marți, 29 noiembrie 2011

Black Friday in Romania

Cum obisnuim sa importam de la americani cam tot in materie de traditii comerciale, weekendul asta este Black Friday!  De fapt cam in primele 2-3 ore s-a cam incheiat tot ce ai fi putut sa gasesti la niste reduri importante. Eu sunt printre cei care se va uita la televizor, după aproape 2 ani în care nu am avut in casa un astfel de aparat. Nu ma intelegeti gresit, ma bucur nespus, dar sunt cateva lucruri din care ai nostri ar trebui sa aiba de invatat.


Unele companii inscrise in aceasta campanie, care nu doar ca s-au lipit în ultima clipă, dar nici nu si-au facut temele au dovedit că nici nu merită să fie luate în seamă vreodată când vrei să îţi achiziţionezi ceva şi asta pentru că deşi aceste firme care vand echipamente IT, nu s-au gandit nicio clipa ca le vor pica site-urile. Mai mult, nu şi-au pus problema că serverele lor nu pot sustine peste 100 de unici pe secunda/ 5000 pe minut si asa mai departe si au avut o mare surpriza spre enervarea celor care au stat pana la  01.00 incercand ma vada macar minusculele reduceri ale celor de la PC Garage. Ceva mai bine la acest capitol au stat Emagul care a fost singurul pregatit si promotor al acesti campanii. Totuşi între 5 - 7 AM tot ce au avut la o reducere de Black Friday s-a vândut în suierat de înjurături şi de F5 disperate pentru a plasa comanda. Despre ceilalti, nu pot remarca alte lucruri decât cele amintite la PC Garage: S-au trezit că Emag-ul şi Franco vrea să le ia caimacul cadourilor de sărbători şi s-au lipit la o campanie pentru care nu erau pregătiti.

Deci puteti sa incercati ca la anul sa nu mai fie asa... dar dacă lucrurile se fac ca la noi la români, «până la anul mai e mult!» şi  «să fim noi sănătoşi până atunci!»

P.S. Luni am primit televizorul

Ultima clădire de Poştă rămasă de pe vremea lui Carol I, aproape de dispariţie

Pentru mulţi dintre locuitorii municipiului Călăraşi, prezenţa posacă şi mizerabilă a Poştei Vechi a devenit o constantă. Degradarea edificiului, accentuată după 1990, a dus ca azi, locul unde odinioară unde se oficiau căsătorii sau se pronunţau sentinţe de judecată să fie o ruină în adevăratul sens al cuvântului.

Clădirea, impunătoare pe vremuri, este înscrisă în Lista Monumentelor Istorice ca edificiu de categoria B. Această încadrare nu îi ştirbeşte cu nimic din importanţă. Construită înainte de anul 1894, clădirea servea ca sediul poştei, fiind printre puţinele clădiri cu această destinaţie rămasă în România. În plus, imobilul, împreună cu restul ansamblului din care face parte, ilustrează proiectul edilitar, desfăşurat în fiecare oraş de provincie în timpul regelui Carol I.

Despre importanţa monumentului, domnul director al Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional, Sorin Danciu, a adăugat: „Clădirea face parte din structura urbanistică veche a oraşului. Este un triunghi în care se găsesc sediul actual al Prefecturii, sediul actual al Primăriei şi Poşta Veche. Pentru că noi am restaurat şi clădirea Direcţia pentru Cultură, care pe vremuri era casa unui negustor de cereale, una din clădirile mari din oraş, practic se va reface un patrulater care are în cele patru laturi această imagine a oraşului vechi. Din acest motiv, noi ne-am luptat foarte mult ca să restaurăm clădirea Poştei Vechi. Până în momentul acesta, s-au realizat două proiecte în acest sens. Ultimul, despre care se ştie mai puţin, este depus de Primărie, la Ministerul Dezvoltării, la ministrul Elena Udrea şi se pare că va veni şi finanţarea."
Click pe imagini pentru mai multe imagini cu Poşta Veche



Cum a ajuns monumentul în acest stadiu
În perioada comunistă, clădirea Poştei Vechi era sediul Tribunalului, respectiv Casei de Căsătorii. Dezastrul a început după 1990, când aici s-au instalat familiile de rromi. În perioada 2000-2004 s-a încercat declasarea clădirii pentru a putea fi demolată, însă Comisia de Patrimoniu nu a permis acest lucru. De atunci, a rămas împrejmuită de panouri înalte pentru ca nu cumva trecătorii să fie răniţi de bucăţile de zidărie care se desprind, dar şi pentru a nu deveni loc de refugiu pentru oamenii străzii. În anul 2004, luna decembrie, ca urmare a unei hotărâri de Consiliu Local, clădirea „Poşta Veche" a fost concesionatã de către Primăria Călăraşi, pe 49 de ani, firmei DELTA ACM 93 S.R.L. Această companie a încercat în martie 2006 să demoleze ilegal clădirea, însă după ce a dărâmat acoperişul, reprezentanţii Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Naţional au depus plângere penală la poliţie şi lucrările s-au întrerupt.

Chiar şi în aceste condiţii, lucrurile au devenit şi mai încurcate pentru că s-a ajuns în instanţă, iar procesul a durat doi ani, timp în care, fără acoperiş, starea de degradare s-a accentuat. „Am luat iniţiativa de a da în judecată această firmă. Nu au niciun drept să dărâme absolut nimic din imobil pentru că face parte din patrimoniul naţional", spunea, la acel moment referentul de specialitate în probleme de patrimoniu al Direcţiei de Cultură Călăraşi, Florin Rădulescu, într-un interviu pentru ziarul "Adevărul".

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO
Directorul Direcţiei de Cultură Călăraşi indică şi el acelaşi principale motive, la care mai adugă unul, şi anume atitudinea proprietarul, Primăria Călăraşi, în mandatul fostului primar.

Monumentul a ajuns în felul ăsta din mai multe motive. În primul rând, pentru că după 1990 a devenit spaţiu de locuit pentru grupuri de rromi. Pe lângă faptul că nu s-a mai ocupat nimeni de clădire, în anul 2001, primarul de atunci ne-a cerut să le dăm aprobare ca să fie demolată. Noi, Direcţia de Cultură, ne-am opus. Am avut o reuniune de patrimoniu aici la Călăraşi, unde am invitat specialiştii să vadă clădirea. Atunci căzuse o parte din zid şi toţi au spus că nu se poate să se accepte demolarea. Ulterior am aflat că este singura clădire de Poştă de acest tip care mai există în România. Primarul de atunci, Daniel Ţuţuianu, s-a supărat foarte tare pentru că nu am aprobat declasarea şi a spus: „Dacă nu-mi daţi voie să o demolez, nu mai bag nici un ban în ea. Să cadă! Aştept până s-o prăbuşi". În 2005, când la Primărie a venit Nicolae Dragu, el a dorit să investească în imobil şi ne-a mulţumit că ne-am luptat cu administraţia de atunci să nu o dărâme. Totuşi, demolarea acoperişului s-a făcut fără autorizaţie, noi am intervenit imediat şi s-a ajuns la dosar penal. Firma s-a oprit din lucrarea respectivă.

S-a făcut o mare greşeală atunci că s-a umblat la acoperiş, că era mai protejat. Am făcut reclamaţie la Poliţie, s-a făcut dosar penal, constructorul acela s-a oprit, pentru că ştia despre ce este vorba, cu toţii ştiu, dar se prefac că nu au habar. Cu ocazia aceea, primarul s-a implicat foarte mult ca să găsească finanţare. A fost destul de dificil, însă anul trecut a avut mai întâi prima promisiune de finanţare. S-a făcut un proiect, înaintat anul trecut celor care ar putea să finanţeze, după care arhitectul Polizu, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi, a făcut al doilea proiect, împreună cu echipa sa, care astăzi, când am vorbit cu primarul, nu doar că este depus la Ministerul Dezvoltării, dar avem şi promisiunea că în ianuarie va începe finanţarea."

Ce s-a întâmplat pe parcursul lui 2011
Articolul de la începutul anului din Adevărul, citat mai sus, concluziona că pierderea acestui edificiu este doar o problemă de timp. „Fără acoperiş, fără geamuri, plină de moloz şi cu bucăţile de cărămidă ce se desprind zi după zi, e greu de crezut că va mai apuca marea reabilitare pe care primarul municipiului, Nicolae Dragu, o plănuieşte. Acesta spune că s-a efectuat deja un proiect ce presupune restaurarea la forma iniţială a clădirii şi transformarea acesteia în Muzeul Poştei. «Am depus deja un proiect de reabilitare Ministerului Culturii şi aşteptăm un răspuns. Cel mai devreme anul viitor vom afla dacă este inclusă pe lista Ministerului pentru a se efectua aceste lucrări», explica primarul Dragu la momentul respectiv.

Tot atunci se remarca şi dispariţia documentelor ce atestau existenţa clădirii, multe dintre acte fiind distruse recent. Potrivit declaraţiei de la începutul anului a directorului Arhivelor Naţionale, Nicolae Ţiripan, „nu există nimic clar referitor la fosta Poştă, totul este în ceaţă".

Premisele sub care se încheie anul par ceva mai optimiste, cel puţin din spusele directorului Direcţiei de Cultură: "În principiu aceasta este promisiunea pe care a obţinut-o primarul, că din Ianuarie se va începe lucrul. Vă daţi seama e şi an electoral şi e posibil să se întâmple. Noi ne-am dat tot concursul ca acest restaurarea acestui imobil să fie unul din obiectivele prioritare ale Primăriei în 2012. Precum v-am spus: i-am sprijinit în obţinerea rapidă a vizelor la comisie, şi pentru proiect. Ideea este că fiind singura clădire de poştă de acest tip care s-a păstrat, nu au fost de acord să se intervină în interior. Cineva venise la un moment dat cu ideea să refacă numai partea din faţă, cum este hotelul din Bucureşti, de pe Bulevardul Victoriei, care a păstrat intrarea (faţada) Teatrului Naţional. Nu s-a acceptat, ci s-a mers pe un proiect ce prevede restaurarea clădirii în totalitate. Noi, dacă am reuşit să restaurăm sediul Direcţiei pentru Cultură, casa Marinache Popescu, precum şi anexa din curte, Casa Grăjdarului, am arătat că se poate ca într-o clădire căzută în ruină să putem organiza azi un spaţiu de expoziţii. De asemenea am demonstrat că orice clădire de patrimoniu are o şansă. Oricât ar fi de ruinată, se poate ceva dacă există bani şi oameni care să facă treaba asta.

Cu alte cuvinte, ne aşteptăm cam în doi ani de zile să găsim acolo un centru cultural?
Noi aşa sperăm. În principiu Primăria ar dori să facă Muzeul Poşta Veche, dar nu va fi un muzeu al Poştei, ci se va păstra denumirea, iar clădirea va fi dată muzeului. Şi actualul sediu al Primăriei va fi muzeu de artă, pentru că tot la anul se mută Primăria în clădirea complexului Centrului de Cultură şi Administraţie „Barbu Ştirbei", unde e şi consiliu judeţean.

În momentul de faţă am două obiective de patrimoniu la care ţin foarte mult: Negoieşti, unde este o biserică - e singurul proiect pe care am reuşit să obţinem fonduri europene ( În secolul al XVII-lea, o să vă mire, dar aici era una dintre cele patru capitale ale Ţării Româneşti, după Târgovişte, Curtea de Argeş şi Bucureşti. Există documente care arată că domnitorii în acel veac aveau la Negoieşti reşedinţa de vară); şi Poşta veche din Călăraşi. Voi încerca să fac tot ce am făcut pentru sediul Direcţiei pentru Cultură, care era şi acesta în ruină, şi pentru cele două amintite mai sus."

Deşi starea Poştei Vechi este alarmantă, ne bucură aplombul cu care domnul director ne-a vorbit despre acest proiect. Valoarea estimată a reabilitării se ridică la suma de un milion de euro. Vom urmări în continuare lucrurile care se petrec la Călăraşi şi vă vom ţine la curent cu ce se întâmplă acolo, pentru că până în ianuarie 2012 nu mai este mult. Ne-ar bucura ca cele prezentate de directorul Direcţiei de Cultură să se petreacă întocmai, dar aşa cum practica ne-a obişnuit, până la proba contrară, ne păstrăm o doză scepticism.

miercuri, 23 noiembrie 2011

Directorul Direcţiei de Cultură Suceava acordă atenţie mai mult propriei imagini decât Patrimoniului

În articolul "Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina", apărut în numărul din noiembrie al revistei Historia, trăgeam un semnal de alarmă cu privire la starea de conservare a monumentelor înscrise în Lista Patrimoniului UNESCO din judeţul Suceava. Mai exact, articolul prezenta problemele cu care se confruntă bisericile pictate din nordul Moldovei, pe baza unui raport întocmit de specialiştii Departamentului de Monitorizare a Monumentelor Istorice, din cadrul Muzeului Bucovina.

La momentul acela am considerat de cuviinţă să vorbim cu cineva direct implicat în această problemă. Documentul era adresat Consiliului Judeţean Suceava, dar au fost înştiinţate toate celelalte instituţii responsabile de cultură, patrimoniu şi culte: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor. După ce l-am căutat, fără succes, pe preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Gheorghe Flutur, am considerat că directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava, domnul Aurel Buzincu, e cea mai avizată persoană să comenteze acest raport.

Spre surprinderea noastră domnia sa s-a arătat peste măsură de revoltat că "Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice din cadrul Muzeului Bucovinei şi-a permis să întocmească acest document" şi a refuzat să răspundă întrebărilor noastre, scriam în articol. "Amintim domnului director că acest departament a luat fiinţă în 2007, cu aprobarea Consiliului Judeţean, a Ministerului Culturii şi a Guvernului României, tocmai pentru a realiza acest tip de rapoarte."

Raportul cu privire la starea de conservare a monumentelor din Judeţul Suceava înscrise în lista patrimoniului mondial
În continuare menţionam că "domnul director Buzincu, numit în funcţie în anul 2010 (când au luat fiinţă Direcţiile de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional, ca instituţii deconcentrate ale Ministerului Culturii, prin H.G. 90/ 2010), ar fi trebuit să fie la curent cu aceste rapoarte (făcând referire şi la cel publicat în mai 2009), chiar dacă acest tip de departament există, pentru moment, doar la Muzeul Bucovinei din Suceava."
Există două precizări pe care se cade să le facem, aspecte ce nu îl absolvă de vina de a nu cunoaşte activitatea Departamentului de Monitorizare a Monumentelor Istorice. În primul rând, domnul director a fost renumit în această funcţie în 2010, după un mic incident derulat între lunile mai-august. În tot acest timp funcţia a fost ocupată de Daniel Hrenciuc. A doua precizare ţine cadrul legislativ în care îşi desfăşoară activitatea direcţiile de cultură: într-adevăr acestea au fost înfiinţate în 2001, însă atribuţiunile şi competenţele în baza cărora funcţionează au fost stabilite prin H.G. 90/ 2010.

La momentul la care am scris acel articol, după discuţia telefonică purtată cu domnul Buzincu, am considerat că nu se cade să o reproduc în material. Faptul că domnul director nu a dorit să-mi răspundă este alegerea sa, deşi potrivit legii 544/ 2001 privind liberul acces la informatiile de interes public ar fi trebuit să o facă, întrucât ocupă o funcţie publică. Totuşi este alarmant faptul că domnia sa nu-şi cunoaşte îndatoririle de serviciu, având grijă mai mult de propria imagine, decât de starea patrimoniului.Astfel, după apariţia articolului mai sus menţionat, domnul director a găsit de cuviinţă să aibă o replică la cele scrise într-un comentariu postat pe site-ul Historia.ro. Vom reproduce "in corpore"(cu greşelile de rigoare) cele scrise de domnia sa, pentru acurateţea informaţiilor.

Comentariul domnului Aurel Buzincu
"N-ar trebui sa ma afecteze ceea ce faceti Dvs. cu acest articol, doar ca - pe langa ca ma denigrati din ignoranta si rau intentionat -, imprastiati in lume bazaconii intr-o romaneasca relativa, in neprofesionalism, neinformat, superficial.
Iata o proba de limba stricata fara sa va oblige cineva - probabil cum nu va obliga nimeni nici sa scrieti:

"Mănăstirea simbol a bisericilor pictate din nordul Moldovei este, fără nicio îndoială, cea de la Voroneţ. Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe este ctitoria marelului domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, şi a fost ridicată în 1488. Locaşul se bucură de o mare faimă printre iubitorii artei medievale datorită a două caracteristici ale picturii sale..."
Exista aici cate greseli vrei pentru a da elevilor de clasa a VII-a un exemplu graitor de maltratare a limbii romane.
In alin. urmator, vorbind despre "pierderea aderentei mortarurilor de la... trotuar" sau despre atacul ...cariilor (asupra bisericii de la Voronet!), va dovediti departe de cunostintele elementare ale domeniului despre care vreti neaparat sa comunicati. Nici Probota, pe urma, n-a fost ridicata cum spuneti. Nici la Moldovita nu e vorba de un pericol ca cel de care vorbiti (chiar asa, intre noi fie vorba, oare de ce trebuie sa rezulte din articolul Dvs. ca Moldovita sta cel mai bine?...)
Si tot asa.
Cand m-ati cautat la telefon, v-am spus, daca vreti sa va amintiti, ca v-as recomanda ca, intrucat problematica este complexa si lucrurile sint un pic complicate, inainte de a discuta despre acest raport (n-am, profesional, nici competenta, nici obligatia si nici dorinta de a-l comenta), sa consultati legislatia cu privire la monitorizarea monumentelor UNESCO. Asta ca sa le puteti fi util monumentelor, intrucat mi-am imaginati ca va doriti asa ceva.
Atat. Si, fireste, mi-a indus o stare de neplacere faptul ca vreti sa scrieti, pentru o publicatie de specialitate, precum am inteles atunci, un articol despre monumentele UNESCO din Suceava doar ...vorbind la telefon.
Ceea ce iata ca se poate.
Domnule, trebuie sa stiti ca institutia pe care o conduc (nu din 2010 si care nici n-a luat fiinta cand ziceti Dvs.) este mult mai preocupata decat credeti de aceste monumente si detine, in legatura cu ele, informatii mult mai numeroase, mai precise si mai detaliate decat raportul in cauza - pe care il cunoastem foarte bine si il apreciem ca demers folositor.
Stam insa de vorba numai cu profesionistii!
Conf. univ. dr. Aurel BUZINCU,
Director executiv al DCPN Suceava"


În primă instanţă, am considerat că nu se cuvine nici măcar să răspundem acestui comentariu, dar câteva detalii pe care, din considerente de respect, nu le-am prezentat în articol cu privire la discuţia telefonică au fost prezentate denaturat. Intenţia noastră a fost de a-l întreba pe cel care răspunde în teritoriu de patrimoniu naţional dacă a luat la cunoştinţă de raportul în cauză şi dacă ar putea să ne detalieze chestuinile expuse în document.

Click aici pentru mai multe fotografii
Pentru că nu putem merge dintr-un capăt în altul al ţării pentru fiecare articol/ director în parte am preferat să folosim o invenţie brevetată de câteva decenii: telefonul mobil cu funcţie de recorder. Iată discuţia de trei minute, "ad literram", pe care am avut-o cu domnul director.

Cât de multe lucruri "cunoştea" domnul director în data de 4 Noiembrie 2001

Bună ziua, domnule director.
Bună ziua.
Mă numesc Ciprian Plăiaşu, şi sunt redactor la revista „Historia". Fac un material privind starea monumentelor înscrise în Patrimoniu UNESCO din judeţul Suceava. Am văzut că, de curând, cei de la Muzeul Bucovina au făcut un raport privind starea de conservare a acestora. În acest document, specialiştii care au întocmit documentul prezintă multe probleme. Aceştia le iau în ordine: Biserica Arbore, Mănăstirea Humor, Moldoviţa, Probota, Pătrăuţi, Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, Suceviţa şi Voroneţ. Cum comentaţi aspectele pe care aceştia le prezintă în raport?
Dar acest raport, ca să poată fi comentat, ar trebui să-mi fie cunoscut.
Domnule director acesta este un document public, din moment ce a ajuns să-l văd şi eu ca jurnalist. De asemenea observ, întrucât am documentul în faţa, că a fost trimis şi către instituţia dumneavoastră (Raportul este trimis către Consiliul Judeţean Suceava şi "Spre ştiinţă" Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional; Institutul Național al Patrimoniului; Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava; Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor n.r.)
De când este acest raport?
Păi acest raport este făcut în urmă cu vreo 2, 3 luni, cam aşa.
Deci este un raport din ce lună?
Este un raport din, cred că luna august (Deşi aveam raportul în faţă, în care este menţionată luna mai 2011, am încercat să-mi întăresc convingerea că domnul director nu doar este la curent cu un act pe care ar fi trebuit să îl vadă în urmă cu şase luni, dar habar nu are despre ce vorbesc! n.r.) .
Trebuie să mă uit şi să-mi actualizez datele. Cine a făcut raportul, muzeul?
Raportul este făcut de către o comisie de specialişti restauratori din cadrul Departamentului de Monitorizare a Monumentelor Istorice, departament ce intră sub jurisdicţia Muzeului Bucovina. De asemenea documentul este semnat de domnul director al muzeului, Constantin Emil Ursu.
După ce-mi spuneţi în baza cărei legi muzeul face raport despre restaurările la monumente eu comentez raportul, da?
Aşadar nu doriţi să comentaţi problemele semnalate în raport ?
Deci, întrebarea este în baza cărei prevederi legale muzeul judeţean întocmeşte un raport despre restaurările de la monumentele UNESCO? Şi atunci eu comentez raportul. Da?
Da, nicio problemă. Vă mulţumesc.
Bun, asta este.
Patrimoniu, ultima preocupare a directorului Direcţiei de Cultură Suceava

Lăsând deoparte acuzele şi invectivele, directe sau indirecte, cărora preferăm să nu le răspundem, în cele două intervenţii ale sale, domnul Buzincu nu a spus absolut nimic despre starea de conservare a monumentelor UNESCO amintite de noi în articol. Singurul lucru pe care probabil l-a găsit după apariţia articolului nostru a fost raportul cu pricina, pe care îl apreciază ca pe un demers folositor, dar că instituţia pe care domnia sa o conduce este în posesia unor informatii mult mai numeroase, mai precise si mai detaliate. Urmând teoria formelor fără fond, cu mult mai cunoscută domniei sale din postura de conferenţiar universitar la Facultatea de Litere şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii Ştefan cel Mare din Suceva, domnul Buzincu ne scrie în comentariu că deţine informatii mult mai numeroase, mai precise si mai detaliate decât raportul în cauză, dar nu ne indică nici măcar o altă problemă şi nici soluţii propuse de domnia sa. Altfel spus avem de-a face cu discursul demagogic, politicianist, plin de invective, prin care urmăreşte să scape cu imaginea nepătată, bine apretată, pentru o eventuală renumire în funcţie.

Se ştie că identificarea unei probleme este primul pas în rezolvarea ei şi ne bucurăm că, măcar după mai bine de jumătate de an, domnul director Aurel Buzincu a găsit peste un raport "incomplet" realizat de cei de la Muzeul Bucovina. De asemenea, ne bucurăm că identificat şi prevederile legale în baza cărora specialiştii restauratori, pe care noi i-am citat în tot articol apărut în revista Historia, au dreptul să întocmească astfel de documente.

Mai sperăm un lucru, şi anume ca profesioniştii, singurii agreaţi în discuţii de domnul director Buzincu, de la Ministerul Culturii şi nu numai, să înţeleagă faptul că poziţia pe care domnia sa, şi alţii ca dânsul, o ocupă în teritoriu este extrem de importantă în privinţa protejării patrimoniului naţional. Dacă faptul că nu este specialist în acest domeniu i s-ar putea în cele din urmă ierta domnului Buzincu, dezinteresul, nu.

marți, 15 noiembrie 2011

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina

Întâi de toate, o certitudine: mănăstirile din Nordul Moldovei, care fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO, sunt o bucurie pentru ochi. Nu există în lume un grup de mănăstiri ortodoxe pictate, cu o aşa calitate a frescelor exterioare. Adevărate opere de artă, locaşurile îşi merită faima şi vizitatorii. Nici ele nu sunt însă scutite de probleme - aşa cum arată un document detaliat întocmit de Muzeul Bucovinei, pe care îl prezentăm în cele ce urmează.

Ghidurile turistice ridică în slăvi mănăstirile Bucovinei; şi pe bună dreptate. Există însă şi părţi mai puţin cunoscute turiştilor şi vizibile doar unor ochi avizaţi. Un raport întocmit de Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice din cadrul Muzeului Bucovinei, în luna mai a acestui an, semnalează o serie de probleme întâlnite chiar la cele mai cunoscute dintre mănăstiri: Arbore, Humor, Moldoviţa, Pătrăuţi, Probota, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Suceviţa şi Voroneţ.

Dincolo de imaginea aproape idilică pe care turistul o cunoaşte, specialiştii atrag atenţia asupra unui pericol real de distrugere a picturilor care le-au făcut celebre. Aceasta, deşi ne-am aştepta ca măcar monumentele de patrimoniu din lista UNESCO să fie în stare impecabilă şi să reprezinte surse de inspiraţie pentru cei care pot decide în privinţa celorlalte edificii, mai puţin norocoase în privinţa expunerii decât suratele lor din Bucovina.

Infiltraţii, trepidaţii, agenţi biologici, potenţiale incendii...

Biserica cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul" din Arbore, construită de hatmanul Luca Arbore pe la 1503, este una dintre fruntaşele la capitolul probleme. Starea deplorabilă a acoperişului, care permite infiltraţia apei, primejduieşte conservarea picturilor murale, atât a celor interioare, cât şi a celor exterioare. Dat fiind că Arbore este o biserică de mir şi nu o mănăstire, îngrijirea locaşului lasă de dorit. Vegetaţia arboricolă abundentă din jurul bisericii crează un micro-climat umed şi lipsit de ventilaţie, care favorizează dezvoltarea unor agenţi biologici (licheni, muşchi, mucegai); iar aceştia distrug nu doar soclul şi trotuarul din jur, dar şi pictura exterioară. Mai mult: pe drumul care trece prin faţa bisericii circulă maşini de mare tonaj, iar trepidaţiile zguduie din temelii clădirea. Se adaugă aici şi instalaţia electrică, foarte veche, ce reprezintă un real pericol de incendiu.

Click aici pentru a vedea Raportul privind starea de conservare a monumentelor din judetul Suceava înscrise în lista patrimoniului mondial

Lucrurile stau ceva mai bine la Mănăstirea Humor, ridicată în 1530 de logofătul Toader Bubuiag şi pictată în 1535 de echipa meşterului Toma. Totuşi, specialiştii au remarcat şi aici o problemă prezentă cam peste tot, şi anume condesul din interior, care favorizează atacul biologic. La Humor s-a constatat, de asemenea, o degradare puternică a picturii din pridvorul bisericii, pricinuită atât de factori naturali, cât şi umani: e vorba de zgârieturile şi măzgălelile care nu ne fac deloc cinste, dar care nu dispar din obicei. Turnul Clopotniţă, construit în timpul lui Vasile Lupu, are ceva mai mult de suferit: bucăţi de tencuială şi zidărie care se desprind, numeroase fisuri şi urme de umezeală. Ruinele din incinta mănăstirii se află şi ele într-o stare avansată de degradare: pierderea mortarurilor de rostuire, friabilizare şi dislocarea pietrelor din componenţa zidurilor.

Autocarele cu turişti - bune şi nu prea

Mănăstirea Moldoviţa, ctitorită de domnitorul Petru Rareș în 1532, stă, poate, cel mai bine dintre toate monumentele cuprinse în raport. Singura problemă majoră este legată de circulaţia autovehicole grele (autocare) în parcarea care deserveşte edificiul. Vibraţiile produse de acestea se resimt în structura monumentului.

Un caz mai puţin fericit este reprezentat de Biserica Pătrăuţi - prima ctitorie certă a domnitorului Ştefan cel Mare, din 1487 -, al cărei renume se trage de la pictura murală din pronaos cu un subiect rar: cavalcada Sfintei Cruci. Una dintre principalele probleme ale bisericii este legată de acoperişul edificiului, care nu mai asigură izolarea monumentului. Plin de găuri făcute de păsări, de licheni, muşchi, alge şi fungi, acoperişul permite infiltrarea apei, deteriorând atât pictura interioară, cât şi structura arcelor. Nici la fundaţii lucrurile nu stau mai bine, pierderea mortarurilor de rostuire şi friabilizarea pietrelor din temelii lăsând drum liber infiltraţiilor. Instalaţia electrică veche pune în pericol de incendiu clădirea, iar iconostasul necesită grabnic intervenţii de conservare-restaurare.

Cam în aceeaşi stare se află şi Mănăstirea Probota, ridicată de domnitorul Petru Rareș în 1530, pe locul unei mai vechi construcții ruinate. Chiar dacă acoperişul nu arată atât de deteriorat precum cel de la Pătrăuţi, urme ale atacului biologic sunt deja vizibile. Starea trotuarului şi a soclului este însă deplorabilă şi deja se poate constata faptul că s-au produs infiltraţii în fundaţii. În privinţa picturii interioare, se remarcă faptul că aceasta este afectată de atacul biologic favorizat de condens. Sunt zone în care bucăţi din suportul picturii sau doar culoarea sunt puternic afectate, riscand ca, în timp, să se piardă pentru totdeauna fragmente de frescă. Turnul de la intrare prezintă numeroase fisuri, precum şi desprinderi de tencuială şi zidărie.

Click aici mai multe fotografii



Umezeală, pânze de paianjen şi fum
Poate unul dintre cele mai afectate monumente este Biserica „Sfântul Ioan cel Nou" de la Suceava, începută în anul 1514 de către fiul lui Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Chior (1505-1517), şi terminată de Ştefăniţă Vodă (1517-1527) în anul 1522. Destinată a fi noul sediu al Mitropoliei Moldovei, biserica are mari probleme cu acoperişul, deşi, spre deosebire de celelalte locaşuri amintite până acum, învelitoarea este aici de ţiglă şi nu de şindrilă. Faptul că lipsesc multe ţigle a determinat puternice infiltraţii care au dus la degradarea zidăriei şi a tencuielii şi, implicit, la degradarea picturii murale. De asemenea, umiditatea, de diferite tipuri, a favorizat apariţia agenţilor biologici pe trotuarul din preajma bisericii şi pe soclul acesteia, ducând la dislocarea pietrelor componente.

Deşi mare parte a picturii interioare a fost restaurată, umezeala, pânzele de paianjen, infiltraţiile şi fumul au făcut să se revină la starea de dinainte de restaurare. Mortarul de intervenţie a început să se desprindă în numeroase locuri, iar stratul de culoare, să-şi piardă aderenţa. Iconostasul şi mobilierul bisericesc se află într-o stare precară de conservare, multe dintre acestea aflându-se sub atacul cariilor.
Nici Turnul Clopotniţă nu stă mai bine. Acesta prezintă fisuri, desprinderi de tencuială, dislocări ale pietrelor ce formează arcul, care pun în pericol siguranţa publicului vizitator. Nici zona de protecţie a monumentului nu este respectată cu stricteţe, aşa că traficul auto de mare tonaj din apropierea edificiului produce vibraţii ce afectează structura de rezistenţă a locaşului.

Mai citeşte:
Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare FOTO
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

La Suceviţa şi Voroneţ, păsările pun în primejdie pictura
Nici Mănăstirea Suceviţa, marea ctitorie a familiei Movileştilor, nu este lipsită de probleme. Într-adevăr, nu atât de grave ca în alte locuri, dar nici de neglijat. Acoperişul, deşi rezistă încă, a început să îşi arate carenţele, dat fiind materialul perisabil din care e realizat. Pete de mucegai, carii, alţi agenţi biologici sunt deja prezenţi în diverse locuri ale mănăstirii. Există zone unde pictura este deja afectată, exfolieri din cauza umezelii, iar soclul şi trotuarul prezintă dislocări de pietre. De asemenea, la ferestrele din pridvor şi din pronaos se observă fragmente de geam lipsă, fapt ce favorizează pătrunderea păsărilor înăuntrul locaşului. Principala problemă a bisericii este însă cea a păsărilor care fac cuiburi în jurul acoperişului, iar dejecţiile lor murdăresc pictura exterioară.

Mănăstirea simbol a bisericilor pictate din nordul Moldovei este, fără nicio îndoială, cea de la Voroneţ. Biserica cu hramul Sfântul Gheorghe este ctitoria marelului domn al Moldovei, Ştefan cel Mare, şi a fost ridicată în 1488. Locaşul se bucură de o mare faimă printre iubitorii artei medievale datorită a două caracteristici ale picturii sale: dominanta de albastru, realizată cu un pigment necunoscut azi, extrem de rezistent în timp, şi scena Judecăţii de Apoi, desfăşurată pe întreg peretele vestic, neîntreruptă de nicio deschidere a vreunei uşi sau ferestre.
Dincolo de aceste lucruri frumoase pe care le putem admira, biserica ascunde şi câteva „secrete" - şi nu unele demne de ochiul vizitatorului: lemnul acoperişului este susceptibil la acţiunea factorilor de degradare, deteriorări ale chiturilor intervenţiilor anterioare de restaurare, pierderea aderenţei mortarurilor de la soclu şi din troturar. În interiorul Voroneţului se poate semnala un atac activ al cariilor.
O chestiune serioasă, în ceea ce priveşte pictura care a făcut celebră mănăstirea, este cea a păsărilor care îşi fac cuiburi la baza acoperişului. De altfel, cu excepţia bisericii de la mănăstirea Moldoviţa, cam toate locaşurile de cult din lista patrimoniului UNESCO menţionate în acest raport întâmpină problema dejecţiilor care nu doar mânjesc pictura, dar o şi deteriorează din cauza agenţilor chimici pe care le conţin. Un ultim aspect cu privire la mănăstirea Voroneţ este legat de zidul de incintă, care se află într-o stare avansată de degradare.

Cei abilitaţi nu comentează
Raportul menţionează deopotrivă, acolo unde a fost cazul, şi lucrările de restaurare şi conservare, după cum oferă şi propuneri de soluţionare a problemelor identificate. Documentul este adresat Consiliului Judeţean Suceava, dar au fost înştiinţate şi toate celelalte instituţii responsabile de cultură, patrimoniu şi culte: Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Institutul Naţional al Patrimoniului, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava şi Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor.
Am considerat că directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Suceava, domnul Aurel Buzincu, e cea mai avizată persoană să comenteze acest raport, mai cu seamă că documentul a fost înaintat şi instituţiei pe care o conduce. Dumnealui s-a arătat însă peste măsură de revoltat că Departamentul de Monitorizare a Monumentelor Istorice din cadrul Muzeului Bucovinei şi-a permis să întocmească acest document şi a refuzat să răspundă întrebărilor noastre. Amintim domnului director că acest departament a luat fiinţă în 2007, cu aprobarea Consiliului Judeţean, a Ministerului Culturii şi a Guvernului României, tocmai pentru a realiza acest tip de rapoarte.

La data apariţiei acestui departament din cadrul Muzeului Bucovina, domnul Emil Ursu, directorul instituţiei, declara pentru publicaţiile locale: „Sarcina monitorizării monumentelor intră în atribuţiile administraţiei publice locale. În 2009 trebuie făcute raportările către UE şi UNESCO, iar una dintre obligaţiile României asumate faţă de Uniunea Europeană este protecţia monumentelor înscrise în lista patrimoniului mondial".
Şi aşa s-a şi întâmplat: în 2009 a fost înaintat primul astfel de raport, care indica ceva mai multe probleme. Totuşi, domnul director Buzincu, numit în funcţie în anul 2010 (când au luat fiinţă Direcţiile de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional, ca instituţii deconcentrate ale Ministerului Culturii, prin H.G. 90/ 2010), ar fi trebuit să fie la curent cu aceste rapoarte, chiar dacă acest tip de departament există, pentru moment, doar la Muzeul Bucovinei din Suceava.

miercuri, 9 noiembrie 2011

Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare

Dacă ar fi să numesc un loc în care să evadez după o perioadă obositoare sau dacă imaginar aş dori să găsesc o imagine care să mă liniştească există doar un singur cuvânt care mi-ar îndeplini această dorinţă - Aluniş.

Considerat de unii leagănul al creştinătăţii din România, numit de alţii Athosul românesc, numele ansamblului rupestru de la Aluniş-Nucu-Bozioru, din judeţul Buzău, nu spune multora dintre turiştii de la noi din ţară mare lucru. De ce? Dincolo de lipsa publicităţii, a informării (întrucât nu există un ghid turistic oficial) şi de greutatea cu care se poate ajunge la multe dintre dintre ele (o parte dintre locuinţe sunt ascunse în pădure), nici chiar autorităţile nu încearcă să le ofere adevărata preţuire de care un astfel de ansamblu ar avea nevoie.

O sălbăticie divină
În trecut pentru a se proteja de pericole, cât şi pentru a se apropia de Divinitate, oamenii au căutat cele mai ascunse locuri, uneori chiar şi în adâncurile pământului. Astfel au luat naştere pe teritoriul românesc bisericile şi schiturile rupestre, unele dintre ele fiind părăsite de mult timp, altele existând chiar şi azi. Aşezările rupestre sunt situate în general în locuri în care se poate patrunde cu dificultate, vechii sihaştri dorind astfel să fie mai protejaţi şi mai puţin tulburaţi de cei din lumea. Aici, în adancurile munţilor, în nişte locuri predestinate parcă reculegerii sufleteşti şi meditaţiei, primii creştini s-au simtit mai aproape de Dumnezeu.

Munţii Buzăului, respectiv zona Aluniş-Nucu-Bozioru, ascund aproximativ 30 de locuinţe rupeste între care cea mai cunoscută este biserica din satul Aluniş, care funcţionează de peste 700 de ani, fiind una dintre puţinele locaşuri săpate în piatră în care încă se mai slujeşte. Se pare că a fost săpată în piatră pe la 1274-1275 de către doi ciobani, Vlad şi Simeon. Legenda spune că unul dintre cei doi ciobani a avut un vis în care a fost indemnat să sape în piatră unde se află azi biserica de la Aluniş pentru că acolo va găsi o icoană. Acesta ar fi găsit icoană şi apoi cu ajutorul celuilalt cioban ar fi săpat biserica. Chiar dacă avem de a face doar cu o poveste este cert că pe la 1351 biserica exista şi funcţiona drept schit de călugări, deşi cercetările specialiştilor indică posibiliatea apariţiei acestui ansamblu în secolul IV. Până în 1871 situaţia a rămas neschimbată, de atunci însă aceasta este biserica satului Aluniş purtând hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezatorul".
Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii

De obicei când intru în curtea unei biserici de ţară unde cimitirul înconjoară locaşul trăiesc sentimentul „memento mori", însă aici, nu bucuria păgână a unui cimitir vesel, ci liniştea şi pacea divină se pogoară pe ramurile brazilor ce străjuiesc intrarea în pridvorul de lemn. Parcă fiecare liturghie oficiată aici are un liant cu mult mai puternic decât în oricare alt lăcaş cu divinitatea.

Cum dispare eternitatea
Pe lângă chilile neamenajate ce pot fi văzute în apropierea bisericii, amintim şi alte locuinţe ce sunt puncte de reper în istoria ansamblului: Fundul Peşterii, Anatonul Nou, Agatonul Vechi, Chilia lui Dionisie Torcătorul, Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită, Peşterea Gura Tătarilor, Uşa Pietrei etc.

Deşi toate locuinţele sunt încadrate pe bună dreptate în lista monumentelor istorice în clasa A de importanţă povestea celor mai multe dintre aşezări este complet necunoscută. De fapt unele dintre ele ascund amănunte încă necunoscute despre vechile civilizaţii. Din punct de vedere istoric, fiecare schit care compune ansamblul este un reper al unei perioade îndelungate, unele datând din secolul al VI-lea î.Hr., altele din perioada creştină sau din creştinismul timpuriu.

„Fundul Peşterii", mai cunoscut şi ca schitul „Peştera", este cel mai important din zonă din punct de vedere istoric. Lăcaşul a fost amenajat şi locuit în secolele VI - IV î.Hr. şi refolosit în evul mediu timpuriu de către călugării creştini. Pe pereţii schitului se află incizate săbii scurte de tip „akinokes", specifice sciţilor şi perşilor, desene ce datează din anul 2000 î. Hr. şi sunt probabil unice în Europa şi în lume[1].

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Dacă unele locaşuri amintesc de începutrurile creştinismului, din secolul IV precum Biserica (peşterea) lui Iosif, altele precum cele două Agatoane sunt mărturii ale vieţuirii sihaştrilor în secolele XVI-XVII. Impresionantă este chilia lui Dionis, chilie săpată în piatră, la intrarea căreia se ajunge cu o scară.
Cu toate acestea, lipsa unui ghid turistic în zonă le face greu accesibile vizitatorilor. Necesitatea unei persoane responsabile în zonă este cu atât mai acută cu cât s-au înregistrat agresiuni asupra aşezărilor rupestre: o parte din pereţii schitului „Peştera" au fost coloraţi cu spray-graffiti, fapt ce face imposibilă descifrarea mai multor însemne[2].

Potenţial maxim, exploatarea la pământ
Potenţialul turistic al vestigiilor rupestre din zona Bozioru - Aluniş nu este exploatat, din păcate, la nivelul său maxim deoarece lipsesc traseele turistice, însemnările, indicatoarele şi chiar promovarea profesională a acestor locuri. În zona Aluniş, unde sunt peşterile rupestre, pentru a ajunge, de exemplu, la peştera lui Dinosie Torcătorul, precum şi la celelalte obiective, turiştii trebuie să treacă prin curtea unor săteni, fără a beneficia însă de vreun semn turistic adecvat, după care să se ghideze[3].

Într-o postare a celor de la turismbuzau.ro, singurii care au încercat să facă un fel de ghid turistic virtual al aşezărilor, acestia atenţionau că „zona e sălbatică şi foarte vastă, iar adesea marcajele şi hărţile se dovedesc inutilizabile. E greu de ajuns cu ajutorul GPS-ului. Telefonia mobilă nu acoperă decât zonele de culme, aşa că este extrem de riscantă o asemenea încercare. Sunt zeci de kilometri de străbătut doar pe jos în condiţii grele. Din ce cunoaştem există câteva persoane care pot face serviciul de călăuză, dar nu ştim în ce condiţii."
Chiar dacă multe aşezări rupestre sunt în pădure, departe de orice drum, ceea ce descurajează mulţi turişti, la biserica de la Aluniş s-ar putea ajunge în condiţii foarte bune. S-ar putea, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Principala ruta către zona Colţi-Aluniş este din Buzău pe Drumul Naţional 10 spre Braşov, în localitatea Pătârlagele (la aproape 60 km de Buzău) există un indicator la dreapta spre un drum judetean ce duce spre localitate Colţi. De la Colţi la Aluniş, cei aproape 7 km este un drum comunal, care la prima ploaie se desfundă.


Interesant e faptul că acest drum comunal a fost reabilitat din fonduri SAPARD şi inaugurat în 2004. Drumul suferă încontinuu lucrări de reparaţii, în principal datorită traficului cu utilaje de mare tonaj realizat de o firmă ce se ocupă cu exploatarea forestieră în zonă (S.C.M. Forest)[4]. Nici drumul de la Pătârlagele până la Colţi nu e mult diferit, astfel că după o zi ploioasă, cei aproape 15 kilometri pot deveni o piatră de încercare pentru mulţi şoferi.

Atât primarul din localitate, cât şi reprezentanţii Consiliului Judeţean Buzău nu au dispus măsuri în zonă, cu toate că localnicii au făcut mai multe sesizări în acest sens. Aşadar, accesul către vestigiile rupestre nu se poate realiza în condiţii civilizate[5]. Directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Buzău, preotul Constantin Cătoi pe care nu l-am putut găsi pentru până luni seară, când a apărut materialul de faţă, ne-a contactat în cursul zilei de marţi când a făcut o sumă de precizări cu privire la acest subiect.

Voiam să vă întreb care este importanţa bisericii rupestre de la Aluniş şi a celorlalte aşezări din zonă şi ce s-a făcut acolo pentru promovarea turistică? Din ce cunosc drumurile nu sunt chiar foarte bune şi că se ajunge foarte greu.
Am înţeles, pentru punerea ei în valoare.
Nu ne interesează doar punerea în valoare a monumentului, ci şi modul în care s-a făcut. Ştiu că s-a făcut o pensiune în zonă (construcţia a început prin 2008 n.r.), care nu respectă în totalitate legislaţia... În primul rând e prea aproape de biserică, care este un momument de patrimoniu şi apoi, nici din punct de vedere moral nu e binevenită o crâşmă (pentru că tereasa pensiunii este o cârciumă) lângă o biserică, nu-i aşa?
Am înţeles. Această informaţie nu o aveam, mulţumesc că mi-aţi adus-o la cunoştinţă. O să facem o investigaţie în sensul acesta şi vom căuta o rezolvare.
Există plăcuţe sau indicatoare ca să ajungem mai uşor?
Din partea Direcţie de Cultură este mai greu să punem indicatoare pentru că este nevoie de aprobarea Consiliului Judeţean. Consiliu Judeţean ar trebui să ne ajute în sensul acesta. Noi am pus semne doar pe clădirile monument.
Dar un ghid turistic există pentru zona respectivă?
Din câte ştiu eu, de un an şi ceva s-a înfiinţat la nivel de Consiliu Judeţean o Direcţie de Turism, de punere în valoare a zonelor de atracţie din judeţ. Sunt şi ei la început, am înţeles că au făcut aşa ceva pentru câteva zone, dar pentru zona asta nu am văzut să fi reuşit să facă cineva un ghid turistic.
Din ce ştiu eu lucrurile stau în la modul următor, puteţi să îmi confirmaţi sau nu: până la Aluniş poţi să ajungi cât de cât cu maşina, deşi faci vreo 15 km într-o oră. Distanţa e calculată de la Pătârlagele (de când se iese de pe DN 10) până la acolo. Cei drept există câteva indicatoare.
E cam greu drumul, dar merge cât de cât.
Până aici suntem de acord, dar la celelalte aşezări rupestre precum Dionisie Torcătorul, Peşterea lui Iosif, cele două Agatoane există indicatoare?La aşezămintele rupestre e foarte greu, acolo se poate ajunge cu piciorul sau cu calul şi necesită destul timp. Şi nici nu se va putea realiza un drum, e mai greu. Aţi fost vreodată acolo?
Am fost. Tatăl meu s-a născut în zonă şi am fost de mai multe ori acolo.
Dacă sunteţi buzoian atunci cu mare plăcere de ce să nu ne întâlnim odată şi încercăm să facem o colaborare. Numai că din punctul acesta de vedere ne-ar mai trebui şi ceva sprijin, pentru că, din nefericire, în ultimul timp, Direcţia de Cultură este puţin limitată atât din punct de vedere material, cât şi din punctul de vedere al activităţilor. Avem angajaţi puţini, ne descurcăm destul de greu. Dar este o zonă deosebită în care şi noi, în colaborare cu Direcţia de cultură de la Galaţi vrem să facem un reportaj, şi alte câteva idei, doar că nu prea sunt sponsori şi finanţatori pentru ele. Dar o să verific informaţia pe care ne-aţi oferit-o şi vă mulţumim pentru ea, aceasta cu aşezarea unei cabane lângă biserica de la Aluniş.
Voiam să vă mai întreb un lucru: am găsit o informaţie, infirmată de unii, potrivit căreia s-ar fi pus termopane la Biserica de la Aluniş?
Informaţia dumneavoastră este reală, dar este veche. Într-adevăr acolo pentru protejare, cineva a montat nişte geamuri termopane, dar după ce Direcţia a luat atitudine şi la indicaţia Arhipiescopiei Buzăului acestea au fost înlocuite cu ferestre din lemn normale. Deci nu mai există această problemă. A fost într-adevăr, dar a fost rezolvată.
Vă mulţumesc mult pentru informaţii



Şi când pornim de la zero, tot greşit plecăm
Pe vremea când am mers prima oară la Aluniş, prin 1999, nu aveai unde să înoptezi acolo. Puţinele case cu aspect sărăcăcios şi o crâşmă completau imaginea satului. Lucrurile s-au modificat în ultimii 3 ani.
O altă ameninţare pentru aşezările rupestre de la Aluniş este reprezentată de ridicarea unor imobile în ariile protejate. Micii antreprenori nu lipsesc de acolo de unde s-ar putea face un mic profit. Deşi ei reprezită un factor dinamic în stimularea economiei locale, care ar trebui încurajat, aceştia ar trebui făcuţi să înţeleagă faptul că pierderea monumentului respectiv, duce la falimentul afacerii sale. Astfel, în satul Aluniş, un localnic a ridicat o pensiune în zona de protecţie, fără să aibă avizele necesare. Cu toate că Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Buzău s-a sesizat în acest sens, nu au fost întreprinse măsuri împotriva celor care au încălcat legislaţia în vigoare şi au construit în zonele protejate după bunul plac[6]. Poate ar fi fost bine ca această pensiune, de altminteri frumoasă în peisaj, să nu fie chiar poartă în poartă cu o biserică veche de sute de ani.

Mă gândesc dacă nu ar fi mai bine pentru acel loc să rămână departe de traseele turistice clasice, de publicitate şi de mii de turişti veniţi să se îndoape cu mici şi bere pe pajiştile din împrejurime. Apoi între două sticle să intre să vadă chiliile şi biserica sau chiar mai rău, să strice ceea ce natura nu a îndrăznit. Şi totuşi deja frumuseţea locului atrage suficient de mulţi oameni încât unica şansă, ca măcar o parte din atmosfera divină să se păstreze, ar fi investiţia umană în conservare şi prezerevare a acestei arii.

NOTE
[1] Opinia Buzău, „Semne de întrebare despre vechile civilizaţii din Munţii Buzăului, în urma desenelor din Schitul Peştera", 07.08.2009;
[2] Focus TV Buzău, „Misterul pietrei însemnate", 24.09.2009;
[3] Jurnalul de Buzău, „Deşi Buzău beneficiază de multe obiective turistice, lipsesc cu desăvârşire traseele către ele", 08.11.2010;
[4] Frontal de Buzău, „Ministru Orban a promis, dar uită să se ţină de cuvânt", 22.01.2008;
[5] Opinia Buzău, „Drumul către vestigiile rupestre de la Aluniş-Nuc, distrus bucată cu bucată de firma unui afacerist local", 10.09.2008;
[6] Şansa buzoiană, „Încercări de îngropare a istoriei", 22.08.2008;

marți, 8 noiembrie 2011

Marea cetate romano-bizantină de la Dinogeţia, îngropată în buruieni

Povestea uneia dintre cele mai importante cetăţi romano-bizantine, cea de la Dinogeţia-Garvăn, despre care mulţi nu ştiu mai nimic, ridică o întrebare despre care am mai scris: „Ce s-ar întâmpla dacă şi la noi ar fi ca la alţii?" 
Turnul 1 parţial dărâmat
Spre deosebire de alte edificii unde interesele imobiliare sau de orice altă natură blochează proiectele de restaurare sau / şi conservare, cetatea de la Dinogeţia are drept proprietar statul român şi se află în administrarea Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan" al Academiei Române. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt clare şi favorabile edificiului. În plus, clasarea sa ca monument istoric clasa A nu a ridicat probleme.

O istorie de 1000 de ani dată uitării

După cum vedem şi din textul de prezentare a cetăţii cetatea a reprezentat ani de-a rândul un punct de reper în zonă.

Dinogeţia, cetate romană şi bizantină, este o aşezare antică fortificată cu zid de apărare, situată pe un promontoriu stâncos din malul dobrogean al Dunării, în zona cotului dintre gurile Siretului şi Prutului. Monumentul se află la circa 4 km de satul Garvăn, comuna Jijila, judeţul Tulcea, iar prima menţionare o găsim la geograful antic Ptolemeu, care o numea Dinodheteia.
Numele ei este autohton (getic) şi a fost păstrat şi transmis de romani şi bizantini. Cetatea avea o poziţie strategică de excepţie pentru locuitorii din zonă, cu mari posibilităţi pentru procurarea hranei oamenilor şi a animalelor, precum şi a unor materii prime necesare nevoilor casnice şi ale comunităţii, pentru construcţii şi schimburi comerciale. De aceea, ea a fost locuită şi apărată din preistorie, încă din epoca pietrei şi până în cea a fierului şi, mai târziu, în epocile romană şi bizantină.
Termele romane de la Dinogetia

Cercetările arheologice au început în 1939, fiind conduse la început de arheologul Gheorghe Ştefan şi apoi de Ion Barnea. Pe scurt, fortificaţia, construită de romani în sec. II d.Hr. pe locul unei aşezări getice, suferă distrugeri la mijlocul sec. II d.Hr. şi la mijlocul sec. III d.Hr., pentru ca, ulterior, la sfârşitul sec. III d. Hr., aici să fie construită, pe stâncă naturală, fortificaţia romano-bizantină pe care o cunoaştem astăzi.
În sprijinul ideii că aşezarea a fost mult mai veche de venirea romanilor stau fragmente de zid din secolul I d.Hr., descoperite aici. Cert este faptul că rolul ei s-a păstrat şi după venirea acestora, care au extins-o. Ea a devenit un important cap de pod al Imperiului Roman la gurile Dunării. Dinogeţia a fost reconstruită din temelii, cu zid gros din pietre şi cărămizi legate cu mortar, cu patru turnuri masive de apărare, între sfârşitul sec II şi începutul sec IV. Ruinele, vizibile şi parţial conservate sau restaurate, aparţin însă epocilor romană şi bizantină.

Până la sfârşitul sec. VI, cetatea Dinogeţia a fost un punct important din lanţul de fortificaţii construite de romani pe malul drept al Dunării. Astfel de aşezări fortificate constituiau un sistem comun tuturor limitelor Imperiului Roman (din Arabia şi Africa până în Germania, Dacia, Pannonia şi Britania), numit limes. Acestei structuri, ca un fel de graniţă bine apărată într-o concepţie iniţial ofensivă, Dinogeţia i-a aparţinut timp de aproximativ 600 de ani. Ea era situată, între sec. I-III în provincia romană Moesia Inferior. După anul 284 d.Hr. şi până la finele sec. VI, ea a aparţinut provinciei romane târzii Scythia, numită şi Sciţia Mică.
Click aici pentru mai multe imagini

Din perioada de maximă înflorire (sec. IV d.Hr.) datează construcţia unei bazilici în plan rectangular, clădirea comandamentului şi băile termale. Cetatea este distrusă şi părăsită la începutul secolului VII d.Hr.
Fortificaţia a fost reparată şi refolosită în sec. X-XII de către Imperiul Bizantin. Se ştie din surse scrise că împăratul Tzimiskes (969-976) şi-a impus controlul la Dunărea de Jos, respingându-l pe cneazul rus Sviatoslav. Bizanţul a creat atunci în zonă o unitate administrativ-militară numită Paristrion sau Paradunavon, în care Dinogeţia redevenea un punct strategic şi comercial foarte important. La plecarea bizantinilor, aşezarea a căzut din nou în ruină.

Situaţia de fapt de la faţa locului

Pe lângă istoria încărcată a locurilor, restaurările parţiale şi apropierea de Galaţi ar fi putut ridica din punct de vedere turistic zona. Totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa. Pe lângă impedimentul major că în dreptul oraşelor Galaţi şi Brăila nu există un pod peste Dunăre, accesul spre sit se face pe un drum negru (de pământ), semnalizat, ce-i drept, prin indicatoare proaspăt instalate pe şoseaua care leagă oraşul Galaţi de oraşul Isaccea.

Vegetaţia abundentă care acoperă mare parte din cetate dă aspectul dezolant de ruine părăsite. Acest aspect este întregit de distrugerea parţială a construcţiei de protecţie a termelor, cauzată atât de factorii naturali cât şi de cei antropici. Chiar şi ceea ce s-a restaurat de curând (2008), cum este Turnul 1, prezintă crăpături ale zidului exterior, precum şi dărâmarea unei porţiuni a acestuia.

Mai citeşte:
Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare FOTO
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

Direcţia de Cultură Tulcea vs Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan"
Pentru mai multe informaţii cu privire la starea actuală a monumentul l-am contactat pe directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Tulcea, domnul Iulian Vizauer. Domnia sa, bine documentat cu privire la edificiul în cauză, se vede într-o situaţie cel puţin ciudată: să amendeze proprietarul, statul român, respectiv administratorul, Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan" al Academiei Române.
Care este importanţa cetăţii Dinogeţia de la Garvăn?
Având în vedere că este inclusă în lista monumentelor istorice la grupa A, cetatea are o importanţă foarte mare
Se poate ajunge uşor acolo pentru un turist?
Da. Este aproape de drumul naţional care leagă Tulcea de Galaţi.
Am văzut o serie de imagini de acolo şi erau probleme serioase cu vegetaţia abundentă crescută pe ziduri şi cu restaurarea în general. Puteţi să-mi comentaţi acest lucru?
S-o luăm de la început. Accesul se face dinspre drumul european care merge de la Tulcea spre punctul de trecere cu bacul la Galaţi. Intrarea spre cetate se face pe partea dreaptă, cum se iese din satul Garvăn, la circa un kilometru. Situl este în proprietatea statului şi în administrarea Institutului de Arheologie Vasile Pârvan al Academiei Române. Întreţinerea, paza şi, în principiu, toate lucrările care ţin de întreţinere cad în sarcina administratorului.
Adică al celor de la Bucureşti.
Al celor de la Bucureşti. Vegetaţia este într-adevăr crescută. Paznicul cetăţii a făcut şi el cât a putut pe traseele de vizitare din cetate, cu resursele mici pe care le-a avut la îndemână. Însă a semnalat problemele de acolo, atât nouă, cât şi celor de la Bucureşti
Şi împrejmuirea zonei respective cine trebuie s-o facă?
Zona este împrejmuită.
Eu am văzut că mai erau nişte bucăţi de gard care mai lipseau pe acolo.
Este altceva, dar împrejmuirea este făcută de mult timp. E unul dintre puţine situri împrejmuite.
Am văzut că deasupra termelor este ridicată o construcţia de protecţie. De asemenea, am observat că lipseau bucăţi din acoperiş. Este adevărat?
Este construcţia de protecţie a termelor din afara cetăţii. Şi, într-adevăr, lipsesc părţi importante din acoperiş. Dar sunt operaţiuni de întreţinere de care administratorul ar fi trebuit să se ocupe. Construcţia de protecţie a fost proiectată şi executată cu mulţi ani în urmă, 7-8 ani, poate şi mai bine, în cadrul Planului naţional de restaurare. În principiul, lucrarea cred că s-a recepţionat la vremea aceea. Spun probabil pentru că finanţarea din Planul Naţional de Restaurare nu trece prin instituţia noastră. Se face direct de către fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice, actualul Institut Naţional la Patrimoniului, cu executanţii şi beneficiarii lucrărilor. Întreţinerea, repet, inclusiv a construcţiei de protecţie, cad în sarcina deţinătorului monumentului respectiv.
Dumneavoastră ca Direcţie de Cultură ce atribuţiuni aveţi vizavi de acest obiectiv?
Monitorizare şi control.
Şi aţi sesizat că sunt probleme mari legate de crăpăturile din zidurile restaurate, de vegetaţie etc... ?
În mod repetat. Chiar şi în scris.
Şi aţi dat şi amenzi celui care este proprietar?
Recunosc că nu. Vă închipuiţi că este mai greu de amendat o instituţie publică de un asemenea prestigiu. E puţin ciudat.
E puţin ciudat, dar ar trebui traşi puţin la răspundere?
Înştiinţări s-au făcut. Dar alt gen de măsuri precum cele sancţionatorii este puţin mai greu. Teoretic, noi, o instituţie de nivel teritorial, ar trebui să amendăm o instituţie de nivel naţional. Vă închipuiţi că este mai complicat. Cu atât mai mult cu cât vorbim de o instituţie ştiinţifică şi reprezentativă pentru arheologia din România.

Revenind la problema noastră: ce lipseşte ca o astfel de zonă să fie o reţetă de succes după modelul occidental? Premisele sunt foarte bune, dar rezultatul este nesatisfăcător pentru că, pe lângă lipsa de interes, manifestată chiar de unii aflaţi în domeniu (conservare, restaurare, promovare turistică), există lacune legislative şi teama de măsuri radicale.

Răspunsul întrebării pe care am pus-o la începutul acestui material şi pe care îl regăsim peste tot este unul scurt, ironic, deosebit de cinic şi usturător de adevărat: Ar fi altfel.