marți, 8 decembrie 2009

Chiar daca ...

 Mi-as dori sa scriu altceva decat un copy paste dintr-o melodie, dar exprima tot ceea ce simt acum. As vrea uneori sa pot sa scriu din nou. Deocamdata m-as revarsa asupra tastaturii si as scrie o multime lucruri marunte. Atat e suficient.

Flori Chilian / Chiar daca



Chiar daca n-o mai vezi zambind
Chiar daca
Chiar daca n-o mai simti venind
Chiar daca
Daca nu-ntelegi cum s-a-ntamplat
Chiar daca n-o mai poti suna
Chiar daca
Chiar daca n-o mai poti chema
Chiar daca doar amintirile-au ramas de-atunci cu voi
Chiar daca nu-i mai poti vorbi
Chiar daca
Chiar daca n-o poti intalni
Chiar daca
Chiar daca toata lumea e-ntre voi
Chiar daca el nu-i vinovat
Chiar daca stii si n-ai uitat
Chiar daca lumea s-a-mpartit subit la doi
Chiar daca viata v-a speriat
Chiar daca stii el n-a uitat
Si telefonul suna
Suna mereu
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Chiar daca nu te vede
Chiar daca
Chiar daca nu mai crede
Chiar daca
Chiar daca nu mai stie unde esti
Chiar daca o mai vezi trecand
Chiar daca la brat cu sotul ei mergand
Chiar daca din cand in cand priveste inapoi
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubit de mult
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Ce mult te-a iubit
Cat te-a iubït de mult

luni, 12 octombrie 2009

Imparatul mustelor

Motto: Tinereţea se încheie cu egoismul, bătrâneţea începe cu a trăi pentru alţii (Herman Hesse)

William Golding, Împăratul muştelor
(original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

Apărut în 1954, Împăratul Muştelor este primul roman al lui William Golding, carte pentru care a obţinut mai târziu şi premiul Noble pentru literatură. Aceasta sintetizează majoritatea temelor viitoare opere ale autorului: tendinţa de analiză a psihologiei individuale în paralel cu cea colectivă, folosirea violenţei, izolarea şi singurătatea din pricina căreia suferă copiii, remuşcările profunde, ruptură de mediul social structurat, destrămarea treptată a ordinii în raport cu uitarea.

Povestea este aparent simplă: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, care ar fi putut să stablilească un echilibru, moare în timpul aterizării.

Pornind cu acest handicap, grupul de copii trebuie să acţioneze, aşa cum nici unul dintre ei nu au făcut-o până atunci: ca tăticul, mătătuşica sau mămica. Direcţia spre care ne concentrăm atenţia este cea a deciziei raţionale în vederea soluţionării problemelor curente: foamea, adăpostul, modalitatea de comunicare cu ceilalţi şi nu în ultimul rând descoperirea unui mijloc prin care să fie salvaţi.

Vârsta, dar şi conformaţia fizică devin foarte repede criterii de alegere a conducătorilor.
Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber.

Mai apoi însă, dorinţa de afirmare a lui Jack, manifestată şi perpetuată încă înainte de începutul propriu zis al cărţii, prin funcţia pe care o avea în clasă şi în cor, îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri.

Pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Totuşi analizând vârsta, mediul din care provin, dar şi expereinţele anterioare ale celor 3 personaje centrale ale romanului: Ralph, Piggy şi Jack, observăm că vânătoarea este nivelul de dezvoltare la care ultimul a ajuns în evoluţia sa individuală. Deficienţele fizice ale lui Piggy nu l-au îndemnat niciodată către această ocupaţie, preferând să treacă peste această etapă acumulând doar câteva aspecte teoretice. Ralph este singurul care a trecut de perioada vânătorii. Din punct de vedere evolutiv el se află la începuturile civilizaţiei, construcţia de adăposturi îi pare cu mult mai importantă, precum şi protejarea celorlalţi.

În cele din urmă întreaga comunitate aflată pe insulă ajunge să îşi piardă civilizaţia, iar memoria lui Ralph, odată cu pierderea lui Piggy, este din ce mai neclară.

Există numeroase interpretări care merg pe ideea regăsirii grădinii Edenului şi pierderea acesteia din nou. Universul copilăriei este asemănat mai mult sau mai puţin cu paradisul pierdut, care ar fi avut o nouă şansă, în romanul lui Golding, de a înflori dincolo de păcat. Se ajunge până la găsirea unui echivalent al diavolului în capul de porc înfipt de vânători într-un par (Împăratul Muştelor - Ba’alzevuv în ebraică). Nu putem nega unele asemănări, însă chiar şi din punct de vedere religios remarcăm o greşeală: păcatul originar se moşteneşte... iar copii îl au. Universul lor mai devreme sau mai târziu va fi lovit de răul cu care mediul în care s-au născut se luptă.

Vom încerca să nu canalizăm discuţia pe un tărâm teologic, ci mai degrabă am putea folosi cartea ca pe un pretext discuţiei privitoare ruptura dintre copilăriei-adolescenţă şi maturitate.

Procesul de dezvoltare a individului matur, evoluţia sa personală de la momentul în care se integrează socio-profesional, devine în mică parte, componentă a societăţii în care trăieşte.

Fiecare copil în parte parcurge, în felul lui, întreg drumul evoluţiei societăţii (mai exact a grupului/ mediului) în care s-a născut şi în care vieţuieşte. O ruptură între cele două (mutarea infantului) dintr-un mediu în altul duce parţial la aplificarea, respectiv încetinirea felului în care subiectul îşi continuă drumul.

Libertatea copilăriei nu e drumul spre paradis


Universul copilăriei, eventual chiar libertatea oferită de statutul de novice nu este deschide neapărat un drum spre paradis. Ideea că un copil sau un grup pierdut de restul comunităţii ar putea găsi un alt drum, spre o altă societate umană de ordinul paradisul este utopică. 

De asemenea nici măcar sămânţa edenului nu rezidă pur şi simplu în universul infantil. Se face o confuzie între fericire, libertate şi inocenţă. Nevionvăţia copilului, căci despre care în fond este vorba, este o stare de echilibru incert venită în special din necunoaştere şi care la un moment dat se va modifica fie prin învăţare, fie prin descoperire şi experimentare sau chiar prin amândouă.
În anumite cazuri copiii sunt puşi să discearnă şi să aleagă, lucru care îi este cu mult mai familiar adultului.

Există într-adevăr şi un indicator care ar putea să încline balanţa spre noutate (termenului i se poate indexa şi înţelesul de diversitate, ciudăţenie sau bizarerie n.r.), dar în niciun caz spre perfectiune. Acest factor este vârsta. Copilul este un imitator perfect al adulţilor care fac parte din mediul lui. În condiţiile în care aceştia sunt familia de lupi îl avem în faţă pe eroul poveştii lui Kipling sau mai academic spus un copil care suferă de sindromul Mowgli

Există desigur o etapizarea atent studiată şi îndelug dezbătută de specialiştii, a drumului parcurs spre maturitate. Totuşi privind în paralel evoluţia unui copil, născut într-o societate la un moment dat în istorie, şi dezvoltarea grupului (chiar de la apariţia omului!) din care acesta face parte nu putem să nu observăm un parcurs similar, fie el uneori doar la nivelul jocului (de-a mama şi de-a tata, de-a războilul etc).

Odată început drumul devenirii identitare, croit într-o societate umană, nu ai drum de întors. Poţi devia de la el, dar nu ai şansa unui punct 0.

Principalii factori de influenţă în dezvoltare sunt: mediul, vârsta, coeficientul IQ, capacităţile dobândite şi inteligenţa emotională. Modalitatea în care aceşti indicatori se manifestă ţine atât de cantitatea şi calitatea informaţiei, cât şi de viteza de asimilare.

Maturitatea, o altfel de învăţare

Se poate remarca un moment de ruptură, de încetinire a procesului alert de învătare undeva la începutul maturităţii. Cam toate elementele care au generat în mare parte evoluţia, combinate cu factorul sexual şi cel al re-integrării sociale, îndreaptă persoana către integrarea socio-profesională.

Vorbim de o reintegrare socială în momentul în care la acelaşi nivel de vârstă există persoane care şi-au găsit un loc de muncă şi indivizi care continuă procesul de instruire. Cei din urmă vor simţi nevoia să se reintegreze în generaţia din care face parte.

Integrarea socio-profesională a adultului este deopotrivă o ruptură de drumul individualist şi general al învăţării, dar şi o concetrare mai atentă asupra experimentării mai degrabă empirice. De aici şi până la nostalgia copilăriei, al unui paradis centrat în special pe construcţia propriei identităţi nu e decât un pas.

Aspectul principal pe care îl urmărim aici este cel al discrepanţelor dintre indivizii aceleiaşi generaţii. Acestea sunt produsul felului în care subiecţii au parcurs drumul spre maturizare.

Cu cât au mai multe lacune în propria lor constucţie interioară cu atât mai puţin vor contribui la experienţa socio-culturală a grupului.

S-ar putea spune ca Vodă Lăpuşneanu: Proşti, proşti, dar mulţi! Descoperirea aceluiaşi lucru la infinit nu însemnă neapărat asimilarea “invenţiei” ca un concept de sine stătător. Nici măcar recunoaşterea unei axiome de comunitatea ştiinţifică, nu îi poate împiedica pe unii să caute un răspuns alternative sau chiar mai rău să demonstreze din nou ceea ce era deja demonstrate.

Oricum un nivel scăzut al mai multor persoanelor care fac parte din acelaşi grup social nu face altceva decât să coboare media de experienţă culturală a comunităţii. De aici intră într-un cerc vicios, deoarece mediu este factor în dezvoltarea neofiţilor.


miercuri, 10 iunie 2009

O carte intr-o zi - Exclusa, de Luigi Pirandello


Voi incepe acest comentariu cu o observatie personala, departe totusi de imaginea dramatica construita de roman, dar oarecum legata de esenta lui. Mi se intampla adesea sa spun un lucru si nimic din ceea ce am dorit in fapt sa se inteleaga nu este perceput, ba dimpotriva. Intr-adevar, perceptia depinde de locul in care te afli (a se intelege la modul conceptual / cine esti / ce educatie ai/ ce interese si ce conflicte interioare de macina / realtiile sociale in care esti prins, chiar si dispozitia de moment poate cantari suficient de mult).

Povestea romanului Exclusa se petrece undeva in Sicilia traditionalista de pe la inceputul secolului XX. Firul epic urmareste o femeie măritată poartă o corespondenţă inocentă cu cel mai popular intelectual şi politician al oraşului. Soţul o surprinde şi, acuzând-o de adulter, o alungă din casă.

Tatăl tinerei o reneagă şi, temându-se de oprobiul public, se încuie într-o încăpere pe care refuză s-o părăsească altfel decât cu picioarele înainte. Marta, personajul principal al romanului, îşi dedică noua viaţă alinării suferinţelor mamei şi surorii sale, însă cei doi bărbaţi care au provocat toate aceste suferinţe nu îi lasă nici o clipă de linişte.

Între sentimentul datoriei şi legile sociale, între raţiune şi pasiune, o femeie se zbate să supravieţuiască.

Ideea ca adevarul si dragostea stau la baza unei relatii este cat se poate de utopica. Viata sociala si virtutiile formale sunt un pilon cat se poate de stabil al comunitatii. Dovedirea adevarului nu intereseaza pe nimeni in mod real, atat timp cat acesta nu aduce nimic nou si picant la o intreaga poveste suculenta.

Aparenta este in fond cea mai reala forma de existenta ... si pentru multi, singura.

Desi cartea se opreste asupra unei femei, dintr-o societate conservatoare, care primeste oprobiul pe baza unui zvon lansat de sotul ei (fara ca macar acesta sa aiba o dovada concludenta), problema existentei unui set de valori si virtuti formale (neimpartasite la modul real de fiecare om in parte, ci doar superficial - in acord cu grupul caruia apartinem) se dovedeste a fi un prezent continuu in mentalitatea umana.

Altfel spus, acel "E bine sa ... " pe care suntem gata sa disecam in fel si chip la modul teoretic sau mai rau sa il luam ca pe axioma venita din ce am auzit, devine masura de judecata pentru celalalt si nu se aplica niciodata la persoana intai.

Sentinta pornita de la o axioma simplificatoare este gata oferita!

Nuantele nu isi au locul intr-o asemenea gandire. In fond pozitia pro sau contra se reduce la o polarizare excesiva - alb sau negru! Singurul compromis, acela care inchide cat de cat gura lumii este ternul gri.

luni, 1 iunie 2009

Cartea lunii - Ierusalim, Goncalo Tavares



Motto:"Goncalo M. Tavares mi-a redat bucuria
naprasnica de a citi. Iar romanul Ierusalim e capodopera lui: o carteferoce,impecabila, de o frumusete sobra."

Helia Correia

Un puzzle incalcit al mintii umane, o definitie cinica a ororii de langa noi si o teama de propria fiinta guverneaza sobru intreaga lectura. Fiecare personaj in parte este un chip al fapturii umane, un alter ego.

Ierusalim este o carte a revelatiei interioare, in sensul descoperirii adevaratei naturi tainuite in fiecare clipa si cel mai adesea acoperita de comportamentul cotidian. O noapte defuleaza toti anii de refuz pe care un om de stiinta, o schizofrenica, un criminal si o prostituata ii aduna deopotriva.

Paradoxul cartii vine tocmai de la ideea ca orasul Ierusalim este cel mai adesea asimilat cu simbolul regasiri interioare, a redescoperiri mistice, divine chiar, dar ce natura lucrurilor pe care caracterele lui Tavares le infaptuiesc tin doar de revelatiile intrinseci si nu de aspectul pozitiv imprimat de simbol.

Ierusalim este o vesnica pendulare intre nebunie si ratiune, intre dragoste si oroare, intre crima si placere ... intre lumea de dincoace si dincolo de gardul ospiciului Georg Rosenberg.


vineri, 15 mai 2009

Un chip pe dos


Nu iubesc, nu urăsc ... ci devorez cu o cruzime fără margine orice urmă de sentiment şi fiecare picătură de voluptate!

Nu mă bucur şi nici nu mă întristez ... ci adun prin toate simţurile tandreţi ascunse şi le rumeg lent în restul clipelor mele.

Nu văd, nu privesc ... ci mă las purtat în privirile celorlalţi şi zgrenţuit şi văduvit de cea am mai de preţ în suflet

joi, 7 mai 2009

Festivalul de Film European 2009 la Bucuresti

Eveniment cultural ratat

După ce s-a făcut vâlvă în toata presa de pe la noi, ca in fine reuseste si ICR - ul sa organizeze altceva decât expoziţii Kinky, cu ponei roz care are pe fund o svastică tatuată, posibilitatea ca cineva, un muritor de rând, să ajungă la filmul de deschidere al evenimentului mai sus mentionat (si anume Gomorra) este nulă!

Va intrebaţi de ce? Răspunsul este unul singur... intrarea se face pe baza de invitatii, care s-au distribuit de la ICR.

Perfect!!! Deci si daca as vrea sa merg la un eveniment cultural ... nu se poate! Atunci domnilor, nu mai faceti informatia aceasta publica, pentru că dumneavoastra cei care lucrati acolo, vă folosiţi de un buget provenit din impozitele noastre!

Invitatiile se fac in mediile private, adică băieţii aia care îşi permit să îşi achite tot!!!!!!!!!!!!

În fond m-am trezit si eu să vă acuz că faceţi chermeze pe banul public... să îmi fie ruşine, nu-i aşa???

Iată cu ce ne ademeneşte ICR pe site-ul oficial "Ca în fiecare an, Festivalul devine o platformă unde se intersectează diverse culturi europene şi o multitudine de abordari şi opţiuni cinematografice: 39 de filme din 24 de ţări, de la comedii la drame, de la ficţiune la documentare, filme interesate mai degrabă de social, de lumea în care trăim, de oameni, de adevărul relaţiilor dintre ei şi de raporturile cu comunităţile din care fac parte."

Domnilor i-a puneţi mâna şi vă faceţi sali de cinema private, muzee particulare şi faceţi bani din cultură.... Pentru că ideea că din cultură nu se fac bani e una neaoş românească! Vă dau doar un exemplu de muzeu a cărui profitabilitate stârneşte invidia oricărui antreprenor: Muzeul Quartier din Viena.

Până una alta mie nu îmi rămâne decât un lucru de făcut..... să piratez tot ce prind (si o spun cu durere, dar asta e tara in care trăiesc!)

VIVAT HUBURI & TORENTI

miercuri, 1 aprilie 2009

Seom – The Isle

otto:Îmi construiesc filmele cu ura şi furia celui care vede lucruri, ce îi sunt cu neputinţă să le înţeleagă ... Încerc prin film să-i înţeleg pe oameni, dar şi să confrunt publicul cu întrebările importante ale existenţei. Kim Ki-Duk

Mi-am pus adesea problema fugii din lume pentru câteva ore sau zile, în ideea că aş putea să scap de ceea ce generic numim stres cotian. Acest tip de ruptură de lumea de zi cu zi nu înseamnă neapărat şi regăsire. Cordonul obilical se află în continuare în mintea noastră orinde ne-am afla. Izolarea devine doar un răspuns superficial pe care îl oferim problemelor curente.



Discuţia pe care doresc să o supun atenţiei dumneavoastră se referă tocmai la această ruptură şi accederea într-o altă lume. Filmul regizorului coreean, Kim Ki-Duk, denumit sugestiv, Seom (The Isle) este construit tocmai pe metafora a pătrunderii într-un unui univers magic.

Imaginile sunt cele care se succed într-o dinamică a tablourilor şi a sensului, dezvăluind drumul unei neofit spre un alt spaţiu. Paşii săi timizi îi sunt călăuziţi de un personaj enigmatic, o femeie mută, pe un lac adânc. Asemenea Styx-ul, ea este singura care face legătură cu lumea.

Efectul de magic sau mistic provocat creează o lume spirituală în care trăim zi de zi deşi adesea ne place să-o negăm. Integrarea şi împăcarea cu natura sunt primele percepţii pe care le desprindem la prima vizionare. Abia mai târziu înţelegem că metafora este cu mult mai adâncă şi conţine o viziune asupra vieţii. Nimic nu e gratuit în compoziţia cinematografică. Puţinele vorbe sau dimpotrivă mulţimea nemăsurată a lor în anumite momente au un rol clar.

Firul epic al filmului este simplu. Un criminal, căutat de poliţie fuge în munţi şi se cazează pe o căsuţă plutitoare a unui aplasament de odihnă şi pescuit, care este este administrat de o femeie mută. Pare să găsească aici liniştea de care avea nevoie, însă trecutul său pare să-l urmărească, nu numai în simboluri (peştele cu trupul sfârtecat) şi nevoi (cheamă o prostituată), ci şi în chip real (poliţia care face o razie pe lac).

Rezvolările nu vin de la sine, pentru simplu fapt că este bine ancorat în realitate şi în cutumele în care a crescut. Dacă el ar alege sfârşitul acesta ar fi doar unul… sinuciderea. Femeia mută, căsuţa plutitoare şi apa, care îl înconjoară, îi deschid drumul spre iubire, siguranţă şi linişte. Cele trei se confundă şi se întrepătrund, devenind până la final un tot unitar, deşi niciunul din acestea trei este un element stabil.

Conotaţia pe care unii o oferă legaturii violente de dragoste fizică dintre erolul filmului şi femeia cea mută este tot o rupere brutală de universul nostru şi de integrare pentru totdeauna în universul ei, în universul mitic în care renunţi la toate valorile civilizaţiei şi trăieşti integrat în natura. Aceasta în ideea că personajul feminin este o întruchipare a naturii şi că Kim Ki-duk oferă o viziune religioasă, de tip Zen, peliculei.

Totuşi dincolo de a eticheta un film după un altul, şi anume Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring), peliculă construită după un alt calapod, această violenţă sexuală, prezentă cei drept în toate producţiile regizorului, are mai degrabă rolul unei forme anume de comunicare şi relaţionare. Acest tip de interacţiune îl introduce pe fugarul neofit în lumea ei.

Apa devine elementul central al universului pe care ea îl ţese în jur. Atomosfera diluviană din care lumea pe care femeia o conduce se revarsă peste bărbat, înnecându-l. Ea îl salvează, îl botează, îl naşte, îl înconjoară şi în cele din urmă îl înghite.

Regăsirea într-o altă lume începe în sigurătatea în care ne naştem. Fuga rămâne undeva în urmă, adidoma unui drum pe care îl cunoaştem. În Universul cel nou pornim cu un strigăt şi ne afundăm încet în realitatea lui.

Drumul lui către Universul real nu are nimic de a face cu reculegerea, ci este presărat cu toate viciile umane: ură, violenţă, gelozie, infidelitate, crimă. Toate se afundă în adâncurile apei, se spală şi se înnoiesc şi nimic nu mai este ca înainte.

Construit ca un veritabil tablou, filmul nu are nevoie de explicaţii verbale. De fapt în cele aproape 100 de minute de film auzim doar vreo câteva zeci de replici şi acelea atent alese, tocmai pentru a păstra magia imaginii şi a simbolurilor.

Dacă personajele ar fi europene, după compoziţia imaginilor am putea spune că regia filmului a fost semnată de Tarkovski, Bergman sau von Trier. Povestea Insulei e un poem în imagini despre esenţa sufletului uman de pretutindeni, deşi simbolurile şi metaforele alese sunt de sorginte asiatică. Filmele lui Kim Ki-duk sunt metafore asupra existenţei şi puterii mistice umane. Metaforele sale sunt de o tristeţe şi o poezie crudă.