marți, 31 ianuarie 2012

Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă

Una din perlele arhitecturale ale oraşului Botoşani, Casa Sofian, este osândită ca multe alte imobile de patrimoniu din România, să piară. Ajunsă de la un simbol local, la o ruină, prin nepăsarea autorităţilor locale, dar şi a unui proprietar de lux, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, putem spune azi, urmărind ştirile din ultimii doi ani, că situaţia Casei Sofian este chiar privilegiată întrucât includerea acesteia în Planul Naţional de Restaurare oferă o speranţă în plus că într-o bună zi imobilul îşi va redomândi maiestatea de odinioară. Totuşi înţelepciunea populară spune să nu te bazezi pe ultima speranţă, mai ales când certitudinea acesteia este îndoielnică.Constuită de un om cu inimă mare şi lăsată bătrânilor din Botoşani

Denumit astfel, după numele a doi importanţi boieri botoşăneni, mari filantropi, Nicolae şi Ruxandra Sofian, imobilul datează din jurul anului 1900, fiind specific stilul arhitectural vienez ,,Secession". Clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice, ca imobil de importanţă locală - categoria B. Totuşi prin maeistatea sa, chiar dacă azi la doi ani de la începerea lucrărilor de restaurare este încă o ruină, cu geamurile blocate de scânduri şi tencuiala căzută, impresionează pe trecător prin eleganţă şi frumuseţe.

Deşi construit de nişte oameni cu multă dare de mână în epoca lor, aceştia au decis ca frumoasa lor locuinţă, amplasată într-o frumoasă zonă a oraşului, să devină azil de bătrâni. Această dorinţă a fost stipulată şi în testamentul lui Nicolae Sofian. Ulterior clădirea a găzduit diverse stabilimente spitaliceşti, iar la sfârşitul perioadei interbelice şi imediat după instaurarea comunismului, vastul parc aferent clădirii a fost sacrificat, făcând loc sub administraţia Direcţiei Sanitare a Judeţului Botoşani unor clădiri anexe de îngrijire, leagăn de copii, distrofici, lehuze, persoane afectate de sindromul imuno-deficitar, şi altele care, ca şi corpul principal de clădire, erau total improprii unui act medical corespunzător.

Totate aceste modificări survenite, adesea forţate, uneori prea rapide ale destinaţiei iniţiale au condus la degradarea bătrânului aşezământ. O şansă irosită, chiar înainte de izbucnirea Revoluţiei din 1989, a fost trecerea, prin transfer a clădirii de la Direcţia Sanitară a Judeţului Botoşani, la cea de Cultură, în ideea amenajării unei Galerii a Oamenilor de seamă ai Botoşanilor. Poate aceasta ar fi fost o şansă reală ca 
monumentul să nu ajungă ce este azi, şi anume o ruină.

 
Dezastrul început cu Revoluţia din 1989
După 1990, în Consiliul Local Botoşani s-a vehiculat ideea înfiinţării aici a unui cazino pentru ,,progresul" municipiului. Timp de 13 ani monumentul s-a aflat în „conservare", probabil ca multe altele, devenit domiciliul de lux a oamenilor străzii. În cele din urmă pe la începutul anilor 2000, Consiliul Judeţean Botoşani a cedat-o Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, dornică să o restaureze şi să o transforme într-un Centru Cultural - Ecumenic.

După încă o vreme în care noul proprietar de lux al imobilului nu a intervenit sub nicio formă, au demarat lucrări de restaurare, necesitând indiscutabil sume uriaşe pe care acesta a considerat că nu trebuie să le plătească el, ci Ministerul Culturii. Astfel s-a reuşit includerea clădirii pe lista celor care urmează a fi restaurate prin Planul Naţional de Restaurare.
Imobilul a beneficiat de mai multe finanţări din partea Ministerului Culturii, în perioada 2007-2009, acestea acoperind sub 20% din necesarul fondurilor aferente executării lucrărilor de restaurare /consolidare a imobilului.

Interesantă este totuşi declaraţia protopopului judeţului Botoşani, reprezentant al Mitropoliei, care în 2009 nu avea idee de niciun fel de reparaţii. „Încă nu se lucrează la Casa Sofian. În decembrie anul trecut s-au alocat aproximativ 800 milioane lei de la Ministerul Culturii, însă nu s-au făcut decât nişte decopertări, protejări ale acoperişului şi organizare de şantier. Nu ştiu cam de ce sumă este vorba pentru ca lucrările măcar să înceapă. Constructorii de la Restaco Suceava aşteaptă banii", a precizat protopopul Lucian Leonte.
Autorităţile locale "se bucură" că nu pot face nimic pentru a ajuta acest monument să supravieţuiască. De altfel poziţia Consiliului Judeţean este cam aceeaşi din 2009 şi azi: „Casa Sofian este de şase ani (în 2009 n.r.) în grija Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi dacă există vreun proiect de investiţie ei ştiu asta. Ştiu din discuţiile cu Înalt Prea Sfinţia Sa Teofan că există un proiect în execuţie. Dacă acest monument ar fi fost în grija noastră, a Consiliului Judeţean, de mult ar fi fost un proiect prin care să reabilităm casa cu finanţare externă", a declarat Mihai Ţâbuleac, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, pentru ziarul Adevărul.
Ne îndoim că lucrurile ar fi fost rezolvate, după cum declara preşedintele CJ Botoşani în 2009 şi după cum declară azi directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Botoşani, Dănuţ Huţu, iar acest semn de întrebare ridicat de noi nu ţine de vreo doză de scepticism exagerat, ci de "rezultatele" apărute în alte cazuri precum: centrul oraşului Botoşani, Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, Mănăstirea Coşula; exemple pe care le vom trata pe larg în alte articole ale acestei rubrici.

Cert este că în 2010, în ianuarie presa locală amintea faptul că Ministerul Culturii a mai aprobat alocarea unei some de 600.000 de lei, fiind unicul monument din Botoşani în care această instituţie a investiti direct. Însă lucrările nu au avansat. Abia în noiembrie 2011 lucrările au fost reîncepute de de acelaşi executant (S.C. RESTACO SRL din Suceava), cu finanţare asigurată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în prezent lucrându-se la acoperişul imobilului.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani arată către Ministerul Culturii
Am considerat că ar fi cazul să îi dăm cuvântul şi domnului director al Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani, Dănuţ Huţu, cel care are dreptul să monitorizeze starea obiectivelor de patrimoniu din judeţ. Domnia sa însă ne indică drept „vinovat" situaţia economică dificilă a ţării şi faptul că insuficienţele alocărilor bugetare fac să tergiverseze încheierea reparaţiilor.

Domnule director, voiam să vă pun câteva întrebări legate de Casa Sofian?
Toate informaţiile pe care le puteţi auzi de la mine despre Casa Sofian, sunt informaţii publice.

În primul rând voiam să vă întreb în ce stadiul se află monumentul în momentul de faţă?
Monumentul este într-o avansată stare de degradare de mulţi ani. De asemenea începând cu anul 2009 imobilul a fost inclus pe lista monumentelor care intră în "Planul Naţional de Restaurare", proiect desfăşurat de Ministerul Culturii.

Înţeleg că în 2009 s-au început lucrările de renovare şi restaurare?
Da, din acel moment, de când imobilul a fost inclus în planul de restaurare a Ministerului Culturii, au demarat lucrările.

Ce anume s-a realizat până în acest moment?
S-au făcut lucrări în limita fondurilor care a fost alocat de Ministerul Culturii. Într-adevăr banii au fost puţini, dar câţi au fost aceştia s-au investit în monument.

Şi în ultima perioadă s-a mai făcut ceva?
Nu ştiu exact. Nu am verificat în ultima perioadă, asta însemnând câteva luni, de când s-a lăsat frigul. Dar ce ştiu este că lucrările au început pe interior, întrucât s-a pornit de la consolidarea clădirii. Până în prezent nu s-au efectuat lucrări care să se desfăşoară pe exterior.

Cam când preconizaţi că aceste lucrări se vor încheia?
Noi nu putem să facem nimic. Ce a depins de noi a fost făcut. Începând cu 2009 totul se rezumă la ritmul în care sunt alocate sumele necesare, adică de fondurile care vor fi alocate de la nivel central, respectiv Ministerul Culturii. Dacă ar depinde de noi am putea fi gata şi mâine. Trebuie înţeles că acest plan naţional de restaurare naţională se realizează în funcţie de alocarile bugetare. Cu toţii cunoaştem faptul că patrimoniul şi cultura, în general, în bugetul de acest an au avut de suferit. Cunoaşteţi faptul că s-au operat tăieri din alocaţiile bugetare pentru Ministerul Culturii pe anul în curs şi atunci mie mi-e clar că monumentele au de suferit.

Cu alte cuvinte, nu aveţi idee cam când s-ar putea termina, nu există un plan?
Valoarea lucrărilor este foarte mare, în jur de un milion de euro. Până acum abia s-au alocat aproximativ de 150.000 de euro. Oricine poate să facă un calcul simplu să vadă cam în cât timp se va termina lucrare, dacă în intervalul 2009-2011 s-a alocat suma anterior menţionată. Lucrările ajung la suma aceasta din cauza stării avansate de degradare şi aproape 1 milion de euro înseamnă să se finalizeze tot ce e început: restaurare, consolidare, reparaţii învelitoare acoperiş.

Care va fi utilitatea acestei clădiri?
După cum ştiţi monumentul are un proprietar, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Această instituţie urmează să stabilească utilitatea clădirii.

Ceea ce poate ar trebui spus este faptul că atât autorităţile locale, care au găsit o formă elegantă de a scăpa de o "problemă", precum bătrânul imobil, prin actul de donaţie către biserică, cât şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei, de altfel o instituţie destul de bogată (dacă vrea!), aşteaptă din partea Ministerului ca acest imobil să fie refăcut. Din moment ce proprietarul stabileşte destinaţia, de ce un proprietar, care este o instituţie aparte a statului român, nu este evaluat ca unul privat. De cele mai multe ori instituţile aparţinând statului nu sunt amendate de către directorii Direcţiilor de Cultură, însă proprietarii particulari sunt cântăriţi cu altă oca. În plus Mitropolia Moldovei ca beneficiar al lucrării ar fi trebuit să contribuie cumva, din moment ce Biserica Ortodoxă este separată de statul laic încă din vremea lui Cuza Vodă.
Repunerea în valoare a Casei Sofian ar servi Botoşanilor în a-şi afirma vocaţia monumentală, culturală şi turistică. Până atunci locul rămâne un preferat al mirilor care, însoţiţi de fotograf, încearcă să surprindă pentru cea mai fericită zi din viaţa lor ceva din frumuseţea de odinioară a clădirii sau din estetica urâtului oferită de priveliştea actuală.

vineri, 27 ianuarie 2012

Bach in tren

Bach si Suita 1 pentru violoncel. O nebunie! Parca a dat trenului viata... Superba interpretare

Melodia de iarnă

Chiar dacă melodia este despre Decembrie, in fine simţim abia acum ceva din frumusetea iernii. Cum obisnuiesc din cand in cand mai postez si cate o melodie ca sa va incalzesc putin ziua!

miercuri, 25 ianuarie 2012

Comorile patrimoniului arădean, condamnate la pieire

Chiar dacă nu este definit ca distinct de normativele în vigoare, în general patrimoniul ecleziastic poate fi văzut ca o componentă aparte. După cum menţionam şi cu alte ocazii, biserica este locaşul reprezentativ în care sunt investite cele mai bune resurse ale fiecărei comunităţi în parte. Prin intermediul ei, valorile comunităţii sunt păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Totuşi, în momentul în care apar o serie de limitări, cum este cazul transilvănean, grija extremă a ceea ce ai dreptul să păstrezi face ca astăzi să avem adevărate mărturii, din elemente ce sunt supuse unei degradări rapide, ale existenţei românilor în teritoriile pe care regii maghiari au încercat să le anexeze pentru totdeauna.

Prestigiul bisericilor de lemn din Maramureş, incluse în cadrul monumentelor U.N.E.S.C.O., este un motiv de mândrie pentru orice român care vorbeşte despre frumuseţile ţării sale, dar acestea sunt doar vârful aisbergului ale unei culturi tributare lemnului vreme de multe secole.

De ce s-a construit doar în lemn în Transilvania
În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distictă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român de azi.

Dacă în articolul privind starea locaşurilor din zona Oltului, S.O.S. bisericile Olteniei, am prezentat starea deplorabilă a câtorva locaşuri din lemn din judeţele Mehedinţi şi Gorj, zone intrate pentru diverse perioade de timp sub administraţia maghiară, respectiv austriacă, în prezentul articol ne vom ocupa de cele din judeţul Arad, zonă care, de la cucerirea maghiară a Transilvaniei şi până la 1918, a fost parte integrantă a regatului ungar.

Avem în vedere cinci biserici, majoritatea monumente incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate extraordinar de frumoase, dar total necunoscute publicului: biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Corbeşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" din Ioneşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" Luncşoara, biserica „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş şi biserica „Sfînţii Apostoli Petru şi Pavel" din Tisa.

Click pe imagini pentu galeria foto

 
Biserica de lemn „Naşterea Maicii Domnului" Corbeşti
În comuna Petriş, satul Corbeşti, se află biserica de lemn cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", situată în cimitirul satului, catalogată ca monument istoric de valoare naţională.
Biserica a fost construită la începutul secolul al XVIII-lea, în anul1707. Pictura interioară, vizibilă şi azi, a fost executată însă aproape un secol mai târziu, în anul 1810. Se pare că nu aceasta a fost primul amplasament, întrucât există informaţii că lăcaşul a fost adus în satul Corbeşti în 1835 şi aşezat pe o talpă de piatră. Biserica păstrează formele arhaice ale topoarelor meşterilor care au lucrat-o în lemn de gorun. Aceasta nu a fost tencuită cu pământ, cum s-a preferat în unele cazuri pentru a spori rezistenţa lăcaşului.

Numele meşterului zugrav, Nicolae de la Lupşa Mare, poate fi descifrat încă pe pereţii monumentului care se remarcă prin frumuseţea picturii care acoperă interiorul, tavanul boltit şi iconostasul. Totuşi, ca orice alt monument istoric pe care îl putem defini ca „un om bolnav", mai ales în acest caz unde lemnul se dovedeşte a fi extrem de greu de prezervat, biserica necesită reparaţii urgente. Brâul de piatră este deteriorat şi necesită lucrări de consolidare. Pictura interioară, realizată pe pânză, este în stare avansată de degradare, fiind distrusă în proporţie de 80%, necesită o intervenţie specializată de conservare şi restaurare.
Din păcate, eforturile unor preoţi tineri sunt subminate tocmai de instituţiile care ar trebui să-i sprijine, de birocraţia stufoasă şi de lipsa de profesionalism a unor oameni plătiţi să protejeze aceste monumente.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Ioneşti
În satul Ioneşti, comuna Hălmagiu, se află biserica din lemn cu hramul "Sf. Mucenic Gheorghe", datată în anul 1730, etichetată ca monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural, singura din cele cinci inclusă în LMI la categoria B.

Biserica a fost construită în 1730 pe locul uneia ce data din 1460. Conform preotului paroh Petru Bejan, biserica a fost clădită iniţial pe un alt amplasament, pe locul actual fiind adusă în 1730. Un alt avantaj al acestor construcţii de lemn era mobilitatea. Aşa cum am subliniat şi în introducere, o astfel de construcţie lăsată neîngrijită direct pe pământ putea ca în mai puţin de 100 de ani să dispară definitiv. Despre acest inconvenient arheologic amintea şi directorul Institutului de Arheologie din Bucureşti Vasile Pârvan, domnul Alexandru Vulpe, în momentul în care vorbea despre cultura dacilor, ca una a lemnului.
La exterior, biserica se păstrează în condiţii relativ bune, acoperişul de şindrilă fiind înlocuit cu ţiglă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn. De asemenea, partea superioară a turnului clopotniţă a fost acoperită cu tablă din aceleaşi considerente.

Navei dreptunghiulare i se alătură o absidă pe plan dreptunghiular la bază, dar rotunjită la pereţi. O astfel de soluţie tehnică nu se regăseşte în restul văii Crişului Alb. În Arhiepiscopia Aradului, abside de plan semicircular au mai existat la bisericile din localităţile Luguzău şi Iermata, azi dispărute.
Pictura a fost executată la mijlocul secolului al XIX-lea de un meşter local. Posibil, conform lui Coriolan Petranu (1893 - 1945), primul istoric de artă român din Transilvania, să aparţină lui Ioan Demetrovici din Timişoara.

Biserica a fost pictată pe interior în tempera, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, mai ales în zona altarului unde s-a infiltrat apă.

Bolta naosului este susţinută de o structură de fier pentru consolidare şi împiedicarea prăbuşirii tavanului.
O serie de icoane, aparţinând lăcaşului de cult de la Ioneşti, au fost depozitate la Mănăstirea cu hramul „Simeon Stîlpnicul" din Arad-Gai. Totodată, lăcaşul de cult păstrează şi o serie de tipărituri de valoare: Catavasier, Râmnic - 1708, Cazanie - 1765, Evanghelie - 1765 etc. Inventarierea patrimoniului ecleziastic mobil lasă de dorit. Nici prezervarea acestuia nu este mai bună. De multe ori aceste cărţi de cult sunt uitate prin diverse lazi în podurile clopotniţelor sau prin ungherele întunecoase ale locaşului.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Luncşoara
În satul Luncşoara, comuna Hălmăgel, se află biserica din lemn "Sfântul Mucenic Gheorghe", situată la marginea localităţii, pe un dâmb deasupra cimitirului.

Datată în anul 1740, a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1835. Se înalţă pe o fundaţie de piatră brută, cu pereţii din bârne masive, încheiate pe la colţuri, cu şarpantă din lemn cu învelitoare din şindrilă. Forma deosebită a turnului bisericii cu înălţimea sa apreciabilă, ce rivalizează cu cel al locaşurilor maramureşene, face biserica de lemn lesne remarcată.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea a fost picată de către Ioan Demetrovici, parte din lucrarea acestuia păstrându-se doar în altar şi pe iconostas. Între obiectele de valoare, biserica păstrează un chivot de lemn, o raritate pentru Ţara Zărandului, o icoană de lemn pictată în tonuri de verde închis, reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe, care ţine în mâini crucea credinţei şi lancea dreptăţii, databilă din secolul al XVIII-lea. Tot din aceeaşi perioadă datează şi singura icoană pe sticlă de dimensiuni foarte mici, ajunsă aici din şcoala de iconari de la Nicula.

Lăcaşul de cult se află în stare avansată de degradare. Structura de lemn a fost acoperită cu pământ şi apoi cu var, fiind ridicată pe un brâu de piatră. În mai multe locuri pământul acoperit cu var a căzut de pe structura de lemn, aceasta fiind expusă intemperiilor, fapt care accentuează degradarea. Tavanul bisericii este foarte distrus, pe interior fiind susţinut de o structură fragilă din lemn, existând riscul degradării sale în întregime şi prăbuşirii acestuia.

Biserica de lemn „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş
În satul Şoimuş, comuna Brazii, se află locaşul din lemn cu hramul "Sfântul Mucenic Dimitrie", situată în cimitirul de la intrarea în sat, construită în secolul al XVIII-lea. Totuşi date certe în legătură cu anul construirii lăcaşului de cult nu există. De asemenea nu există o pisanie. Există o istorie cel puţin ciudată menţionată de preotul cercetător Pavel Vesa şi anume că biserica a fost construită iniţial în satul învecinat Iacobeni. În anul 1775 fusese sfinţită cu hramul „Sf. Teodor Tiron", iar în 1865 a fost vândută satului Buceava.
Lăcaşul de cult se remarcă prin valoarea excepţională a picturii. Istoricul de artă arădean Horia Medeleanu consideră monumentul ca fiind unic în zonă prin frumuseţea şi simbolistica picturii interioare. De asemenea, pentru că nu a fost îndeajuns cercetată pictura, se poate ca la o restaurare a acesteia să se găsească sub ea urme de pictură cu mult mai veche precum şi alte indicii interesante.

Faptul că starea monumentului se degradează continuu o arată comparaţia unor imagini actuale cu cele ale lui Coriolan Petranu, făcute în interbelic. Principala cauză este legată de neefectuarea la timp a reparaţiilor. Dacă lucrurile vor merge pe acest făgaş, probabil din multe astfel de monumente nu vor mai rămâne decât fotografii şi imagini video făcute când încă nu erau la pământ.

Biserica de lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - Tisa
În satul Tisa, comuna Hălmagiu, se află biserica de lemn cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", situată în cimitirul vechi, datată în anul 1770.

Lăcaşul de cult este asemănător cu celelalte biserici de lemn din regiune, deosebiri existând în ceea ce priveşte forma turnului, corul şi altarul.
Principala problemă a acestui locaş este legată de degradarea picturii. În perioada ridicării monumentului, pictura a fost realizată de un zugrav local pe nume Iosif. Ulterior, în 1795, zugravul Constantin realizează un nou iconostas şi icoanele împărăteşti, inclusiv cele de hram.

În anul 1846, biserica a fost pictată pe interior în tempera, de către Ioan Demetrovici, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, iar în multe locuri fâşiile de pânză au fost distruse complet.
La exterior biserica se păstrează în condiţii bune, turnul clopotniţă şi acoperişul fiind acoperite cu tablă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn în anul 1933.

Autorităţile răspund prin tăcere
Am încercat să obţinem câteva răspunsuri de la domnul Adrian Laurenţiu Şimon, directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Arad, dar domnia sa nu ne-a răspuns la solicitate, probabil din cauza articolului despre starea de degradarea de la cetatea Ineului - Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie.
Există tentaţia să credem descrierile făcute sunt metaforice, poate uşor poetice, însă realităţile ne arată lucrurile complet diferit. Nu doar că aşa stau lucrurile în cel crud mod cu putinţă, dar sunt şi probleme generale pentru toate aceste monumente. De exemplu nu există ghiduri turistice care să cuprindă informaţii cu privire la aceste biserci. Ca şi în Oltenia, implicarea organelor superioare pe scară ierarhică din Biserica Ortodoxă nu face decât să sporească obstacolele în calea rezolvării problemelor existente, mai ales dacă respectivele locaşuri încă servesc cultului. Nici distribuţia specialiştilor în acest domeniu nu vine în ajutorul monumentelor, după cum vom vedea în materialele viitoare. Lipsa de finanţare, de interes, precum şi statutul juridic al terenurilor pe care unele dintre aceste locaşuri se află aduc monumente păstrate cu grijă şi sfinţenie de înaintaşi pe marginea unei prăpastiei. Ceea ce nu s-a reuşit printr-o politică coerentă dusă de împotriva românilor ortodocşi sute de ani - şi anume distrugerea elementelor definitorii ale culturii nostre, reuşesc azi urmaşii acestora într-un stat numit România.

luni, 23 ianuarie 2012

S.O.S. bisericile Olteniei!

Patrimoniul ecleziastic al Olteniei e în pericol. O dovedeşte fără drept de tăgadă o lucrare publicată recent, care inventariază, judeţ după judeţ, biserici-monument istoric din zonă, laolaltă cu problemele acestora. „Un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii", notează Adrian Gheorghe, autorul, cu privire la starea deplorabilă în care se găsesc, de pildă, cele peste 119 biserici din lemn din judeţul Gorj. Aceasta, în condiţiile în care toate aceste biserici (ale Olteniei şi ale României, în general) ar putea fi cu succes valorizate turistic, creându-se premisele prin care pelerinajul religios să devină şi unul cultural...

Potrivit tradiţiei româneşti, tot ce avea mai bun o comunitate era investit în locaşul reprezentativ - biserica; acest lucru a fost unul cotidian până în epoca modernă. Că patrimoniul ecleziastic nu mai reprezintă însă, în timpurile noastre, o prioritate o arată şi lucrarea publicată recent, S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei. De dimensiuni reduse, cartea deschide o cutie a Pandorei cât priveşte bisericile de patrimoniu ale zonei. E drept, nu-şi propune să trateze exhaustiv problema acestora (nici nu avea cum; s-a născut în urma unui proiect de voluntariat şi reprezintă, aşadar, un început), dar dovedeşte interesul pentru valorile care dau greutate istoriei românilor.
Renunţând la mitizări inutile şi cu puţinele resurse pe care le-a deţinut, autorul, Adrian Gheorghe (şi O.N.G.-ul pe care îl conduce, Alexis Project), a adunat informaţii preţioase despre bisericile incluse în patrimoniul naţional din zona Olteniei, dintre care, cele mai multe, sunt total necunoscute publicului şi se află într-o avansată stare de degradare.

Cine e de vină?
Obiectivul principal al lucrării este, aşadar, acela de a prezenta situaţia dezastruoasă în care se află bisericile monument istoric ale Olteniei, situaţie determinată de indiferenţa, ignoranţa şi pasivitatea persoanelor fizice şi juridice care deţin prerogative în administrarea bunurilor imobile şi mobile religioase incluse în Lista Monumentelor Istorice.
Adrian Gheorghe identifică, astfel, o serie de vinovaţi: „există entităţi desemnate legal din rândul Bisericii Ortodoxe, ale administraţiei locale/centrale, precum şi instituţii descentralizate teritoriale aflate în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ce nu îşi exercită optim atribuţiile specifice pentru salvarea şi prezervarea patrimoniului naţional religios. Asistăm astfel la imagini cu biserici «jupuite», fresce/elemente de mobilier/structuri de rezistenţă distruse, termopane montate pe monumente de secol XVIII, instalaţii electrice sau de climatizare fixate impropriu în zidăria originală, icoane şi cărţi de patrimoniu naţional depozitate în condiţii improprii sau înstrăinate către persoane fizice neautorizate". Autorul menţionează demersul Mitropoliei Olteniei, administratorul obiectivelor de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare, însă surprinde greutatea cu care se implementează acestea din cauza insuficienţei resurselor financiare.
Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii


Important e însă altceva: S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei nu se opreşte, în cele mai multe dintre cazuri, asupra monumentelor emblematice ale zonei (care arată cât de cât satisfăcător), ci mai cu seamă asupra acelora pe care turistul le „ratează", adesea pentru că nu le cunoaşte. Deşi pentru mulţi dintre noi indicativul categorie B, cu care sunt prezentate aceste imobile în Lista Monumentelor Istorice, atrage după sine ideea că bisericile cu pricina sunt mai puţin importante decât altele, trebuie să ştim că ele reprezintă totuşi o altă istorie, nu mai puţin semnificativă; istoria celor care nu au domnit, care nu au avut resurse suficiente pentru a ridica monumente unicat, dar au ridicat totuşi locaşe de cult, a căror putere în viaţa comunităţii nu poate fi pusă sub semnul întrebării.

Cartea trage un semnal de alarmă şi asupra faptului că nu există un inventar complet al bunurilor mobile şi imobile aparţinând patrimoniului naţional bisericesc din zona Olteniei. Ne permitem să completăm afirmaţia cu o alta: un astfel de inventar nu s-a realizat în majoritatea protopopiatelor din ţară.

Lucrarea care stă la baza acestui articol a apărut în cadrul unui proiect de voluntariat desfăşurat de O.N.G.-ul Alexis Project, condus de Adrian Gheorghe. În cele 90 de pagini ale sale, cartea se constituie într-un semnal de alarmă privind degradarea patrimoniului ecleziastic al Olteniei (judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt).
 
În judeţul Dolj nu există probleme mici
Lucrarea are, aşadar, în vedere elemente ale patrimoniului ecleziastic din cele cinci judeţe care formează regiunea Olteniei: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt. Judeţului Dolj i s-a acordat cea mai mare atenţie (probabil în funcţie de cum s-a reuşit realizarea documentării), iar autorul menţionează un număr de 10 biserici şi ansambluri care au nevoie de reparaţii urgente, cele mai multe incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria B: biserica „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa, biserica Sfântul Pantelimon din satul Goieşti (1816), Mănăstirea Sadova (secolul XV, una dintre primele construcţii ale lui Matei Basarab), imobilul care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu (clădire încadrată în categoria A), biserica „Coşuna-Bucovăţ" (1483, una dintre cele mai vechi biserici din regiunea Olteniei, imobil încadrat în categoria A), biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Paraschiva" din Craiova, bisericile „Sfinţii Voievozi" (atât cea veche, aflată în ruine, cât şi cea nouă) din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota şi biserica „Sfântul Nicolae" din Castranova.
 
În cele mai multe cazuri, probleme grave - precum lipsa marcării adecvate („Sfântul Pantelimon" sau „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva"), nevoia urgentă de restaurare a picturii, scurgerea apei pluviale pe pereţii exteriori, care provoacă erodarea şi distrugerea tencuielii, sau lipsa unor geamuri - par amănunte minore pe lângă adevăratele dezastre cu care se confruntă alte locaşuri: fisuri masive în zidărie, cu risc de surpare (bisericile „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa şi „Sfinţii Voievozi" din Balota), prăbuşirea acoperişului şi deteriorarea extrem de gravă a picturilor („Sfinţii Voievozi" - biserica veche - din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota, precum şi biserica „Înalţarea Domnului"), fisuri în fundaţie şi în structura de rezistenţă, din cauza montării iresponsabile a utilităţilor (biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva").

Un caz aparte este cel al imobilului care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu. Colecţia care cuprinde peste 700 de volume din patrimoniul cultural naţional mobil este depozitată în condiţii precare, fără a fi respectate normele de protejare şi conservare în vigoare. Există riscul iminent al deteriorării sau al distrugerii iremediabile a unor exemplare cu valoare deosebită, precum Catavasierele de la Sibiu (1803, 1817, 1819), Noul Testament-Sankt Petersburg (1819), Octoihul de la Râmnic (1811).

Câteva dintre bisericile Mehedinţiului, transformate în depozite
În judeţul Mehedinţi, lucrarea se opreşte asupra bisericilor din lemn, un patrimoniu preţios, în mare parte necunoscut şi subevaluat. Majoritatea acestor biserici - sunt 36 în Lista Monumentelor Istorice - se află într-o avansată stare de degradare, survenită atât pe fondul lipsei banilor, dar şi a cadrului legal ambiguu referitor la titlul de proprietate al terenurilor pe care se află construcţiile.

E prezentată pe larg situaţia a opt dintre aceste biserici: biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan" (ridicată pe la 1650; nu se mai slujeşte aici din 1930) situată în cimitirul satului Căpăţâneşti, comuna Broşteni, biserica „Sfinţii Voievozi" (1763, refăcută în 1836) din Isverna, biserica „Sfântul Gheorghe"(1841) din cimitirul Turtaba, comuna Isverna, biserica „Intrarea Macii Domnului în Biserică" (1777, rezidită în 1820) din cimitirul satului Peştenuţa, comuna Floreşti, biserica „Sfântul Nicolae" (ridicată înainte de 1862, când se finalizează pictarea) situată în cimitirul satului Malarişca, comuna Podeni, biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil"(1770) din cimitirul comunei Balta, biserica din lemn „Sfinţii Voievozi" (1763) din Seliştea, comuna Isverna, biserica „Sfinţii Voievozi" din comuna Husnicioara (1785, singura de zid).

Câteva dintre aceste biserici încă funcţionează ca locaşe de cult, însă multe dintre cele rămase sunt folosite ca depozite ale materialelor de uz gospodăresc în cimitire. Întrucât sunt construite din lemn, toate necesită urgente reparaţii la structura de rezistenţă. Majoritatea - cu excepţia bisericii „Sfinţii Voievozi" din Isverna, unde localnicii au refăcut acoperişul fără aprobarea Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu - prezintă fisuri în înveliş. Restaurarea picturii este, de asemenea, o problemă generală, însă nimeni nu se încumetă să facă ceva din cauza statutului incert al titlului de proprietate asupra pământului pe care se află ridicate.
 
În Gorj „este un dezastru generalizat"

Aceeaşi situaţie a neclarificării dreptului de proprietate este invocată de administratori, preoţi şi protoierei din judeţul Gorj. Deşi autorul prezintă detaliat doar patru locaşuri de cult din acest judeţ - biserica de lemn „Sfântul Nicolae" (1781) din comuna Scoarţa, biserica de zid „Sfântul Grigorie Teologul" (1841) din Bălăneşti, biserica de zid „Sfinţii Ioan, Nicolae şi Gheorghe" (1824) din Târgu-Cărbuneşti şi biserica de lemn „Sfântul Gheorghe" (1794) din comuna Schela -, el aminteşte totuşi cele peste 119 biserici din lemn ce se găsesc aici, precum şi starea îngrijoărătoare în care au ajuns: „Este un dezastru generalizat: unele sunt căzute la pământ, prin acoperişurile şi învelitorile distruse plouă şi ninge de la Dumnezeu, interioarele devastate, ca după războaie, sau folosite ca depozite de gunoi, icoane vechi din lemn, aruncate la întâmplare, aflate într-o stare avansată de degradare, cârpeli «binevoitoare» la tot pasul, improvizaţii moderniste şi construcţii adiacente, care au desfigurat forma originală a acestora, un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oameni".
Adrian Gheorghe menţionează şi cazurile celebre, Mănăstirea Polovragi şi Tismana: în primul caz restaurarea s-a făcut de mântuială, iar în al doilea s-au realizat lucrări de „modernizare" a paraclisului aferent mănăstirii Tismana fără avizele necesare.

În judeţul Vâlcea sunt analizate monumentele reprezentative
În Vâlcea autorul renunţă a mai prezenta micile perle necunoscute ale patrimoniului ecleziastic şi se opreşte asupra problemelor existente la cinci dintre monumente reprezentative pentru judeţ: Mănăstirea Hurezi (1690-1709, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu şi imobil înscris în patrimoniul U.N.E.S.C.O.), biserica „Sfântul Nicolae şi Sfinţii Voievozi" (1774-1790, monument categoria A) situată în comuna Măldăreşti, ansamblul fostei mănăstiri Mamu (sec. XVIII) din comuna Lungeşti, biserica „Adormirea Maicii Domnului" (sec. XV, una dintre cele mai vechi din Ţara Românească), fosta mănăstire Stăneşti, comuna Lungeşti, şi bolniţa Mănăstirii Cozia - biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". La toate aceste biserici, mai puţin în cazul Mănăstirii Hurezi, autorul remarcă probleme consistente legate de restaurarea picturii şi conservarea structurilor de rezistenţă. La Hurezi însă problema ţine de ansamblu, mai exact de unele dintre clădirile anexe, precum hambarul Arhimadritului Ioan sau bolniţa mănăstirii, care necesită reparaţii şi numeroase intervenţii.

Cum facem să ne promovăm monumentele?
Pentru judeţul Olt lucrarea urmăreşte o altă idee. Dintre cele şase monumente prezentate, trei sunt într-o stare satisfăcătoare sau chiar foarte bună: mănăstirea Călui, mănăstirea Clocociov şi mănăstirea Brâncoveni; toate incluse în categoria A în Lista Monumentelor Istorice. Adrian Gheorghe semnalează însă câteva probleme legate de condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea muzeele aflate în administrarea acestor aşezăminte şi accentuează lipsa de interes a autorităţilor în a face cunoscute monumentele. Celelalte trei locaşuri prezentate necesită intervenţii urgente: mănăstirea Seaca Muşeteşti (1427-1518), biserica din lemn „Adormirea Macii Domnului" (1766-1771) din comuna Leleasca şi mănăstirea Hotărani (sec.XVI); ultima, deşi e încadrată ca monument de tip B, e considerată de specialişti la fel de importantă ca mănăstirile Brâncoveni, Călui şi Clocociov.

Şi, atunci, principala concluzie care se desprinde din lectura lucrării S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei e aceea că zestrea patrimonială ecleziastică - şi nu doar cea din Oltenia - e o componentă care poate fi valorizată de statul român în spaţiul european în care am intrat de câţiva ani. Mai mult decât atât: autorităţi, Biserică, societate, cu toţi ar trebui să înţelegem că o investiţie în patrimoniu nu e un câştig pe termen scurt, dar e una care se poate dovedi imună la crizele mondiale de orice natură. Factorii de decizie ar trebui astfel să înţeleagă că toate aceste biserici trebuie să facă parte din „România turistică"; restaurate şi conservate, ar putea în orice moment să constituie un argument pentru un viitor (şi dorit) pelerinaj cultural.

marți, 17 ianuarie 2012

„Sintagma aceasta, «strămoşii noştri daci», ar trebui discutată“

Interviu realizat cu Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“

Domnule profesor, cine sunt dacii? Ce ştim despre ei? Putem să îi considerăm strămoşii noştri?
Sintagma aceasta, „strămoşii noştri daci“, ar trebui discutată. Sigur, dacii pot fi consideraţi dintr-un anumit punct de vedere strămoşii noştri. Dar s-a exagerat teribil  mult. Ei sunt strămoşii noştri cu siguranţă din punct de vedere genetic, biologic. Toate popoarele care s-au perindat pe teritoriul acesta au lăsat măcar o mică amprentă genetică, şi cu atât mai mult geto-dacii care au fost cuceriţi de romani.

„Populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin“
Totuşi, faţă de alte cazuri, cum ar fi celţii sau chiar şi germanii, amprenta de substrat a fost, după părerea mea, mai subţire la noi decât în alte părţi. Unul dintre principalele motive este acela că populaţia locală a fost extrem de puternic afectată după cucerirea romană. Nu doar în sensul că unii au fost luaţi sclavi, dar foarte mulţi luptători daci care au supravieţuit războiului au avut de ales între sclavie şi înrolare în trupele auxiliare romane. Aceste trupe auxiliare, formate aproape în totalitate din daci, au fost strămutate cât mai departe de Dacia. Avem documente, nişte grafitti pe cioburi, studiate de un coleg mai tânăr, Dan Dana, care confirmă prezenţa unor astfel de unităţi în Egiptul de Sus. Alte asemenea unităţi, formate aici, au fost strămutate în Mauritania sau tocmai în Britania. După ce-au fost eliberaţi din armată poate unii s-au întors, nu avem cunoştiinţă. Totuşi, cea mai mare parte a lor a rămas acolo unde a fost cantonată unitatea. În orice caz, e clar că populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin. Acest lucru a dus, cum e firesc, la romanizarea rapidă. Aşadar, cu siguranţă putem vorbi de o genă biologică provenind de la populaţia geto-dacă. Chiar şi pe continentul american, unde populaţiile amerindiene au fost izgonite, tot a rămas o amprentă genetică. Cel mai bine se vede la populaţia mexicană: sunt catolici, vorbesc spaniolă, dar dacă ne uităm la înfăţişarea lor se vede că sunt urmaşi lui Montezuma. Dacă mai au ceva comun cu el, asta e altă poveste. Cam aşa ar trebui să privim şi noi chestiunea cu strămoşii geto-daci, termen şi poveste cu o tentă, mai degrabă, politică, naţionalistă, decât ştiinţifică.
Ce înseamnă, în fond, strămoş? Noi nu ştim bine nici românii cum s-au constituit. În opinia mea, istoria propriu-zisă a poporului român nu a fost scrisă încă. Ceea ce avem este istoria elitelor care au condus această ţară (domnitori, voievozi, regi, nobili etc.), dar povestea acelor ciobani care au rămas după retragerea aureliană e foarte greu de redat în scris; pentru că nu există documente şi nu vor exista. Cine se interesează, de atfel, de populaţii rămase în teritorii de care erau legaţi prin necesarul de supravieţuire, de obţinerea subzistenţei materiale? Eu sunt de părere că am fost în principal un popor de păstori legaţi strâns de centura muntoasă a Carpaţilor şi, prin acest mod de viaţă, am asigurat hrana tuturor etniilor care s-au perindat pe aici. Această formă de relief cu peisajul ei specific a asigurat continuitatea noastră în acest loc. Există voci care spun că această teză nu este susţinută de documente, că e doar un exerciţiu de imaginaţie. Totuşi nu se poate imagina orice! Este, cred, scenariul cel mai veridic.
Lucrurile trebuie văzute în acest caz prin ochii antropologiei culturale. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul civilizaţiei geto-dacice, din care nu a rămas mare lucru. Toate monumentele de cult, fortificaţiile, cetăţile care au reprezentat cultura elitelor au fost distruse de romani. În fond, urmele arheologice ale sanctuarelor pe care le cunoaştem astăzi sunt doar fundaţiile lor. Aceste simboluri ale culturii geto-dace au fost rase de romani, iar elitele au avut de ales: unii au trecut de partea romaniilor, iar alţii au rămas să-şi împartă soarta cu Decebal. Toţi cei care au rămas loiali regelui dac au fost exterminaţi, iar populaţia, o parte în sclavie, iar cei mai mulţi, înrolaţi în armatele auxiliare romane. Imperiul practica acest lucru, a făcut-o şi cu alte populaţii cucerite. De altfel, pe teritoriul ţării noastre există inscripţii cu tot felul de cohortes (subdiviziune a unei legiuni, având 500 de soldaţi – n.r.) şi alae (trupe auxiliare de cavalerie – n.r.), cum sunt Britanorum, Hispanorum, Thracorum şi multe altele.
„Despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis decât ştim din toate celelalte izvoare”
Ce izvoare avem pentru istoria dacilor înainte de cucerirea romană?
Pentru istoria dacilor, din păcate, izvoarele au dispărut sau ne-au pervenit fragmentar în nişte forme trunchiate, ceea ce mi se pare şi puţin bizar; sunt în această situaţie toate izvoarele literare care relatau nu doar detalii cu privire la această creştere şi expansiune a puterii geto-dacilor, dar chiar prezentau cu lux de amănunte războaiele daco-romane. Să luăm, de pildă, pe celebrul scriitor roman de origine greacă, Dio Cassius, din opera căruia s-a păstrat mai mult de jumătate. Totuşi, capitolul care trata luptele împăratului Traian în Dacia a ajuns azi sub nişte forme mizere de rezumare, realizate de Ioan Zonaras (cronicar şi teolog bizantin din secolul al XII-lea – n.r.) şi de Xiphilinus (călugăr trăitor la Constantinopol în secolul al XI-lea – n.r.).
Se cunoaşte, de exemplu, efortul extraordinar depus de Traian de a termina cel de-al doilea război daco-roman şi de a integra Dacia, dar despre toate acestea s-au păstrat doar câteva rânduri, în care se spune că a fost un război crâncen, „dus mai mult cu înţelepciune decât cu înfocare“ de către împărat. Au fost mobilizate 12 legiuni, dacă nu mai multe, plus trupe auxiliare, o concentrare de forţe cum rar am mai întâlnit în istoria romanilor. Şi cu toate că acest război a fost unul extrem de important, de ce n-avem nicio informaţie?! Deşi ştim clar c-au fost o mulţime de autori care au relatat despre aceste evenimente. Despre aceste războie a scris medicul lui Traian, Criton, din care avem câteva fragmente. Apoi împăratul Traian însuşi a scris, după modelul De Bello Gallico a lui Iulius Cezar, o lucrare, De Bello Dacico, din care s-a păstrat numai o simplă frază, ca exemplu de stil sec, simplist, cazon: „Inde Berzobim, deinde Aixim processimus” (De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis – n.r.). Această propoziţie s-a păstrat la Priscianus, un gramatic bizantin din vremea împăratului Iustinian (527-565), care o dădea ca exemplu de stil urât, în comparaţie cu lucrarea lui Iulius Cezar. Traian n-a fost însă un literat, ci un excelent comandant.
Nu avem nici lucrarea originală a lui Dion Chrysostomos (ca. 40-ca. 120), Geticele, ci o cunoaştem doar printr-un filtru târziu, din secolul al VI-lea, al lui Iordanes, care, deşi spune nişte lucruri interesante, dar care nu aminteşte nimic exact despre războaiele în care dacii au fost înfrânţi. Nu cunoaştem motivul pentru care s-a făcut această omisiune. Iordanes a scris două lucrări: Romana şi Getica. Prima este o istorie a romanilor şi unde se povesteşte de victoria lui Traian asupra Daciei, iar în a doua, unde îi confundă pe geţi cu goţii, nu pomeneşte decât de victoriile acestora. Afli despre Burebista, Burvista cum scrie el, afli despre Deceneu, afli despre înfrângerea generalului roman Fuscus, în timpul împăratului Domiţian (81-96), dar nicio vorbă despre cucerirea Daciei de către romani. Acesta este un aspect interesant, pentru că acelaşi autor, în cealaltă lucrare – Romana – amintise de războaiele lui Traian. De aceea trebuie să avem în vedere mentalitatea şi ideologia celor care ne furnizează informaţiile şi care era interesul lor când au scris aceste lucrări. De multe ori, adevărul este distorsionat pentru a corespunde unor cerinţe de ordin politic şi propagandistic.
Din acest motiv, despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis (Balcic) decât ştim din toate celelalte izvoare. Din acest izvor, contemporan cu Burebista, înţelegem importanţa autorităţii sale; Burebista se afirmă drept cel mai mare rege, care stăpânea asupra teritoriilor de la nord şi de la sud de Dunăre.
A existat sau nu un rege cu un nume asemănător lui Burebista în secolul II î.Hr.?
Dar cuvântul „Burebista” este el un substantiv propriu sau comun? Este numele acestui rege dac sau un cuvânt care, în limba geto-dacilor, denumeşte un şef de trib sau un rege?
Nu putem da un răspuns indubitabil. Într-un text al istoriei romane, scrisă pe baza izvoarelor greceşti, de către Trogus Pompelius (istoric roman din sec. I î.Hr. – n.r.), se menţionează: „creşterile puterii dacilor prin regele Rubobostes”. Problema este că textul integral a dispărut şi avem doar un compendiu, făcut în secolul II d.Hr., de Iustinus. În afară de aceasta, există un sumar al cărţii lui Trogus scris de un necunoscut şi ataşat la compendiul unui manuscris al lui Iustinus. Se pare că în textul original, cartea a XXXII-a conţinea informaţii cu privire la respectiva dezvoltare a dacilor lui Rubobostes, însă rezumatul lui Iustinus reţine mai degrabă anectodele şi faptele cu caracter moralizator decât datele şi evenimentele istorice. De altfel, menţionarea lui Rubobostes apare doar în sumarul scris de necunoscut, textul compendiului amintind doar o anecdotă în care dacii au fost pedepsiţi de regele lor Oroles pentru o înfrângere suferită în lupta cu bastarnii şi că „dacii sunt şi ei o mlădiţă a geţilor“. De aici a pornit o întreagă controversă, dacă a existat în secolul II î.Hr. acest Rubobostes, o corupţie prin metateză a lui Burobostes, Burebista, sau Trogus menţiona probabil vreun eveniment care s-a petrecut în vremea lui Burebista cel mare, din sec. I î.Hr. ?
S-au adus argumente foarte puternice şi într-o direcţie, şi într-alta. Constantin Daicoviciu, Rudolf Werner, Carl Brandis considerau că este firesc să fi existat un rege dac cu denumirea de Rubobostes şi că acele creşteri ale puterii dacilor s-au petrecut realmente în secolul II î.Hr., cu aproape 100 de ani înainte de regele Burebista, care moare în acelaş an cu Iulius Cezar, în 44 î.Hr. De asemenea, pe plan arheologic, constatăm că începutul culturii materiale geto-dacice, aşa cum o ştim astăzi, a început tocmai în secolul II î.Hr., în jur de 150 î.Hr. Potrivit cercetătorilor menţionaţi, este de presuspus că în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. a existat un rege cu un nume asemănător lui Burebista. Că îl chema Rubobostes sau Burobostes n-are nicio importanţă. Putea să fi fost un „Burebista I“!.
Nu pot fi ignoraţi însă nici cei care contraargumentează teoria existenţei unui rege dac în secolul II î.Hr. Aceştia spun că un rege de o asemenea importanţă ca Buro-Rubobostes ar fi fost imposibil să nu fie amintit şi de o altă sursă, pe când Burebista este menţionat de mai multe izvoare. Disputa este departe de a fi soluţionată şi doar o nouă incripţie, ca aceea de la Dionysopolis, ar face lumină sau ar putea schimba total viziunea noastră asupra lui Burebista.
Nici centrul puterii sale nu ştim exact unde a fost. Există o întreagă dezbatere în privinţa capitalei, dacă aceasta a fost în zona Munţilor Orăştie sau în Argedava, aşezată cu siguranţă la sud de Carpaţi, dar exact unde, nu cunoaştem (poate la Popeşti, Mihăileşti, pe Argeş, poate alta, în Dobrogea). Faptul că, probabil, prima acţiune militară a lui Burebista a fost împotriva celţilor din spre vest ar valida ideea că avea puterea în Transilvania, deşi textele sugerează mai degrabă că el provine de la sud de Carpaţi, chiar dacă confuzia între geţi şi daci se făcea curent la acea vreme. Cel care menţionează provenienţa getă a lui Burebista este Strabon (istoric şi geograf grec, 63 î.Hr-24 d.Hr. – n.r.). Dar tot acesta e unul dintre autorii care scriu că dacii şi geţii nu sunt acelaşi neam deşi ar avea aceeaşi limbă.
„Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave“
Cum îi putem diferenţia? Cine îi prezintă prima dată separat?
Strabon face prima diferenţă categorică: geţii sunt cei care trăiesc în aval pe Istru (Dunăre), în vreme ce dacii locuiesc în amonte. Dar tot Strabon spune că geţii au aceeaşi limbă cu dacii, şi tot el, în aceiaşi carte, că geţii au aceeaşi limbă cu tracii. Trebuie luată cu rezervă această observaţie întrucât vine de la un grec şi nu de la un vorbitor al vreuneia din aceste limbi. Limbile erau probabil foarte înrudite, dar nu era una şi aceeaşi limbă. Nu avem documente, dar sunt lucruri pe care le putem înţelege prin analogii cu ceea ce există în alte părţi. Despre limbile tracice cunoaştem foarte prea puţin. Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave – aceasta este opinia mea. Unii, care nu vor să mai audă de slavi, caută o altă origine a dialectelor sau limbii pe care o vorbeau supuşii lui Burebista şi ai lui Decebal. Nu au unde să ajungă pentru că n-au argumente. Ce avem ne îndreaptă către grupul balto-slav. Putem considera că limba geţilor, a dacilor, a format – împreună cu cea a tracilor până la un punct – o grupă comună, într-o ramură balto-slavă.

Cum rămâne cu cele aproximativ 200 de cuvinte geto-dace din limba română: brânză, barză, viezure, mânz...?
Argumentul că ele ar fi de origine geto-dacă ţine de domeniul etimologiei ipotetice. Cunoaştem că există în limba română aproape 200 de cuvinte care n-au o origine clar explicabilă. Nu ştim etimologia lor; asta nu înseamnă că erau automat geto-dacice. Este plauzibil să credem că cel puţin o parte ar putea să provină din substratul geto-dacic. Însă, cum poţi demonstra? Aceste lucruri sunt foarte complicate pentru că, ştiinţific, nu poţi dovedi indubitabil. Asta nu-i împiedică pe unii să facă speculaţii de toate felurile.
Putem remarca un lucru care a rămas într-un con de umbră, şi anume o informaţie din vremea împăratului Iustinian (527-565), că o populaţie tracică din Balcani, bessi, care încă vorbea limba ei, lingva bessorum. O parte din această populaţie a fost mutată, sub Iustinian, în Sinai, la mănăstirea Sfânta Ecaterina. În urmă cu vreo 25 de ani s-a descoperit o ladă cu manuscrise şi conţinutul acelor documente ar putea să ne intereseze şi pe noi. În prezent, acestea sunt în Grecia, iar accesul este restricţionat; nu ştim exact ce conţin nici până astăzi. Din ce am auzit, de la cei care le-au văzut, sunt şi texte în limba slavă. E de văzut dacă sunt, într-adevăr, în slavonă sau nu cumva sunt în bessă. Dacă bessi de acolo au lăsat ceva scris şi acel ceva se păstrează, s-ar putea să ne schimbăm total imaginea despre ce au fost limbile tracice, dacă şi cât erau ele de apropiate de familia de limbi balto-slavă.
Deci ipoteza, lansată de unii, că dacii ar fi vorbit latină şi că s-ar fi înţeles în mod direct cu romanii este o speculaţie?
Nu are niciun fundament. Dacii vorbeau o limbă din familia limbilor tracice.
„Media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi“
Cum arătau dacii? Erau ei mai aproape de greci sau mai aproape de germani?
În primul rând, trebuie să ţinem seama că atât grecii, cât şi romaniiaveau un ten măsliniu.Astfel, tot ce era la periferia nordică a zonei mediteraneene arăta blond. Există, într-adevăr, informaţii că traciiar fi fost blonzi, dar e greu de spus tocmai din cauza clişeelor şi a percepţiei autorilor. În privinţa înălţimii, ştim că media populaţiilor mediteraneene pe care le cunoaştem era undeva la 1,60. Pentru celelalte populaţii, referirile se fac mai ales la gladiatorii aleşi dintre traci sau germani. Însă criteriul de alegere îi viza pe cei mai voinici dintre ei. Nu înseamnă că toţi erau aşa. Mult mai precisă ar fi o demonstraţie antropologică. Din păcate, avem foarte puţine schelete. Ritul funerar al dacilor se oficia prin incineraţie şi nu avem dovezi în acest sens. În general, cu unele excepţii, media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi. Cauza principală este dezvoltarea industrială din epoca modernă, care a dus la o acţiune mai agresivă a glandei numită timus.

Din informaţiile arheologice, cum ne putem imagina o casă a unui dac?
Aici trebuie să luăm în calcul importanţa lemnului în construcţie. Casele dacilor erau în principal din lemn, nu mult deosebite de cele tradiţionale din Maramureş, aşa cum se pot vizita la Muzeul din Sighet. Acolo unde exista stejar locuinţele erau făcute din acest material şi puteau dura foarte mult. Etnografia actuală ne arată case care sunt datate pe la 1700 şi care sunt în funcţie şi astăzi. În plus, de multe ori la construcţia unei case se folosea material din casa distrusă. Astfel, o casă bine făcută din stejar poate dura câteva sute de ani, dar aici avem probleme greu de rezolvat. Dacă satul nu este incendiat, astfel încât să rămână urmele incendiului, există probabilitatea să nu rămână nimic. Lemnul putrezeşte extrem de repede când nu este întreţinut, mai ales dacă e inundat de vegetaţie. Acest lucru se poate observa uşor pe stâne; odată părăsite, invadate de pădurile din jur, nu rezistă mai mult de 100 de ani şi, ca arheolog, nu mai vezi nimic, niciun indiciu care să te determine să sapi.
„Putem asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor“
Dacă locuitorii aşezării foloseau ceramică sau metal găsim urme, dar urmele locuinţelor, nu. În cazul geto-dacilor, ceramica devenise un lucru comun începând cu secolul al II-lea, sub influenţa, în mare măsură, a civilizaţiilor de la sud şi de la sud-vest, în special din lumea mediteraneeană. Trebuie să vedem însă şi care era funcţia ceramicii. În viaţa de zi cu zi, cei care au această cultură a lemnului folosesc ceramica în mare măsură ca formă de reprezentare, aşa cum o foloseşte românul de astăzi: în Maramureş ai instalate, de pildă, farfurii frumoase pe perete. Nu se mănâncă din ele. Se mănâncă în blidul din lemn, care dispare odată cu civilizaţia. Până şi cuiele, care sunt tot din lemn, dispar.
Dacă locuinţele nu sunt întărite cu lut şi nu au fost incendiate, ele nu lasă urme. De obicei, în aşezările mari găsim de multe ori case întărite cu lut. Am găsit aici, la Plopeşti, lângă Bucureşti, locuinţe făcute cu nuiele şi umplute cu lut, care, luând foc, ne-au permis, în câteva cazuri, să urmărim pereţii până la o înălţime de 40 şi ceva de centimetri. Una dintre casele de la Popeşti, pe care am săpat-o în anii ’50, arăta exact ca locuinţa în care eram cazat: două camere, la mijloc un coridor şi în faţă o prispă. În domeniul acesta, până la apariţia betonului şi a cărămizilor moderne nu s-au făcut progrese. În 1974 a venit în România un coleg german. Am mers împreună în Maramureş şi atunci el mi-a spus ceva care completează foarte bine demonstraţia: „Parcă mă aflu în Germania secolului al XII-lea. Aştept din moment în moment, după un deal, să apară castelul de la Heidelberg“.
Putem, aşadar, asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor, inclusiv bordeiele.
„Exista o castă preoţească şi o castă nobilă, care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor“
Din punct de vedere al organizării socio-ierarhice ce informaţii deţinem?
Avem câteva informaţii şi cred că sunt destul de complete ca să ne dăm seama că exista o castă preoţească şi o castă nobilă, dar care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor. Erau distincţii în materie de port şi prin forma căciulii pe care o aveau. Burebista şi Decebal pot fi consideraţi într-adevăr regi, aleşi sau pe cale ereditară, ajunşi în această funcţie. Nu mai poţi să-i vezi ca şefi de trib. Sigur, triburi existau şi la greci, şi la romani, şi la evrei. Sunt cele 12 triburi ale lui Israel. Tradiţia s-a păstrat, dar nu putem compara un trib de epoca fierului cu un trib din neolitic. E clar că ierarhia era deja bine marcată în vremea Burebista-Decebal.
De asemenea, se destinge o castă preoţească ale cărei ecouri s-au păstrat în textele istoricului roman de origine iudaică, Flavius Iosephus, care îi compară pe esenieni cu cei mai mulţi dintre daci, pleistoi, ceea ce, la prima vedere, pare a fi o absurditate. Totuşi, specialiştii în ebraică mi-au atras atenţia că termenul pleistoi (cei mai mulţi) este tradus cu ha rabim în limba ebraică, iar această înseamnă şi cei mai buni (limba ebraică veche n-are superlativ). Flavius Iosephus, care îi cunoştea bine pe esenieni, a spus cei mai mulţi, dar se referea la cei mai buni, aşa cum se vedeau pe sine, eseninii, care îşi spuneau fii lui Sadoc.
Esenienii erau şi o sectă religioasă, deci ce concluzii putem trage de aici despre religia dacilor?
Există un comportament religios al dacilor, comparat pe de o parte de Flavius Iosephus cu cel al esenienienilor şi, pe de altă parte, de Herodot cu cultul pitagoreic. Geţii din vremea lui Herodot nu vorbeau de Pitagora, dar grecii, neînţelegându-i, au comparat cultul lor cu Pitagora. Această menţiune a lui Herodot – fie că a fost numai a lui, fie că a fost din vremea lui la mai mulţi autori, de pildă la Hellanikos, care e contemporan cu Herodot şi care spune acelaşi lucru despre Zalmoxis – a fost preluată apoi până în epoca romană şi a dăinuit până în Evul Mediu. Toată această relaţie între geţi şi pitagoreici a dat naştere la speculaţii în epoca noastră.
„Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abia odată cu romanii“
Practic, ce cunoaştem despre religia geto-dacilor, în afară de lucrurile provenite mai degrabă din imaginarul grecesc?
Nu putem să excludem imaginarul grecesc şi implicit izvoarele scrise de greci. Avem, aşadar, două surse. Pe de-o parte, imaginarul grecesc, care trebuie luat cu mare precauţie, dar e clar că a existat un cult special al lui Zalmoxis. Poate n-aş crede nici în acest cult, dacă n-ar fi apărut, în 1959, inscripţia cu regele get Zalmodegikos. Deci, a existat într-adevăr un personaj, despre care putem discuta dacă e zeu sau nu; plăsmuire este felul în care îl prezintă Herodot. Cum s-a ajuns la asemănarea cu Pitagora e greu de aflat. Geţii erau cunoscuţi deja într-o tragediea lui Sofocle. Aşa încât avem o dată această imagine, care s-a amplificat cu timpul la alţi autori şi care, cum vedem, a ajuns până la epoca lui Iosephus, iar acesta face paralela de care vorbeam. Dincolo de toate dezbaterile provocate de aceste surse, e cert faptul că exista o castă preoţească cu o serie de ritualuri, iar asceza era sigur unul dintre ele. Nu cunoaştem sub ce formă: dacă era numai abţinere de la unele alimente şi/sau de la raporturi sexuale ori era mai mult decât atât.
A doua sursă e arheologia, dar există o problemă de datare. Sursele literare se referă la epoca lui Herodot, secolul V î.Hr., iar sursele arheologice cele mai vechi sunt din secolul II î.Hr., iar mai numeroase din secole I î.Hr.-I d.Hr. Acestea constau în urmele sanctuarelor distruse de romani, care sunt nu doar la Sarmisegetuza, dar şi în alte părţi. Un exemplu este în judeţul Braşov, la Augustin: acolo s-a găsit un complex de cult la fel de mare ca dimensiuni ca acela de la Sarmisegetuza, numai că mai slab păstrat. Cunoaştem două tipuri de sanctuare: unele cu coloane şi unele cu absidă orientată nord-est, vest-nord-vest. Prin munţii din jurul Sarmisegetuzei, Melea, Tâmpu şi Rudele, s-au găsit mici sanctuare, care au fost interpretate mai întâi ca stâne, după aceea ca locaşurile acelor pleistoi, comparaţi de Flavius Iosephus cu esenii şi care au trăit acolo, care locaşuri au fost distruse, la rândul lor, de cucerirea romană. Chiar pe Columna lui Traian există nişte temple circulare pe lângă care trece cavaleria romană, probabil cea a lui Lusius Quietus, care a atacat Sarmisegetuza venind dinspre munţi.
Însă relaţia între ce spune Herodot şi ce ştim din punct de vedere arheologic e foarte greu de făcut şi consider că e abuziv să extindem cultul zalmoxian de la geţii secolului V î.Hr. asupra dacilor. Nu avem, în acest sens, în prezent, nicio informaţie serioasă de luat în seamă. E firesc ca dacii să fi avut un pantheon foarte asemănător cu cel grec şi cel roman, dar cine a fost zeul suprem al lui Decebal este greu de răspuns.
Nu putem vorbi de un monoteism, cum au încercat unii să sugereze?
Nu. E un politeism categoric. Avem de-a face cu o exagerare venită dinspre casta preoţilor ortodocşi, care ar dori să arate că geţii erau creştini înaintea lui Hristos. Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abiaodată cu romanii.
Ştim că dacii practicau sacrificiul uman. Este acesta un ritual neobişnuit pentru secolele II-I î.Hr.?
Nu e un ritual neobişnuit, neîntâlnit. Îl întâlnim şi la celţi, şi la slavi, şi la absolut toţi până la creştinism. Sacrificiile umane nu sunt la daci mai multe decât la alţii. Există nişte gropi, la Orlea, jud. Olt, în care este foarte probabil că au fost depuşi nişte oameni care au fost sacrificaţi. Aceştia – spre deosebire de celelalte 250 de morminte găsite pe tot teritoriul ţării din această epocă – au fost depuşi şi cu piesele lor. În schimb, celelalte aproape 250 de schelete găsite în aşezările dacice – numai la Popeşti am descoperit vreo 10 – n-au niciun inventar. E posibil să fi fost sclavi sau oameni care au fost executaţi. La Popeşti am găsit şi cranii decapitate. Nu sunt sigur că erau sacrificii umane. Sacrificii umane sunt gropile acelea, cum sunt cele de la Orlea, unde au fost găsite femei şi copii cu întreg inventarul.
Aşadar existau sacrificii umane, dar erau excepţionale, şi în aceeaşi măsură în care ritualurile de acest fel erau prezente la toate populaţiile din acel stadiu de civilizaţie. Restul sunt discuţii: în ce măsură erau sacrificaţii prizonierii, sclavii sau dintre proprii semeni nu putem să ne prononţăm.
„Cunoaştem că aveau un meniu variat“
Ce cunoaştem despre alimentaţia dacilor? Există resturi calcinate de cereale, de anumite tipuri de mâncăruri, cum s-a mai întâmplat în alte cazuri?
Din punctul acesta de vedere nu ştim mare lucru. Pentru a trage concluzii în acest sens am avea nevoie de analize. Ce avem nu e suficient şi departe de cum se lucrează astăzi pe plan european şi mondial. Ştim, de exemplu, că meiul era folosit. Turtele de mei. Sunt atestate toate cerealele tradiţionale europene. Deci cunoaştem că aveau un meniu variat. De aici putem să înţelegem că dacii erau o populaţie de păstori şi agricultori, dar nu de nomazi. Trebuie să avem în vedere mobilitatea dată de transhumanţă, dar nu un mod de viaţă ca acela al popoarelor de stepă.
Se fac tot felul de speculaţii despre dacii liberi, care sunt ceva mai mulţi decât zona cucerită de romani... Se spune că, de fapt, de acolo am moşteni fondul...
Nu se ştie. Costobocii au luptat cu romanii, dar n-au fost cuceriţi de aceştia; chiar urmaşul împăratului Adrian, Antoninus Pius (138-161), s-a luptat cu dacii din nord. S-au păstrat texte, şi chiar o piatră funerară a unui interpret pentru limba dacilor. E clar că limba dacă s-a vorbit până în secolul al III-lea. Existenţa dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se ştie. Aceeaşi întrebare e legată şi de carpi, pare-se tot o ramură tracică. Ei au lăsat nişte urme adânci în istoria secolelor II-III d.Hr., când romanii au purtat bătălii cu ei şi cu goţii. În cazul lor avem morminte, necropole, dar nu ştim cum au dispărut.
Au intrat în mare masă a migratorilor sau în masa celor romanizaţi?
Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria şi Bucovina, nu ştiu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă. De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptul că aveau aceleaşi obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus şi a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale.
„Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur“
Ce cunoaştem despre relaţiile comerciale ale dacilor cu cei de la sudul Dunării?
Spre deosebire de tracii sudici, odrysi, de exemplu – care au avut o legătură foarte intensă cu Grecia, mergând până la adoptarea unor culte de către greci şi, ulterior, până la adoptarea întregii civilizaţii greceşti – la nord de Balcani şi în special la nord de Dunăre a existat o anumită rezistenţă. Aceasta a fost spartă, dar mult mai greu şi mult mai încet. Ceramica lucrată cu roata a pătruns mai târziu aici şi a început să fie reprodusă local şi mai târziu. Până şi modelul inscripţiilor de pe tezaurele din secolul IV î.Hr. lipseşte la nord de Dunăre. La sud de Dunăre sunt prezente aceste dedicaţii făcute unui rege; spre exemplu, numele regelui odris Cotys apare pe foarte multe vase de argint. La nord de Dunăre avem acelaşi tip de tezaure, dar fără inscripţii. Era adoptată civilizaţia, dar nu şi textul. Acolo erau dedicate regelui trac, odrys, Cotys, aici nu domnea Cotys, dar nici numele liderului local nu a fost înscripţionat.
Dacă tot am vorbit de tezaure, cum s-a născut legenda tezaurului lui Decebal ascuns sub un râu?
Legenda apare la Criton, medicul lui Traian, şi credem că a fost martor ocular. Cifrele sunt însă exagerate. Totuşi, mai e o problemă de „topos“ literar,loc comun. Criton spune că tezaurul a fost ascuns sub albia râului Sargeţia. De aici s-a tras concluzia că a existat un râu cu numele Sargeţia. Dar povestea cu ascunderea tezaurului o întâlnim şi în epoca elinistică, undeva în Anatolia, sub albia râului Sargenţia. Acestea sunt locuri comune, preluate de la un scriitor la altul. În ce măsură sunt adevărate, e foarte greu de spus. Totuşi, pe Columna lui Traian vedem oameni cărând tot felul de obiecte, pocale de argint etc. Tot ce ştim din arheologie e că tezaurele dacice sunt de argint. Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur.
„De ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar o brăţară?“
Şi atunci, unde putem să integrăm aceste brăţări de aur? La nişte falsuri?
E foarte greu de spus. Plec de la prezumţia că sunt autentice şi că singura acuză pe care o putem aduce, mai mult autorităţilor române, e aceea că în zona capitalei lui Decebal căutătorii de comori fac ce vor. Problema nu se reduce la tezaurele de aur sau de argint, dar aceştia au găsit enorm de multe bucăţi de fier, pe care le-au scos de la locul lor şi le-au aruncat, că nu-i interesa; iar acest lucru ne-a adus nouă o pierdere imensă.
Şi mai e un lucru de discutat despre aceste brăţari: de ce niciuna n-a fost găsită de arheologi? Dacă le găseau arheologii nu existau discuţii, dar de ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar una? Experţii le-au privit şi au spus că sunt autentice, dar rămâne o umbră de îndoială pentru că arată identic cu cele vechi, din argint. Nu există niciun element de noutate. Cum adică, meşterul acela dac nu a mai avut nimic inspirat ca să adauge? Până şi ştanţele de pe cele de aur sunt aidoma cu cele de pe argint, numai puse altfel, în alte poziţii ca să semene.
Pe de altă parte, a mai apărut acum şi campania aceasta că sunt false. E clar că dacă sunt falsuri cei care le-au găsit scapă mai uşor, aşa că îl înţeleg pe avocatul care pledează că sunt false. Ştiu că s-a creat un prejudiciu statului român de vreo 300.000 de euro, dar consider că e mai bine aşa, pentru că, deşi există îndoieli asupra lor, nu poţi să afirmi clar că sunt falsuri. De aceea cred că e mai bine să dai 300.000 de euro pe nişte falsuri decât să pierzi nişte piese autentice.
Revenind la istorie, aurul după care s-a dus Traian în Dacia este, de fapt, argint?
Este, desigur şi argint, dar a fost probabil şi aur. Nu putem nega. Exista exploatarea în zona Apusenilor. La Roşia Montană, spre exemplu, s-au făcut cercetări şi e clar că dacii n-au lucrat în subteran acolo înainte de romani. Dacii obţineau aurul din spălarea nisipurilor de râu ca şi moţii de astăzi. Deci nu putem nega că Decebal nu avea aur. Dar, nu numai aurul a motivat campania de cucerire a Daciei. Au fost şi alte cauze, cred, mult mai importante, în principal de ordin strategic: prin cucerirea Daciei se anihila un centru de putere anti-roman care devenise mult prea periculos:
Descoperire epocală la Severin:
S-a găsit amfiteatrul reprezentat pe Columna lui Traian
Ce putem spune despre portul vestimentar al dacilor?
Afară de ce este reprezentat pe Columna lui Traian altceva n-avem. Ar mai fi ceva şi pe metopele de la Adamclisi, dar acolo este foarte stilizat. Izvorul iconografic cel mai clar pe care îl avem este Columna lui Traian. Într-adevăr, portul reprezentat pe columnă seamănă cu cel ţărănesc. Doar căciulile diferă puţin. Îi avem reprezentaţi acolo pe acei tarabostes şi piliates care apar îmbrăcaţi exact ca ţăranul din secolul al XIX-lea. Lucrurile acestea sunt studiate şi de etnografi. Se poate ca, în realitate, lucrurile să fi fost mai elaborate, dar de unde să facem presupuneri, dacă avem doar o sursă?
Dar cât de veridică este Columna lui Traian? Ce surse de informare au avut artiştii? Au luptat ei alături de Traian? Au mers în Dacia, ca să vadă cum stau lucrurile? Sau avem de-a face, ca în cazul metopelor de la Adamclisi, cu artişti de undeva din sud, care nu au nicio idee şi reprezintă în spatele luptătorilor vegetaţie mediteraneeană?
Avem de-a face cu un mic paradox. Nu cred că autorii sculpturilor au fost aici dar – asta e părerea tatălui meu, Radu Vulpe, care era convins, şi mi se pare o idee plauzibilă – cred că întregul desen al Columnei reprezintă, în mod figurativ,exact textul operei pierdute a lui Traian. Era normal să fie aşa, pentru că împăratul reprezenta autoritatea supremă. Indiferent de stilul urât în care era scrisă opera lui, era a împăratului şi nimeni nu-şi putea permite să scrie altceva decât scrisese el acolo. Traian a fost văzut de toţi istoricii ca fiind unul dintre cei mai buni împăraţi, deci autoritatea în vremea lui nu putea să fie în discuţie. Fără îndoială, cei care au realizat Columna la Roma nu fuseseră în Dacia, dar au stat de vorbă cu oameni care au luptat în război.
Anul trecut am avut o mare surpriză, când am mers la Severin, la un colocviu. Tocmai descoperiseră nişte ziduri circulare şi voiau să extindă săpăturile. Nu ştiau bine ce au găsit şi m-au rugat să mă uit. „Nu mă ocup de arheologie romană, nu e specialitatea mea, dar mă gândesc că poate ar fi un amfiteatru“, am zis. Peste o jumătate de oră ajunge şi Doina Benea de la Timişoara, care e specialistă în acest domeniu, şi confirmă: „Amfiteatru“. Apoi ea a continuat: „Extraordinar, acesta e amfiteatrul de pe Columnă, de lângă castru. Noi am crezut că e în Iugoslavia şi l-am găsit acum aici unde trebuia să fie !“. De atunci nu s-a mai auzit nimic de această descoperire extrem de importantă. Am întrebat anul acesta ce s-a mai făcut şi mi-au spus cei de acolo: „Păi, ni s-au dat vreo 5.000 de lei. Ce era să facem cu ei? A venit de la Cluj, Dorina Alicu, s-a uitat şi a plecat, că nu putea face nimic. Am oprit săpăturile“. Spune cineva ceva despre asta?
Acesta este un argument în favoarea teoriei că ce e reprezentat pe Columnă este textul împăratului. E desfăşurarea figurativă a textului operei sale. E sculptat, exact ca în plan: toate trei – podul lui Apolodor din Damasc, castrul de la Severin şi acum amfiteatrul. Descoperirea asta ar trebui să fie epocală. Ar fi nevoie de bani pentru săparea şi conservarea acestui amfiteatru. De aceea ajungi să te întrebi: e mai bine să acoperi la loc şi să aştepţi vremuri mai bune, ca să poţi săpa cum trebuie sau te apuci şi faci ce poţi ca să reuşeşti să aduni noi informaţii despre această perioadă istorică şi să eviţi căutătorii de comori? Oricum, o parte a fost distrusă cu buldozerele, dar cel puţin o parte s-a păstrat, a doua jumătate. Ar trebui să se investească sume importante pentru salvarea şi, chiar, restaurarea şi utilizarea în prezentul turistic al acestui important monument.

 

 

 

Dezastrul clădirilor de patrimoniu de la Băile Herculane

Povestea uneia dintre cele mai vechi staţiuni din România, Băile Herculane, numită la începutul secolului XX de către împărătul Imperiului Austro-Ungar: "cea mai frumoasă staţiune de pe continent", se apropie cu paşi repezi de intrarea în legendă. În locul imaginii unei cochete staţiuni care atrăgea capetele încornonate ale Europei, găsim azi un peisaj dezolant cu zeci de clădiri dărăpănate, ascunse sau nu de pânzele de protecţie.

De cum ajungi cu trenul în staţiunea Băile Herculane te întrebi ce cauţi acolo în acel loc uitat de Dumnezeu. Sărăcia în care se zbat cele câteva mii de locuitori este vizibilă cu mult înainte ca locomotiva să poposească în gara localităţii, de altfel clădire de patrimoniu. Statisticile vin să întărească ceea ce ochii văd. În 2009 abia 20% din locuirile de cazare (10 000) puteau găzdui cât de cât turişti, iar anul trecut această cifră era şi mai mică.

Forfota care caracteriza această localitate a dispărut complet, iar promenada a devenit a devenit o acţiune nelipsită de riscuri reale din cauza frumoaselor clădiri de patrimoniu, cele mai multe construite în timpul Imperiului Austriac şi Austro Ungar, aflate azi într-o stare deplorabilă, unele dintre ele fiind gata să se prăbuşească în orice zi. Situaţia nu este de ieri, de azi, ci de ani de zile. Actuala administraţie publică a făcut în ultima vreme paşi importanţi pentru salvarea clădirilor încărcate de istorie, dar până la reabilitarea lor mai trece o vreme. Pentru unele ar putea fi chiar prea târziu.

Istoria glorioasă a "Celei mai frumoasa staţiuni de pe continent"
Istoria Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d. Hr. chiar de către împaratul Traian. Numele stațiunii de care este legat de cel al zeului Hercules, fiul lui Zeus, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală. Imperiul Roman au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.Hr. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.

Istoria modernă a staţiunii începe după 1718 (Pacea de la Passarovitz), în cadrul Imperiului Austriac. Din 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta stilului baroc de factură austriacă. Generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului din partea împăratului Carol al VI-lea, reclădește băile și menționează existența termelor lui Hercules, Higeea și Esculap.

Click aici pentru a vedea dezastrul de la Băile Herculane

De-a lungul timpului stațiunea a fost vizitată de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi de Austria).

De altfel imobilul intitulat Vila Elisabeta este legat de numele împărătesei, care a şi-a petrecut câteva vacanţe aici începând cu primavara anului 1887, când a urmat o cură cu ape termale. Împărăteasa Sissi mai fusese la Băile Herculane în 1884, iar după ce soţul ei, Franz Joseph I, i-a daruit drept reşedinţă vila ce îi poarta numele, Sissi de Austria a revenit şi în 1890, 1892 şi 1896. Aprecierea: "acum în Valea Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent" aparţine chiar împăratului Franz Ioseph I şi a fost făcută în 1852, după ce a vizitat Băile Herculane.

Cum a început dezastrul
Declinul celei mai veche staţiuni balneare de pe cuprinsul României şi una dintre cele mai vechi staţiuni din Europa, a început ca în mai toate cazurile după 1989. La începutul anilor 2000, asupra clădirilor de patrimoniu din staţiune şi nu numai, se ridicau semne de îngrijorare. Ministrul turismului de la acea vreme, Dan Matei Agathon, a oferit, în cadrul unui proces de privatizare discutabil, în 2001, aproape întreaga staţiune, centrul istoric şi complexul de hoteluri şi baze de tratament, omului de afaceri Iosif Armaş.
La acel moment, acesta s-a angajat să investească sume considerabile. Cel puţin aşa arătau declaraţiile sale, dar condiţiile contractul de privatizare a rămas un secret. Ceea ce însă se ştie e faptul că nu a cheltuit niciun leu pentru reabilitarea clădirilor de o valoare inestimabilă ajunse în proprietatea sa. "Iosif Armaş şi Dan Matei Agathon sunt principalii vinovaţi pentru dezastrul din Băile Herculane. Armaş încerca să convingă că staţiunea va renaşte şi nu mai puţin de 35 de milioane de dolari vor fi investiţi doar într-o primă etapă", afirma pentru Adevărul.ro Nicuşor Vasilescu, primarul oraşului Băile Herculane, în vara acestui an când se astepta ultima decizie în procesele între SC Hercules SA şi debitorii săi.

De-a lungul unui deceniu sesizările edililor din localitate cu privire la agravarea stării patrimoniului au fost tratate superficial. Vara, în plin sezon al turismului balnear, câţiva funcţionari de la Cultura veneau uneori să evalueze şi să constate aceleaşi distrugeri ale imobilelor înscrise pe lista monumentelor istorice.
După inundaţiile şi ploile din 2005, care au afectat zona, Guvernul a decis ca pentru 2006 să se investească în clădirile de patrimoniu, circa 6 miliarde de lei vechi. Bineînţeles că presa remarca în 2007 că aceşti bani nu au venit niciodată.

Criza şi speranţa de mai bine
Începutul crizei a însemnat o mică licărire de speranţă nebănuită. Omul de afaceri Iosif Armaş a început să acumuleze datorii către statul român, dar şi către alţi debitori. Trebuie amintit că nu toate obiectivele de patrimoniu aparţin sau au aparţinut acestuia. De exemplu podul de fontă şi cel de piatră, ambele monumente de categoria A şi obiective de utilitate publică, deşi au "documentaţia gata" din 2010, potrivit primarului staţiunii, nu s-au găsit bani pentru finanaţarea lor.
 
Totuşi cele mai multe de patrimoniu din staţiunea Băile Herculane, în special cele care reprezintă spaţii de cazare, baze de tratament şi restaurantele, au aparţinut multă vreme S.C. Hercules SA, patronată de fostul deputat Iosif Armaş. Acestea reprezentau peste 5.000 de locuri de cazare şi reprezenta fostul patrimoniu al UGSR, cumpărat pe nimic în 2001.

La momentul în care debitorii au acţionat în judecată firma SC Hercules SA, multe din clădirile de patrimoniu erau în paragină. Există hoteluri închise, iar cele care sunt în stare de funcţionare arată jalnic fiindcă în afară de mici reparaţii, acolo nimeni nu a prea făcut nimic. Centrul istoric al staţiunii, cu cele două hoteluri, Decebal şi Traian, era deja o ruină, când în mai 2010 o parte importantă a societăţii Hercules urma să fie executată silit de către Finanţele Publice. La acea dată suma la care se ridicau datoriile firmei către stat era de aproape 10 milioane de lei.

Promisiuni la finele lui 2010 şi anul 2011
Astfel au început procesele pentru recuperarea unora dintre clădiri. Totuşi Iosif Armaş, în acel moment, nu-şi facea prea multe griji, deşi începuse să piardă din micul său imperiu. „Ne-am judecat cinci ani pentru centrul istoric. Proprietatea este garantată prin Constituţie. Eu sunt acţionar majoritar, am 98 la sută din acţiuni. Am cinci hotărâri de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", răspundea Armaş.

În decembrie 2010 Ministrul Turismului fiind în vizită prin Băile Herculane s-a gândit să spună câteva lucruri ca să îmbărbăteze oficialităţile din zonă. Printre cele spuse se insinua că Ministerul Culturii Se gândeşte să propună intrarea statiunii pe lista patrimoniului UNESCO. Această propunere ar urma să fie susţinută şi de domnia sa în calitatea de ministru al turismului.

"Din păcate, o resursă naturală uriaşă şi monumentele istorice de aici au avut parte de o proastă gestiune, generată de autoritatea publică centrală. Monumente istorice de o valoare inestimabilă sunt abandonate, sunt acum ruine, dar avem cadrul legal pentru exproprierea lui Armaş şi a tuturor investitorilor de acest gen", a declarat ministrul turismului Elena Udrea, cu ocazia ultimei vizite la Herculane.
Autorităţile locale au primit astfel o doză de speranţă deşartă. Primarul Nicuşor Vasilescu declara cu acea ocazie: ,,Includerea oraşului în aceasta lista ar aduce o serie de avantaje staţiunii. Pe lângă imagine pentru întreaga staţiune, un avantaja major sunt oportunităţile de a atrage bani pentru restaurarea clădirilor din centrul istoric".

Datoriile acumulate la Finanţele Publice sau bănci s-au dovedit mai rapide decât exproprierile propuse de ministrul Elena Udrea. Deja în sezonul 2011 hoteluri precum «Diana», «Afrodita» şi «Minerva» nu mai aparţineau lui Armaş, dar clădirile nu mai putea fi folosite pentru turişti. Erau închise şi declasate.
Ce s-a schimbat din decembrie 2010 până în ianuarie 2012? Poate doar schimbarea proprietarilor la o parte considerabilă a clădirilor de patrimoniu din Băile Herculane, survenită la finele lui septembrie 2011, ar putea să aducă ceva nou. O parte a imobilelor firmei SC Hercules SA au intrat în posesia omului de afaceri Valeriu Verbiţchi. În plus multe dintre monumente au fost „înfăşurate" în până de protecţie ascunzându-se cumva aspectul dezolant.

Dar ca lucrurile să nu meargă bine în noiembrie 2011 apare un nou scandal intre autorităţi: conturile primăriei Băile Herculane sunt blocate de Administraţia Financiară din cauza creanţei, reprezentând plata impozitelor pe salarii şi a altor obligaţii faţă de bugetele statului, a rămas în urma privatizării fostei întreprinderii de gospodărie locală (IGO). Acest tip de scandal, frecvent întâlnit între autorităţi în România, nu ar fi făcut obiectul materialului nostru dacă nu ar fi fost afectat şi contul prin care se efectuează plata unor lucrări accesate pe programe europene: ,,E vorba de , un proiect de 1,2 milioane de euro" a comentat la acea dată primarul.

Am contactat-o pentru mai multe informaţii şi pe doamna director Liubita Raichici de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Naţional Caraş Severin, însă domnia sa ne-a comunicat cu părere de rău că nu ne poate răspunde în timp util pentru apariţia în acest articol, însă vom reveni cu detaliile pe care ni le va pune la dispoziţie dânsa în cel mai scurt timp cu putinţă.

Câteva exemple punctuale de bijuterii de patrimoniu ajunse în ruine
Vila Elisabeta, imobil inclus în lista monumentelor istorice, la categoria B. Edificiul este construit între anii 1880-1882, după planurile arhitectului Doderer, pentru Elisabeta (Sissi), soţia împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei. Clădirea este realizată în stil baroc târziu austriac, specific imobilelor ridicate în Băile Herculane, când staţiunea intră în componenţa Imperiului Austriac. De acest loc se leagă şi inaugurarea, în 1896, a canalului navigabil Portile de Fier. În sala de bal a Vilei Elisabeta, cuplul imperial Franz Joseph I şi Elisabeta, Alexandru I al Serbiei şi Carol I al României cu ocazia acestui eveniment.
Imobilul a adăpostit biblioteca orăşenească, o farmacie şi casa de cultură, iar de-a lungul anilor s-a degradat atât în ceea ce priveşte structura de rezistenţă, cât şi şarpanta şi tencuiala exterioară şi interioară. În 2005 arăta într-o stare jalnică: subsolul plin de igrasie, tavanul picat în multe locuri, tencuiala exterioară lipsă pe multe porţiuni.
Începând cu 27.11.2009 Vila Elisabeta, aflată în proprietatea Primăriei Băile Herculane, a intrat într-un proces de renovare finanţat de către Institutul Naţional pentru Patrimoniu (fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice) care a alocat suma de 2,8 milioane lei, la care se adaugă 60.000 euro obţinuţi în urma organizării unui teledon de către Televiziunea Română în parteneriat cu Art Production.
În prezent este finalizată renovarea exteriorului (acoperiş, tencuială), însă interioarele necesită continuarea lucrărilor de restaurare.

Băile Neptun, imobil de categoria A, datează din perioada Regimentului de Graniţă Austriac, fiind construit între 1883-1886. Cladirea este realizată după planurile arhitectului Alpar.
La momentul la care a fost ridicat era cel mai important complex balnear de acest gen, având două aripi în care existau 32 de cabine şi 2 bazine construite din marmură roşie în care funcţionau băi sulfuroase alimentate cu apă termală de la izvoarele Neptun I şi IV.
În 1899 i s-a adăugat un turn artezian pentru facilitarea circuitului apei fără pompare. Astăzi este o clădire dezafectată, ca multe altele din Băile Herculane. Tencuială scorojită, geamuri sparte şi un miros de sulf întregesc imaginea unei clădiri ce ar fi putut fi una din perlele localităţii. Clădirea se află în proprietatea omului de afaceri Verbiţchi Valeriu.

Ansamblul Cazinoului, clădire de categoria A, a fost construit între anii 1850-1900 după proiectul arhitectului Wilhelm Doderer, care a elaborat şi planurile Castelului Peleş.
Clădirea se remarcă prin arhitectura porticurilor şi picturile murale, în special cele care împodobesc interiorul cupolei exterioare din faţa imobilului.
Ansamblul Cazinoului a reprezentat punctul de referinţă în planul de sistematizare arhitectonică al staţiunii în perioada habsburgică.
În prezent se află într-o stare avansată de degradare, infiltraţiile de apă pluvială afectând tencuiala exterioară şi interioară, precum şi frescele ornamentale menţionate. Datorita infiltraţiilor de sulf, imobilul necesită reparaţii capitale şi la structura de rezistenţă. Clădirea se află acum în proprietatea lui Verbiţchi Valeriu.

Fostul Hotel Dacia (anterior „Ospătăria cea Mare"), imobil de categoria B, aflat în centrul oraşului, acesta a fost construit în stil baroc vienez târziu între anii 1812-1829, fiind ulterior renovată, în urma unui incendiu, în anul 1906.
În prezent imobilul se află într-o avansată stare de degradare, fiind afectată grav structura de rezistenţă, sens în care este interzis accesul în interiorul clădirii.
Clădirea este în proprietatea în proprietatea investitorului Hrelescu Beatrice Astrid.

Pavilionul nr.5 (fost „Spital pentru trupă şi subofiţeri"), este tot un imobil de categoria B din centrul localităţii.
A fost ridicat între anii 1808-1810 destinaţia imobilului fiind aceea c spital militar pentru soldaţii şi subofiţerii Regimentului de Graniţă Austriac.
De-a lungul timpului clădirea a fost supusă unui proces de degradare.
În prezent imobilulse află în proprietatea lui Verbiţchi Valeriu, care a demarat lucrări de renovare/restaurare, ce sunt executate de S.C. „Romedilges" S.R.L. din Timişoara.

Hotelul Decebal (fost „Ferdinand"), una din bijuteriile arhitecturale ale staţiunii, inclus pe lista monumentelor istorice la categoria A, imobilul a fost construit în stil baroc austriac târziu în perioada 1860-1862, aflându-se într-o avansată stare de degradare.
În prezent imobilul se află în proprietatea lui Verbiţchi Valeriu, care a demarat lucrări de renovare/restaurare, ce sunt executate de S.C. „Romedilges" S.R.L. din Timişoara.

Rămâne de văzut cum va gestiona dezastrul de la Băile Herculane noul proprietar şi câte clădiri vor intra în patrimoniul statului. Unii proprietari sunt de părere că „această staţiune este o doamnă foarte bătrână, îmbrăcată în straie demodate. Staţiunea avea o vocaţie aristocratică, acum e una cu vocaţie populară. Nu va înflori cu un astfel de turism. Trebuie să recapete o vocaţie de elită, să atragă oameni cu bani. E nevoie de un proiect de arhitectură şi urbanism pentru ca staţiunea să respecte cerinţele actuale", comenta Virgil Verbinschi, proprietarul mai multor clădiri în Băile Herculane.