luni, 7 februarie 2011

Naţionalizarea, „un bun al poporului” ascuns de urechile acestuia

Ziua de 11 iunie 1948 a intrat în calendarul realizărilor comuniste drept „vinerea patimilor burghezilor”. Puţini cunoşteau însă dimensiunea deciziei Partidului Muncitoresc Român, dat fiind că această „binefacere” făcută după modelul moscovit a fost atent ascunsă de urechile celor mulţi. Simţul proprietăţii private la acea dată se manifesta autentic, iar o „iobăgizare” a întregii populaţii nu ar fi fost pe placul nimănui.  

Începând cu 1945 şi până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste. După abdicarea forţată a Regelui Mihai – ultimul bastion în calea noii puteri –, proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea unei serii de reforme, cea agrară şi cea monetară, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării. Dacă până atunci toate lucrurile făcute de comunişti aveau un precedent, naţionalizarea era primul act concret către o altă epocă, radical diferă de tot ce trăiseră românii până atunci.

Despre naţionalizare, exact în termenii în care a fost pusă în practică, nu s-a vorbit deloc. Singurele „scăpări” apar în noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”.
În fond, naţionalizarea însemna acţiunea de a lua bunuri private şi a le pune în domeniul statului, urmărind destabilizarea acelei părţi din societatea urbană care ar fi putut reacţiona la măsurile luate de noii guvernanţi. Ulterior, procesul a continuat şi în domeniul agrar prin colectivizare, pentru a înlătura exact aceeaşi pătură socială, dar din lumea rurală. Măsurile nu au fost luate însă în acelaşi timp pentru că, oricât de multe precauţii şi-ar fi luat guvernanţii, exista posibilitatea unei răzmeriţe. Principiul aplicat a fost: „Divide et Impera”. După ce regimul a scăpat de marii industriaşi, pe care i-a trimis la închisoare, a pornit, anul următor, „războiul” contra chiaburilor.

Un aspect interesant îl constituie faptul că legea a trecut „nevăzută” prin Parlament. În cadrul sesiunii care aniversa 100 de ani de la Revoluţia de la 1848, Legea 119, prin care erau naţionalizate 1.050 de întreprinderi din toate ramurile industriale, era una mică, în doar şapte capitole, dar atent elaborată. Se pare că Biroul Politic, reunit în taină, pregătea de luni bune trecerea ei prin Parlament, dar şi aplicarea în teritoriu.

Diversiune: scrisoare către Stalin.

De la sigilarea seifurilor cu bani şi până la organizarea mitingurilor de susţinere, totul a fost atent aşezat în plan, oră cu oră. Până şi elementele nesigure din fiecare uzină au fost monitorizate pentru „a împiedica acţiunile de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre”, după cum s-a exprimat ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, în sarcina căruia a căzut mare parte din acţiune. Mai mult chiar, pentru a nu atrage atenţia opiniei publice, liderii PMR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au pus la punct o diversiune. La întrunirea din 4 iunie 1948, Consiliul de Miniştri a decis trimiterea unei scrisori către Stalin, prin care Guvernul român să ceară reducerea sumei datorate de ţara noastră în contul datoriei de război.

„Această micşorare – scria prim-ministrul Petru Groza în depeşa către Stalin – uşurând sarcinile Statului Român, ar însemna un mare ajutor dat poporului nostru, în efortul pe care îl depune pentru întărirea şi dezvoltarea vieţii economice a RPR. Cunoscând sentimentele de caldă prietenie ale Domniei Voastre şi ale Guvernului pe care-l prezidaţi faţă de poporul român şi ajutorul ce i l-aţi acordat în clipele sale de grea încercare, ne permitem să nădăjduim că rugămintea Guvernului RPR va fi luată în considerare”. Exact în ziua naţionalizării, „Scânteia” avea pe prima pagină mulţumirile pentru tovarăşul Stalin. Câteva zile mai târziu, mai exact pe 13 iunie, când aspectele privind „marele pas înainte” erau lămurite, oficiosul a dat glas sloganurilor din vreme pregătite cu privire la naţionalizare.

Gheorghiu-Dej, liderul marilor schimbări comuniste

Singurul lider de frunte al PMR de etnie română şi liderul ramurii comuniştilor din închisori, Gheorghe Gheorghiu-Dej (iniţial, Gheorghe Gheorghiu) s-a născut la Bârlad, în 1901. Calificarea sa era electrician şi a lucrat pentru CFR. Începând cu 1930 a intrat în PCR. După evenimentele de la Atelierele „Griviţa“, Gheorghiu-Dej şi-a petrecut următorul deceniu prin puşcării, ca deţinut politic. Activitatea sa de ilegalist şi funcţia de Secretar General al Partidului Comunist Român l-au propulsat în fruntea partidului în momentul intrării ruşilor în ţară. Până în 1952, Dej s-a văzut nevoit să împartă puterea cu reprezentanţii facţiunii moscovite conduse de Ana Pauker (personaj în care Stalin avea mare încredere). Văzut ca un lider animat de puternice convingeri staliniste, acesta a reuşit să penduleze între schimbările de direcţie stabilite de „Marele Tovarăş” şi să îşi elimine concurenţa din partid, însă moartea lui Stalin şi reformele lui Hruşciov l-au găsit în tabăra adversă. S-a opus planurilor CAER, în care României îi era rezervat un rol economic preponderent agrar. Moartea sa fulgerătoare de cancer la ficat din 1965 a trezit multe speculaţii.

Articol apărut în revista Historia, nr. 109

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu