vineri, 19 februarie 2010

Ecuatii in relatii

De la 12 luni la 3 ani...

O parte de studiile efectuate de cercetatorii si psihologii de cuplu au demonstrat ca dragostea se bazeaza pe un anumit chimism care se pare, zic ei, ca nu dureaza mai mult de 3 ani. Asta cumulat: îndrăgosteala de la început cu perioada de hai să îi zicem pasiune, tandrete şi plictis.


Mai apoi cică ori ne autodistrugem, ori apare rutina, ori ne desparţim, ori în cele mai fericite cazuri învăţăm să ne iubim altfel....

Potrivit cărţii lui Frederic Beigheder ... «În primul an spui: "dacă mă părăseşti MĂ OMOR", în al doilea an spui "dacă mă părăseşti o să sufăr, dar o să îmi treacă", iar în al treilea an spui "dacă mă părăseşti desfac o sticla de şampanie"». Cică asta se produce la segmentul de populatie activa din ziua de azi ... oamenii urbani, implicati social si chiar mai bine educati (curios as spune ca loveste tocmai in cei mai evoluati, care ar fi avut o sansa in plus sa invete mai repede).

Despartirea sau ecuaţia păsării phoenix

Dragostea, increderea si toate sentimentele care mentin un echilibru în viaţa oricărui membru al unui cuplu îşi arată faţa mult mai întunecată ... ură, gelozie, suspiciune şi susceptibilitate. Este interesat că adesea si cel care initeaza despartirea este atins de acestea ... iar sampania deschisă la plecarea partenerului capată un gust amar.

Evolutiile nu sunt imprevizibile total ... si uneori chiar aceste otrăvuri purtate in suflet care te arunca in cea mai crunda depresie si criza spirituala deschid portile unor alte relatii....

Timpul este relativ în aceasta ecuaţie a transformărilor... fiecare decide pentru el.

Prietenie cu fostul partener

Statisticile arată că nivelul maxim de prietenie nu poate fi atins între doi fosti iubiţi ... Faptul că fiecare ştie cum arată celălalt în pielea goală, lipsa încrederii, faptul că cel părăsit, şi nu numai, va avea mereu resentimente sau gelozia sunt printre motivele invocate pentru care o fostă iubire nu poate da naştere unei prietenii adevărate.

E doar o părere ... Refacerea rapidă se face adesea cu ignorarea totală a fostlui partener, reprosurile venite la intalnirile dintr-o perioada mult prea apropiată despărţirii nu fac decât să-i îndepărteze şi mai mult pe cei doi.

Timpul ... aici e interesant să apreciezi când cei doi şi-ar da o şansa la o relatie de prietenie în adevaratul sens al cuvantului. Poate cam jumatate din timpul petrecut impreuna este necesar pentru o adânca uitare / iertare şi stabilire a unor limite în care noua relaţie cu fostul partener se poate desfăşura.

Teoretic aceste lucruri se petrec din moment ce statisticele le amintesc si totusi preferam sa le traim singuri ...
si sunt particulare pentru fiecare pereche de ochi in parte... Deci va las cu Billy Joel şi melodia lui, You're My Home



When you look into my eyes
And you see the crazy gypsy in my soul
It always comes as a surprise
When I feel my withered roots begin to grow
Well I never had a place that I could call my very own
That's all right, my love, 'cause you're my home

When you touch my weary head
And you tell me everything will be all right
You say, "Use my body for your bed
And my love will keep you warm throughout the night"
Well I'll never be a stranger and I'll never be alone
Whenever we're together, that's my home

Home can be the Pennsylvania Turnpike
Indiana's early morning dew
High up in the hills of California
Home is just another word for you

Well I never had a place that I could call my very own
That's all right, my love, 'cause you're my home

If I travel all my life
And I never get to stop and settle down
Long as I have you by my side
There's a roof above and good walls all around
You're my castle, you're my cabin and my instant pleasure dome
I need you in my house 'cause you're my home.
You're my home.

miercuri, 10 februarie 2010

La limita oboselii

După două zile de nebunie ... am ajuns să mă simt ca in Alaska (nu că afara nu ar fi ca acolo). Peste 12 ore de muncă e deja prea mult. Hm, cândva, mai exact acum vreo 3 ani lucram cam 16 si abia atunci mă simţeam ca în acest moment. Sunt obosit ... nu am niciun gând şi nicio mulţumire. Probabil asta e cel mai rău! Mi-aş fi dorit să fie un pic diferit, să mă bucur că fac ceea ce îmi place, dar nu. E încă departe. Vreau să dau ce e mai bun în mine, dar simt că nu e încă momentul şi locul.

Da, fac tot ce îmi stă în puteri ca formele pe care trebuie să le şlefuiesc să fie lucitoare, dar substanţa e goală.

Vreau prea mult şi prea tot dintr-o dată... mi s-a spus că sunt prea tânăr şi că atitudinea de tipul asta nu o să îmi aducă satisfacţii. Auzi, prea tânăr, prea entuziast. Şi totuşi cum ar trebui să face ceva cu toată inima dacă nu eşti proaspăt şi deschis.

Inteligenţa şi experienţa nu pot suplini complet plăcerea ... oboseala e o limită murdară.

marți, 9 februarie 2010

Ironia

O melodie foarte frumoasă şi cât se poate de ... ironică



An old man turned ninety-eight
He won the lottery and died the next day
It's a black fly in your Chardonnay
It's a death row pardon two minutes too late
Isn't it ironic ... don't you think
Chorus

It's like rain on your wedding day
It's a free ride when you've already paid
It's the good advice that you just didn't take
Who would've thought ... it figures

Mr. Play It Safe was afraid to fly
He packed his suitcase and kissed his kids good-bye
He waited his whole damn life to take that flight
And as the plane crashed down he thought
'Well isn't this nice...'
And isn't it ironic ... don't you think
Repeat Chorus


Well life has a funny way of sneaking up on you
When you think everything's okay and everything's going right
And life has a funny way of helping you out when
You think everything's gone wrong and everything blows up
In your face

It's a traffic jam when you're already late
It's a no-smoking sign on your cigarette break
It's like ten thousand spoons when all you need is a knife
It's meeting the man of my dreams
And then meeting his beautiful wife
And isn't it ironic... don't you think
A little too ironic... and yeah I really do think...
Repeat Chorus


Life has a funny way of sneaking up on you
Life has a funny, funny way of helping you out
Helping you out

Naivul...

Naivitatea - superbă candoare! Cum să te foloseşti de o asemnea făptură, să o ucizi în faşă, fără ca ea măcar să ştie ce i se întâmplă?

Zâmbetul naiv, fără povara odiosului fruct al cunoaşterii... iată ce sunt gata să invidiez.

Nu pot descrie lucrurile bune, ce mi se întâmplă ... cele care mă fac să pot deschide paginile clipelor ce le trăiesc. Cuvintele cu sensul vieţii în ele îmi par redundante. Trăirea e pentru trăire, doar amintirea are parte de descriere.

Naivitatea, o picătură ce îmi redă speranţa. De aceea prostia nu se manifestă la copii, ci la oamenii care-i educă!

joi, 4 februarie 2010

BISERICA LUI NAE IONESCU

Dat fiind că o lucrare despre întreaga intelectualitate românească în perioada interbelică presupune un volum imens de informaţie, iar tratarea ei ca un simplu articol nu ar putea decât să enumere şi să înşire câteva lucruri despre fiecare intelectual în parte (şi nu sunt puţini, ba dimpotrivă), am socotit că ar fi mai interesant să urmărim poziţia unuia dintre cei mai influenţi profesori ai generaţiei interbelice: Nae Ionescu.

Parcurgând materialele ce ar constitui bibliografia acestei lucrări se poate încerca un sentiment de profundă uimire. Acelaşi om îmbracă chipuri diametral opuse înger şi diavol, smerit şi mândru, mistic ortodox şi eretic, dar cu siguranţă este mentorul al celei mai efervescente generaţii de intelectuali din istoria contemporană a Românie. Magia hipnotică pe care oarecând o inspira studenţilor săi se transmite şi cititorului.

Mircea Vulcănescu obişnuia să spună că în faţa cursurilor lui Nae Ionescu nu puteai să rămâi neutru. Important este cu ce riscuri unii dintre cei apropiaţi profesorului au rămas la întrepătrunderea dintre cultural şi religios. Unii au negat ultima dintre valori , închizându-se în propriul eu, cu speranţa deşartă a descoperirii unui liman spiritual care să suplinească gnoza mistică şi iubirea divinului. 

Departe de a fi încadrat şi plasat unui curent deja existent în epocă, „Nae Ionescu trebuie definit comportamental, în sensul că a avut o atitudine justă faţă de toate evenimentele din România. N-a gândit însă just întotdeauna. Eu l-am preciat mai mult atitudinal, nu ideologic; nu-l prefer pe omul politic.”  Aprecierea lui Petre Ţuţea o face ne scuteşte de un lung periplu în care în mod normal ar trebui să-l efectuăm când vorbim de un personaj atât de controversat. 

De o parte însă nu ne poate lipsi, întrucât acesta este cea care stă la baza interacţiunii sale cu lumea Bisericii. Pentru o abordare didactică am apelat la câteva decupaje, dar nu de ordin cronologic cum am fi tentaţi să o facem. Cu riscurile de a fi acuzaţi că ne ocupăm mai degrabă de biografia unui om şi nu de relaţiile sale cu Biserica, vom încerca să urmărim ideile promovate, încadrarea sa din punctul nostru de vedere (al celor care cătăm relaţiile unui intelectual cu religia), iar părerile sunt absolut fascinante, şi poziţia lui Nae Ionescu faţă de cultele din România epocii sale.

Drumul pe care îl propunem este sinuos, dar ne apare ca absolut necesar în înţelegere şi judecarea temei anunţate. Numeroasele  pe care le vom oferi în favoarea unei sau altei dintre părţi nu sunt pentru a incrimina sau adula pe cineva şi din acest motiv vom încerca o bună delimitare a paragrafelor şi chiar o explicare eventuală a surselor. Toate aceste măsuri de precauţie nu sunt întâmplătoare deoarece pe unele din lucrările sale s-a fundamentat doctrina legionară. Întrega problematică nu face parte din materialul nostru dar nu poate fi ruptă sau mai rău ignorată.   


Motto: „Spiriul diabolic al lui Nae Ionescu, pe care nu-l cunoşti te va duce la pieire!”

Profesor universitar şi gazetar plin de fervoare, Nae Ionescu se distinge ca mentorul unei generaţii. Opera i-a fost interzisă după moartea sa de regimul comunist. El a rămas însă în conştiinţa contemporanilor şi a discipolilor săi, care i-au publicat postum opera. Astfel, prin contribuţia acestora, Nae Ionescu a fost accesibil românilor din diaspora, fiind revelat, după decembrie 1989 şi românilor din ţară. Având în vedere că "Profesorul" (cum era numit) nu şi-a publicat opera, fapt ce ţinea de altfel de maniera sa de a fi şi de a gândi, ar fi fost imposibil că el să ne devină cunoscut, dacă opera sa nu ar fi fost cu adevărat valoroasă. Valoarea operei sale explica eforturile contemporanilor săi mai tineri de a-i publica şi organiza lucrările. Astfel se explica că deşi a fost trecut la index de regimul comunist, gândirea sa nu a fost uitată.

Discipolii săi au început să-i publice cursurile încă din 1941, la scurt timp după moartea sa. În acel an a apărut în ţară un numar festiv al revistei Pan, consacrat lui Nae Ionescu. Tot în 1941 se înfiinţează "Comitetul pentru tiparirea operei lui Nae Ionescu", coordonat de Octav Onicescu, care va edita patru dintre cursurile "Profesorului": Istoria logicei (1941), Metafizica  I, 1942, Logica, 1943 şi Metafizica II, 1944. Aceasta activitate va lua sfârşit în urma ordinului mareşalului Ion Antonescu.

După război apare la Freiburg (1951), selecţia de articole Convorbiri autori Mircea Eliade şi Gh. Racoveanu. În 1957 apare la Wiesbaden volumul Îndreptar ortodox, selecţie şi note de D. C. Amzar. În 1978 sunt reeditate la Paris, în colecţia "Ethos", Logica şi Metafizica. În 1989 este reeditată la Paris ("Mioriţa", "Libraria românească"), Istoria logicei. Al doilea curs, iar în anul următor culegerea de articole realizată de Mircea Eliade, Roza Vînturilor, la editura omonimă. După 1989, lucrările Profesorului sunt publicate în România.
Revistele şi aricolele care însă ne atrag atenţia sunt : « Noua revistă română », « Ideea Europeană »,  « Predania», «Revista de filosofie», «Gâdirea» ; « Societatea de mâine »,  « Logos » şi numeroase articole în ziarul « Cuvântul » semnate N.I.Skyles, Kalikles, Nicolae Ivascu . Spre sfârşitul vieţii îşi propusese să scrie chiar un comentariu al epistolelor Sfântului Apostol Pavel. Vedem aşadar un interes deosebit pentru doctrina creştin, care de altfel se manifestă şi din toate cursurile pe care le ţine la Universitatea din Bucureşti.

Până la prezentarea conţinutului acestor articolelor va trebui să vedem ipostazele sub care îl întâlnim pe cel numit profesorul. E cu atât mai interesat cu cât migrează uşor de la o extremă la alta. Considerat de unii drept teolog din afara bisericii, dar şi contestat de unii oameni ai ierarhiei ecleziastice el se poziţionează doar ca spiritul critic al Bisericii. Astfel participând la câteva manifestări ale ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), a sesizat prezenţa unor idei protestante în mişcare şi a accentuat revenirea la disciplina bisericească, păstrarea spiritului Sfântei Tradiţii şi înţelegerea importanţei vieţii liturgice pentru că, după crearea de catre Hristos a unei aşezări creştine a lumii, problema mântuirii rămâne problema centrală a omului ca om.  El însuşi se poziţionează astfel : « …noi nu suntem conducătorii unei mişcări, ci numai reflexul unei stări de fapt…reflexul critic! » 

Dincolo de acest punct de vedere oarecum neutru se  găsesc şi altfel de aprecieri  

„Dacă prin teolog înţelegem – cu Teodoret – pe tot omul care vorbeşte , în cunoştinţă de cauză despre Dumnezeu şi depre cele dumnezeieşti, atunci domnul Nae Ionescu este teolog. Deşi după cum afimă acelaşi personaj portrivit studiilor făcute acesta este doar licenţiat în matematică. A pus puţină ordine acolo unde domnea dezordinea.”  

Îl vedem descris aici ca pe un element salvator pe care biserica ar trebui să-l aprecieze. Articolul e scris totuşi de un monah, dar în 1937. Întrebarea care inevitabil se pune la astfel de aprecieri este: unde plasăm biserica în spectrul politic la dreapta sau la stânga?! Dar am hotărât că nu vom discuta politica bisericească aşa că deşi am tras un semn de alarmă ne vom îndepărta de acest punct.

„Teologul”, Nae Ionescu are şi o caracterizare dată de unul dintre discipolii săi. Ca teolog Nae Ionescu este aspru cum numai răsăritenii pot fi. (M.Vulcănescu) El aparţine unei spiritualităţi de la care se revendică. Nu este, potrivit celor spuse de Vulcănescu, un personaj ce propune un mesaj alogen, ci redescoperirea valorilor ortodoxe şi naţionale în acelaşi timp. 

Pentru el însă „ortodoxia nu poate fi nici ea liberă de pecetea naţională, caun sector de viaţă nedeterminat de naţiune şi deci indiferent sau defavorabil naţionalismului întrucât nu avem cuvântul lui Dumnezeu în forma absolută, ci trăit de oameni. Biserica se acoperă cu neamul, cuprinde pe toţi membri unui popor şi se întinde până acolo unde un popor se întinde” . Totuşi membri marcanţi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum Părintele Stăniloae, nu sunt de acord cu modalitatea acesta de a integra lumea ecleziastică neamului ei. Gândirea lui Nae Ionescu oricât ar părea de altfel, e puţin creştină. Ea îndeamnă la cel mai deplin indiferentism moral.

Părerile sunt împărţite până şi în această lume. Discipolii ai părintelui Stăniloae recunosc acea calitate deosebită pe care personajul nostru o manifestă. „Am constatat la Nae Ionescu o înţelegere profundă şi umilă a creştinismului şi a poziţiei omului în lume, raportat neîncetat la Dumnezeu. Pentru el , fiinţa umană nu este doar o existenţă de moment , chiar dacă raţională, în acestă lume supusă stricăciunii, şi morţii, nu este un stadiu în cursul evoluţiei materiei şi al vieţii pe acest pământ , ci este un dat metafizic permanent,în sensul durării spirituale . fiinţa umană are valoare numai în raport cu Dumnezeu, faţă de care , fiecare dintre noi se situează, conştient sau inconştient”

Aceeaşi sursă îl plasează între marii mistici „Misticismul marelui profesor se exprimă şi prin ataşamentul lui la marii mistici ai creştinismului, la Sfântul Ioan Scăraru, Sfântul Ioan a Crucii şi alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precursori ai unei gândiri religioase, bine închegate şi pe care epoca modernă caută s-o redescopere, fără a reuşi s-o înteleagă total. "Schwarmerei" - bâzâiala neliniştită - o numeşte Nae Ionescu, nu cu ironie, ci cu înţelegere şi compasiune, aceasta căutare confuză şi pompoasă din zilele noastre. Instrumentele filozofice cu care operează în afirmarea poziţiei sale faţă de credinţă sunt foarte seducatoare. Este, fără îndoiala, şocant să auzi pe un mare filozof şi un logician de mâna întâi afirmând superioritatea teologiei faţa de ştiinţă. 

Ca teolog propune imaginea creştinismului metafizic : «…scheletul învăţăturii creştine urmând Sfinţilor părinţi şi marilor mistici , facea apel la dogmă ca temelie a Bisericii, înţelegea fiecare moment ca despindere din absolut.»

Ceea ce este cu adevărat interesant e faptul că aceste materiale prezentate ca şi următoarele provin din spaţiul diasporei acolo unde elita culturală românească s-a propagat după izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Acolo, dus de Eliade şi ceilalţi, adoptat până şi de clerici imaginea „Profesorului” este încununată de o aureolă strălucitoare.

«Ataşat de ortodoxie, Nae Ionescu caută să-şi explice caracteristicile specifice ale ortodoxiei şi să nu lase nelămurit nimic din ceea ce este mai important în teologie şi în practica noastră. Vom lăsa pentru alta data consideraţiile lui Nae Ionescu despre iertare, iubire, tradiţie, catolicism şi protestantism. Şi vom stărui în a arăta cum înţelege el o tema fundamentală a ortodoxiei: învierea Domnului. Iisus-Dumnezeu, devenit om deplin, biruie păcatul şi moartea şi înnoieşte întreaga faptura: Hristos - noul Adam. Prin Iisus ni se relevează dumnezeirea, dar, în acelaşi timp, tot prin El, omul se ridică la cunoştinţa esenţei lui divine. Omul este aşezat mai presus de îngeri, căci el va ţine scaun de judecată pentru îngeri, aşa cum spune Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 6:3). 

Imaginea respectivă, aprofesorului-teolog, devine un împrumut extern mai degrabă pentru o parte a clericilor români după 1989, decât o analiză la care s-a ajuns după studii aprofundate: « Curajul de a gândi, îndrăzneala de a depăşi rigorismele ortodoxe fără ieşirea din sfera creştinismului bizabrin şi lepădarea incertitudinii, a bâjbâielii, a căutării oarbe, critica aspră fără menajamente îndreptată către forurile conducătoare ale Bisericii Ortodoxe Române, chiar către Sfântul Sinod, sau către preoţii de la sate, definesc acea statură spirituală care a rămas neatinsă pentru mulţi. » 

Pentru ierarhul vremii, patriarhul Miron Cristea, gazetarul acesta este doar un individ care râvneşte la mai mult din parte instituţiei pe care el o conduce. Portretul de eretic, eventual diletant, exprimat indirect de părintele Stăniloae este completat cu imaginea pictată în tinda bisericii mitropolitane.

Pe zidul Bisericii, lângă uşa de la intrare, din tindă, acolo unde e zugrăvită Judecate de apoi, cu raiul în stânga şi cu focul gheenei în dreapta , un diavol mare, negru, aşezat vizibil în centru compoziţiei, în picioare , cu aripile desfacute , atrăgea prostimea şi tineretul la pierzanie, îndrumându-o spre focul cel de veci. Sub trăsăturile luciferice ale duhului întunecat, într-o zi în care mă aflam , în calitate de subsecretar de stat , la o defilare în urma unui te deum am tresărit recunoscând fără putinţă de înşelare chipul zugravit al profesorului Nae Ionescu.”(Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001)

Nu departe de ceea ce Vulcănescu remarca este şi chipul dezvăluit sub nimbul de artificii prezentat azi de criticii directorului de la „Cuvântul”.

Vedem un diavol care trimite o generaţie la pieire, aşa se explică motto-ul nostru, dar şi un mistic răsăritean, ce se apleacă atent asupra valorilor tradiţionale româneşti. Completarea pe care o vom face după acest punct este oarecum interesantă în felul ei. Generaţia de intelectuali crescută la sânul său părăseşte ceea ce pare să fie centru doctrinei lui Nae Ionescu: ortodoxismul, ca stare de fapt. Nu rămâne nimic sau aproape nimic.

Toţii pornesc spre un sentiment religios, dar altul decât cel promovat de învăţătorul lor: Eliade către fenomenologia spiritualităţii asiatice, Cioran spre religia disperării, Noica, deşi păstrează mult, îşi caută Dumnezeul filozofilor. Ceilalţi mor în gulagul comunist înainte să se poată defini pe deplin. Ce rămâne din ideile lui nae Ionescu, rămâne în Biserică. În cei care deşi se dezmint de el, îi păstrază linia mult mai mult decât o fac ceilalţi. Cine sunt aceştia?! Ar trebui să începem de la teologia existenţialistă a părintelui Stăniloae.

Nu se cade însă să facem atât de multe afirmaţii cu rol de concluzii înainte să prezentăm ideile celui atât de venerat şi contestat deopotrivă. El defineşte termenii, dar formează şi concepţii şi silogisme dogmatice. Putem menţiona doar câteva exemple.
  1. Religia. Noi nu putem sa subsumam, nici sa subjugam religia unui punct de vedere filosofie, ci sa cercetam ce inseamna pur si simplu religia, sa vedem ce inţelegem noi deocamdata prin religie, ce numesc oamenii in general religie, cari sunt faptele pe care oamenii le numesc fapte religioase si cari, in totalitatea lor, intr-o anumita ierarhizare a lor si inclinare organica a lor, constituiesc mai apoi religia, adica faptele acestea trebuie sa fie definitorii pentru determinarea cadrului, a drumului, a planului în care se misca religiunea.
  2. Act religios. „Primul fapt care interesează în această ordine de idei este aşa-numita experienţă religioasă, adică faptul religios, actul religios. Va sa zică, o considerare a vieţii religioase înăuntrul individului în momentul de viaţă religioasă.Dar actul religios ca atare este mai degraba un fel de determinare formală a funcţiunii sufleteşti în viaţă religioasă, este fără îndoială o activitate. Dar înceea ce priveşte actul religios, analiza lui ca fapt religios, nu este decât activitate pură. Aceasta activitate pură trebuie să fie distinctă de rezultatele activităţii. Deci, o a doua problemă ar trebui să fie constituită de aşa-numită convingere religioasă. 
  3. Viaţă religioasă. Ce înseamnă propriu-zis formă de viaţă religioasă care_trăieşte, care este încă pasibilă de a fi trăită, şi ce înseamnă formă de viaţă religioasă care a murit? Mai întâi, mi se pare că este mai mult pasibilă de o moarte o forma de viaţă religioasă care nu este organizată în biserică, adică o viaţă religioasă care poate să fie prinsă într-o organizare politică şi lumească a bisericii poate să dea mai mult aparenţă că trăieşte. 
  4. Răsăritul creştin. Nu creştinismul a făcut Răsăritul, ci Răsăritul a făcut creştinismul. Numai dupa ce Răsăritul a făcut creştinismul, acest creştinism a format, într-un anumit fel, Răsăritul.
Într-adevăr exemplele provin doar dintr-un singur curs, dar lucruri asemănătoare întâlnim la tot pasul şi în celelate cursuri predate. Abia după o amplă definire de termeni îşi prezintă concepţia sau silogismul. În publicaţiile curente renunţă însă la o parte a stilului laborios din cursurile universitare şi apelează la raţionamente cunoscute de toată lumea.

Urmărindu-i publicaţiile Nae Ionescu îşi pregăteşte cititorii în ciuda faptului că uneori raţionamentele sale sunt descoperite doar de cei cunoscători. Sintetizând doar câteva din cele mai importante vom căuta să le enunţăm. În fond toate aceste exemple urmăresc un scop bine definit, şi anume să arate că deşi ideile sale sunt puţin cam avansate şi uneori prea îmbibate în autohtonism pentru ca Biserica să le în forma expusă, ele nu sunt străine de spiritul ortodox şi de valorile răsăritene pe care Nae Ionescu le consideră un fundament stabil al filosofie româneşti.

Concepte filozofice adaptate din teologia răsăriteană:
  1. Iubirea ca instrument de cunoaştere. Silogismul fiind acela potrivit căruia iubirea relaţionează cu divinitatea „Dumnezeu este iubire”(I Ioan 4,8), iar Dumnezeu este Adevărul. Deci iubirea se poate constitui în instrument al cunoaşterii. „Iubeşte şi fă ce vrei”(Fer. Augustin)
  2. Problematica fiinţială. „Noi ştim deja până acum că există o relţie care depăşeşte, care transcende şi care are o o existenţa obiectivă. Ştim că prncipial noi putem lua contact prin cunoaştere într-un fel, prin trăire”
  3. Drama mântuirii. „Smerenia creştină dă glas valorii pe care o posedă în sine atunci când omul simte preocuparea de mântuire, pentru că, implicit posedă conştiinţa căderii, ideea că ar putea să fie mai mult decât este, că starea actuală nu este cea firescă , nu-i aparţine.”  „ De la răstignire lumea ştia că nu durerea sau bucuria ca atare, sunt hotărâtoare petru suferinţa sau bucuria noastră ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrază în faţa lor” Cunoaştere realului şi căutarea autenticităţii trăirii dau limitele existenţei concrete aflate sub semnul divin coborât, care creează mistica soteriologică şi în care aflăm o rezolvare a problemei existenţei proprii. Ortodoxia, autohtonismul şi realismul sunt parametrii ce definesc gândirea lui Nae Ionescu, luminată de o tentă existenţialistă învecinată cu angoasa.
  4. Legătura dintre om şi divin. În Răsărit, am mai spus şi cu alt prilej există o formă specială de viaţă religioasă, există o legatură de la om la Dumnezeu. Tot aici omul care stă în, faţa lui Dumnezeu are alta calitate; el este în adevăr om, trup şi suflet. Conştiinţa trupului său, cu alte cuvinte, în forme religioase simbolice, conştiinţa păcatului întovărăşeşte în fiecare moment pe om în legatura aceasta cu Dumnezeu, nu se poate niciodată omul scăpa de trup. 

Nae Ionescu stabileşte diferanţa clară între religia de o anumită culoare şi tradiţia, ca stare de fapt. Poate aici s-a făcut o confuzie ce l-a apropiat mai mult decât a fost de mişcare legionară. El este promotorul unei direcţii ortodoxe în filozofia românească. A deschis o poartă pe care însă nu a putut să intre şi să cerceteze. Ar fi fost foarte interesant un studiul al său legat de epistolele pauline.

Relaţiile sale cu bisericile din România stau cumva sub auspiciul următorului fragment: „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta e Ortodoxia”  De ce este atât de important fragmentul de faţă?

În primul rând autorul său arată spre cine înclină balanţa când vorbeşte de religios în România. Aşa cum am spus mai sus se consideră un spirit critic ce urmăreşte ca valorile ortodoxe, româneşti, să fie exploatate la maximum în beneficiul spiritului naţional. Nu-l putem condamna pentru asta. România abia devenise o ţară care să cuprindă pe toţi românii. Ne aflăm în plin secol naţionalist. Un ideal se înfăptuise, iar acum trebuia legitimat printr-o serie de valori comune. Cea mai la îndemână era Ortodoxia. „Ortodoxia nu se defineşte ca un hibrid, ca ceva adăugat neamului cum este greco-catolicismul, nici ca o confesiune răsăriteană ce a subjugat fiinţa naţională şi care se opune cu orice preţ Apusului, ci ca o stare de normalitate , o valorificare fundamentală a existeţei generale şi a celei româneşti mai ales.” 

Pentru el ortodoxismul românesc nu este activitatea deliberată a vreunei biserici în sine, ci „...lucrarea stăruitoare, anonimă şi individuală, a unor misionari deprinşi materialmente de baza lor canonică. Aceasta explică de ce ortodoxia noastră ţărănească nu este atât o religie cu biserică chezăşuitoare a credinţei, cât mai ales un fel de cosmologie în care elementele de dogmă strict ortodoxă se ipostaziază în realităţi cocrete; de ce, cu alte cuvinte, creştinismul a coborât la noi în realităţile imediate ale zilei contrbuind la crearea unui suflet specific românesc”   Pentru ceea ce defineşte el a fi ortodoxismul elementul de bază este ortodoxia şi se tinde spre o „biserică puternică, curată şi mândră”

De pe astfel de poziţii în care încerca să impună un altfel de tip de respect pe care clericii ar fitrebuit să îl aibă faţă de misiunea lor de păstrători şi propovăduitori ai creştinismului răsăritean, a intrat relativ repede în conflict cu patriarhul Miron Cristea. Portretul pe care îl face acestuia nu e deloc măgulitor, după cum aminteşte

Mircea Vulcănescu. „... socotea mentalitatea cezaro-crăiască, laicizantă şi protestantizantă a şefului B.O.R. ca o intruziune a universului şi a valorilor moderne pe care le detesta în miezul trăirii spirituale a Bisericii, în comunitatea cărei el vedea tocmai lucrul care trebuia să mântuie de răul vecului acestuia.”

Vehemenţa cu care ataca şi critica poziţia şi actiunile Bisericii i-au adus acea pictare sub chipul de drac pe peretele bisericii mitropolitane. Ba chiiar mai mult l-a „împlins” mai aproape de legionarii.

Cât priveşte relaţia bisericii cu statul îi par de-a dreptul samavolnice. În viziunea lui statul sprijină mai degrabă sectele, iar Biserica este „o anexă poliţienească şi îndură orice numai să i se acorde din buget atât cât să nu moară.”   

Motivul pentru care statul nu mai acordă atenţie instituţiei ecleziastice este acela că „ ... el a încetat de a mia fi creştin. Tovărăşia este hibridă, iar conlucrarea va fi doar lupta de zi cu zi , lipsită de sinceritate.”

Sigura concesie făcută ar fi aceea că se împiedică prozelitismul religios în România prin constituţie: „În constituţiunea noastră se spune: religia ,dominantă este religia creştină-ortodoxă. Şi, mai departe: libertatea cultului este absolut îngăduită. Se faceînsă o restricţiune şi se spune; nu este admis prozelitismul — adică, nu este îngăduit, pe teritoriul ţării româneşti, nici un fel de activitate care ar avea de scop să întoarcă pe oameni de la credinţa ce o aveau,să-i câştige pentru o alta credinţă. Adică, sunt credinţe care umblă după prozelitism şi sunt credinţe cari nu umblă după prozelitism. De fapt, această prevedere a constituţiunii este aparare a ortodoxiei. De ce? Foarte simplu: fiindcă ortodoxia este o credinţa care nu umblă după prozeliţi, nu simte nevoia de a face pe toata lumea ortodoxă, este o credinţă care-şi găşeste raţiunea de fi în fiecare dintre indivizi. Dar aceasta însemnează că sunt alte religiuni, cari nu-şi găsesc aceasta raţiune de a fi numai în potenţarea vieţii individuale respective, ci zic: trebuie să-i fericim şi pe ceilalţi, să le dăm credinţă noastră! 

Este un favor de care, în opinia sa, Biserica nu are nevoie. Ceea ce pare mai important este legat de începuturile mişcării ecumenice. I se pare că protestantismul şi aşa extem de divizat caută să se identifice de la nişte valori pe care voit le-a pierdut. Remarca faptului că Luther a ignorat răsăritul încearcă să evidenţieze că nu catolicismul este păstrătorul adevăratei credinţe, ci spaţiu răsăritean pe care acelaşi reformator l-a ignorat.

Un caz inedit este cel anglican unde s-a păstrat o biserică arhirpiscopală deşi sunt protestanţi. Realţiile bisericilor ortodoxe cu cea anglicană îi par suspicioase, considerând că acestia caută să profite de pe urma unor acorduri. Pentru anglicani Ortodoxia este prietenul de care are nevoie să câştige prestigiu în lumea protestantă şi nu numai, iar pe de cealaltă parte «  ortodoxia constată că blazonul pe care şi l-a păstrat nepătat de-a lungul istoriei, i-a cam fost spalat deploi. Aur pe el în orice caz nu mai este. Biserica a sărăcit literalmente în ordinea materială. Pentru ea anglicanii sunt prietenii bastarzi, dar bogaţi.

Nici catolicii nu sunt scutiţi de criticile dure ale ziaristului. Ei sunt consideraţi străini de sufletul românesc şi deşi s-a ajuns la un modus vivendi, posibilitatea unui dialog între cle două biserici este încă departe, în opinia lui Nae Ionescu. Acest lucru din cauza lipsei de negociere cu privire cele patru puncte florentine.

Concluzii

Ceea ce numim biserica lui Nae Ionescu, nu se identifică neapărat cu ceea ce înseamnă Biserica Ortodoxă Română în perioada interbelică, ci mai degrabă cu ideologia despre tradiţiile ei. « Biserica » lui Nae Ionescu este tradiţia de sorginte răsăriteană care stă la baza filosofiei ortodoxe pe care el o lansează. Este indiscutabil că a reuşit să creeze o fereastră şi să lanseze o temă care ar putea fi oricând reluată, nu neapărat cu acelaşi ton naţionalist.

Generaţia pe care a patronat-o este unică prin anumite trăsături din care amintim: ancorarea în spiritual, descoperirea religiozităţii şi a ortodoxiei în special. Acest lucru nu ar fi fost posibil fără un om atât de efervescent ca Nae Ionescu.


Bibliografie
Ştefan Iloaie,  Nae Ionescu şi ortodoxia românească, Editura Limes, Cluj-Napoca,2003
Mihail Albisteanu, Nae Ionescu, profesorul unei noi elite
Nae Ionescu, Misticism, fals misticism şi Ortodoxie, în “Predania”, an 1, 15 Martie 1937, nr.3
Nae Ionescu, Îndreptar ortodox, Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Monahul Glicon, Nae Ionescu. Teologul. în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Dumitru Stăniloae,  Ortodoxie şi românism, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
Gheorghe Calciu, Ortodoxia lui Nae Ionescu
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, în volumul „Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi”, crestomaţie de Gabriel Stănescu, Editura Criterion Publishing, Bucureşti, 2001
George Voicu, Mitul lui Nae Ionescu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2000
Nae Ionescu, Prelegeri de filosofia religiei,Editura Apostrof, Cluj, 1994
Nae Ionescu, Curs de metafizică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991
Nae Ionescu, Naţionalim şi Ortodoxie, în „Predania”, an 1, 1-15 Iunie, 1937, nr.8-9

Început de zi

Intamplator desi am atat de multe acum ... ma simt mai sarac ca niciodata. Totul e nedeplin la modul în care as putea sa fiu nebun de fericire. Şi în minte îmi  vin versurile lui Billy Joel

Slow down, you crazy child
you're so ambitious for a juvenile
But then if you're so smart, tell me
Why are you still so afraid?

Vreau tot prea repede şi prea dintr-o dată ... mai mult decât as putea sa înghit. Îmi face plăcere să o iau pe nemestecate.

miercuri, 3 februarie 2010

Despre tristeţi cu gust de lămâie şi nebunia depresie

Tristeţea ... un lux pe care nu ni-l mai putem permite!
Veriunea mai dinamică şi mai vandabilă a acesteia, depresia tinde să monopolizeze minutele de privit în gol fără ţintă. Depresia are neapărat un obiect/ o frustrare asupra căreia se concetrează şi peste care nu poate trecă... tristeţea poate fi la fel de bine şi o stare naturală, de reflexie şi trăire emoţională internă.

Există, da, obiecte care o generează, dar este departe de forma malignă a depresiei.

Tristeţea are acea recunoaştere şi acceptare a unei stări existente... depresia nu.

Luxul tristeţii vine şi din imposibilitatea abordării ei ca stare, zi de zi. Ceilalţi te vor tonic şi nu învăluit în solzii ţepoşi ai privirii ce frâng inimile.

Dicolo de toate, nu eşti eficient pentru ce vor ei să fii. Tu te vindeci în felul tău, dar eşti înţeles ca fiind slab (tocmai pentru că tristeţea te focusează asupra propriei fiinţe).

Frica se dizolvă în tristeţea cu gust de lămâie, fără să poată să o cuprindă . Ameninţările nu funcţionează la fel asupra celui trist şi a celui plin de adrenalina stresului sau a depresiei (care are un iz puternic din această licoare).
Primul devine adesea imun. Acceptarea îi dă o putere nesperată, celălalt în schimb înghite doza de otravă şi se ascunde.

marți, 2 februarie 2010

O melodie venita de departe

Vă că mi-am făcut un obicei din a pune câte o piesă pe blog, care spune mai mult sau mai puţin despre ce simt... Căutând prin melodiile ce m-au făcut să cresc, spiritual vorbind, am găsit una pe care o ascultam cândva pe la 20 de ani, când începusem să înţeleg câteva lucruri despre a iubi...

Acum zâmbesc când imaginile, care îmi înfierbântau atunci mintea şi sufletului, revin acum în faţa ochilor. Singur lucru pe care mi-l spune acum această melodie este faptul că pe undeva am pierdut mult din inocenţa şi naivitatea îndrăgostitului adolescent ce am fost cândva.

Şi îmi pare rău pe undeva că-i văduvesc pe cei care mă cunosc acum de prezenţa candidă idealistul şi nebunul credul care aducea ploaia doar cu un gând. Dar asta e ... am crescut.


Şi cum v-am obişnuit o sa va dau şi un paste la versuri...


Ai venit.. De ce?
Ai uitat ceva sau poate
Vrei sa-mi spui pentru ce
Ai sa lasi in urma toate
Cate-au fost intre noi
Sa-ncerci sa mai gasesti vreun rost,
Vreun motiv sa amani ce e
De acum definitiv.
Ia un loc, il mai ai
Pan' la miezul noptii este
Timp destul sa mai stai
Poate vrei sa trecem peste
Inhibari si tristeti cu iz de gari
Sau poate-acum vrei sa uiti
Ce putin mai este pana pleci la drum...

Refren:
Mai ramai putin, te rog
Este cea din urma seara
Efemera ca un nor
Vraja n-o lasa sa piara
Lasa-ti parul sa-l alint
Sa-mi insire-n mana salbe
Zbor de vise ce nu mint
In plutiri de aripi albe.
Mai lasa-mi-te-o zi...

Te mai vreau si azi,
Ca o ploaie de lumina,
Peste trup sa-mi cazi
Si-ntr-o liniste deplina
Sa colind ceru-n ochii tai
Si stropi de stea ce vin
Sa-i prind, cand vei fi departe
Dorul sa-mi alin.
Sa nu spui nimic
Nu-i nevoie de cuvinte.
Mai adormi un pic
Sa-mi ramai asa in minte.
S-a facut prea tarziu ca sa mai pleci
Si trenul tau a trecut
Neimplinit ramana
Astazï rostul sau.

P.S. Nu vă speriaţi că aş fi deprimat...Nu îmi mai permit. Ceva sau cineva nu ma va mai lăsa niciodată să mă joc de-a depresivul. Duc dorul lunilor în care puteam să mă afund în agonia depresiilor inutile născute din ideile coborâte pe înserat.