marți, 27 septembrie 2011

DEMOLAREA ROMÂNIEI Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"

Poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, de numele şi activitatea lui Vasile Alecsandri, împreună cu altora din generaţia paşoptistă, se leagă conturarea primului stat naţional român prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859.

Vasile Alecsandri a fost considerat cel mai mare poet român până la afirmarea lui Mihai Eminescu, iar criticul literar Titu Maiorescu îl numea ... "cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul «Doinelor şi lăcrimioarelor», culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ..." (Convorbiri literare, 1871)

Dacă despre viaţa şi activitatea poetului se poate scrie doar la modul laudativ, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre modul în care urmaşii săi îi cinstesc memoria. Casa în care poetul s-a născut, în municipiul Bacău, în 1821, este în prezent o ruină în loc să fie un muzeu dedicat marelui om de cultură.

Istoria tragică a casei în care s-a născut Vasile Alecsandri

Istoria acestui imobil începe undeva în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cunoaştem faptul că poetul a moştenit casa de la părintele său, vornicul Vasile Alecsandri. Locuinţa făcea parte dintr-un ansamblu mult mai mare aflat în centru oraşului Bacău. Până la naţionalizare casa a rămas în patrimoniul familiei poetului. Ulterior o parte din ansamblu a fost demolat, însă locuinţa a fost inclusă pe lista monumentelor istorice în 1980. După Revoluţie, când teoretic lucrurile ar fi trebuit să devină mai bune, casa a revenit doamnei Florica Urziceanu, descendentă a poetului.
Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto cu starea jalnică în care arată imobilul

Aceasta, în anul 2000, a vândut casa către o firmă, Info-Terra, societate condusă de cetăţeanul italian Mario Maggi. Intenţiile cetăţeanului italian erau să demoleze clădirea şi să folosească terenul pentru alte construcţii, datorită faptului că se află în centru oraşului, însă clasarea construcţiei ca imobil de patrimoniu clasa A, l-a împiedicat să facă acest lucru.

Totuşi, ca şi în alte cazuri precum Moara Asan sau clădirea Palatului Adevărul din Bucureşti, proprietarul şi-a propus să aducă locuinţa la stadiul în care nu s-ar mai putea face nimic pentru ea. Mizând pe neimplicarea autorităţilor: Primărie, Consiliul Judeţean sau Direcţia Judeţenă pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bacău (DJCCPCN); administratorul firmei a continuat să nu facă nimic. În plus a cerut o sumă fabuloasă pe care ştia că nimeni nu o va plăti.

Într-un interviu dat ziarului Adevărul în 2010, conf. univ. Ioan Dănilă, de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, spunea că pretenţiile cetăţeanului italian din 2007 erau de "un milion de euro. După câtva timp a scăzut prețul. Acum vrea doar un sfert din această sumă pentru că i se pare o pacoste. Nu o poate restaura așa cum vrea el pentru că se află pe lista monumentelor istorice. Când a cumpărat-o nu știa acest lucru".

Totuşi nimeni nu este dispus să îi ofere suma cerută. Interesant este faptul că primarul oraşului Bacău, Romeo Stavarache, şi-a luat angajamentul chiar în 2007 să aducă imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri în proprietatea public a urbei. Mai mult chiar, prin hotărârea de Guvern H.G. 1424/ 2007 Consiliu Local a primit suma de 82.000 RON pentru documentaţia renovării clădirilor istorice şi de patrimoniu, dar autorităţile locale nu au realizat documentaţia cu pricina, care includea şi acest imobil.

Mai citeşte:
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În primăvara lui 2010 discuţiile reapar în momentul în care se decide achiziţionarea de către Primărie a unui fost depozit de cereale contra sumei de 450.000 de euro. La acel moment administratorul firmei Info-Terra era dispus să vândă casa, probabil şi din cauza crizei, contra sumei de 250.000 de euro. "E un preț corect. Suntem dispuși să-l plătim. Merita!", afirma atunci, Roxana Mironescu, viceprimarul municipiului Bacău. În schimb, același viceprimar considera că cei 250.000 de euro ceruți pentru casa lui Alecsandri reprezintă o sumă mult prea mare pentru bugetul local. "Nu avem bani. Este un buget restricționat anul acesta și probabil că așa va fi și la anul. Nu ne ajunge să acoperim nici măcar nevoile primare. Avem mari restricții financiare", a afirmat Mironescu.

O afacere cusută cu aţă albă

În toiul acestor discuţii între autorităţi şi firma Info-Terra, în iunie 2010, casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri îşi schimbă proprietarul: patronul italian al firmei devine proprietarul imobilului. Cu alte cuvinte Mario Maggi şi-a vândut sieşi casa nerespectând dreptul de preemţiune pe care statul îl are prin autorităţile care îl reprezintă în teritoriul. În plus nu există nicio hotărâre de Consiliul Local sau Judeţean cu privire la intenţia de a achiziţiona acest imobil la acea dată, contrar tuturor declaraţiilor făcute în presă. Ca să nu plătească taxe notariale prea mari cetăţeanul italian şi-a vândut casa pe care o avea în administraţie contra sumei de doar 50.000 de euro.
După modificarea proprietarului, în chiar prima zi a acestui an, imobilul suferă două incendii în aceeaşi zi. Din declaraţiile oficiale se pare că incendiile a fost provocate de oamenii străzii. Totuşi din declaraţia celei care a sesizat pompierii, Dorina Lăpușneanu, cel de-al doilea incendiu a fost provocat: "Era un grup mai mare de adolescenți care au stat, au fumat și la un moment dat au plecat. Doi s-au întors până la geam și când au văzut că ieșea flacăra au plecat. Atunci am anunțat din nou pompierii".

Controversate încep să fie declaraţiile edilului Bacăului după cele două incedii. Dacă până la finele lui 2010 a motivate, pentru presă, doar faptul că preţul este mult prea mare pentru buget local, în şedinţa de Consiliul Local de la începutul lunii februarie 2011 a refuzat să aprobe achiziţionarea imobilului contra sumei de 250.000 de euro. Motivaţia sa a stîârnit indignare între oamenii de cultură din Bacău. „Casa nu mai poate fi consolidată din cauza stării de degradare. Practic, trebuie construită din temelii alta nouă. Nu pot da 250.000 de euro pe un imobil pe care urmează să-l dărâm a doua zi". Primarul a propus fie cumpărarea pământului de sub locuinţă, fie realizarea unui schimb de terenuri cu proprietarul. Ambele variante duc însă spre acelaşi deznodământ: ridicarea din temelii a unei alte case identice ca arhitectură şi stil cu cea actuală.
„Există o diferenţă între restaurare şi reconstruire. Restaurarea se poate face de la temelie, dar se folosesc şi materiale de la vechiul imobil, iar la reconstrucţie se folosesc doar materiale noi. Fiind clădire de patrimoniu, trebuie restaurată şi nu reconstruită", susţinea cu acel prilej Ioan Dănilă, preşedintele executiv al Asociaţiei Culturale „Vasile Alecsandri". Acesta a mai precizat că, indiferent de ce soluţie va adopta în final Primăria, banii pentru restaurare vor fi asiguraţi de către alte instituţii din ţară. „Sunt bani de restaurare. Vor veni finanţări de la Ministerul Culturii, de la Universitatea «V. Alecsandri» şi de la sponsori", a adăugat Ioan Dănilă.

Proprietarul, "strâns cu uşa"

Tot în februarie ONG-ul respectiv, Asociaţia Culturală „Vasile Alecsandri", a trimis prin intermediul Prefecturii Bacău o notificare proprietarului italian prin care îl anunţau că nu a respectat legea privind protejarea monumentelor istorice. „În acest caz el va pierde clădirea, iar statul român trebuie să-i ofere pe ea un preţ stabilit de o comisie de expertiză agreată de Ministerul Culturii. Varianta aceasta este mai costisitoare financiar decât un schimb de terenuri", explica atunci profesorul Ioan Dănilă. Tot în februarie se clama faptul că "italianul va fi expropriat și va pierde dreptul asupra casei și a terenului situat la 100 de metri de imobil pentru că nu s-a ocupat de conservarea și îngrijirea monumentului. Vestea bună este că Primăria este decisă să-i ofere la schimb un teren în altă zonă a orașului", a mai spus Ioan Dănilă, care estima că imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri va intra într-un proces de restaurare cel mai devreme în această vară.

Vara a trecut şi lucrurile arată la fel de rău. Cele trei autorităţi, care ar fi fost capabile să rezolve situaţia, se declară neputincioase. Primaria şi Prefectura motivează lipsa banilor, iar Direcţia Judeţenă de Cultură şi Patrimoniu Bacău se spală pe mâini de imobil cu o amendă de vreo 10.000 RON, dată proprietarului, amendă contestată în justiţie de acesta. În plus şeful acesteia consider că singurul vinovat de situaţie este primarul. Poate şi din motivul că edilul are alte orientări politice decât şeful DJCCPCN, dar aceste aspecte contează mult prea puţin. Cert este faptul că atunci când s-ar fi putut interveni, când imobilul şi-a schimbat proprietarul - cel puţin în acte - nimeni nu s-a sesizat.

"S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"

Directorul Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Bacău, Petru Cimpoeşu (foto) care anul trecut, după ce imobilul a trecut din patrimoniul firmei Inter Terra în posesia administratorului acesteia, cetăţenului italian Mario Maggi, a declarat că situaţia clădirii "s-ar rezolva mai uşor printr-un seism", ne-a relatat într-un scurt interviu cum instituţia pe care o conduce a făcut tot ce a fost posibil, fără niciun fel de succes, pentru ca acest imobil să dispară pentru totdeauna.

"Domnule director care este situaţia casei în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri, imobil aflat în Bacău?

În cazul casei lui Vasile Alecsandri noi nu putem face mare lucru. Ceea ce a ţinut de noi am făcut. Am dat o amendă proprietarului, undeva între 8.000 şi 10.000 de RON. Această amendă nu a fost achitată, ci a fost constestată în instanţă. După ce a pierdut procesul proprietarul a făcut recurs, iar în prezent se judecă recursul. Acolo în primă instanţă trebuie cumpărat imobilul. După aceea, având în vedere că Primăria este eligibilă la fonduri europene, să înceapă restaurarea. Primarul de aici, din Bacău, a promis prin 2008 că va face chestia asta. Există chiar o hotărâre de Consiliu Local care-l mandatează să înceapă negocierile să cumpere, după care a renunţat, n-am mai cumpărat, a motivat că patronul italian care are casa a cerut prea mult şi a rămas aşa.

Ce sumă a fost cerută pe casă?

Nu ştiu exact. S-au vehiculat sume în jur de 700.000 de euro, dar nu-mi vine să cred. Eu cred că ei o dau şi cu 300.000 de euro, dar nu există, până una, alta, mă rog, voinţă. Pentru că acea casă este într-o zonă centrală şi are şi teren în jur, mă rog, din punct de vedere imobiliar. Povestea care v-o spun eu era din 2008, când preţurile imobilelor erau la apogeu. Acum probabil că ar mai fi scăzut. Primăria mai are şi posibilitate de expropiere din motive de utilitate publică.

Ştim că Primăria nu a făcut nimic, dumneavoastră n-aveţi nici o putere acolo?

Noi suntem o instituţie deconcentrată a Ministerului Culturii şi avem patru oameni la ora asta, avem numai sarcini de verificare, control şi, eventual, de penalizare la Legea 422/2001.

Cu alte cuvinte nu se poate face nimic dacă Primăria nu ia nicio măsură?

Fie Primăria, fie Consiliul Judeţean, adică oamenii care au bani sau cineva care are bani şi care vrea să facă ceva. Soluţia pe care noi am propus-o a fost asta ca acea casă să fie reintrodusă în circuitul public, să fie răscumpărată de la proprietari, care au cumpărat-o pe nimica toată, cu vreo 70.000 sau 700.000 de milioane (vechi - n.n.) sau aşa ceva, oricum cu o sumă modestă, şi putea fi răscumpărată, fie de administraţia judeţului, fie de administraţia locală şi transformată într-un centru cultural. Sigur nu poţi s-o faci într-un an, poţi s-o faci în zece ani sau în cincisprezece ani, important este să începi să lucrezi mai întâi la acoperiş, la structura de rezistenţă şi încet, încet. Legea asta de care vă ziceam, 422, prevede inclusiv obligaţia Consiliilor Locale de a aloca din buget o anumită sumă pentru restaurarea monumentelor istorice, sau pentru reparaţii, pentru că nu e singura care ar fi în patrimoniul Primăriei. Dar dacă nu au vrut n-ai ce să le faci şi în scurt timp, probabil, că va intra în colaps total, adică ea este deja într-un grad foarte avansat de degradare, abia mai stă, la cel mai cutremur se duce jos.

Şi nu e păcat de o casă de două sute de ani a unui dintre cei mai mari poeţi ai noştri să aştepte să fie dărâmată?

Păi sigur că este păcat, dar dacă asta este atitudinea comunităţii faţă de trecutul ei, ce poţi să-i faci? Comunitatea a ales un primar şi un consiliu local care o reprezintă, iar acest primar şi acest consiliu local nu este interesat de istorie, de 200 de ani, de Alecsandri şi de ce mai vreţi dumneavoastră. Din păcate, în momentul acesta s-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă."

Articol apărut în ziarul Adevărul, editia electronică în data de 27 Septembrie 2011

miercuri, 21 septembrie 2011

„Toate pânzele sus” - O evadare imaginară din Epoca de Aur

Având la bază unul dintre cele mai frumoase romane de aventuri ale vreunui prozator român, pelicula „Toate pânzele sus” este cu siguranţă unul dintre cele mai iubite şi mai vizionate filme româneşti din toate timpurile.

Mini-serialul i-a purtat pe români, cu suspans şi umor, la bordul goeletei „Speranţa”, dincolo de graniţele ferecate ale regimului Ceauşescu, spre tărâmuri la care puteau doar să viseze. Totul a avut însă şi un „preţ” pentru actorii din distribuţia filmului; dar ce preţ colorat şi frumos: artiştii s-au ales pentru toată viaţa cu „porecle”. Ion Besoiu va fi pentru totdeauna căpitanul Anton Lupan, Sebastian Papaiani va fi confundat cu Ieremia, pe Gherasim nu ţi-l poţi închipui altfel decât întruchipat de Ilarion Ciobanu, Jean Constantin este cel mai convingător Ismail cu putinţă, Adnana va avea întotdeauna chipul actriţei Julieta Szönyi, George Paul Avram va fi pentru eternitate Haralamb, Cristian Şofron va rămâne Mihu, Ion Dichiseanu va fi, în memoria tuturor, Pierre Vaillant, prietenul cel atât de căutat, iar pe Spânu nici ca ni-l putem închipui sub altă înfăţişare decât cea a lui Colea Răutu.

Ţinând cont însă c-au existat şi alte cărţi şi filme de aventuri în România, o întrebare se ridică: de ce filmul lui Mircea Mureşan a avut acest succes imens? Pelicula realizată în 1976 urmăreşte îndeaproape călătoria imaginată în roman de Radu Tudoran – acesta ar putea fi unul dintre răspunsuri. Dincolo de acesta însă, şi foarte important, e faptul că filmului îi lipsesc cu totul elementele de propagandă comunistă. „Toate pânzele sus” respiră un aer de liberate, la care se adaugă exploatarea unor aventuri desfăşurate pe mare; în plus, pelicula brevetează ideea unei prime călătorii a unui velier românesc către Patagonia – Ţara de foc. E o poveste simplă, fără vârstă, scrisă într-un moment de graţie şi ecranizată sub aceleaşi auspicii divine.
 
Fonduri cât pentru şapte lungmetraje

Providenţial pare, de pildă, faptul căatunci când regizorul Mircea Mureşan a propus ecranizarea romanului, la conducerea secţiei de cinema din TVR se afla nimeni altul decât marele actor de comedie Geo Saizescu. Şi nu doar că regizorul a obţinut aprobările necesare pentru realizarea filmului, dar pentru cele 12 episoade s-au alocat fonduri cât pentru şapte lungmetraje şi o echipă tehnică de peste 100 de oameni.

Deşi pelicula prezintă aventurile echipajului român în numeroase locuri din Marea Meditereană şi Atlanticul de sud, filmările s-au desfăşurat la Constanţa, Sulina, Midia, unde directorul de imagine, Marcel Bogoş, a recreat porturile prin care trecea goeleta „Speranţa”. Ţara de Foc a fost „reconstituită” însă în Bulgaria, cu ţigani locali în rolul sălbaticilor alcalufi (locuitori indigeni ai Patagoniei, ce trăiesc în zona canalui Beagle – n.r.). Echipa de filmare, fără actori, a ajuns până în Brazilia, cu „autostopul”, folosind un mineralier, care oricum făcea drumul până la Rio. Pe traseu s-au tras cadrele exterioare din Istanbul, Atena, Pireu, Marsilia, Saint-Malo, Rio de Janeiro, cadre care au fost apoi inserate în film. Totuşi, câteva dintre secvenţele cu uraganul prin care a trecut corabia românească în film au fost autentice, echipa de filmare şi actorii fiind surprinşi de o furtună puternică destul de departe în largul Mării Negre.
 
Finalul, diferit de cel imaginat de Radu Tudoran

Cum a ajuns Ion Besoiu în rolul lui Anton Lupan? Mircea Mureşan a avut un cuvânt important de spus aici; aceasta, de vreme ce actorul şi regizorul locuiau împreună în perioada respectivă şi cei doi au putut clădi personajul principal exact aşa cum îşi dorea Mureşan. Chiar şi câinele Labuş (Negrilă din carte) a fost ales tot de acesta. După ce câinele dresat, „distribuit” iniţial, de culoarea menţionată în carte, l-a muşcat de mână, regizorul şi-a adus la filmări câinele de acasă, o corcitură fără nicio oră de dresaj. Lăbuş era, în schimb, inteligent, asculta şi executa orice rugăminte venită din partea stăpânului său.

La capitolul „modificări” intră şi finalul filmului, care nu corespunde cu cel al romanului. Nunta lui Anton Lupan cu Adnana şi finalul indecis, în care căpitanul primeşte biletul în care află că Pierre a naufragiat într-un loc necunoscut în mijlocul Atlanticului, nu se regăsesc în acelaşi mod în peliculă. Regizorul Mircea Mureşan alege un sfârşit ciclic: Anton Lupan primeşte biletul, îşi găseşte prietenul pe care îl căutase atât (puţin cam uşor, cam repede şi contrar mersului cărţii) şi rezolvă şi „socotelile” cu piratul Spânu. Finalul rămâne însă deschis pentru noi aventuri: o călătorie către celălalt capăt al pământului, însă lipsit oarecum de suspansul oferit de roman.

Ce nu ştiti despre „Toate pânzele sus”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute de către marele public se numără faptul că, înainte de a scrie romanul ce stă la baza filmului, Radu Tudoran s-a retras la Brăila, unde a construit o corabie-velier, între 1945-1947, pentru a călători cu ea în jurul lumii. Pentru că nu a putut să-şi îndeplinească visul, autorul a aşternut pe hârtie isprăvile sale fictive, denumindu-le „Toate pânzele sus”. Un alt lucru mai puţin ştiut este acela că actorul George Paul Avram, care l-a întruchipat în film pe Haralamb, a fugit din România comunistă în 1987,din cauza represaliilor la care a fost supus de un important director din Ministerul Culturii de la acea vreme. Avram a fost repus în drepturile de cetăţean român abia în anul 2005.

În general, în lumea largă, filmele care au creat o puternică impresie publicului se aleg cu un mic muzeu, unde sunt exploatate turistic imaginile familiare acestuia, însă corabia „Speranţa”, construită de Marian Doboveanu (comandant căpitan rang III de marină), a sfârşit la fier vechi, fiind tăiată în bucăţi.

Filmul a început să fie difuzat de Televiziunea Română la 15 martie 1977. În anul cu pricina, „căpitanul” Ion Besoiu şi soţia lui de atunci locuiau la regizorul Mircea Mureşan. Dar cum casa acestuia se dărâmase la cutremur, stăteau toţi la Irina Petrescu. Acolo au văzut primul episod din „Toate pânzele sus”, o premieră tristă pentru cei care au investit mai bine de doi ani în filmări.

Povestea nu se încheie aici: călătoria goeletei „Speranţa” i-a inspirat pe Marius şi Cătălina Albu, care, la bordul velierului „Phoenix”, şi-au propus în 2009 să refacă traseul aventurilor parcurs de celebrul echipaj şi corabia lor. În prezent, „Phoenix” se află în reparaţii în Brazilia, după ce, atunci când se aflau la 800 de mile de destinaţia lor Ţara de Foc, randa (adică vela principală) s-a rupt şi motorul a început să cedeze; iar în anumite porţiuni ale ambarcaţiunii a apărut putregai. Echipajul se află acum – am putea spune – în aşteptarea unui Martin Stricland, un sponsor, care să îi ajute să ducă la îndeplinire traseul, până acum doar imaginar, al goeletei „Speranţa”. (Mai multe informaţii despre această călătorie, găsiţi pe www.panzelesus.explorer.org.ro).

luni, 19 septembrie 2011

Nod în gât


Cuvintele s-au ascuns de mine. S-au îngropat în tăcere şi oricât de disperat le-aş căuta simt că nu vor să mă asculte. Stau în găoacele murmurului timide şi fără puterea de însufleţire pe care corzile vocale le-ar putea-o da. Privirea refuză şi ea să spună prea mult, iar mintea – motorul tuturor, este handicapată. Următorul rând se opreşte în lungile puncte de mai mult, de mai dens pe care nu pot să le exprim … vreau o licărire.


Dar în locul acelui fior inocent, un val de mizerii se înalţă. Îl privesc. Nu îl vreau înaintea mea şi nici măcar un cuvânt nu aş scoate despre el dacă doar ar sta acolo în faţa mea, dacă aş găsi o formulă salvatoare prin care să îl ocolesc. Închid ochii - Abracadabra! În zadar! E tot acolo şi mă înec în el fără ca să pot face ceva ca el să nu îmi mânjească literele. 
Aş pleca încet înapoi, dar nimeni nu mă mai primeşte. Mă întorc, îmi las capul în jos şi îmi văd cuvintele tinereţii şi calc pe fiecare sunet pentru a mă înalţa. Ştiu că nu voi putea să trec pe deasupra giganticul val. Nu are rost să mă împotrivesc, dar mai ştiu că altceva nu mi-a rămas decât literele de odinioară, mânjite acum.

Vreau un articol în note muzicale. Nu cunosc o altă metodă de uitare mai bună ca muzica. dacă aş putea m-aş ascunde şi eu... în spatele cheiei sol!

vineri, 16 septembrie 2011

Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO

Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultimul deceniu, cu privire la creştinismul timpuriu de pe teritoriul ţării noastre, are în prim plan cetatea romană de la Halmyris din Dobrogea, aflată la 2 km de localitatea Murighiol.În 2001, cercetătorii descopereau cele mai vechi moaşte creştine din spaţiul românesc, aparţinând unor martiri ucişi în timpul împăratului roman Diocleţian, în anul 290.

Click aici pentru mai multe fotografii


Dobrogea este una dintre cele mai cosmopolite regiuni ale statului român, cu o istorie aparte, paralelă cu cea a celorlalte provincii româneşti, însă moştenirea lăsată nouă ţine de asumarea şi păstrarea religiei creştine. În Scythia Minor (Dobrogea) şi Moesia Inferior (Bulgaria) au rezidat centrele episcopale de convertire şi coordonare a misionarilor care au creştinat pe protoromâni.

Prin descoperirile din ultima perioadă făcute la Halmyris, mai exact cripta de sub altarul Bazilicii Episcopale, se atestă faptul că şi aici era un centru episcopal.

Săpăturile arheologice începute în 1981 au relevat continuitatea vieţii în această zonă încă din prima jumătate a epocii fierului, corespunzând perioadei getice (sec. IV-I î. Hr.), când localitatea a primit numele grecesc Halmyris. În perioada romană timpurie (sec. I-III d. Hr.) a fost construită prima fortificaţie din piatră, staţie a flotei dunărene „Classis Flavia Moesica”, iar în epoca romană târzie (sec. III-VII), castrul militar se transformă într-un important oraş înconjurat de ziduri de apărare, în interiorul cărora s-au construit clădiri administrative, civile şi o bazilică. Dovezi găsite sub altarul Bazilicii Halmyris atestă urbea ca Episcopie a Scythiei Minor la sfârşitul secolului al V-lea. Lângă cetate se găseşte aşezarea civilă de epocă romană, atestată prin mai multe inscripţii (unice în Imperiul Roman) care menţionează „Vicus Classicorum” (Satul marinarilor), aparţinători ai flotei dunărene mai sus menţionate. Ulterior, atacurile avaro-slave din secolul al VII-lea au condus la abandonarea oraşului.

Revenind la importanţa spirituală a locului, cel mai important element descoperit odată cu moaştele este inscripţia din interiorul criptei. Aceasta identifică osemintele ca aparţinând preotului Epictet şi monahului Astion, a căror viaţă şi pătimire este prezentată în Acta Sanctorum: „martiri ai Halmyrisului din Scythia”.
La zece ani de la excepţionala descoperire, măsurile de conservare şi valorificare turistică fie lasă de dorit, fie lipsesc cu desăvârşire. Abia în anul 2006 au fost întreprinse primele acţiuni de conservare a importantelor decoraţiuni pictate în interiorul criptei: ridicarea unei construcţii de lemn deasupra bazilicii. Însă este greu de explicat cum într-un interval de zece ani nu s-a întreprins nimic pentru înlocuirea stratului „protector” de stuf de deasupra criptei cu un sistem capabil să reţină praful şi zăpada.

Cât priveşte construcţia unui microclimat, care nu doar să protejeze, dar să şi facă accesibilă vizitarea locului în bune condiţii de către turişti, este greu de crezut că se va petrece curând; aceasta, pentru că notele predominante vizavi de monument sunt zgârcenia autorităţilor şi indisponibilitatea specialiştilor capabili să realizeze un proiect în acest sens. Dacă am spune că fondurile sunt dirijate spre alte obiective de o mai puţină importanţă ni s-ar putea obiecta că monumentul mai poate fi găsit pe hartă şi că urme ale decoraţiunilor şi ale inscripţiei pictate încă mai pot fi văzute în interiorul criptei paleocreştine de la Halmyris. Înţelept ar fi însă să ne mândrim cu acţiunile noastre, şi nu cu lucrurile datorate şansei.

Material apărut în Historia, nr. 117, Septembrie 2011

marți, 6 septembrie 2011

Muzica de azi ...

Ma intorc cu obsesiile mele muzicale ... Cu acele momente de evadare, cand biroul nu mai e o povara.

Mi-a placut mult filmul a cărui soundtrack este această melodie. Nu pentru că ar fi neaparat o capodopera, ci pentru că are o mare de neasteptat şi un pic de optimism. Nu vreau să elaborez nimic, de aceea mă opresc aici. Enjoy the music!

vineri, 2 septembrie 2011

«Actorul şi sălbaticii», un strigăt mut la adresa dictaturii comuniste

„Actorul şi sălbaticii” (1975), filmul lui Manole Marcus, avându-l în rolul principal pe marele actor român Toma Caragiu, este cu siguranţă una dintre cele mai reuşite pelicule româneşti realizate în perioada comunistă. Şi, poate, în acelaşi timp, cel mai bun film al actorului care urma să piară doi ani mai târziu, în tragicul cutremur din martie 1977.

Pelicula pune problema libertăţii de exprimare a artistului şi a pericolului pe care îl presupune implicarea sa în problemele sociale existente într-o lume dictatorială. Filmul este inspirat din viaţa actorului Constantin Tănase, vedetă a teatrului românesc de revistă, care a cultivat cupletul satiric şi politic în perioada interbelică. Acestea sunt, poate, singurele elemente de veridicitate care leagă personajul jucat de Toma Caragiu, Costică Caratase, de actorul interbelic Constantin Tănase. Apropierea dintre cei doi se realizează mai mult prin povestea secundară a filmului, în care Caratase o descoperă şi o lansează în lumea muzicii pe slujnica din casă. Iar Constantin Tănase, se ştie, e cel care o lansează în trupa sa, „Cărăbuş”, pe nimeni alta decât pe Maria Tănase.

Cum se împletesc un film şi un destin
„Actorul şi sălbaticii” spune povestea celebrului teatru de revista „Vox”, al cărui director este Costică Caratase. Trupa de actori pregăteşte un spectacol în care numărul de rezistenţă este o virulentă şarjă la adresa nazismului, a lui Adolf Hitler şi a Gărzii de Fier. Atât Caratase, cât şi textierul său, Ionel Fridman (jucat de Mircea Albulescu), sunt somaţi de legionari să renunţe la idee. Prima victimă a legionarilor este Ionel Fridman, asasinat în prezenţa lui Caratase pentru că terminase textul spectacolului sfidând ameninţările. Caratase, un mare comic al Bucureştiului din anii războiului, rezistă presiunilor legionare care-i cer edulcorarea satirei, plătind cu viaţa îndrăznelile.


La polul celălalt e viaţa actorului care a inspirat acest film. Într-adevăr, la începutul perioadei interbelice, Constantin Tănase a creat trupa „Cărăbuş”, împreună cu care urma să creeze o tradiţie de teatru de cabaret şi revistă pe parcursul următorilor 20 de ani; tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcţionează încă la adresa fostului „Cărăbuş”, pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureştiului. Problemele sale cu legionarii sau cenzura carlistă, atent punctate în peliculă, sunt însă complet necunoscute în biografia lui Tănase; sau, oricum, mult prea mici pentru a constitui subiect de film. Ce se ştie cu siguranţă, din viaţa artistică a lui Tănase, e că venirea Armatei Roşii şi actele abuzive petrecute în răstimpul scurt de la 23 august 1944 şi până la moartea actorului, în 29 august 1945, i-au oferit acestuia suficiente subiecte de criticat – iar criticile sale au atras după sine crearea unui lanţ de inamici.

Filmul este un strigăt mut la adresa regimului dictatorial în care România se găsea, regim care l-a suprimat pe Tănase. Însă atacurile nu sunt directe. Ţinta propagandei comuniste, chiar şi la 30 de ani de la finalizarea războiului, erau legionarii şi fascismul. Aceştia sunt sălbaticii împotriva cărora luptă prin satiră şi umor Caratase, sălbaticii care îi răpun cel mai bun prieten, sălbaticii din cauza cărora la final face infarct.

„El tic, eu tac, el tic, eu tac”

Poate una dintre cele mai mari deosebiri între realitate şi film, dincolo de perioadele total diferite în care se petrece acţiunea, este conturarea imaginii profesorului Nae Ionescu (în film, acesta apare sub numele de Guţă Popescu). Diabolicul lider Guţă Popescu este cel care stă efectiv în spatele acţiunii de stopare cu orice chip a reprezentaţiei lui Caratase. În realitate, chiar şi după remitizarea perioadei interbelice, după 1990, incluzându-l aici şi pe Corneliu Zelea Codreanu, nu se ştie cât de strânse au fost relaţiile dintre Căpitan şi Nae Ionescu. Se ştie că Nae Ionescu era simpatizant al Legiunii, dar nu se ştie cât de mult era de acord cu modul lor de a acţiona.

Şi dacă în peliculă sfârşitul lui Caratase este clar – artistul face infarct - , moartea lui Constantin Tănase, din 1945, e învăluită în mister. Actorul, dorind să ironizeze obiceiurile soldatului rus de a rechiziţiona ceasuri, a scris cupletul „Davai ceas”: „Rău era cu «der, die, das»/Da-i mai rău cu «davai ceas»/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai ceas, davai moşie/Haraşo, tovărăşie”. După mai multe reprezentaţii, Constantin Tănase a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul uşor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi, şi-a deschis pardesiul, scoţând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort. Zvonurile vorbesc că soldaţii ruşi l-ar fi omorât. Oficial, Tănase ar fi murit din cauza unui blocaj renal; cauza însă este din nou sub semnul întrebării – un tratament cu vreo 20 de aspirine pe zi recomandat de medic.