marți, 28 februarie 2012

Dacă un monument a aparţinut unui criminal de război, credeţi ar trebui demolat? Cazul castelului Bay

Istoria nu a fost niciodată dreaptă, ba dimpotrivă e crudă, brutală, nemiloasă şi absurdă. Ceea ce unora le pare a fi just la un moment dat este de fapt o atrocitate fără margini faţă de alţii. Compromisurile, unele care ne par azi inacceptabile, sunt fire de nisip în clepsidra trecutului.

Privesc şi mă întreb uneori cum sunt încă pe picioare clădirile lagărelor de concentrare de la Auschwitz, Dachau sau Treblinka. Cum de locurile acelea, care în urmă cu mai bine de jumătate de secol înainte au devenit malaxoare de suflete nu doar pentru evrei, ci şi pentru ţigani, slavi sau alte populaţii ce nu se încadrau în standardele rasei umane impuse de arienii nazişti, rezistă încă. De ce nu sunt făcute una cu pământul pentru a şterge cu buretele istoria criminală a naziştilor? De ce au rămas piatră pe piatră construcţiile ordonate de unul dintre cei mai mari criminali din istorie?

Există monumente criminale?
Răspunsul pe care îl primesc la aceste întrebări hoardele de turişti este unul pe cât de simplu pe atât de just şi poate intrigant: "Ca lumea să nu uite! Ca ceea ce s-a întâmplat aici să rămână mărturie pentru istorie şi niciodată să nu se mai întâmple." Mai este un răspuns pe care ghizii nu îl spun pentru că este atât de lumesc şi meschin încă contravine sobrietăţii impusă de asemenea monumente: păstrarea şi conservarea acestor locuri este adevărata sursă de venit a comunităţilor din zonă. Altfel spus PIB-ul polonez actual beneficiază de pe urma unui regim criminal. Dincolo de orice considerant moral lucrurile pot fi văzute şi aşa, în ciuda faptului că prezervarea acestor locuri suscită, pe de o parte, sume importante, iar, pe de alta, modalitatea în care se face, discuţii interminabile între urmaşii celor care şi-au pierdut pe cei dragi, mai cu seamă când sentinţa la moarte este transfrontalieră.

Un astfel de loc controvesat există şi în România, undeva în judeţul Sălaj, în comuna Treznea unde se găseşte reşedinţa unui criminal de război. Castelul Bay, situat în această localitate şi inclus în Lista Monumentelor Istorice ca monument de importanţă locală, se află într-o stare avansată de degradare, porţiuni semnificative din acesta fiind definitiv ruinate.

Clădirea a aparţinut grofului maghiar Bay Ferenc şi a fost contruit la mijlocul secolului al XIX-lea. Are în componenţă două corpuri principale legate între ele printr-o reproducere unică în România a celebrei „punţi a suspinelor" din Veneţia.

Avocatul Călin Hârza cel care în 2008-2009 a propus autorităţilor publice locale din Treznea, în numele Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templierilor din Ierusalim, să închirieze imobilul pe care ar fi urmat să îl restaureze şi să înfiinţeze un centru de cercetări medievale, oferă o perspectivă mai largă a importanţei arhitectonice a castelului. Acesta declara pentru ziarul Adevărul că monumentul „... este unic, nu doar în Transilvania, ci în vechiul Imperiu Austro-Ungar. Era foarte bine păstrată blazoneria, atât Bay cât şi soţia sa fiind de viţă regală. Castelul, construit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, este în stil neo-baroc. Corpul familiei, care cuprindea şi birourile, era unit cu corpul în care locuia soţia printr-o replică a Punţii Suspinelor din Veneţia. Unicitatea clădirii este reprezentată şi de faptul că stilul eclectismului neo-baroc, gotic, este amestecat cu acela mai nou, ţărănesc. Ţăranii, lucrând acolo, şi-au lăsat influenţa ancestrală în toate elementele."

Groful a locuit în acest imobil până în anul 1944, când s-a retras împreună cu familia din calea armatei române. A fost declarat criminal de război, fiind considerat autorul moral al atrocităţilor de la Treznea, din 9 septembrie 1940, când 93 de localnici (87 români şi 6 evrei) au fost masacraţi de trupele horthyste. În semn de cinstire pentru jertfele date şi pentru eroismul manifestat în timpul ocupaţiei fascisto-horthyste, localitatea Treznea a fost declarată localitate martir a neamului românesc, prin Legea nr. 76/1995. Acesta este principalul motiv, de ordin afectiv, pentru care cetăţenii şi conducerea comunei Treznea se opun restaurării castelului, deşi acesta este pe lista monumentelor istorice de interes local.

Castelul Bay sub comunişti şi după
Spre deosebire de ce s-a întâmplat cu alte conace şi castele ale nobilimii maghiare, care au devenit „închisori" pentru copii cu probleme, în timpul regimului comunist, monumentul a devenit sediu al Cooperativei Agricole de Producţie (CAP) din localitate, iar ulterior al Circumscripţiei Sanitar-Veterinare, fiind destul de bine întreţinut. Resentimentele faţă de imobil s-au intensificat destul de târziu, după anul 1998, când clădirea a fost abandonată.

Totuşi după Revoluţia din 1989, clădirea a fost revendicată în două rânduri de moştenitorii lui Bay Ferenc: în anul 1990, de către Bay Francisc, iar în anul 1998 de către nepotul Bay Janos Gyorgy. Cu această ultimă ocazie dreptul de proprietate nu a fost reconstituit, pe motiv că legislaţia în vigoare nu permite reconstituirea dreptului de proprietate pentru persoanele declarate criminali de război cărora li s-au confiscat averile. Între cele două acţiuni are loc ratificarea legii menţionată mai sus, în 1995, când localitatea este declarată martir.

Click pe imagini pentru galerie foto

Interesul manifestat de reprezentanţi ai unor organizaţii private pentru cumpărarea sau închirierea imobilului şi, ulterior, realizarea lucrărilor necesare de restaurare s-a lovit în permanenţă de refuzul reprezentanţilor Primăriei şi Consilului Local Treznea. Cazul avocatului Călin Hârza din Zalău care dorea să folosească imobilul drept sediu pentru Balivatul Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templierilor din Ierusalim şi dorea să înfiinţeze un centru de cercetări medievale, respectiv un muzeu care să evoce martiriul ţăranilor ucişi la Treznea, s-a soluţionat cu refuzul categoric al autorităţilor locale.

„Primăria a fost deschisă la propuneri, pe faţă, dacă suntem de acord să facem investiţii. Am făcut expertize de peste 80 de milioane de lei vechi şi le-am dat la primărie. Mi-au spus mulţumesc şi au încheiat colaborarea noastră. Apoi a început să apară teoria conspiraţionistă. Primarul mi-a spus că sunt persoane sus-puse care vor castelul. Într-o adunare de la primărie, oamenii au vrut să mă linşeze. Eu nu cred că voia nimeni castelul. Toţi cei care l-au cerut, l-au cerut din cauza terenului, cu intenţia de a demola clădirea", povestea în vara anului trecut avocatul.

Soluţia unui primar dintr-o ţară membră UE
Dincolo de faptul că a existat un investitor, care ar fi putut face ceva pentru monument, sau de posibilităţile de finanţare ce pot veni prin programele Uniunii Europene, care ar ajuta creşterea economică a localităţii, în anul 2009, primarul Emanoil Stanciu a adresat Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional un memoriu solicitând declasarea castelului. În motivarea solicitării s-au invocat lipsa mijloacelor pentru întreţinerea şi conservarea acestuia şi pericolul prezentat pentru localnici de starea avansată de degradare a imobilului, existând riscul prăbuşirii şi al desprinderii unor materiale de construcţii. Totodată, primarul a propus ca, pe amplasamentul şi în proximitatea castelului să fie realizate un nou sediu pentru primărie, un dispensar, locuinţe ANL şi o bază sportivă. Întrebarea care se ridică este: cum a reuşit primăria din Treznea să aducă din 1998 până azi imobilul în această stare pe care singur o invocă edilul şef al localităţii?

Ministerul de resort nu a luat în calcul solicitarea, iar reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj refuză să susţină demersurile edilului Emanoil Stanciu de declasare a monumentului istoric.

Este interesant următorul aspect în cererea Primăriei: pe de o parte, invocarea lipsei de mijloace pentru întreţinerea şi conservarea a unui monument unic în România, iar pe de alta disponibilitatea de finanţare a cel puţin patru noi construcţii. Degeaba legea a făcut dreptate Primăriei din Treznea lăsând în proprietatea comună a urmaşilor victimelor terenul şi reşedinţa fostului agresor, fapt ce ar putea să crească nivelul de trai a celor care vieţuiesc azi. Folosindu-se de resentimentele unui trecut din ce în ce mai îndepărtat, care ar trebui expus ca şi în Polonia - spre a nu se uita ce s-a întâmplat! - autorităţile locale încearcă să obţină profit rapid pentru un număr mic de oameni.

Astfel în perioada 2009-2010, în apropierea monumentului istoric a fost amenajată o bază sportivă. Lucrările au presupus şi decopertarea unei porţiuni de teren în zona de protecţie a monumentului istoric (o zonă de 15 metri în jurul imobilului), fiind realizate cu avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj.
De altfel problema primarului era în vara anului trecut legată tot de proiectele domniei sale: gardul stadionului. „Noi vrem să fie declarat pentru a-l putea dărâma. Este într-o stare jalnică, nu se poate face nimic cu el. Ne cade molozul în cap, este pericol public, nu se mai poate reface. Dacă mai este 30 la sută din el în picioare. Nu pot pune viaţa oamenilor în pericol. Se autodemolează. Mi-a dărâmat gardul stadionului. Am făcut demersuri la Ministerul Culturii pentru a fi declasat", spunea primarul. Nu vom căuta să vedem cum s-au făcut licitaţiile pentru această bază sportivă şi cum s-a folosit banul public în acest caz, deşi poate pe viitor vom urmări mai atent, cine are o agendă legată de declasarea şi dărâmarea clădirii. Din păcate lucrurile sunt adesea mult mai pragmatice, iar manipularea emoţională cu elemente xenofobe este doar o unealtă pentru obţinea unor interese de moment.

Pe lângă această atitudine a Primăriei, pe care nu o poţi amenda decât moral, autorităţile au „ajutat" la accentuarea degradării monumentului prin lipsirea acestuia de un paznic, aşa cum cere legea şi prin ignoranţa faţă de imobil. Astfel, în luna august 2009, un turn şi o porţiune a peretelului din partea sudică a castelului s-au prăbuşit; în luna martie 2011, un alt turn al castelului a avut aceeaşi soartă. Ulterior, pe fondul lipsei unor măsuri de protecţie, au fost furate cărămizi de la baza pereţilor, care au condus la prăbuşirea unor ziduri, iar în luna iulie 2011 au fost furate porţiuni ale acoperişului de tablă - aproximativ 700 kg. Este curios cum s-a putut realiza acest furt, în condiţiile în care sustragerea unei asemenea cantităţi de tablă necesita folosirea de unelte şi mjloace de transport.

Cum îşi pierde comunitatea identitatea de martir?

Legea presupune amendarea proprietarului în cazul în care nu asigură paza şi protecţia monumentului istoric, precum şi lipsa de grijă faţă de acesta. Totuşi cum aplici această reglementare clară în cazul în care comunitatea a fost victimă? În 1995 toată România se înclina în faţa atrocităţilor petrecute la Treznea. Însă o lege este mai perenă decât o piatră. Refacerea şi folosirea casei agresorului, dobândită de comunitate chiar împotriva unei dintre cele mai puternice legi făcute de om - cea a proprietăţii - ar fi fost mereu un viu document a celor petrecute în septembrie 1940.

Cu prilejul întâlnirii membrilor Filialei Sălaj a Asociaţiei Comunelor din România (septembrie 2011), şeful Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj, Doina Cociş, a lansat edililor sălăjeni invitaţia de a încheia parteneriate cu instituţiile abilitate în vederea reabilitării şi punerii în valoare a castelelor şi conacelor monumente istorice existente pe teritoriul judeţului şi includerea acestora într-un circuit turistic. Din păcate, dicutând cu domnia sa, cazul de la Treznea se dovedeşte a fi mai degrabă unul de rea voinţă din partea propietarului.

Cum s-ar putea rezolva situaţia de la castelul Bay din Treznea pentru a nu pierde un monument unic în România mai ales că are anumite elemente de arhitectură unice?

Acolo este o problemă mai veche şi lucrurile sunt destul de complicate. Acel monument este într-o stare deplorabilă. Este într-o stare avansată de degradare şi datorită lipsei de interes a autorităţii publice locale. Nu vreau să arunc anatema asupra domniilor lor, dar li s-au transmis în nenumărate rânduri obligaţiile pe care le au faţă de acest monument. La un moment dat, le-am oferit oportunitatea de a aplica un proiect la Ministerul Culturii pentru reabilitarea monumentelor, dar dumnealor sunt în situaţia în care doresc să declaseze acest monument, asta înseamnă să-l scoată din Lista Monumentelor Istorice, ca să-l poată demola şi să construiască altceva pe acel teren. Punctul de vedere al Ministerului Culturii, respectiv al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj este că acel castel nu se va putea declasa. Ministerul Culturii nu are nici un interes să declaseze un monument de o asemenea importanţă, iar noi susţinem acest punct de vedere. Ceea ce ne dorim este ca imobilul să fie reabilitat. Totuşi Primăria, pentru că ei sunt proprietarii, trebuie să fie dispusă să facă acest lucru. Din păcate peste voia lor nu se poate întâmpla nimic. Noi putem, eventual, să-i amendăm pentru lipsă de interes, şi pentru grave prejudicii aduse monumentului. N-am făcut chestiunea asta din motive lesne de înţeles: dorim să ne păstrăm bunele relaţii, iar o amendă va aduce o tensiune în plus. Nu amenda rezolvă situaţia, ci faptul că autorităţile din Treznea trebuie să conştientizeze că monumentul merită păstrat, reabilitat şi trebuie să i se dea o destinaţie.

Istoria proprietarului castelului este una controversată, acesta fiind responsabilul moral al masacrului de la Treznea din septembrie 1940. Nu credeţi că ar fi fost nimerit ca acel monument să fie făcut făcut un muzeu al terorii fasciste sau hortyste?

Noi chiar le-am propus să realizeze un muzeu al terorii fasciste sau un muzeu al holocaustului. Domniile lor susţin că au nişte amintiri triste vizavi de monumentul acela şi comunitatea are un resentiment pe care încă-l păstrează. Sigur că nu poate fi vorba de aşa ceva. În primul rând au fost vremuri care au trecut de mult, iar în prezent cele două comunităţi română şi maghiară sunt în bune relaţii. Ideea ar fi că, acolo, acel monument ar putea fi redat unui circuit tocmai dându-i-se o astfel de destinaţie.

Nu credeţi că dacă polonezii ar fi reacţionat la fel la Auschwitz n-am fi avut un muzeu al holocaustului azi?

Sunt multe naţiuni, nu doar polonezii, care dacă ar fi avut un astfel de monument şi oportunităţile pe care le avem azi, ar fi ştiut ce să facă. Mergem în străinătate şi vedem pe la alţii cum dacă au o singură pietrică de care se leagă memoria unei personalităţi ei ştiu cum s-o împrejmuiască şi cum s-o pună în valoare. Din păcate, noi, iată, avem un monument de o asemenea valoare şi administraţia publică locală nu doar că nu întelege importanţa istorică a monumentului, dar nu vrea să vadă în imobil o posibilă sursă de venit pentru comunitatea pe care o reprezintă.

Ca director al Direcţiei de Cultură le-am recomandat dacă nu pot să investească în el să îl concesioneze pe o perioadă de 50 de ani sau chiar în ultimă instanţă să îl vândă. Sunt convinsă că ar fi găsit doritori şi nu vorbesc din auzite. Sunt monumente în ţară unde au venit străini, s-au concesionat monumente, le-au redat în circuitul turistic, le-au pus în valoare şi le-au făcut cunoscute în întreaga lume. Până la urmă şi aceasta este o variantă.

Trebuie să speculăm momentul în care sunt alţii doritori să vină să investească la noi, dacă n-avem bani suficienţi, asta este o oportunitate. Într-adevăr, Primăria invocă la nesfârşit faptul că nu are surse financiare şi îi înţelegem că au alte lucruri de făcut cu puţinele resurse pe care le deţin, dar este vorba de obligaţiile pe care ei le au. Totuşi, din păcate, în acest caz pornim de la faptul că dumnealor doresc ca acel monument să dispară. Asta este principala problemă din păcate şi din nefericire.
Dincolo de cele spuse de directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional putem din această poveste putem concluziona următoarele. Trist este faptul că peste ani ceea ce s-a petrecut la Treznea în 1940 se va uita. Monumentul care în prezent aduce aminte de un agresor va dispărea din lipsa de interes a unui edil, iar povestea va mai rămâne doar prinsă de o lege, ce într-o marjă de timp, nu va mai avea efect pentru că nimic din istoria acelor clipe cumplite nu va mai fi acolo. În plus ne vom trezi mai săraci cu un monument pe care o lege dreaptă l-a dăruit comunităţii în numele abuzurilor înfăptuite de fostul proprietar. Atunci ne vom întreba unde putem cinsti memoria celor ucişi şi ce stă mărturie „ca lumea să nu uite"?

vineri, 24 februarie 2012

In clipa mortii - John Updike

Pentru cine are stomac să descopere a carte magnifică recomand - "In clipa morţii" a autorului Jim Crance. Cum se poate împleti moartea cu dragostea? O idee atât de shakespeare-iană adusă în realitatea zoologică arată că moartea şi dragostea sunt exact ca Joseph şi Celice: nepotriviti aproape total şi totuşi împreună. Nici din Romeo şi Julieta, ba chiar la polul opus, dar aşa cum subliniază autorul la final - "sunt zile fără contur ce înconjoară clipa morţii".

Moartea se dovedeşte a fi tributul plătit pentru dragoste şi poate de aceea nepotrivirile celor două sunt doar lucruri pe care o viata rutinanta le aduce la un echilibru nefiresc. Nu intelegi de ce doi oameni atât de diferiţi stau împreună, precum nici de ce moartea alege să ia doi batranei care incearca sa mai faca o dată sex acolo unde au facut prima oara. Este nefiresc şi inexplicabil raţional vorbind, dar cursul zilelor desi aparent bine legat de coordonate constante, demonstrabile şi matematic calculabile, îşi rezervă o mica probabilitate de incertitudine. Cum e posibil ca un om destul de bine punctual şi conştiincios sa aleaga intr-o zi oarecare sa lipseasca de la job si sa aleaga sa faca o mica ghiduşie. Si pana la urma cat de groasa e linia intre o mica nazbatie şi o drama.

Interesant este felul captivant de a scrie al autorului. Prezent şi dinamic, în ciuda unui subiect ce poate uşor aluneca spre melancolie, romanul construit asemeni unui puzzle urmarind doua momente - ambele insa in care celedoua personaje pornesc la drum impreuna.

Daca ACTA ar fi in vgoare nu prea cred ca as putea sa fac asa ceva

Ma incanta o melodie si ca de obicei o Share-uiesc... Asta ca sa fie in spiritul indreptat impotriva ACTA.

joi, 23 februarie 2012

Tăcuta moarte a vechilor biserici ortodoxe de lemn din Mureş

Discursurile politico-istorice au identificat de-a lungul vremii bisericile de lemn din Transilvania ca mărturii ale statorniciei românilor şi a Ortodoxiei pe aceste meleaguri, le-au înnobilat cu metafore demne de capodopera lui Michelangelo - Capela Sixtină - însă de foarte puţine ori autorităţile şi chiar autorii acestor cuvântări înflăcărate le-au considerat îndreptăţite să devină priorităţi naţionale când vine vorba de alocare a sumelor în privinţa restaurării, conservării sau altor tipuri de lucrări.
 
 
Pentru cei mai mulţi, imaginea unei biserici de lemn este asociată azi în mod eronat doar cu Maramureşul. Greşeala vine nu din faptul că acolo, în Maramureş, nu ar fi astfel de monumente, ci pentru că astfel de locaşuri sunt ridicate în toată Transilvania. Acest fapt nu vine doar ca o expresie diferită a culturii româneşti, ci în urma unei decizii politice stabilite în îndepărtatul Ev Mediu. În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distinctă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român actual. Totuşi azi ele trebuiesc incluse în valoarea multiculturală pe care Transilvania şi România, în general, o aduc Europei.

După ce am discutat de bisericile evanghelice din Mureş, toate expresie a unei culturi citadine a pietrei, se cuvine să tragem un semnal de alarmă şi pentru monumentele ecleziastice din această regiune a ţării. Ne-am oprit atenţia asupra a trei biserici de lemn care au nevoie disperată de ajutor: biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" din satul Troiţa, locaşul ortodox cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş şi biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic. Dacă ar fi să privim la nivelul întregului judeţ putem spune că cele trei reprezintă un număr insignifiant - sunt 65 de astfel de biserici de lemn. Totuşi proporţiile devin alarmate, dacă ţinem cont că în 1941 erau peste 200!
Biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" cu clopotniţă din satul Troiţa, comuna Găleşti, prezintă degradări semnificative la nivelul acoperişului bisericii, unde se remarcă spărturi importante ale şindrilei, care facilitează accesul apei pluviale în interior, existând chiar riscul de prăbuşire al acestuia.
Atestată documentar în anul 1775, când, în actele unui proces intentat protopopului Nicolae din Morești pentru că a reconvertit populația la ortodoxism, lăcaşul de cult a fost vandalizat şi este în prezent părăsit (în cadrul acestuia nu se oficiază slujbe religioase), obiectele de cult şi mobilierul fiind furate. Procesul de degradare este acutizat din cauza faptului că ferestrele sunt sparte, iar uşa de acces în biserică este în permanenţă deschisă, facilitând accesul în interiorul monumentului istoric persoanelor neautorizate. Unul din motivele principale ale degradării îl constituie numărul redus al comunităţii ortodoxe din zonă. Spre exemplul în 1910, erau consemnați 1245 locuitori, dintre care doar 5 români, deși, aparținând de confesiuni specifice românești (ortodocși sau greco-catolici), s-au declarat un număr de 134 locuitori, iar în 1992 satul mai număra doar 855, mulţi dintre aceştia foarte în vârstă

Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş, comuna Adămuş, se găseşte într-o stare avansată de degradare şi nu este valorificat turistic, stare întreţinută de faptul că în prezent localitatea este depopulată (în prezent, în sat mai trăiesc doar trei familii de păstori n.r.), de amplasamentul izolat şi de precaritatea drumului de acces. Momentul construcției nu se cunoaște exact, conscripțiile secolului al XVIII-lea menționând existența unei biserici de lemn în această localitate. În memoria colectivă se păstrează amintirea unei inscripții, acum dispărută, ce spunea că la anul 1832 biserica a fost împodobită cu pictură interioară. Această pictură se crede că a fost puternic deteriorată în urma mutării edificiului cu aproximativ 100 m mai la sud în anul 1912, mutare necesară datorită deteriorării terenului ca urmare a ploilor abundente din anii 1911-1912.
Din cauza poziţionării sale pe versantul unui deal, fundaţia bisericii (edificată din lespezi de piatră) prezintă semne vizibile de instabilitate care au afectat şi şarpanta acoperişului. Ferestrele sunt acoperite de scânduri bătute în cuie. Clopotniţa este distrusă aproape în totalitate de intemperii şi de vegetaţie, iar clopotele au fost furate.

Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, a fost realizată, potrivit tradiţiei, în anul 1751, la care s-a folosit material de la biserica anterioară, aflată pe un alt deal, ea fiind menționată de Micu Clain în conscripția din 1733 și de la o alta, provenind din zona Deda și adusă cu plutele prin Ogra. O găsim menționată și în conscripția lui Buccow din anii 1760-1762, dar și în anul 1805, la conscripția ortodocșilor. Inscripțiile de pe altar și de pe ancadramentul intrării în naos, vin și întăresc tradiția mai sus menționată. Biserica este deosebită atât din punct de vedere arhitectural, cât şi al tehnicilor folosite la construcţia acesteia, dar mai ales prin decoraţiuniile scupltate la intrarea în pronaos şi naos. Biserica atrage atenția atât prin armonia proporțiilor, cât și prin cele două intrări, ale căror ancadramente au forma găurii de cheie, fiind o formă foarte rar întâlnită, doar la biserica „Sf.Nicolae" din Lăpușna, fiind și singurele din țară. Faptul că atât locaşul ca şi contrucţie, cât şi pictura acestuia au fost considerate extrem de importante o arată şi donaţia de 10 000 de lei făcută în perioada interbelică de către Nicolae Iorga, bani ce au fost folosiţi la restaurarea integrală a bisericii.

În prezent locaşul are acoperişul grav afectat, recent fiind montată o prelată, ancorată cu sârmă şi fixată în cuie în corpul de lemn al bisericii, menită să stopeze efectul nociv produs de infiltraţiile pluviale asupra edificiului. În lipsa identificării unor fonduri financiare destinate refacerii acoperişului şi înlocuirii şindrilei, soluţia pentru care s-a optat în prezent reprezintă o variantă de compromis care convine din punct de vedere tehnic, însă contrastează puternic din perspectivă estetică şi se află în contradicţie cu prevederile legale care reglementează intervenţiile asupra monumentelor istorice. Fundaţia prezintă fisuri şi deplasări ale lespezilor de piatră, destabilizând întreg edificiul. Geamurile ferestrelor lipsesc, accentuând acţiunea factorilor de degradare. Pictura de pe pereţii interiori ai bisericii este grav afectată, fiind estompată aproape în totalitate.
Monumentul istoric nu este valorificat, nici din punct de vedere religios (obiectele de cult şi icoanele au fost strămutate în alte biserici, în incinta sa nu se oficiază serviciu religios), nici turistic.

Ne rămân speranţele că într-o zi va fi altfel?

Ca şi în cazul bisericilor săseşti din Mureş, pe care le-am prezentat în urmă cu ceva vreme, am încercat să găsim câteva răspunsuri şi, de ce nu, speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu aceeaşi bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut ne-a prezentat situaţia nu doar de la cele trei biserici - cea de la Troiţa, comuna Găleşti, cea de la Chinciuş, comuna Adămuş şi cea din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, ci şi din alte locuri din judeţ. Problema este că lucrurile, deşi există o deschidere chiar din partea celui care conduce această instituţie, ca unul care a contribuit la conservarea unor dintre ele, lipsa de iniţiativă a comunităţilor ucid şi ultimele licăriri de speranţă.

Domnule director, cum au ajuns cele trei biserici în această stare de degradare?
Un răspuns simplu nu este posibil. Lucrurile sunt complexe şi ele se înscriu într-o durată de timp destul de mare. În 1941, de pildă, în Transilvania erau peste 1400 de biserici de lemn. În judeţul Mureş erau, în aceeaşi perioadă 224 de astfel de monumente. În 1986, mai rămăseseră doar 70, iar în anul 2005, 65 de biserici de lemn. Putem spune că şi istoria a fost împotriva lor din mai multe motive. Primul motiv al degradării bisericilor de lemn este unul care pleacă din natura materialului. Lemnul este mult mai expus decât alte materiale de construcţie. Aceasta a făcut ca multe biserici de lemn să aibă de suferit din cauza calităţii materialului.
Apoi este un lucru care, în judeţul Mureş are o conotaţie aparte. Multe dintre bisericile de lemn sunt situate într-o zonă Valea Mirajului, numită şi Valea Plângerii, în care elementul ortodox românesc a fost într-o descreştere continuă, ajungându-se, în unele locuri, până la dispariţia credincioşilor. Bisericile au rămas, dar nu a mai avut cine să se ocupe de ele. În alte localităţi din Mureş bisericile de lemn fie au fost amplasate marginal faţă de localitate, fie au devenit neîncăpătoare pentru nevoile comunităţii şi atunci inevitabil s-a luat decizia să se ridice biserici noi, de piatră, rămânând ca grija faţă de bisericile de lemn să fie mult mai scăzută şi interesul să se direcţioneze spre locaşurile în care se slujea. Apoi, pentru că ar fi trebuit să se aibă grijă şi de aceste biserici intră în discuţie lipsa banilor.
Cel puţin în ultimii 20 de ani, numărul tot mai mic al locuitorilor din satele mureşene, îmbătrânirea populaţiei au dus, inevitabil, la lipsa susţinerii financiare pentru intervenţii măcar de urgenţă acolo unde era cazul. Principalul punct vulnerabil, de unde încep toate neajunsurile ulterioare pentru bisericile de lemn, este acoperişul. Aceasta în cazul bisericilor de lemn este din draniţă (şindrilă n.r.). Draniţa, la modul ideal, dacă este bine tratată şi conservată ţine 20 de ani. După această perioadă, ar trebui reparate şi înlocuite draniţele stricate. Dacă nici acest lucru nu se întâmplă, acele zone ale învelitorii devin vulnerabile şi cu consecinţe în ce priveşte interiorul bisericii de lemn. Fiindcă multe dintre bisericile de lemn nu sunt doar monumente de arhitectură, ele sunt şi zugrăvite cu pictură de foarte bună calitate şi atunci grija ar fi trebuit să treacă şi spre acest aspect.

Ce se poate face pentru aceste monumente?
Ca unul care cunoaşte foarte bine fenomenul, întrucât sunt autorul unui dicţionar de monumente istorice, biserici de lemn din judeţul Mureş şi am bătut cu pasul toate bisericile, personal consider că trebuie să avem în calcul care este puterea comunităţilor în care se află biserici de lemn şi care ar putea, cu sprijinul statului român, să intervină pentru bisericile de lemn.
Eu văd, ca singură soluţie - în contextul îmbătrânirii şi reducerii numărului locuitorilor din satele care au şi biserici de lemn - o strategie naţională pentru salvarea bisericilor de lemn, fiindcă ele nu sunt doar elemente de arhitectură, care adăpostesc valori de patrimoniu bisericesc, ci sunt şi martore ale existenţei a poporului român. În Mureş, şi nu cred că doar aici, sunt localităţi în care singurul martor al existenţei unei comunităţi româneşti ortodoxe sau greco-catolică este biserica.
Sunt biserici, îmi vine în minte acum cea din localitatea Nicoleşti, în care nu există nici un credincios ortodox. Biserica este veche, de secol al XVII-lea. Locaşul de la Nicoleşti este însă un caz fericit, pentru că acolo s-au mai făcut intervenţii şi biserica este păstrată, dar este, ceea ce aţi văzut şi dumneavoastră, la Cuştelnic, o biserică pentru care în 1938 a dat bani chiar şi Nicolae Iorga pentru reparaţii, care între timp a ajuns într-o situaţie care ar trebui să îngrijoreze atât administraţia locală (cea de la Târnăveni, de care aparţine localitatea Cuştelnic), dar şi pe credincioşi. Însă pentru că serviciul divin se oficiază într-o biserică de piatră, locaşul de lemn, pentru ei, a trecut în plan secund. Din punct de vedere legal, ca monument istoric, au obligaţia să facă demersuri pentru a o salva. Cred că în prezent pentru această zonă a bisericilor de lemn, locaşul din satul Cuştelnic, este cazul cel mai disperat.
La celălalt pol este biserica mănăstirii de la Lăpuşna, care a fost restaurată cu finanţări, de la bugetul de stat, de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a fost restaurată nu numai construcţia, ci şi pictura. Poate fii un model de restaurare de foarte bună calitate. De asemenea s-au restaurat şi alte biserici: cea de la Săcalu de Pădure, la Culpiu, la Reghin, Sărmăşel şi Sărmaşu.
În unele situaţii s-a mers pe varianta transformării bisericilor de lemn în spaţii muzeale. Fiindcă nu se mai slujeşte în ele s-au creat condiţii ca acestea să devină păstrătoare ale patrimoniului bisericesc şi să poată să fie vizitate. Este, în primul rând, cazul bisericii de lemn de la Reghin, apoi al celei de lemn de la Sărmaşu. La Nadeşa unde a fost organizat spaţiul bisericii de lemn ca spaţiu muzeistic, lucrurile n-au fost aşa cum s-a dorit şi biserica cu mulţi ani în urmă a fost prădată şi o parte din bunuri au dispărut fără a mai putea fi recuperate. Sigur, cred că administraţiile locale ar putea să contribuie mai mult. Chiar şi asigurarea pazei ar fi un plus. Bugetul alocat de Consiliului Judeţean este limitat, iar nevoile pe care le reclamă restaurările şi reparaţiile la bisericile de lemn sunt mult mai mari decât ceea ce pot administraţiile locale să facă, iar puterea financiară a comunităţilor intră puţin în discuţie.

Pentru că aţi amintit de biserica de la Nicoleşti, ce s-a întâmplat acolo - dacă nu exista nici un credincios - să se reuşească refacerea bisericii? Cum s-a reuşit? E un exemplu pozitiv şi ar trebui menţionat.

Nu este corect că mă dau ca exemplu, dar această poveste datează din vremea în care nici nu mă gândeam că voi ocupa această funcţie. Lucram la televiziune şi am descoperit această biserică cu hramul Sfântului Nicolae. Numele meu de botez este Nicolae şi atunci am considerat că este o îndatorire de suflet, una personală. Împreună cu protopopiatul de la Târgu Mureş, am adunat materiale şi, mă rog, am obţinut puţinele aprobări de care aveam nevoie - se întâmpla prin anii '93, încă n-apăruse Legea Patrimoniului - şi m-am transformat în meşter şi am bătut eu draniţă pe acoperiş pentru biserică. Apoi am dat cu ulei de transformator, ca lemnul să dureze mai mult. Nici nu mă gândeam atunci că voi ajunge cândva să-mi fie atât dragi bisericile.
Acela a fost începutul apropierii mele de aceste monumente. Am editat cinci monografii de biserici din lemn. Pentru judeţul Mureş cred că există una dintre cele mai complexe lucrări dedicate acestor monumente, aproape 700 de pagini, volumul I, „Biserici de lemn din judeţul Mureş", documentaţie foarte bine făcută de un împătimit, Ion Eugen Man, care lucrează în prezent la volumul 2.
De asemenea din partea noastră există o deschidere totală pentru cei care vor să facă ceva pentru bisericile astea. Nu doar că le punem la dispoziţie lucrurile care ţin de noi ca Direcţie, ci în multe cazuri toată documentaţia până şi planul de situaţie şi proiecte pe care n-ar trebui să le mai plătească. Dar trebuie responsabilizate şi comunităţile locale pentru că, bisericile sunt în primul rând ale lor. Iar conform legii, primii care răspund de ele sunt acestea. Direcţiile pentru Cultură nu au alocate fonduri pentru intervenţii la monumente în general, nu doar la bisericile de lemn.
Există un Plan Naţional de Restaurare, există fonduri care se alocă prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Sigur, banii trebuie ceruţi, fiindcă n-o vină nimeni să te întrebe: „Ce biserică este stricată, am vrea să-ţi dăm bani". Aşadar comunităţile locale trebuie să facă o parte a documentaţiei şi să o înainteze. Este adevărat o parte dintre ele costă şi abia apoi să solicite finanţarea. Poate că visez, am dreptul să visez, o politică naţională în ceea ce priveşte salvarea bisericilor de lemn şi includerea lor într-un circuit turistic şi religios ar putea să atragă şi fonduri europene.

Aşadar există vreo speranţă ca în viitor să existe un traseu cultural-religios care să includă şi aceste biserici?
Noi am făcut proiecte, câteva seminarii şi conferinţe pe tema acesta. Am invitat specialişti, dar şi colegi directori din ţară însă, în momentul în care accesul spre aceste biserici de lemn înseamnă să parcurgi nişte trasee care-ţi pot distruge mijlocul de transport aceste monumente au şanse din ce în ce mai mici. Inevitabil, pentru a putea fi inclusă într-un ghid turistic nu e suficient doar să publicăm broşuri sau pliante, ci trebuie rezolvată şi problema infrastructurii. Sunt bisericii în judeţul Mureş care ar merita să fie văzute de foarte multă lume, dar aceste impediemente le fac total necunoscute. În unele dintre ele se şi slujeşte încă. Revin la Lăpuşna care este biserică salvată, adusă acolo de către Carol al II-lea dintr-o altă localitate şi reamplastă acolo cu scopul de a fi biserică pentru familia regală. Ea este chiar un punct de atracţie şi are şansa ca fiind inclusă în cadrul unei mănăstiri să poată să fie prin ea însăşi promotoare a ideii de biserici de lemn ca loc de reculegere, loc de rugăciune dar şi de a putea fi văzute valori de patrimoniu naţional.
Vorbeam la sfârşitul materialului dedicat Bisericilor evanghelice din Mureş de speranţa că poate într-o zi vom putea urma un traseu cultural precum Castele Bavareze, sau cele de pe valea Loarei. Aici în Mureş, cu instrumentele noastre empirice, am descoperit cel puţin un ghid cu patru trase: Civilizaţii la confluenţă, iar traseele ar fi - Bisericile de lemn ortodoxe, Biserici săseşti fortificate, Oraşe-cetăţi şi de ce nu Castele şi conace. Întrebarea se pune, vor depăşi vreodată aceste propuneri nivelul de litere însirate pe o foaie de hârtie?

Bibliografie:
Man Ioan Eugen - Biserici de lemn din județul Mureș. Monumente de artă populară românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia
Man Ioan Eugen- Studiu istoric privind biserica de lemn „Sf.Nicolae" Cuștelnic-Târnăveni

marți, 14 februarie 2012

Castelele şi conacele din Bihor sau un exemplu de cum să ştergi istoria cu buretele

Ca multe alte obiective de patrimoniu din România, castelele şi conacele nobilimii maghiare au fost şi ele uitate şi ignorate, aşa că multe se află astăzi în pragul colapsului. Pierderea lor ar însemna însă ştergerea unor capitole nu doar din trecutul naţional, ci şi din cel european. O minimă acţiune de salvare le-ar face să dăinuiască în timp şi ar deschide drumul turistului de mâine către o Românie mai bogată.

În zestrea culturală a României de azi există un număr deloc neglijabil de imobile cu o imensă valoare istorică nu doar pentru studiul trecutului nostru, ci şi pentru istoria multiculturală europeană. Pe cuprinsul întregii ţări aflăm astfel, pe lângă vechile biserici ortodoxe, cetăţi moldave sau aşezăminte brâncoveneşti, şi oraşele greceşti de la Marea Neagră, dar şi necropolele bastarne ori aşezările săseşti şi maghiare din Transilvania. Toate, în egală măsură, fac parte din moştenirea patrimonială a ţării, moştenire care poate deveni o mină de aur pentru turismul cultural.

Conacele şi castelele, potenţiale pensiuni şi case de vacanţă
Ne vom îndrepta atenţia în articolul nostru către castelele şi conacele nobiliare maghiare din Transilvania. Întrucât aceste tipuri de construcţii se întind în tot spaţiul transilvănean, dar şi în Crişana, Banat şi Maramureş, ne vom opri de data aceasta asupra celor din judeţul Bihor.

Din păcate, cele mai multe dintre aceste castele ale nobilimii maghiare nu au fost incluse în patrimoniul cultural la categoria A (importanţă naţională), ci au fost marcate doar drept obiective de interes local. Judeţul Bihor însumează astfel circa treisprezece imobile cu titlul de castel şi alte câteva conace. Din păcate, importanţa lor istorică nu este cunoscută (în afara unui număr restrâns de specialişti) şi ele nu se regăsesc în niciun ghid turistic; deşi ar exista toate argumentele pentru această acţiune. Din păcate, nici autorităţile locale nu ştiu cum ar putea să folosească aceste clădiri, mulţi reprezentanţi considerându-le, pur şi simplu, o povară pentru bugetele locale.

Observăm din numeroase exemple că fructificarea încărcăturii istorice a unui monument nu este întotdeauna o soluţie pentru salvarea acestuia. Adesea, primarii - neluând în calcul că pot exista mai multe opţiuni pentru susţinerea în viaţă a imobilelor - oferă acestor clădiri doar „şansa" de a deveni azile pentru persoane cu diverse dizabilităţi sau sedii de societăţi comerciale - instituţii care, prin natura lor, presupun o serie de modificări, şi nu în favoarea monumentelor. Alteori, edilii aşteaptă pur şi simplu să le vină de undeva nişte bani - bani de care să nu aibă nevoie în alte scopuri - ca să facă acolo un muzeu de orice natură. Dar, în loc să restrângă paleta de posibilităţi, primarii ar putea închiria sau chiar vinde unele dintre aceste monumente pe care nu le pot îngriji, asigurându-se că în contractele aferente sunt stipulate clauze clare cu privire la îngrijirea lor. Întrucât vorbim mai mult de foste domicilii sau case de vacanţă, aceste castele şi conace s-ar putea întoarce la destinaţiile iniţiale - acţiune cu mult mai puţin invazivă decât dacă ar fi gazde pentru diverse instituţii...

Click aici pentru mai multe imagini

Pentru exemplificarea stării teribile de degradare în care se găsesc mare parte dintre aceste imobile (şi aceasta e situaţia în toată ţara, nu doar aici), am ales din judeţul Bihor două conace, Draveczky din comuna Tarcea şi Curia Komarony din satul Otomani, comuna Sălacea, şi trei castele: Zichy din satul Diosig, Thelegdy din comuna Tileagd, Miskolczy din comuna Ciumeghiu.

Conacele Draveczky şi Curia Komarony se degradează pe zi ce trece
Dacă despre castelele nobiliare se cunosc mai multe amănunte, iar documentarea este mai lesne de făcut întrucât familiile nobiliare care le-au construit sunt dintre cele reprezentative pentru regiune, conacele stau foarte prost la capitolul datare/informaţii. Aparţinând adesea unor funcţionari mai bogaţi sau unor nobili de rang mic, datele despre aceste imobile au rămas până în prezent captive fondurilor arhivistice. Astfel s-ar putea explica modul în care viceprimarul comunei Tarcea, Kerezsi Attila Sándor, localitatea în care se află conacul Draveczky, a prezentat presei locale imobilul ca fiind „o reşedinţă a unui fost boieraş".

Tot în această localitate există şi conacul Frater, clădire reabilitată, care găzduieşte în prezent un orfelinat. Conacul Draveczky, terminat în anul 1846, se află însă la un pas de prăbuşire; o parte a tavanului a căzut deja în interior. Primăria nu a alocat fonduri pentru reparaţii, invocând că imobilul nu se află în proprietatea sa, însă a realizat demersuri pe lângă proprietari fără a obţine rezultatul scontat.

Celălalt conac pe care îl prezentăm este Curia Komarony din satul Otomani, comuna Sălacea. Ridicat în secolul al XVIII-lea, imobilul se află într-o avansată stare de degradare, prezentând găuri şi fisuri mari în pereţi. În urmă cu trei ani, primarul oferea o speranţă celor care voiau să vadă acest imobil restaurat. „Avem un proiect comun cu Ungaria, finanţat de Uniunea Europeană, pentru a reabilita Conacul Otomani. Proiectul se derulează în două faze. Vrem să reabilităm partea interioară şi exterioară şi să deschidem o sală de expoziţie legată de Apele Române", declara pentru o publicaţie locală doamna Porsztner Sarolta Melinda. Ce s-a întâmplat de atunci şi până azi? În afara faptului că degradarea clădirii a continuat, lucrurile au rămas neclintite.

Eşti frumos, ai o şansă...
Castelele nobilimii maghiare trec printr-o selecţie impusă nu de vreun criteriu istoric, politic sau naţional, ci de unul monden - al frumuseţii. Astfel, dacă unele dintre ele - cele spectaculoase din punct de vedere arhitectonic - au avut norocul să fie preluate de proprietari care au investit cât de cât în consolidarea lor, altele, „banale", ridicate în dulcele stil clasic, îndură o soartă extrem de aspră; chiar dacă încă găzduiesc diverse instituţii. Ce-i drept, aceste clădiri cu arhitectură „banală", deşi arată destul de rău, sunt cvasi-funcţionale tocmai datorită micilor reparaţii făcute din când în când.

Poate cel mai bun exemplu al acestei selecţii „neoficiale" îl reprezintă Castelul Zichy din satul Diosig. În Bihor există astfel trei castele construite de familia nobiliară Zichy: în localitatea Lugaşu de Jos, la Gheghie şi cel din satul Diosig. Dacă primele două, spectaculoase ca arhitectură, au fost renovate şi întreţinute, cel din Diosig, chiar dacă e cel mai vechi dintre ele, se găseşte într-o situaţie jalnică.

Castelul a fost construit de către Grunsfeld Franz Johann în anul 1701, iar în 1719 a fost renovat şi lărgit. În anul 1810, castelul şi podgoria au fost cumpărate de un membru al familiei Zichy, din Bratislava. Până în anul 1920 a fost castel nobiliar, apoi, până în 1965, şcoală de viticultură. După această dată a găzduit Casa Agricolă Judeţeană. Până recent, o parte din sălile castelului au fost închiriate de către societatea comercială S.C. „Contimex" S.A. din Oradea pentru activităţi de producţie.
Primăria Diosig are în vedere un proiect pentru a pune în valoare imobilul din punct de vedere turistic, luând în considerare parcul dendrologic al castelului (de circa un hectar, bine întreţinut) şi apa termală disponibilă în zonă. Cu toate acestea, conform specialiştilor contactaţi pentru restaurarea clădirii de 44 de camere, suma necesară este de ordinul milioanelor de lei; şi nimeni nu e dispus să ofere atâţia bani...

Reprezentativ ca destinaţie pentru cele mai multe dintre aceste imobile, castelul Miskolczy din comuna Ciumeghiu a ajuns, după naţionalizarea produsă în timpul regimului comunist, unitate sanitară. O vreme a funcţionat drept cămin-spital pentru copii cu probleme psihice şi fizice, ulterior a fost dispensar sătesc. Ca şi în cazul Cetăţii Ineului, unele dintre aceste monumente ascund nu doar trista lor poveste, ci şi a celor care, în vremea comunismului, au fost lăsaţi să sufere între zidurile lor pentru că nu erau compatibili cu omul nou pe care regimul dorea să îl construiască. Lucrările de construcţie a castelului Miskolczy au fost definitivate în 1779, acesta aparţinând baronului maghiar Tisza. În prezent se desfăşoară procedurile de retrocedare a clădirii (aflate în stare de degradare) către urmaşii baronului.

Câştigat de proprietar, dar lăsat statului român

Castelul Thelegdy din comuna Tileagd este un caz aparte. În urmă cu mai mulţi ani, imobilul a fost revendicat în instanţă de către un urmaş al contelui Thelegdy, domiciliat în Viena. Cel în cauză a renunţat ulterior la revendicarea clădirii, cu condiţia ca aceasta să nu poată fi folosită în alte scopuri decât pentru îngrijirea copiilor instituţionalizaţi - ceea ce, aşa cum aminteam, se întâmplă cu multe imobile care au aparţinut nobilimii maghiare. În prezent, clădirea este în administrarea Consiliului Judeţean Bihor, având destinaţia de Centru şcolar pentru educaţie incluzivă pentru copiii cu handicap. Din păcate, monumentul construit la 1848 este deteriorat masiv: bucăţi din tencuiala exterioară şi interioară s-au desprins de pe pereţii clădirii, iar acoperişul este parţial degradat.

Autorităţile: avem planuri, dar nu şi bani
Epilog: l-am contactat pe Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor, dorind să ştim care este motivul pentru care castelele şi conacele din judeţ au ajuns în această stare; cine este vinovat şi cum s-a implicat instituţia pe care domnia sa o conduce în rezolvarea problemelor. Principala problemă semnalată de domnia sa a fost lipsa fondurilor pentru reabilitare. La capitolul soluţii, domnul Silaghi ne-a declarat că doar „accesarea de fonduri europene pentru introducerea în circuitul turistic sau concesionarea lor, cu condiţia reabilitării, ar putea salva aceste monumente". Totuşi, directorul consideră că „DJCPN Bihor nu se poate implica în reabilitarea monumentelor în primul rând pentru că nu dispune de fonduri şi pentru că, potrivit legislaţiei în vigoare, obligaţia de întreţinere, reabilitare revine proprietarilor".
Capitolul realizări este acoperit de planuri şi proiecte: „La Miskolczy şi la Curia Komarony s-au realizat proiecte de reabilitare, în timp ce pentru castelul Thelegdy, proprietarul său - C.J. Bihor - doar intenţionează să facă un astfel de proiect. Dacă pentru monumentul de la Zichy situaţia juridică este neclară şi încă nu s-a făcut un proiect, în conacul Draveczky cu siguranţă nu se vor investi bani publici pentru că este proprietate privată".

Aceste monumente aşteaptă de ani de zile răspunsuri clare; ar vrea să redevină borne ale istoriei, dar primesc în schimb promisiuni şi planuri. De 20 de ani, vidul şi carenţele legislative, dezinteresul şi neprofesionalismul celor responsabili, subfinanţarea cronică, lipsa de viziune, laolaltă cu nenumăratele încălcări ale legii au produs un dezastru generalizat cât priveşte patrimoniul cultural local şi naţional.

vineri, 10 februarie 2012

Două exemple de "talente ascunse"

Uneori prostia şi "talentele" ascunse ale omului ma lovesc cu atat de multă violenţă încât mă bufneşte râsul isteric. Incerc uneori sa surprind "inteligenţa" si o fac cum se poate - intr-un click de aparat foto!

Aş numi această imagine "economie". Din patru neoane aprinzi două, de parca nu e suficient ca neonul consuma foarte putin. Asa ti se ofera senzatia unica de pestera şi de anxietate. Care este adevaratul scop?
Incerc sa imi dau seama pana unde pot merge absurditatile. Păcat că pe cele verbale nu le pot surprinde cu aparatul foto.

























 Am vazut această imagine pe profilul de Facebook al cuiva si instant mi-am adus aminte de toata libera exprimare prezenta în closetele din caminele studenteşti şi din şcolile României. Cert este că pe măsură ce te afunzi mai mult în studiu, mesajele din toalete se diversifică ajungând adevărate "opere de artă", precum cea de faţă.
Atat pentru inceput! Va mai tin la curent cu descoperirile mele :))

marți, 7 februarie 2012

Apocalipsa bisericilor fortificate săseşti este de neoprit

Patrimoniul cultural românesc deţine o componetă multi-culturală deosebit de valoroasă. Pe lângă fondul cultural produs de populaţia românească există o multitudine de alte construcţii şi obiecte de patrimoniu produse de alte culturi, care nu fac altceva decât să îmbogătească frumuseţile pe care un turist le-ar putea vizita. O astfel de „ofertă”, în condiţiile unei normalităţi pe care noi fiind în pielea turistului o putem vedea în Occident, ar putea genera o sursă de venit considerabilă, iar întreţinerea acestor monumente ar fi o prioritate naţională. 

Revenind la anormalităţiile cotidiene şi la absurdităţile româneşti în materie de valorificarea patrimoniului cultural, vom încerca să aruncăm o privire către starea bisericilor evanghelice din Transilvania, construite de comunităţile săseşti. Am ales acest subiect şi pentru că ultimul Ministrul al Culturii aparţine formaţiunii politice UDMR, iar echitatea, în maniera de inferenţă şi subfinanţarea, a fost aceeaşi ca sub un ministru de orice altă orientare politică.


Splendide monumente, un real pericol pentru turişti
Pentru a deschide acest capitol al monumentelor contruite de alte populaţii şi care ar putea fi folosite cu real succes într-un plan turistic cultural, am ales patru biserici evanghelice din judeţul Mureş: Daia, Vulcan, Viişoara şi Filitelnic. Toate sunt monumente de importanţă naţională incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate necunoscute publicului, însă grav degradate şi abandonate în paragină.

Biserica evanghelică din satul Vulcan, comuna Apold, prezintă, atât la exterior, cât şi la interior, fisuri care accentuează riscul de prăbuşire a unor ziduri, precum şi numeroase porţiuni de tencuială desprinse. Totodată, acoperişul este perforat în mai multe locuri, prin care se produc infiltraţii ale apei pluviale. Întrucât, începând cu anii '90, obiectivul a fost practic abandonat (în incinta acestuia nu se mai oficiază serviciul religios), biserica a fost devalizată de-a lungul anilor prin sustragerea de către hoţi a icoanelor, a obiectelor de cult şi prin demontarea clopotelor bisericii în vederea valorificării materiei prime, alamă.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Filitelnic, comuna Bălăuşeri, are structură de rezistenţă grav afectată de factorii naturali şi antropici, aflându-se în pragul prăbuşirii. Pe suprafeţe întinse lipseşte tavanul, lăsând să se întrevadă şarpanta de lemn şi acoperişul, care la rândul lor sunt grav afectate. Mai mult de jumătate din ţigla acoperişului a fost distrusă, iar şarpanta prezintă instabilitate structurală. Incinta fortificată şi pereţii exteriori ai bisericii au fost invadaţi de vegetaţie abundentă, care întreţine procesul de degradare.
Podeaua lăcaşului, confecţionată iniţial din scânduri de lemn, a fost înlăturată, fiind înlocuită în prezent de resturi de ţigle sparte, cărămizi, moloz şi pământ. Ferestrele şi uşile de acces au fost vandalizate, fapt care conduce la accelerarea acţiunii factorilor naturali de degradare. La interior, nu se mai găsesc obiecte de cult ori piese de mobilier, acestea fiind furate ori devastate.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Daia, comuna Apold, este format din biserica evanghelică, incinta fortificată şi turnul clopotniţă. Distrugerile sunt prezente la tot pasul. Ζidurile bisericii sunt deformate şi fisurate, iar din acoperiş lipsesc ţigle, fapt ce facilitează accesul apei pluviale în interior. Ιncinta fortificată cuprinde segmente grav degradate, care necesită intervenţii urgente pentru evitarea riscurilor de prăbuşire. Turnul clopotniţă (în care se mai găsesc clopotele şi mecanismul ceasului) este cel mai afectat de existenţa unor fisuri profunde în zidăria exterioară şi de o structură de rezistenţă degradată, fapt care a generat o înclinare a edificiului.

Biserica evanghelică din localitatea Viişoara are contraforţii afectaţi structural, câţiva fiind desprinşi de corpul bisericii, punând astfel în pericol stabilitatea lăcaşului de cult.
Ferestrele sunt sparte, iar acoperişul prezintă orificii care facilitează infiltrarea apei pluviale în interior şi în structura construcţiei. Totodată, în cursul anului 2010, au fost efectuate lucrări neautorizate de refacere parţială a zidăriei şi tencuielii unor contraforţi şi au fost înlocuite ţiglele sparte.

Am încercat să găsim câteva răspunsuri şi ceva speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu toată bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut am descoperit mult mai multe probleme, iar răspunsul este cât se poate de crud, năruind orice gând de mai bine: „Nu sunt bani!"
În plus, faptul că cei puşi să monitorizeze şi să controleze nici măcar nu sunt întrebaţi de priorităţile şi urgenţele din zona pe care o administrează, ne indică, încă o dată, că aceste Direcţii de Cultură au fost create fără nicio putere.

Domnule director cum au ajuns aceste biserici evanghelice în starea asta de degradare?
Există un motiv principal, lipsa fondurilor, şi două cauze care explică de ce s-a ajuns la acest rezultat: o subfinanţare constantă de mulţi ani venită de la nivel central şi, în al doilea rând, micşorarea, până la dispariţie în unele locuri, ale comunităţile săseşti, cele care ar fi putut să le întreţină. Practic, cele patru biserici Daia, Viişoara, Filitelnic şi Vulcan, sunt sub juristicţia celor de Sighişoara. De acolo vine pastorul lor din când în când şi mai slujeşte pentru puţinii enoriaşi existenţi prin satele acestea. Noi, ca Direcţie Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu, nu dispunem de surse financiare ca să putem finanţa nici măcar de întreţinere curentă. Din punct de vedere legal noi trebuie să monitorizăm starea lor şi să raportăm, ceea ce şi facem, dar obligaţia de întreţinere a bisericilor revine, conform legii, proprietarilor (Cultul evanghelic).

Asta urma să vă întreb: cine este responsabil ?
Proprietarul şi numai proprietarul poate iniţia lucrările de restaurare pentru că numai lui i se eliberează certificat de urbanism pentru intervenţie şi apoi autorizaţie de construcţie. Deci numai el poate iniţia astfel de lucrări sub rezerva că are cu ce le face, dar până şi documentaţia costă. Pentru ceea ce trebuie să primească de la noi, de la Direcţia de Cultură, şi anume avizul este gratuit, dar realizarea dosarului, care e făcută de arhitecţi, costă sume importante. Sigur, teoretic, pentru situaţii de urgenţă se pot solicita finanţări de la minister, dar, deocamdată, în astfel de situaţii n-au fost alocate sume. Până şi mutările instituţionale făcute în timpul acestei guvernări, nu sunt de bun augur pentru aceste monumente. Astfel, Secretariatul de Stat pentru Culte a trecut în direct în subordinea Primului Ministru, deci interfaţa între noi, ca Direcţie de Cultură şi biserici nu mai este Ministerul Culturii.

Deci instituţional lucrurile s-au complicat? Iar banii ar trebui să vină prin primul ministru?
Da, banii ar trebui să vină din fondul de rezervă, în situaţii când există acele fonduri. Sigur mai există şi banii de Consiliul Judeţean, dar sume derizorii, 50-100 milioane de lei pe an. Cu sumele acestea nu te poţi apuca să faci restaurări. Pentru că trebuie să mergem să vedem starea lor, eu am fost şi le-am văzut pe toate în primăvară şi sumele de care ar fi nevoie urgentă sunt foarte mari. Le-am cerut primarilor şi preoţilor să încerce să atragă fonduri europene, să facă proiecte, dar sigur că nu pot să îi forţez mai mult, decât să-i încurajez să facă astfel de demersuri. La cât de sărace sunt comunităţile şi la cât de puţină populaţie săsească mai este în zonă nici nu se poate poate pune problema de sancţiuni financiare. Biserica din Deal, din Sighişoara, care este cea mai importantă din zonă, a fost finanţată de la buget, prin Ministerul Culturii şi Fundaţia Messersmith, dar acesta este un caz aparte. Un alt caz fericit este biserica de la Sachiz, tot evanghelică, şi care este pe lista UNESCO. Aici au avut loc, în ultimii trei ani, lucrări de restaure şi arată foarte bine. Însă celelalte, fiind mai mici şi în opinia celor care distribuie banii mai puţin importante, decât cele care sunt deja integrate în circuitul cultural n-au beneficiat de acelaşi tratament.

Ce aţi reuşit dumneavoastră, ca Direcţie de Cultură să faceţi pentru aceste monumente şi ce o vă propuneţi pentru viitor?
Noi nu avem cum să susţinem financiar monumentele istorice. De altfel nici nu există alocate fonduri pentru acest capitol pentru că rolul nostru este de monitorizare şi control al clădirilor de patrimoniu. Ceea ce noi facem mereu, inclusiv la nivelul Prefecturii, încercăm să ridicăm problema legată de starea monumentelor istorice, nu doar a celor 4 biserici de care am vorbit, ci pentru toate 1017 momente aflate pe lista din 2010 în judeţul nostru, în toate discuţiile pe care le avem nu doar cu autorităţile locale, ci şi cu potenţiali sponsori. Mai există un inconvenient: prioritatea şi urgenţele în privinţa patrimoniului nu le stabilim noi. Noi, financiar, nu putem face nimic. În rest ne-am dat concursul, am avut dezbateri, discuţii pe tema protecţiei monumentelor cu cei care sunt factorii direct implicaţi. Problema e a banilor. Nu de sfaturi este nevoie, ci de bani. Totul se reduce la fonduri fiindcă lucrările trebuiesc făcute cu bani ori noi, de pildă, pentru acţiuni culturale, începând cu anul 2005, avem zero lei la buget. Prin dispoziţia doamnei Mona Muscă, pentru că domnia sa era ministru, pentru acţiuni şi proiecte culturale am avut ani la rând zero lei. E dezastruos şi chiar scandalos, ca o instituţie centrală reprezentativă să nu poată da bani măcar pentru un afiş unui artist. Ar trebui gândite strategiile şi priorităţile astea. Spre exemplu, dacă ar fi să mi se ceară să spun care sunt priorităţile pentru judeţul Mureş, cred că pe lângă bisericile evanghelice, mai afectate sunt cele ortodoxe pentru că sunt făcute din lemn, care este un material mai vulnerabil. Ideal e să fie pentru toate, din punctul meu de vedere, dar nu ştiu în care guvernare va fi posibilă o astfel de strategie naţională a restaurării monumentelor.

Nu credeţi că renovarea unor astfel de monumente ar putea furniza în viitor bani prin turismul cultural?

Absolut. Dar dacă nu se alocă bani de la buget, în mod coerent, pe o politică naţională, bazată pe priorităţi, nu cred că vor supravieţui prea multe monumente. Trebuie să înţelegem că multe monumente sunt în colaps, iar banii sunt puţini şi ar trebui lucrat eficient. Într-adevăr există un Program Naţional de Restaurare prin care se împart banii, dar noi, care cunoaştem monumentele, nici măcar nu suntem consultaţi în stabilirea priorităţilor.

Speranţa că poate într-o bună zi vom călători în România urmând un traseu cultural, precum Castelele de pe Valea Loarei sau cele bavareze, în condiţiile în care ne propunem doar să trăim ziua de mâine, este una deşartă. Pentru a câştiga din turismul cultural ar trebui ca modelul mănăstirilor din nordul Moldovei să fie importat şi pentru aceste zone, iar atracţiile de la Sighişoara să se regăsească măcar în parte şi în celelalte zone turistice, însă cel mai important ar fi să uităm de "ce îmi iese mie acum" şi să investim în trecut pentru un viitor ceva mai îmbelşugat.

miercuri, 1 februarie 2012

Chant of the Templars - Da Pacem Domine

 
Un cântec cel puţin ciudat. Templierii îşi leagă numele de cavalerii occidentali veniţi să lupte pentru recucerirea Ierusalimului în timpul Cruciadelor desfăşurate în primele două secole ale mileniului ce tocmai s-a încheiat. Partea interesanta este muzica: versurile sunt latine, dar stilul de cantec - daca asa era si originalul - aparţine culturii elenistice (greco-arabe).