miercuri, 31 august 2011

Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Dac-ar fi ca din istoria Bucureştilor să ştergem bisericile şi hanurile – adesea cele două tipuri de clădiri fiind integrate chiar într-un ansamblu – ar însemna să dăm uitării adevărata poveste a actualei Capitale a României. 

Lăsând deoparte actul de atestare a Bucureştilor din timpul lui Vlad Ţepeş, precum şi legenda ciobanului Bucur, vedem că oraşul care va lua locul Târgoviştei drept capitală a Ţării Româneşti, apoi a Principatelor Unite şi, în final, a întregii Românii s-a născut ca un târg şi punct întărit la intersecţia drumurilor ce veneau dinspre Giurgiu spre Braşov sau Moldova şi invers.

Click aici pentru mai multe fotografii


Ajuns capitală, atât prin bunăvoinţa arătată de unii domni, care au zidit şi o curte domnească, cât şi prin firmanul turcesc din 1659, oraşul şi-a afirmat poziţia de cel mai important centru cvasi-liber din apropierea a trei mari imperii. De aceea, cu cât situaţia Ţării Româneşti a devenit mai încurcată în relaţiile internaţionale, cu atât numărul hanurilor bucureştene a crescut, acestea fiind mai mult decât locuri în care se adăposteau negustorii. Aici, la un pahar de vin, pe lângă discuţiile despre afaceri şi politică, se plănuiau schimbări, revolte şi jafuri. Era o certitudine faptul că prin hanurile Capitalei mişunau agenţii diverselor puteri interesate de zona Balcanilor.
Hanul Solacolu (Solacoglu) este, probabil, unul dintre locurile reprezentative din această categorie. Undeva pe Calea Moşilor, la numărul 132-134, fraţilor Solacoglu construiau chiar în anul Unirii Principatelor un han de lux, uşor exclusivist, dar într-o arhitectură bucureşteană autentică. În scurt timp, aici veneau negustori cu stare şi străinii de vază aflaţi în tranzit prin oraş. Făcând un exerciţiu de imaginaţie şi ignorând starea avansată de degradare a complexului, putem vedea cum pe cele două porţi mari ale hanului, unicul care menţine stilul arhitectonic în formă de „U”, intrau şi ieşeau trăsuri de lux.
Deşi în zilele noastre tencuiala faţadelor este prăbuşită, zidurile crăpate, şirul celor douăzeci de ferestre de la etaj rămase demult fără geamuri, scările din lemn dezmembrate şi acoperite de mormane de gunoi, edificiul prezervă detalii inedite, cum ar fi prispa cu geamlâc, unică în Bucureşti. Mărturie a celor de mai sus, cu privire la activităţile politice şi de lobby duse odinioară între pereţii acestui han, stă o plăcuţă comemorativă, care aminteşte că acolo a locuit Liuben Caravelov, lider al emigraţiei revoluţionare bulgare în ajunul Războiului de Independenţă. Informaţia cu pricina ar sări poate mai repede în ochii trecătorilor dacă placa nu ar fi murdărită de o inscripţie mare, roşie: „GOGU”.
Chiar dacă i-a fost afectată autenticitatea, clădirea are o certă valoare de resursă culturală capabilă să ilustreze atât influenţe ce aparţin stilului „eclectic timpuriu”, cât şi elementele caracteristice arhitecturii epocii. Din cererea de construcţie scrisă în română cu litere chirilice şi din planurile originale păstrate la Arhivele Naţionale, aflăm că fraţii Solacoglu doreau „să ridice un cat deasupra prăvăliilor în fiinţă, cu această ocazie schimbând şi tocurile uşilor şi ferestrelor construcţiei ce aveau faţa la Strada Moşilor”. Clădirea urma să aibă pivniţe, prăvălii la parter şi patru apartamente la etaj.
Construcţia a fost afectată de un incendiu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi-a păstrat caracterul de locuinţă până spre sfârşitul anilor ’80, când a fost în pericol de demolare. În 1997, aflată încă în proprietatea Primăriei Generale, a fost introdusă în Planul Naţional de Restaurare pentru reabilitarea centrului istoric, însă nimic concret nu s-a întâmplat.
Clădirea hanului a fost retrocedată în 2003 urmaşilor familiei Solacoglu, iar „chiriaşii” (mai multe familii de romi ce derulau aici o serie de activităţi infracţionale, mai ales prostituţie) au fost evacuaţi în noiembrie 2007. Atunci s-a vorbit mult despre un proiect de restaurare şi reabilitare, care viza conservarea arhitecturii clasice şi consolidarea clădirii şi care, conform specialiştilor, ar putea avea drept finalitate şi utilizarea rezidenţială şi integrarea în programul de turism cultural, costul lucrărilor fiind estimat la suma de 1,5 milioane de euro. Însă până şi dezinsecţia, deratizarea sau colectarea gunoiului au rămas la stadiul de proiect.

marți, 30 august 2011

Helen Jane Long - Expression

Am inceput sa imi fac un obicei in a pune pe blog melodii pe care le folosesc (terapeutic) la lucru.

Ultima "achiziţie" : Helen Jane Long - Expression

luni, 22 august 2011

Eleganţa ariciului, Muriel Barbery - Dincolo de aparenţe

Când termini o astfel de carte te gândeşti cum ai început să o citeşti. Care a fost motivul pentru care te-ai apropiat de o astfel de lectură? Oare scurtele recomandări de pe ultima copertă sau cele citite pe net despre romanul în cauză? Să fi fost nebunia şi prospeţimea unui film ca Fabulosul destin al lui Amelie Poulain, cu care cei mai mulţi îl asemănă?

Întrebări fără un răspuns singular şi concis. Apoi începe marea aventură a două destine, a două introspecţii şi oglinzi interioare. Şi pe măsură ce citeşti ajungi să îţi dai seama că nimic din Amelie Poulain nu se regăseşte aici. Dimpotrivă. E ca şi cum toate personajele din film ar trăi fără un chip şi lucrurile ar fi în imaginarul celor două feţe ale ariciului nostru (o portăreasă de 54 de ani şi o copilă extrem de inteligentă de 12). După primele zeci de pagini te întrebi dacă nu cumva ai greşit că ai ales această carte. Atunci o întorci şi te uiţi cu disperare la recomadări... Găseşti o prezentare ciudată: «Această carte este prescrisă de un cabinet psihoterapeutic din Paris»
 

Ce dracu! Au trecut primele 100 de pagini şi nici măcar numele personajelor nu-l cunosc. Îi ştiu doar pe câţiva dintre cei care au legătură cu personajele principale prin prisma actiunilor lor cotidiene ce îi leagă de cele două. În rest, nimic! E o poveste de imagini sparte în mii de chioburi pe care trebuie să le văd prin ochii unui copil şi al unei paria.

La un moment dat apare un liant neaşteptat venit de peste mări şi ţări. Autoarea îşi întreaptă atenţia spre cultura japoneză pe care simţi cum o adoră. Când ajungi la jumătate simţi că elemetele încep să prindă un pic de culoare. Te îndepărtezi puţin de puzzle ca să vezi imaginea de ansamblu. Ceva îţi spune că mai ai, până vei ajunge să accelerezi lectura, dar deja lucrurile curg cu furie şi frumuseţe. 

Noile legături ale personajelor precum şi comunicarea, care pentru cei mai mulţi cititori deschid romanul făcându-l incredibil de frumos şi în cele din urmă emotionat de trist, sunt doar axa principală a unei cărţi ce ascunde mai mult decât atât. 

De ce te apropii de sfârşit înţelegi mai atent analizele plicticoase şi reflecţiile interioare din primele pagini. Începi să regreţi că anumite pasaje nu le-ai citit cu căştile în urechi ascultând pasajele muzicale menţionate de autoare şi ai vrea să le reciteşti. Şi dacă ai ocazia fă-o! 

Când termini nu poţi să laşi cartea din mână. Ai vrea să o iei de la capăt cu bucurie şi cu tristeţe. Eu am cărat-o vreo două săptămâni în rucsac, doar să ştiu că dacă vreau să recitesc ceva, e acolo aproape.V-aş spune mai mult, dar nu are sens să vă distrug bucuria lecturii unei cărţi cu adevărat bune.

vineri, 12 august 2011

Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

Dincolo de monografii, albume cu fotografii, ghiduri turistice frumos ilustrate, discursuri şi manuale şcolare, adevărata istorie se păstrează prin înseşi locurile care o compun. Ne-am obişnuit să vedem istoria în strânsă legătură cu lucrările tipărite, însă, în fapt, lucrurile ar trebui să fie cu totul altfel, cu mult mai legate de adevăratele surse ale istoriei, acelea pe care istoricul francez Pierre Nora le numea les Lieux de mémoire (locurile memoriei). Un astfel de loc, dintre multe altele, este complexul rupestru Basarabi-Murfatlar.

Click aici pentru mai multe fotografii

Descoperit în iunie 1957, în contextul extinderii zonei de exploatare a cretei din cariera modernă, complexul devine obiectul cercetărilor Institutului de Arheologie din Bucureşti şi ale Muzeul Regional Dobrogea. Primele bisericuţe de cretă descoperite au fost B1 şi B2, dar au fost scoase la lumină, de asemenea, şi o serie de chilii. În ciuda importanţei deosebite pe care situl arheologic o avea, exploatarea carierei de calcar nu a fost oprită. Tehnica împuşcării, folosită în carieră pentru îndepărtarea pământului steril, precum şi afluxul de turişti curioşi au afectat încă de la început proaspăta descoperire.


Din acest motiv, pe lângă construirea unui pridvor care să protejeze intrarea în bisericuţa B1, începând cu 1960, şantierul Basarabi a fost preluat de către Direcţia Monumentelor Istorice, care a deschis un şantier de restaurare a părţii cunoscute la acea dată din complex. Au fost luate măsuri pentru a izola situl de restul carierei şi pentru a îndepărta scurgerile de apa, care distruseseră deja câteva arcade.

În anii ce au urmat, cercetările au continuat, fiind descoperite bisericile B3 şi B4, locuinţe de suprafaţă, un mic cimitir aferent, vetre de foc, fragmente ceramice, 10 schelete de oameni şi animale, precum şi unelte din fier. În urma datării inscripţiilor de pe pereţii bisericuţelor (înscrisuri greceşti, glagolitice, desene paleocreştine) şi a celorlalte artefacte găsite, complexul a fost datat ca fiind din epoca medievală timpurie (secolele X-XI).

Deşi unic în România, datând dintr-o perioadă pentru care există foarte puţine informaţii pentru spaţiul nostru, lucrările de restaurare, consolidare şi protecţie au început foarte târziu, prin anii ’70, când deja o parte dintre locuinţele descoperite în 1962 dispăruseră pentru totdeauna. Din lipsă de fonduri şi în contextul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice, lucrările au fost sistate.

Deteriorarea sitului s-a accentuat atât din cauza factorilor climatici, cât şi a vizitării necontrolate. Intervenţiile paliative s-au dovedit insuficiente. În 1990 au fost alocate o serie de fonduri de la Consiliul Local Constanţa pentru reparaţii la structura de beton, însă acestea nu au fost finalizate. Includerea în Planul Naţional de Restaurare a adus sitului doar câteva consolidări şi înlocuiri ale elementelor deteriorate. Nici schimbările de regim juridic nu au fost favorabile bisericuţelor rupestre de la Basarabi-Murfatlar. Trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al Judeţului Constanţa a făcut aproape uitat acest complex, care nu a fost luat în calcul pentru fondurile europene în Programul Operaţional Regional 2007-2013, iar pentru hotărârea Consiliului Judeţean privind un studiu de fezabilitate nu s-a mai depus cerere de finanţare.

Starea actuală a complexului este una de deteriorare grabnică. Inaccesibil vizitării, complexul este o pădure de schele din lemn cu un acoperiş din plastic, iar desenele şi inscripţiile vechi de peste 1.000 de ani sunt pline de mucegai. Din galeriile E au rămas doar pereţii coşcoviţi, iar în bisericile B1, B3 şi B4, precum şi în camera C1, pereţii se exfoliază. Construcţia de protecţie nu a fost încheiată; ea acoperă un sfert din complex (partea de SV) şi nu permite aerisirea

miercuri, 10 august 2011

Aştept explicaţiile muzicale

Cred că fiecare carte în parte ar trebui dată cu instrucţiuni muzicale. Am mai citit cărţi în care se fac referiri la diverse arii muzicale pe care le ascultasem sau nu, dar niciodată nu am avut curiozitatea să încerc să citesc acel pasaj de carte având în căşti muzica sau bucata indicată de lectură. Poate că aşa am fost învaţaţi să ne imaginăm în tăcere cum un personaj ascultă o melodie. Este o deprindere din secolele în care nu puteai să asculţi acea bucată muzicală în timp ce citeai.

În cel mai bun caz puteai să scrii o bucată de text după ce ai ascultat un cântec ce te-ai inspirat, însă egoismul autorului face ca cititorul să privească totul surd. E ca în perioada comunistă când urmăream la televizor filme alb negru, deşi ele erau filmate color. Într-adevăr imaginaţia acoperă cu pete de culoare tonurile de gri, dar muzica ... muzica în ce fel ne-o imaginăm? Ca o lungă tăcere în care încercăm să surprindem gesturile şi  grimasele personajului care se delectează.

De dimineaţă citeam în metrou despre un personaj, extrem de izolat care vine în vizită la singurul amic pe care reuşise printr-o întâmplare ciudată să şi-l facă în ultimii 10 ani. În camera în care Renne întrase se auzea în surdină o melodie. Autorul îmi dă versurile:

Thy hand, lovest soul, darkness shades me, on thy bosom let me rest.
More I would but death invades me, death is now a welcome guest.
When I am laid, am laid in earth,
May my wrongs create no trouble,
No trouble in thy breast.
Remember me, remember me,
But, ah, forget my fate.

Şi traducerea, numele Dinina şi Enea, precum şi compozitorul Purcell. Dar în goana metroului către lucru nu m-am gândit o clipă cum ar suna piesa eu citind pasajul următor din carte. Acum aştept cartea cu instrucţiuni muzicale.

N-am să vă spun ce era scris în continuare asta pentru a citi cartea lui Muriel Barbery, dar melodia am să o postez:

Mic experiment!

Să ne imaginăm că suntem în vizită la cineva. La un moment dat mergem la baie şi după ce am găsit totul mai mult decât reconfortant, apărăm pe butonul (în formă de floare de lotus) pentru a declanşa apa din bazinul de la WC şi dintr-odată se aude puternic următoarea melodie:



Ce aţi face? Cum aţi reacţiona?

Am găsit acest mic experiement în cartea lui Muriel Barbery (Eleganţa Ariciului)

marți, 9 august 2011

Nea Nelu, trimite bre minerii la Londra să facă ordine!

În contextul celor trei zile de revolte din capitala Marii Britanii, revista Historia adunată într-un consiliu de coroană lărgit şi prilejuit de aniversarea colegei noastre drage, Flori, ne-am gândit la un pahar de suc la o soluţie. Cum din redacţia noastră lipseşte traducătoarea de vise şi Mama Omida, rezultatul brainstorming-ului nostru s-a limitat doar la iniţiative pe care le-au avut alţii în trecut, însă adaptate la nevoile actuale.



Am analizat situaţia şi am văzut că ţara Reginei nu mai are mineri, care să-i vină în ajutor când golanii îşi fac de cap prin Capitală, că pe ortacii din Manchester şi din restul regatului i-a tot disponibilizat încă de la sfârşitul primul război mondial. Aşa că, întrucât la noi evenimentele sunt ceva mai recente, ne-am gândit să îi sugeram suveranei şi guvernului lui sir David Cameron să ia nişte mineri din valea Jiului ca să facă odată ordine. Am putea să le dăm celor doi demnitari britanici ca număr de contact cel al lui Ion Iliescu. De la fostul preşedinte ar putea obţine şi o recomandare cu privire la cum arată straturile de flori şi spaţiul verde de la Teatru Naţional după ce au fost săpate mineri în câteva rânduri.

De asemenea eşalonat putem trimite cu Wizz şi Blue Air atâtea forţe câte au nevoie prietenii din UE.
În cazul în care ai nostri nu sunt suficienţi mai avem ceva cunoştinţe pe la echipa de fotbal din Doneţk.





P.S. Nu ne asumăm nicio răspundere pentru pasagerii clandestini, de etnie ... !