joi, 5 aprilie 2012

Ce-i lipseşte patrimoniului: Ia expertul de unde nu-i!

Probabil cea mai importantă problemă a patrimoniului cultural din România sunt banii. Însă nu unica. Un alt aspect semnalat de mulţi dintre directorii de direcţii de cultură din România este lipsa experţilor şi a specialiştilor în domeniul patrimoniului. Însă nimeni nu a spus vreodată făţiş că nu avem. De altfel ar minţi dacă ar susţine aşa ceva. Cum se poate să avem destul de mulţi experţi şi specialişti acreditaţi, însă aceştia să lipsească cu desăvârşire acolo unde e nevoie de ei? Realitatea din România ne arată cum.

Primul semn de întrebare pe care l-am avut cu privire la acest subiect a apărut când discutând despre Cetatea Giurgiu, domnul director amintea de un proiect de restaurare realizat de un arheolog de la Muzeul Militar. Acest aspect a repărut în dese rânduri când diverse proiecte de restaurare sau conservare mergeau foarte greu şi din cauză că expertul sau specialistul în domeniul patrimoniului - pictor, artist plastic, istoric, inginer constructor, arhitect, restaurator sau proiectant - lipsea. Adesea proiectele aflate în curs de căutări de finanţare purtau semnături ale unor specialişti şi experţi care nu erau din judeţele unde se găsea monumentul. Mi s-a explicat că astfel procesul de obţinere a unor documente este de două ori mai lung ca durată şi cam tot pe atât de costisitor. Cazurile, deloc rare, ale unor biserici care necesită reparaţii fac apel la mai multe tipuri de personal specializat ceea ce reduce considerabil sorţii de reabilitate integrală a unui monument.

Cum stăm în teorie la nivel de cadre specializate în domeniul patrimoniului

Potrivit site-ului cimec.ro în România există: 798 de arheologi de diverse categorii (debutant, specialist sau expert), 1292 de specialişti şi experţi în domeniul patrimoniului cultural mobil, dintre care 504 sunt certificaţi în zona de restaurare-conservare, şi 460 de specialişti şi experţi înregistraţi în domeniul restaurării, conservării şi protejării patrimoniului istoric imobil.

Se cuvine să facem câteva precizări. Patrimoniul cultural istoric din România are mai multe împărţiri. Una dintre ele este după mobilitate: pe de o parte clădiri încărcate de trecut, iar pe de altă parte obiecte. Din descrierea făcută specialiştilor observăm că cifrele sunt oarecum egale în ceea ce priveşte numărul de persoane alocate celor două categori.

Ne vom ocupa de această dată doar de patrimoniul imobil, care la rândul său, potrivit legii, este împărţit în alte 4 categorii: situri arheologice, clădiri istorice, monumente de for public (statui, mausolee etc.), monumente comemorative (plăci funerare, cimitire etc). După cum vedem sunt aproape 800 de arheologi care, potrivit specializărilor lor, se vor ocupa de siturile arheologice, rămânând ca pentru celelalte 3 categorii să avem aproximativ 460 de specialişti (numărul acestora este cu vreo 25 de persoane mai mare pe site-ul Institutului Naţional al Patrimoniului).

Făcând o numărătoare a imobilelor cu un bogat trecut înscrise în Lista Monumentelor Istorice - document actualizat anual şi prezent pe toate website-urile amintite, dar şi pe cel al Ministerului Culturii şi Patimoniului Naţional - observăm că în România sunt 29.425 de altfel de clădiri. Fără a aduna bob cu bob, undeva la un sfert dintre acestea sunt situri arheologice. Într-un articol postat în 2007 pe acelaşi website cimec.ro, se arată că în România sunt aproximativ 8500 de situri, ceea ce vine să certifice statistica noastră. Munca arheologilor este legată în general de aceste monumente, aşadar ne rămân ceva peste 460 de experţi şi specialişti pe vreo 21.000 de imobile. Traducând într-o matematică elementară fără să ţinem cont de N variabile există un specialist sau un expert la 45 de monumente.

Sunt regiuni întregi unde nu are cine să facă ceva

Sunt cel puţin două tipuri de probleme majore cu care ne putem confrunta. Prima este o repartizare deficitară a resurselor umane, iar a doua ţine de acele elemente care neplăcut ne caracterizează drept balcanici: diverse interese în obţinerea de finanţări şi nivelul de calificare a unora dintre cei implicaţi în proiecte.

Vom analiza prima problemă în condiţii ideale şi anume:
1. Toţi cei acreditaţi au obţinut aceste calificative pe merit şi sunt competenţi să facă ceea ce este certificat;
2. Proiectele de finanţare pentru dinverse monumente se repartizează corect;
3. Toţi cei implicaţi în proiecte nu au alte interese decât acela de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu la cel mai înalt nivel de competenţe pe care îl poate satisface.

Folosind cele 3 condiţii ideale ca punct de pornire şi privind doar cifrele vedem o discrepanţă mare între media pe ţară - un specialist la 45 de monumente - şi media din Bucureşti - o persoană specializată la 12 monumente. Mai mult decât atât, aproape jumătate dintre experţi şi specialişti, 217 mai exact, sunt în Capitală. Următorul mare oraş ca număr de experţi este Iaşi cu 33 de oameni, urmat de Sibiu cu 17. Media expert-monumente este în Iaşi de 1-49, iar în Sibiu 1-59. Totuşi nu aici sunt problemele cele mai importante. Putem să enumerăm nu mai puţin de 9 judeţe unde este un singur om specializat în patrimoniu. Se poate afirma că multe dintre aceste regiuni nu au aşa de multe clădiri de patrimoniu, dar se ajunge la cifre aberante de o persoană specializată la 500 de monumente.

Dacă lucrurile le-am putea opri aici se pot găsi soluţii: realocarea personalului pe nişte regiuni mai mari, „împrumutarea" unor experţi etc; însă lucrurile sunt mai complicate. Până în prezent am considerat experţii şi specialiştii tot una, însă potrivit legii primii se ocupă doar protejarea monumentelor, iar ceilalţi de conservare şi restaurare. Astfel cei 460 de împart în: 123 de experţi şi 337 de specialişti. Mai mult chiar întâlnim în rândul lor 5-6 tipuri de meserii diferite, de care un proiect poate să aibă nevoie fie de una-două, fie de mai multe: arhitect, artist plastic, inginer constructor, sculptor, istoric, restaurator-chimist, pictor.

Privind în această nouă lumină ce poate face un expert care este singurul atestat într-un judeţ în condiţiile în care el are doar una dintre aceste meserii. Cel mai probabil nu prea multe, dar problema nu este neapărat la el, ci la proprietarul care trebuie, conform legii să se adreseze unor experţi şi specialişti pentru restaurarea casei în care locuieşte sau mai mult a edificiilor pe care le gestionează - cum este cazul multor primării.

Şi puţinul care este se face de multeori prost, dar cu mult „interes"

Dacă introducem şi ultima componentă în sistem şi anume diversele interese şi lacunele unora dintre specialişti, obţinem un peisaj pe lângă care trecum zilnic. Nu putem să aducem acuze directe nimănui încă, dar privind la modul în care în România secolului XXI s-au putut fabrica pe bandă rulantă şoferi la Piteşti, chiar cu acordul şi împreună cu organele de acolo, nu cred că nu există experţi sau specialişti care din diverse considerente, cu un pic de ajutor şi ceva interes au ajuns să deţină această titulatură.

Pe de altă parte există şi cei care au decis să facă din această muncă de restaurare-conservare o sursă de venit constant. În urma discuţiilor destul de aprinse pe care le-am avut cu directorul Direcţiei de Cultură Suceava când l-am întrebat anul trecut de un raport privind starea bisericilor şi mănăstirilor din Bucovina aflate în patrimoniul UNESCO, domnia sa încerca să insinueze că aş fi fost pus de cineva să redactez un material împotriva domniei sale. Acel sau acei oameni care i-ar fi dorit „răul", am dedus noi, că ar fi făcut parte din cei care potrivit spuselor directorului „obţin mai mereu proiecte de restaurare". Cazul din Suceava nu este singular, în Satu Mare vedem că simbolul oraşului este dat către restaurare de către proprietar unei firme care are un specialist acreditat, iar „surpriză", această firmă subcontractează proiectul unei firme al cărei proprietar e chiar patronul.

Tot ceea ce v-am prezentat în ultimul pasaj sunt doar nişte observaţii pe care le-am făcut în timpul documentării articolelor cu pricina, lucrurile ar putea să fie diferite însă vom încerca să facem un exerciţiu simplu pentru a vedea cât timp vor mai avea de suferit multe din monumente ce constituie patrimoniul românesc.

Luăm ca exemplu o biserică de lemn secol XVII din judeţul Mehedinţi. Aici sunt înregistrati doi specialişti: un inginer constructor şi un arhitect. Comunitatea care deţine biserica este foarte săracă şi foarte mică. Să presupunem că Biserica Ortodoxă Română prin organele ei din teritoriu decide cumva să investească ceva spre acel locaş de cult (situaţie ipotetică şi destul de rară). Preotul, om de bună credinţă, trebuie să întocmească un proiect. Dacă pe arhitect şi pe inginer îi găseşte în judeţ, cel mai probabil în Drobeta Turnul Severin, pentru un pictor specialist în restaurare a picturilor murale pe lemn va trebui să bată cale lungă, cu puţin noroc ar găsi unul la Timişoara. Dacă problemele sunt mai grave şi e nevoie de un expert chimist sau de vreun artist plastic cu siguranţă omul nostru va trebui să ajungă la Bucureşti.
Faptul că anumiţi specialişti sunt extrem de rari face ca numărul de monumente care cer expertiza lor să fie mare şi localizate la zeci, chiar sute de kilometri distanţă de reşedinţa sa. În plus numărul acestora poate să fie cu mult mai mare decât media pe ţară de 45 de monumente pe cadru specializat. Astfel angrenarea în mai multe proiecte concomitent este exclusă, iar posibilitatea să ajungă la monumentul luat de noi ca exemplu este într-o marjă de ani. Se poate ca până ajunge specialistul la monument să nu mai fie nevoie să mai vină, pentru că acesta fie e la pământ, fie problemele au fost cârpite într-un mod neprofesionist care a distrus mai mult decât dacă nu s-ar fi intervenit.