marți, 5 ianuarie 2010

Despre prostie si superficialitate...

Cică "Mama proştilor e intoteauna gravidă", spune foarte frumos Marin Preda. Încep să îi dau crezare la modul cel mai autentic şi lipsit de orice tip de metaforă.

Fără să jignesc pe cineva, cu fiecare zi mă îngrozesc şi mai mult de specimenele pe care le întâlnesc la fiecare pas.


Am crezut mereu că fiecare dintre noi avem momente şi zile în care suntem de-a dreptul bătuţi în cap (fapt ce se aplică din plin şi la subsemnatul), dar să nu reuşeşti să găseşti decât foarte rar oameni cu care să ai ce să discuţi este de-a dreptul înfiorător.

Să fii nevoit să laşi orice tip de idee cu o oarecare încărcătură pentru vorbe de ordin practic şi imediat, mi se pare de-a dreptul tragic. Conversaţia ideatică iese din calcul de la primele cuvinte.

Normalitatea oamenilor cu care mă înconjor, în viziunea mea, presupunea un standard uşor de atins din moment ce partenerul de discuţie ocupă un oarecare statut. Închis în această iluzie mi-e groază să descopăr o penurie de cunoştinţe la oameni tineri.

Îmi spunea cineva nu demult că acest tip de normalitate, cu bune şi cu rele, dar întotdeauna gata de a fi îmbunătăţit, este unul ideal pentru lumea în care trăim. Că este în fond forma perfectă şi aspirantă a normalităţii.

Sincer nu l-am crezut... Cu alte cuvinte doar puţini îşi doresc mai mult de la ei?

Se pare că da... Superficialitatea este mult mai comodă, iar compatibilitatea celor imbecili este mai uşor de obţinut. În principiu nu au multe să îşi potrivească.

Iată aşadar de ce e mereu gravidă...

Şi dacă idealul înseamnă pentru unii doar normal, atunci aceea nu au nicio şansă la fericire.

În minte îmi acum Pilda talanţilor şi mă îngrozesc pentru cei care au prea mulţi. Fiecare în parte reprezintă un dar şi o obligaţie, dar cu ce preţ îi înmulţeşti pe toţi?