia unei noi generaţii, joburi noi, stabiliri în alte ţări a unora dintre ei etc. Până şi îmbătrânirea şi decesul unor profesori este un lucru firesc. Trist, dar real, pentru că face parte din ciclul normal al vieţii.

Work and Travel şi primul contract de muncă în Alaska

O întrebare legitimă pe care o primeşti adesea când vorbeşti de Alaska este: cum şi de ce te-ai dus acolo? Din tonul întrebării poţi sesiza două lucruri: fie admiraţia pentru cineva care a mers într-un loc fabulos, fie oripilarea, dacă în mintea interlocutorului sunt doar imagini înzăpezite.
Interesant e faptul că ambele nuanţe sunt valabile şi nu se exclud, dar sunt şi rămân doar nişte preconcepţii, mentalităţi formate de pe canapea din faţa micului ecran.


Ce am căutat acolo?
Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată ca lucruri pur şi simplu întâmplătoare să îţi schimbe radical viaţa, fie doar şi pentru o perioadă de timp. Nu îmi aduc aminte ziua în care s-a întâmplat, probabil pentru că era una ca oricare alta din perioada de facultate, undeva pe la începutul anului III.

duminică, 15 iulie 2012

22 de ore pe drum spre Alaska, spre ultima frontieră

Dincolo de faptul că pentru mine era prima experienţă cu avionul, plecarea spre Alaska mi-a oferit suficient timp să mă gândesc la multe: de la aventura în care intram cu ochii deschişi, la frica de moarte când avionul a început să se zguduie puţin din cauza turbulenţelor şi de la responsabilitatea uriaşă pe care mi-o asumasem prin împrumutarea a vreo 3000 de dolari pentru această nebunie, la gândul că aş putea să mă pierd cumva în una din cele trei legături pe care le aveam până în Anchorage. Dar să o luăm uşor…

Plecare din Bucureşti

Undeva în prima jumătate a lunii iunie 2005, mă pregăteam să plec din România pentru prima oară printr-un program Work and Travel tocmai în Alaska. Isprava avea să se repete şi în 2007, dar atunci eram cu mult mai focusat şi mai stăpân pe mine.

Undeva pe la 11 dimineaţa, mă găseam în staţia autobuzului ce duce spre Aeroportul Otopeni, cu un rucsac şi un troler de haine şi alte lucruri. Deşi mi-am pus o grămadă de chestii unele nu mi-au folosit la nimic, iar altele în ciuda insistenţelor mele, să nu le mai car, s-au dovedit a fi absolut indispensabile – spre exemplu două perechi de şosete de lână.

Canicula începea deja să îţi arate colţii, dar cum fusesem avertizat în anul acela nu voi avea parte de ea. Urcat în expresul spre aeroport începeam să conştientizezcă pe măsură ce staţiile curgeau, iar distanţa dintre mine şi avion se micşora, că rupeam toate corzile de siguranţă pe care le aveam şi care îmi ghidau existenţa: de la cheia camerei de cămin, la telefonul mobil care în 3 zile maxim avea să se descarce complet. Prizele din SUA nu sunt ca cele din România, dar eu nu aveam de unde să ştiu acest lucru.

Ajuns la aeroport mi-am întâlnit coleg de facultate cu care am pornit la drum. Pe la ora 14 (ora României) am decolat cu destinaţia finală Anchorage (Alaska). Sentimentul de exaltare pe care îl încercam gândindu-mă la documentarele văzute pe Discovery despre Alaska, mi-a fost rapid temperate de decolarea avionului. Mi-am proptit capul în tetieră, am strâns mânerele scaunului şi am aşteptat.

Cum să îţi faci o idee despre olandezi din avion şi din aeroport

Abia când am ajuns la altitudinea de zbor, mi-am dat seama că “nu e chiar asa de rău”… “Până voi ajunge acolo o să mă învăţ”, mă gândeam eu atunci. Mai erau două decolări şi 3 aterizări. Am verificat din nou biletul: Bucureşti-Amsterdam-Minneapolis-Anchorage. Cu pauzele dintre avioane aproape 22 de ore: 3 ore până la Amsterdam, 9 până la Minneapolis şi alte 6 până în Anchorage, la care se adăugau vreo 4 ore de aşteptare între avioane. Operatorul european era KLM, iar cel american Northwest. În 2007 ruta a fost alta Bucureşti-Paris-Cincinnati-Anchorage, iar operatorii Air France şi Delta. Timpul de zbor a fost cam tot acelaşi.

Nicio clipă nu mi-am pus problema lungimii unui asemenea drum. În fond dacă la un moment dat îţi lua vreo 8 ore să ajungi de la Bucureşti la Mangalia cu trenul, 22 de ore până la capătul lumii era mai mult decât rezonabil. Nu prea dormisem ce-i drept în noaptea de dinainte, în parte de căldură şi în parte de emoţii. Mă simţeam ca un copil mic dus pentru prima oară cu trenul. Priveam pe geam şi îmi dădeam seama că am uitat să îmi iau un aparat foto.

Lumea cu care mă întâlnisem în aeroport la Otopeni îmi părea atunci foarte cochetă şi diferită de persoanele de rând. Peste ani aveam să cunosc şi cursele low-cost pline cu căpşunari care se înghesuiau să ocupe un loc în avioanele care vindeau tickete fără numărul locului pe ele. Aproximativ trei ore mai târziu, măreţia Otopeniului avea să scadă rapid în ochii mei când am întâlnit aeroportul din Amsterdam.
Deşi am stat prea puţin timp ca să îmi fac vreo idee, lucrurile căpătaseră contur încă din avion, de la micul hublou lângă care mă aşezasem. Plecasem dintr-o ţară în care totul era într-o “mirifică” harababură şi am ajuns într-o ţară ce parcă fusese trasată şi desenată de sus. Totul era aranjat şi bine desenat: canale care se scucedau la intervale regulate, drumuri drepte, parcele frumos lucrate şi viu colorate.


Imaginea este undeva în Cehia
Coborând, cele văzute de sus se adevereau. Gândul de a vedea până unde merge dezordinea zărită la plecarea din Bucureşti m-a urmărit vreo 3 luni jumătate. La întoarcere m-am lămurit, cam după Budapesta se schimbă peisajul.

Aeroportul, un furnicar de oameni şi bagaje! O nebunie în care am crezut că mă voi pierde. Peste câţiva ani mi-am dat seama că totuşi la Amsterdam era ordine, faţă de Charles de Gaulle din Paris! Măreţia Otopenilor concurca asemeni pieţii centrale din Râmnicu-Sărat în faţă Bucureştiului. Mai multe terminale fiecare cu zeci de porti de îmbarcare, duty-free-uri o gramadă şi mulţi, mulţi oameni.

Deşi nu am probleme cu orientare mi-a luat ceva să îmi dau seama unde era terminalul pentru zborurile transoceanice. La noi era simplu: Plecări şi Sosiri. Aici cate un terminal pentru: zboruri interne, europene şi transoceanice. Fiecare cu plecările si sosirile sale. Toate lucrurile astea le-am inteles în cele trei ore petrecute la întoarcere aici.

Imagine din aeroportul din Amsterdam
Aproape alergând pentru că între avioane avea doar o oră, am ajuns la o coadă lungă ce se întindea de la porţile pe care trebuia să ne îmbarcăm către SUA. Am crezut că am dat peste o coadă românească, nu de alta dar compatrioţii noştri ne obişnuiesc cu aceste practici oriunde ar fi în Europa (ex. Barcelona, ora 23, o coadă imensă într-un aeroport cvasi-gol, singurul avion care zbura era un Wizz catre Bucureşti pe la ora 2.30.).

Prima întâlnire cu un  747 – 400

M-am înselat! Erau oameni de toate naţionalităţile care se îmbarcau în burta unui avion gigant. Ce mi se păruse mie mare avionul cu care venisem – un Boeing 737, dar acum aveam să intram în unul şi mai şi un Boeing 747 – 400. Înainte să ajunge însă acolo eram despuiaţi cât se putea de mult. M-am mirat, dar cineva din personalul aeroportului mi-a explicat fugitiv: “US regulations”. În avion am aflat că pasagerii pentru zborurile transoceanice către SUA sunt mult mai atent percheziţionaţi – in fond eram la doar vreo 4 ani de la incidentele din 2001. M-am descălţat, puţin înţepat pentru că nu beneficiasem de tratamentul asta când am fost verificat la Bucureşti, mi-am scos din nou toate obiectele metalice şi am reuşit să trec.

Atunci mi-am dat seama că aş putea avea o conservă în rucsacul de bord. Când am văzut că a trecut rucsacul fără ca cineva să spună ceva mi-am amintit că imi pusesem in graba pachetul la Bucuresti in bagajul de cală (care habar nu aveam pe unde era! Mi se spusese că ne vom revedea la Anchorage, dar cum nu eram obisnuit, bagajul ala era o grijă în plus) Apoi prin minte îmi trecea doar un lucru – voi muri de foame 9 ore dacă voi primi o masa ca aia primită în drum spre Amsterdam… Nu a fost cazul!
Intrând în avion era o foială imensă! Cel cu care venisem avea un culoar de acces si cate trei rânduri de scaune in stânga şi trei in dreapta. Aici situaţia era diferita. Pe jumătate mai era un rand de cate 4 scaune.

Stăteam cam in dreptul aripilor şi când gigantul s-a pus în mişcare aveam impresia că ne aflam în burta unei păsări grase care obosită da din aripi. Decolarea a fost parcă ceva mai uşoară decât cea de la Bucureşti, probabil pentru că avionul era mai greu şi turbulenţele nu s-au simţit atât de puternic. Deşi am primit păturică şi pernă ca să dorm, nu am reuşit să închid un ochi. Era prea de tot să dorm acum. Cele nouă ore de zbor mi-au fost suficiente să descopăr facilităţile avionului şi să mă tratez de orice frică.

În imagine este giganticul Airbus A340, de la Air France cu care am trecut Atlanticul la a doua expediţie în Alaska
Reguli pe Homeland-ul american
Când am ajuns în Saint Paul Airport din Minneapolis era seară. Datorită diferenţei de fus orar deşi mersesem 9 ore eram încă în aceeaşi zi şi nu se făcuse încă noapte. Am plecat din Amsterdam la ora 17 (ora locală)  şi am ajuns la 19 în Minneapolis (ora locală). Formalităţile de intrare pe homeland-ul american nu sunt chiar aşa de simple (prezinţi un pasaport şi gata). Mai întâi completezi în avion un formular în care povesteşti cam ce cauţi la ei şi ce ai prin bagaje. Ajuns la aeroport te prezinţi la ghiseul pentru străini. Trebuie să ai asupra ta pasaportul cu viză şi formularul de la ambasadă SUA din ţara în care este rezident, documente obţinute în prealabil. Acolo te ia in primire un functionar si te intreabă, de una, de alta. Dacă nu ai mai fost in SUA, ţi se scanează retina şi ţi se iau amprentele, apoi ţi se pune o stampilă de intrare pe pasaport şi în fine ai intrat.

În 2007 am asistat la o poveste ceva mai complicată. În haosul din Charles de Gaulle, la Paris, am zărit o doamnă pe la vreo 65 de ani care mergea către SUA. Stătea săraca în faţa panoului de plecari/sosori, cu niste foi pe foi pe care era mare imprimat: Don’t speak english! Go Cincinnati. A văzut că vorbeam româneşte şi ne-a cerut să meargă cu noi. Dar lucrurile s-au complicat la ghişeul mai sus amintit, în Cincinnati, pentru că doamna nu înţelegea ce i se cerea. Funcţionarul era la un pas să cheme paza pentru că eu tot incecam să îi traduc doamnei ce spune el. Până la urmă doamna i-a dat o scrisoare, probabil o invitaţie, de la fiica ei,  care o aştepta dincolo la Sosiri. Functionarul m-a lăsat atunci să îi spun să se uite în camera lui si apoi să îi ia amprentele.

După ce treci obligatoriu îţi iei bagajul de cală şi faci din nou check-in. Ar fi bine să nu ai mancare sau medicamente în bagaje! Cel putin asa scrie în formularul completat în avion. Acum te verifică, la sânge înainte să poti trece în terminalele pentru zboruri domestice. Cred ca pe acolo a rămas conserva mea de pateu!

Când am intrat aeroport, dincolo de linia ostracizaţilor,  o întreagă lume parcă s-a deschis. Zeci de restaurante şi magazine, multă lume de toate vârstele şi naţiile. Dacă la Otopeni parcă toţi cei care porneau la drum erau “cu ştaif”, aici oamenii erau relaxaţi, poate neglijenţi un pic. Nimeni nu îţi punea problema să nu se aşeze pe jos, dacă avea chef. Ba chiar mai erau unii care dormeau. Cureţenia era la loc de cinste, dar feţele noastre mirate parcă ne tradau că nu suntem de acolo.

Am fi putut să mâncăm, dar dacă vă vine să credeţi sau nu aveam fix 50 de dolari la mine. Mi se spusese că totul era asigurat şi am refuzat să iau mai mulţi, dar despre acest episod voi povesti altădată. Din acest motiv nu am mers să mâncăm. Totul părea prea scump pentru buzunarele noastre.

Din avion totul părea degajat. Casele depărtate una de alta, mult verde! Aceeaşi senzaţie răzbătea din tot aeroportul, care era de-a dreptul imens. Chiar exista un mini-metrou care făcea legătura între diverse terminale. Pe plasmele amplasate acolo Larry King îşi modera celebra emisiune tv. Senzatia oferită de emisiune fără subtitrare a fost primul semnal de alarmă pe care conştientul mi-l trăgea. Aici legăturile cu acasă era rupte. În acest moment eram pe drum şi în drum! Cele trei ore dintre avioane au fost suficiente pentru a mă plimba şi de a încerca să mă familiarizez cu lumea din care urma să fac parte o vreme. Treningul meu “Prosper” îl simţeam ca pe o ştampilă pe frunte.
În treningul meu Prosper şi cu ştampila în frunte, în aeroportul Anchorage
Ulterior în Alaska, când am ajuns a doua oară, un american mi-a spus un lucru: când te-am văzut prima se vedea că nu eşti din State, acum calci ca un american. Se întâmpla chiar la capătul celei de-a doua perioade petrecute acolo.

Aproape de zece avionul a decolat spre destinaţia pe care eu unul o credeam finală: Anchorage! Mi-am zis că dacă tot e noapte măcar să dorm. Locul meu era chiar la capatul avionul, alături neavând pe nimeni. Cred că am adormit imediat ce am decolat. M-am trezit două ore mai târziu extrem de odihnit  şi cu o lumină puternică bătându-mi în faţă. M-am gândit că a trecut noaptea şi că e dimineaţă. Nimic mai fals. Lângă mine, la un scaun distanţă era o steward-esă. Am recunoscut-o imediat după uniformă. Foarte drăguţă, mi-a spus că a rugat colegele ei să îmi păstreze o porţie de mâncare pentru că m-am văzut că am adormit. Apoi am stat de vorbă. Era primul american ca care am vorbit pentru prima oară în SUA mai mult de 3 minute.

Mi-a povestit că lucrează de 15 ani la Northwest şi că acum mergea în Alaska pentru a se îmbarca pentru o cursă Anchorage-Honolulu. De acolo urma să se întorcă acasă în Minneapolis. Era curios pentru mine că o doamnă pe la 50 de ani încă lucrează pe această poziţie. Aproape tot personalul pe care l-am întalnit pe liniile europene si atunci si mai târziu este extrem de tânăr, sub 40 de ani. În SUA nu este aşa!
M-a făcut atent că se văd foarte bine gheţarii peste care zburam şi la un moment dat când ne-am apropiat de Anchorage, masivul McKinley. Priveliştea era superbă. Am rămas înmărmurit. Privind spre nord aveam impresia că sunt în afara spaţiului terestru şi văd pământul ca şi cum l-aş privi din creştet. De ce înaintam spre nord lumina era tot mai puternică. Înţelesesem că noapte nu trecuse, abia dacă se pregătea să vină.

Mi-am luat “good bye” de la drăguţa doamnă şi m-am pregătit de aterizare. În momentul în care am ajuns propriu-zis, ceasul arăta ora 00.30. Afară era lumină ca seara, după asfintit. Temperatura erau de cam 10-15 grade, iar pentru mine venit de la 35 era de-a dreptul frig. Formalităţile nu au durat prea mult. Până să ieşim din aeroport m poposit la nişte computere. Contra sumei de 3 dolari am primit 15 minute, timp în care mi-am anunţat părinţii că am ajuns şi că sunt întreg. Apoi am ieşit.

Mi-am luat bagajul şi ne-am trezit singuri într-un aeroport ce se golea cu repeziciune. Nu era nimeni care să ne aştepte, nimeni care să ne spună care este următorul pas de făcut. Nu am fost o excepţie de la regulă. Majoritatea celor pe care i-am întâlnit acolo au trecut prin asa ceva. Unii chiar s-au “cazat” in aeroport… Cert e că aeroportul de la capătul lumii era cu mult mai mare decât “micuţul” Otopeni.
Va urma

Click aici pentru mai multe imagini

luni, 2 iulie 2012

Pădurea Spânzuraţilor – prima distincţie la Cannes pentru România

Despre perlele cinematografice româneşti se vorbeşte puţin şi rar. Popularizarea producţiilor cu mult mai slabe în detrimentul celor care cu adevărat merită mediatizate au făcut ca atunci când privim către filmografia autohtonă să considerăm că nu avem cu ce ne lăuda. În aceste condiţii, singurele pelicule, care par a ne scoate în lume, ar fi doar cele care au reuşit în ultimii ani să capteze atenţia criticilor şi cinefililor din străinătate. Privind spre trecut avem însă şi surprize plăcute. Una dintre capodoperele cinematografiei româneşti, de care mulţi au auzit, dar puţini îi cunosc valoarea este „Pădurea Spânzuraţilor”, o ecranizare a romanului omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu.

Producția peliculei a fost realizată în anul 1964 de Studioul Cinematografic „București”, care la momentul acela funcționa deja în noul Centru de Producție Cinematografică construit la Buftea. Filmul a fost realizat de cunoscutul regizor Liviu Ciulei, acesta alegând în rolul principal, cel al locotenentului Apostol Bologa, pe tânărul (pe atunci) actor Victor Rebengiuc, rol care l-a consacrat pe acesta în lumea cinematografului. Distribuţia este completată de însuși regizorul Liviu Ciulei (în rolul lui Klapka), actrița Ana Széles (Ilona) şi Ştefan Ciubotaraşu (Petre).
 
Cu ce e diferită „Pădurea Spânzuraţilor ”
 
Filmul urmăreşte acţiunea romanului lui Rebreanu, însă cu această peliculă Liviu Ciulei se definește a fi un regizor care crede în puterea imaginii. Alegerea decorurilor este semnificativă ca expresivitate, integrându-se firesc în structurile naturale ce definesc locuri unde se desfăşoară acțiunea, punctând-o. Nimic nu apare întâmplător în decorul acțiunii filmului: stivele de coșciuge, grămezile de scaune, vrafurile de bocanci, nenumăăratele obiecte din camera logodnicei, lucrurile aruncate anapoda din castel sau ciudata boală a pădurii, arăturile uscate, lumina lividă a întinderilor. Toate acestea contribuie din plin la definirea acțiunii ca una sumbră, bolnăvicioasă, tensionată și lipsită de orice speranță, cea care definea în fond războiul și care i-a cuprins și pe participanți.
Conflagraţia mondială nu este doar un eveniment, un moment care găzduieşte întreaga acţiune, ci personajul principal ce determină modificările interioare ale celorlalţi. Fiecare imagine a filmului este construită pornind de la această constantă pe care regizorul o impune de la început. Pelicula scoate în evidenţă capacitatea regizorului de a produce valori artistice deosebite care puteau să facă faţă exigenţelor criticilor la nivel internaţional.

„Pădurea Spânzuraților” a reprezentat apogeul experienței regizorale a lui Liviu Ciulei, după ce acesta mai realizase și alte filme ca regizor principal: „Erupția” și „Valurile Dunării”, respectiv în calitate de regizor secund al lui Victor Iliu în filmul „Moara cu noroc”. Experiența sa de arhitect, actor și scenograf au cântărit desigur decisiv la rezultatul final.

Producţia a fost realizată alb-negru, iar acest element a contribuit şi mai mult la interpretarea sa mai degrabă ca film de artă, decât unul pur epic. Deşi o parte din aceste elemente nu au contat foarte tare pentru publicul mai puţin avizat, notorietatea romanului a făcut ca spectatorii români să primească foarte bine filmul. Pentru critici, toată atenţia arătată de regizor detaliilor a contat enorm, iar aprecierile au fost pe măsură. O notă pozitivă a primit-o şi din partea autorităților comuniste ale timpului, care au fost mulțumite că cinematografia noastră a reușit să producă filme în conformitate cu preceptele noii revoluții culturale.
O parte a nomenclaturii a considerat că filmul răspunde chiar nevoilor politice de formare a noului om, însă aceştia nu înţelegeau un element de bază pe care pelicula îl expune – adevărata creaţie artistică – se ridică dincolo orice de concept politic. Transformările interioare ale lui Apostol Bologa, exemplar surprinse în pelicula lui Liviu Ciulei, nu se opreau la un concept politic, ci făceau apel la ceva mult mai profund, la umanitate.
 
Cinematografia română şi capodoperele începuturilor
 
Un element de curiozitate rezidă în faptul că acest film apare în perioada de început a cinematografiei româneşti. Cel mai probabil, în primele momente de calm după răsturnările provocate în primii 15 ani de la instaurarea comunismului în România şi într-o vreme în care adevărata zonă artistică era mai puţin impregnată de propagandă. Existau filme de masă propagandistice, dar nivelul acesta al creaţiei era mai puţin pervertit. Cert este că „Pădurea Spânzuraţilor” depășește total acea optică teatrală a punerii în scenă a acțiunii unui film aidoma unei piese de teatru, care este inerentă oricărei cinematografii la începuturi, cum era cea românească în ani ’60.

Deşi a mulţumit pe toată lumea, incluzând aici deopotrivă criticii de artă şi autorităţile regimului comunist, filmul se ridică dincolo de o simplă ecranizare a unei foarte bune cărţi, devenind un etalon greu de atins și stabilind un alt set de valori la care filmul românesc era perfect capabil de a ajunge. Victor Rebengiuc, aflat la începutul carierei sale impresionante, creează un personaj cu totul şi cu totul aparte, cu gesturi, gânduri şi de o profunzime apropiată de stilul celebrului scriitor rus Fiodor  Dostoievski. Profunzimea personajului interpretat chiar la începuturile carierei sale l-a plasat pe tânărul Rebengiuc între acei actori care pot da viaţă unor caractere complexe, el devenind de-a lungul timpului nu doar imaginea reprezentativă a lui Apostol Bologa, ci şi a lui Ilie Moromete.

Prin „Pădurea Spânzuraților” filmul artistic românesc se face cunoscut în lume la cel mai înalt nivel. În anul 1965, participând la Festivalul Internațional al Filmului de la Cannes, Franța, regizorul Liviu Ciulei a fost recompensat cu Premiul pentru regie. De asemenea, filmul a fost nominalizat şi la cea mai înaltă distincţie a festivalului, Palme d’Or, reprezentând şi un moment de cotitură în viaţa personală a cineastului. După acest eveniment, datorită inadaptării altor vremuri, regizorul va fugi din România.