marți, 29 iunie 2010

Concediu la 1912 - Băile de mare la Mamaia

Ante scriptum: Acest material a fost publicat şi în revista Historia, nr. 102, iunie 2010. 

Ante scriptum 2Tiberiu organizeaza un super concurs şi vă trimite la mare, dacă reuşiţi să-l impresionaţi cu materalele voastre despre Mamaia.

Întrucât  vacanţa de vară bate la uşă, iar căldura şi-a intrat în drepturi, gândurile multora se îndreaptă deja către băile de la mare, fie pe meleaguri străine, fie pe cele autohtone. Pentru mulţi, Mamaia este simbolul concediului de vară, prin excelenţă, însă puţini ştiu că vestita staţiune are o istorie de peste 100 de ani.

Povestea începe în primii ani ai secolului XX, în urma extinderii portului Constanţa, când s-a căutat o locaţie nouă pentru ceea ce se numeau în acea epocă „băile de mare”. Întrucât faleza în zona actualelor staţiuni de la sud de portul Constanţa era foarte înaltă, iar plajele foarte mici ca dimensiuni, având un nisip slab calitativ, s-a preferat ca noua staţiune să fie amenajată la 5 kilometri în nordul oraşului, pe limba de pământ ce desparte Marea Neagră de lacul Siutghiol.

Acest petec de pământ este un cartier al Constanţei cu foarte puţini locuitori permanenţi (sub 50), fiind însă suprapopulată pe parcursul verii. Primele construcţii din noul amplasament s-au ridicat în 1906 şi constau din cabine din lemn, reunite sub două pavilioane, terminate cu câte un foişor şi o punte care înainta în mare.

Inaugurarea a avut loc pe 22 august 1906, construcţiile fiind amenajate după planurile arhitectului peisagist E. Recont. Pentru a înlesni accesul turiştilor către Mamaia (sau ceea ce acum înseamnă zona Cazinoului din Mamaia), între gara Constanţa şi staţiune se montează o linie de cale ferată pe traseul pe care astăzi se află Bulevardul Mamaia. Aceste construcţii au reprezentat centrul activităţilor turistice până la dispariţia lor într-un incendiu în 1920.

Extinderea staţiunii

Imediat după încheierea Primului Război Mondial, staţiunea se dezvoltă şi începe amenajarea ei, o dată cu construirea rezidenţei de vară a familiei regale, în actualul Club Castel. În anul 1925 se construieşte Cazinoul, iar în anul 1934 apare primul hotel, de fapt o vilă. Primul hotel în adevăratul sens, a fost
„Rex” (1936), iar abia în 1957 apare şi „Bucureşti”, care şi astăzi reprezintă un nume între hotelurile din staţiune. În era comunistă, la Mamaia s-au realizat o serie de construcţii fără un plan de urbanizare, pentru a putea fi suportată avalanşa de turişti atraşi de nisipul fin. Dezvoltarea staţiunii s-a produs în două etape: între 1959 - 1965 în partea sudică, începând cu hotelul „Parc”, iar partea nordică a fost ridicată în timpul lui Ceauşescu, adică între 1982 - 1985.

Reclama din ziarul „Dimi­neaţa”, din 30 august 1912, promovată de Agenţia de publicitate Carol Shulder & Comp, ne indică o serie de aspecte interesante pentru acel moment. Primul ar fi acela că promovarea unei locaţii turistice nu era făcută prin agenţiile de voiaj cum ne-am fi aşteptat, ci de agenţiile de publicitate.

Al doilea, că sexualitatea era încă de atunci o componentă a marketing-ului – afişul era însoţit de un slogan în partea de jos – „Băi de mare la Mamaia, unde cele două sexe se pot admira reciproc!”. Dincolo de afişul publicitar se mai poate citi şi faptul că nu neapărat staţiunea Mamaia stă în centrul mesajului, ci o formă nouă de a petrece timpul liber pe durata unei vacanţe de vară. În fond, întrucât publicul ziarului „Dimineaţa” este unul deosebit de eclectic, avem de-a face cu o liberalizare şi o încercare de generalizare a concediului la mare.

joi, 24 iunie 2010

Cineva acolo sus ma uraste rau

Stiu ca am primit atat de mult si de multe si continui să ratez orice... si poate ca merit o lectie, dar cand te atingi de ce ai mai drag simti că o iei razna.

NU POT SĂ AM NIMIC AL MEU DE CARE ŞI PE CARE SĂ NU ÎNCERCI SĂ ÎL ISPITEŞTI!!!!????!!!

Cică ... La mulţi ani

Mulţi ţi-o spun puţin o cred (aştia care o cred sunt mereu acolo şi chiar nu simt nevoia să mi-o spună, doar ei îmi fac viaţa mai bună cu fiecare zi), asta ar fi una şi a doua ar fi aceea că nici tu nu o mai crezi uneori.

Toată noaptea m-am vânzolit căutând câteva lucruri chiar frumoase să spun însă cum am deschis computerul şi am intrat pe câteva site-uri am şi dat, repejor şi fără internţie, de un filmuleţ al cuiva născut doar cu câteva zeci de ore mai înainte şi ce să vezi ... mi s-a tăiat tot cheful să vă povestesc.

În fine aş putea să mă lansez în judecăţi de valoare la adresa felului în care a decis să îşi prezinte ziua ... dar chiar nu mă interesează. Atâta doar că m-a cam prost dispus.

Singurul lucru care e cu adevărat plăcut e vremea de afară. 15 grade cu o ploaie măruntă şi cu un vânticel umed al dracului - îmi aduce aminte de Alaska.

Hmm! şi dacă tot am pomenit de asta îmi aduc aminte de un lucru ... de două zile de naştere petrecute acolo ... prima oară pe debarcader privind după un pui de focă rătăcit prin Naknek River (care între noi fie vorba e tulbure cu spume!) mâncând gumă şi prostindu-mă cu o ţigară în gură, iar mai apoi la ceva distanţă de vreo 2 ani eram în acelaşi loc cu faţa spre aceaşi râu privindu-l de pe acoperişul fabricii de somon şi inhaland ca un medicament aerul umed şi sărat al Golfului Bay de la Marea Bering.

Atât am să vă spun de ziua mea... deşi am ... dar mai bine lasă. Ok! A trecut 27 şi vine 28... pe la ora 13.30. Asta o spun aşa în avans pentru că oricum toată lumea mă chestionează în această privinţă.

Deci la mulţi ani ...

vineri, 11 iunie 2010

Despre vorbe în general...

Cand deschizi un subiect există un risc mereu ... ca cel din faţa ta să fie atins în vreun fel de ceea ce spui.

Vorbele călătoresc, din ureche în ureche şi din gură în gură ... până într-o zi!

Cu cât ştii mai multe cu atât îţi e mai greu să vorbeşti!

Nu arunca cu vorbe, nu ştii ce vei primi înapoi.

Nu judeca ce nu e treaba ta să judeci ... uneori am reflectat atânc la versetul biblic cu "nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi"

Daca afli ceva ce nu ţi-a fost dat să ştii ... păstrează pentru tine! Uneori tăcerea e de aur!

Cineva spune zilele trecute despre vorbele spuse înflăcărat pe la televizor, că dacă de fiecare dată ne înflăcărăm în discurs atunci când arde, pe bune, nu va sări nimeni! Altfel spus ... dă greutate cuvântului tău!

În contextul de azi când afli lucruri de care poţi să te cruceşti, am să încerc ca unele din maximele de aici să le folosesc ca motto în viaţă.

Şi totuşi controlul informaţiei este totul!


Mă gândeam să găsesc o fotografie să ilustrez totul... dar am gasit ceva mai sugestiv (vezi dreapta)

Cum a cochetat comunismul cu satira

Comedia  satirică „Directorul nostru“, regizată de Jean Georgescu, după o nuvelă a lui Gheorghe Dorin, a produs un imens scandal în epocă, scandal care s-a lăsat cu interzicerea celebrului regizor.

Premiera filmului a avut loc pe 29 martie 1955, simultan la şase din cele mai mari cinematografe bucureştene.

Distribuţia promitea mult: Alexandru Giugaru, Grigore Vasiliu-Birlic, Mişu Fotino, Dem Savu, Radu Beligan ş.a. La sfârşitul filmului însă, după hohotele de râs, au urmat lacrimi … de cerneală şi un întreg surghiun la care maestrul a fost supus.

La puţin timp după premieră, Jean Georgescu a dorit să fie cât se poate de clar cu privire la filmul său şi a dat un interviu pentru publicaţia „Informaţia Bucureştiului“.

„Filmul meu atacă violent moravurile birocratice practicate în unele din instituţiile noastre, condamnă prin ascuţişul satirei pe acei funcţionari cu răspunderi mari sau mai mici care, cu bună ştiinţă, tolerează aceste stări de lucruri, cultivând servilismul, chiulul, necinstea.

Acţiunea nuvelei are loc într-un spaţiu limitat, impropriu pentru desfăşurarea unui film. Riscam să-i dăm un caracter static, obositor. Devenea, aşadar, necesar să extindem acţiunea, să introducem câteva scene de aerisire care să permită actorilor mai multă mişcare, să implice schimbări de decoruri, varietate în compoziţia imaginilor.“

Comuniştii nu au simţul umorului
Criticii de film, servili regimului comunist, s-au întrecut în a-l ataca pe regizor, deşi cu toţii cunoşteau corupţia, nepotismul, automulţumirea, servilismul, aroganţa şi multe alte carenţe ale birocraţilor. Satira, de care s-au amuzat cu luminile stinse, a devenit ulterior, pe hârtie, în opinia celor mai blânzi dintre critici, rodul imaginaţiei regizorului sau evenimente ce se petreceau în cu totul altă epocă decât cea comunistă. Cei mai îndârjiţi însă proclamau: „ … în felul în care este prezentată întreprinderea D.R.G.B.P. nu se poate vorbi de o exagerare artistică, ci de o viziune greşită…“

DRGBP-ul, instituţia liniştită în care viaţa se desfăşoară domol, fără zguduiri, şi unde totul se împarte egal (ţinând cont de funcţii), este o imagine reală a ceea ce se putea vedea în anul 1955. Există două personaje ce aparţin „lumii vechi“: curajosul funcţionar Tănase Florescu de la imprimate, cel care provoacă „răzmeliţa“ şi arhivarul  Ciubuc – naiv, temător şi chiar linguşitor. Alături de aceştia apare omul de tip nou – Directorul, îngâmfat şi tiranic până când îşi simte poziţia ameninţată. În acest context are loc celebra scenă a „dialogului scaunelor“.

Filmul nu a fost interzis de autorităţi, însă a fost marginalizat, rulând doar la Cinematecă, unde accesul spectatorilor era greoi, iar în ultimii ani ai comunismului a fost difuzat şi la televizor, după o atentă cosmetizare realizată prin tăierea secvenţelor incomode.

Articol apărut în Historia numărul 101 din Mai 2010