marți, 21 iunie 2011

Mărturisiri din caietul albastru II

Cred că undeva există o legătură strânsă între noi şi muzică. Cred că mintea sau mai bine zis sufletul are la bază sunete.

Uneori însă ne dezintegrăm asemeni unor clapelor unui pian lovite în fugă şi apoi aşezându-ne, simţim acea nevoie de a ne pătrunde în sânge muzica. Poate ar trebui să ne face din când în când perfuzii cu muzică.



Jeux Interdits



O toamnă senină, cu pomii îngălbeniţi şi oameni ce-şi zâmbesc din salut când se întâlnesc. O poveste spună în şoaptă pentru nu trezi sentimentele aţipite. O adiere de vânt, o plimbare leneşă prin zăpada proaspăt aşernută pe care cuvintele devin neputincioase în a-le exprima plăcerea.

Asturias


Pasiune şi foc, adunate la un loc pentru a-ţi spune că trebuie să trăieşti cu ură pentru fiecare secundă ce ţi-a fost dată. O zăpuşeală irespirabilă, uitată în clipa în care norii de furtună se pregătesc să se abată peste pământul arid pe care l-ai colindat până în acea clipă.

Concerto De Aranjuez


Chemarea dimineţii însorite, momentul renaşterii. Acea clipă de expansiune cu accente vii şi grave, de o pasiune neîmplinită. E zâmbetul iubitei şi drumul meu către infinitul cuprins de umbra soarelui... Este clipa când eu am nevoie de tine pentru a fi eu ... Nimic nu se opreşte aici, căci dimineţi vor mai fi, dar niciuna ca aceasta. 

Momentul de început ... intrarea îngerilor pe poarta raiului şi cu fiecare bătaie a aripilor lor o mireasă proaspătă a trandafirilor abia plouaţi se pogoară în suflet. este o clipă de bucurie tristă într-o lume a zilei de mâine. Ce sens mai are comunicarea când nu simţim acest parfum al porţilor raiului, scufundându-ne pe nesimţite în căutarea întunecată a zilei ce nu a venit şi care poate nu are niciun rost să mai vină.

luni, 6 iunie 2011

Scurt pe doi şi o mică obsesie

Am atât de multe cuvinte adunate în cap care nu îşi găsesc locul într-o poveste pe care să o scriu de la cap la coadă. Sunt frânturi de existenţă pe care găsesc unori să le povestesc, dar parcă încă aluatul din care urmează să crească povestea mai are ceva până dospeşte suficient... Asa împotriva firii care îmi cere să aştern câteva rânduri. În plus de vreo câteva zile în minte îmi tot vine iar şi iar o melodie ...

Poate dacă v-o "povestesc" mai primesc ceva timp pentru o istorioară mai bună... Oricum enjoy it!

Adele  Someone like you

joi, 2 iunie 2011

Cât de repede uităm ...

Pentru câteva zile am fost plecat din ţara ... la Londra. În fond contează mai puţin unde am fost şi ce am făcut mai exact, dar de fiecare dată când mă întorc în România am impresia că aterizez într-o mare băltoacă - şi asta nu pentru că, ironic, ar ploua la întoarcerea mea acasă, ci pentru că impactul cu cei care vorbesc aceeaşi limbă ca mine este extrem de puternic negativ.

Mi-am tot repetat mereu că asta e mentalitatea de aici, că suntem prea săraci să ne permitem luxul occidentalilor etc., etc... însă privind înapoi la fiecare întoarcere remarc o serie de lucruri care personal mă deranjează la concetăţenii cu care trebuie să împart aceleaşi spaţii comune. Deranjant în primul nu e doar aspectul comunist, moştenit din epoca de aur, ci comportamentul celorlalţi. Asta cu atât mai mult cu cât românii în ultimii 21 de ani au tot plecat într-un număr semnificativ din ţară. Reducând numărul şi mai drastic aş putea spune că cel puţin unul din patru bucureşteni, dacă nu chiar unul din trei, a plecat măcar o dată din România.

Şi cel mai mulţi au văzut că la metrou se staţionează DOAR PE PARTEA DREAPTĂ A SCĂRILOR RULANTE, că hârtiile se aruncă în cel mai apropiat coş, dacă loveşti pe cineva din greşeală pe stradă îţi ceri scuze, când urci într-un mijloc de transport NU staţionezi în uşă şi laşi întâi pe cel care coboară să treacă. Mai sunt şi alte lucruri care ar putea fi adăugate, însă ar putea fi considerate particularităţi ale unor zone culturale: de exemplu londonezii sunt obsedaţi cu respectarea liniştii publice, ceea ce nu pot spune despre catalani.

Dincolo de toate remarcile şi reguli simple de acest gen pe care sunt sigur că şi ceilalţi români le-au văzut şi mai ales LE-AU RESPECTAT atât timp cât au fost acolo, aş vrea să remarc cât de repede se uită tot ce s-a a învăţat acolo, chiar din aeroport. Cum ajungi la îmbarcare sau check-in, dai de o coadă imensă, dispusă oricum altfel cât ar trebui să fie ... şi dacă e o coadă dezorganizată trebuie să fie de-ai noştri. Parcă şi serviciile sunt făcute ca ai noştri "să se simtă acasă!"

Dacă laşi un român între englezi vreo 2 zile nu ai să simţi că e foarte diferit, dar cum îi vede pe ai săi sau cum aterizează avionul în România îşi scoate telefonul şi vorbeşte cât de tare. Aş mai scrie, dar mă tem că veţi reclama faptul că sunt în depresie post-concediu (ceea ce poate fi adevarat pe alocuri), dar dacă nu am uita cu toţii atât de repede lucrurile bune pe care le vedem pe la alţii....!