Bonzai - arta grădinăritului la tavă

Arta, veche de secole, a grădinăritului în tavă sau bonzai este ştiinţa de a creşte plante şi arbori miniaturali, în spaţii mult mai restrânse decât sunt necesare în mod natural dezvoltării lor, prin conducerea şi tăierea adecvată a ramurilor şi prin hrănire minimală cu apă şi îngrăşăminte. Arborii cresc într-o formă care sugerează de cele mai multe ori vârsta înaintată, impresie deloc falsă deoarece mulţi arbori bonzai sunt realmente bătrâni.

Termenul  generic de bonzai (sau bonsai), împrumutat din japoneză (盆栽), dat pomişorilor din micuţele ghivece în cultura euro-americană, nu se referă la o anume specie, ci reuneşte stiluri şi tradiţii asiatice diverse, vechi de peste 2000 de ani, de grădinarit de la punsai-ul şi penjing-ul chinezesc (peisaj în miniatură – n.r.), la bonzai-ul şi saikei-ul japonez (grădinărit sau peisaj în tavă – n.r.) şi la bunjae-ul coreean. Asocierea plantei cu această formă de grădinărit este o confuzie pe care europenii şi americanii au făcut-o de la început şi care s-a perpetuat la nivel general, după „Expoziţia Japoneză de la Londra“ din 1910, când grădinile nipone şi micuţii copaci au fost prezentaţi pentru prima oară în afara lumii asiatice.

Şi termenul generic (bonzai – n.r) este în sine unul de împrumut şi provine de la cei care au adus micuţele plante în Japonia – călugării şi preoţii budişti, denumiţi generic „bonz“.

Naşterea bonzaiului s-a produs în China


Deşi imaginarul european asociază bonzaiul cu Ţara Soarelui Răsare, rădăcinile acestei tradiţii sunt chinezeşti. Cu siguranţă nu ştim când a apărut această tehnică de grădinărit. Prima atestare documentară a existenţei bonzailor din antichitate o întâlnim în două picturi murale descoperite în mormântul prinţului Zhang Huai, din Dinastia Tang, mort în anul 706. În prima este reprezentat un slujitor ce ţine în mâini un peisaj în miniatură, iar în cea de-a doua, un altul care are în mâini un pom plantat într-un vas plat.

Totuşi există indicii potrivit cărora arta bonzailor ar fi apărut mai devreme. Echivalentul cuvântului „bonzai“ în China este penjing. Aceasta apare în vremea Dinastiei Jin (265 d.Hr. - 420 d.Hr.), însă o legendă plasează naşterea acestei arte mai înapoi în timp, în perioada Dinastiei Han (206 î.Hr. -  220 d.Hr).

Legenda spune că un împărat a dorit să-şi poată contempla întreaga ţară în fiecare zi. Atunci maeştrii grădinari au transformat curtea palatului într-o reproducere miniaturală a întregului imperiu, astfel încât împăratul să o vadă de la fereastră în fiecare zi. Peisajul era atât de riguros în detalii încât cuprindea toate dealurile, munţii, râurile, lacurile, precum şi pădurile existente în realitate, care erau realizate din copaci în miniatură.

Aceeasi legenda mai relateaza că numai împăratul avea dreptul să deţină un asemenea peisaj în miniatură. Dacă vreun supus ar fi fost descoperit că are în posesie chiar şi un singur copăcel, ar fi fost considerat o ameninţare pentru imperiu şi condamnat la moarte. O altă poveste vorbeşte ­despre un poet din aceeaşi perioadă, care s-ar fi retras pe domeniul său pentru a cultiva crizanteme în ghivece, ocupaţie din care ar fi derivat şi creşterea copăceilor în vase.

Realizarea de peisaje miniaturale în tavă a luat amploare în timpul Dinastiei Song (960 - 1279), creaţiile devenind tot mai complexe şi mai rafinate din punct de vedere artistic, pentru ca în anii de început ai Dinastiei Qing (1644 - 1911) să putem vorbi de o artă cu o arie largă de răspândire. Tot în această perioadă îşi fac apariţia primele manuale, dar şi diferite şcoli şi curente, cultivate de maeştrii fondatori şi perpetuate de discipolii acestora care, în cele mai multe cazuri, erau descendenţii direcţi ai maeştrilor.

Cu timpul arta penjing se dezvoltă într-o adevărată filosofie. Cunoştinţele erau păstrate cu sfinţenie şi protejate în interiorul familiilor şi doar cei care făceau dovada unei înalte valori spirituale aveau acces la acestea. Nu întâmplător se spune şi azi în China că unui novice i se dă din prima zi o foarfecă pentru a tunde un bonzai, însă nici după patru ani el nu are voie să ude copăcelul. Motivaţia ţine de faptul că penjing-ul este mai mult decât un colţ din natură, este o frântură din sufletul creatorului său.

Conform esteticii chinezeşti, arborele trebuie să surprindă esenţa şi spiritul naturii prin realizarea de contraste. Filozofic, artistul chinez este influenţat de principiul Dào (dualismul Yin şi Yang), concept conform căruia Universul ar fi guvernat de două forţe primare opuse, însă complementare, care trebuie să se regăsească în creaţiile maeştrilor chinezi.

Inspiraţia şcolii chineze vine nu doar de la natură, dar este influenţată şi de literatură, poezie şi de artele vizuale, folosind concepte estetice similare principiilor filozofiei dualismelor. La nivelul artistic cel mai înalt, valoarea penjing este perfect similară cu valorile poeziei, caligrafiei, picturii şi artei grădinăritului.

Din China în Japonia


Chiar dacă leagănul artei bonzai este China, lumea întreagă asimilează termenul cu ţara samurailor, aceasta pentru că, între secolele al VII-lea şi al IX-lea, s-a produs importul meşteşugului prin intermediul solilor, ambasadorilor imperiali, dar mai ales al călugărilor budişti. Arta grădinăritului în tavă devine foarte populară în Japonia, în perioadele Heian (794 - 1185) şi Kamakura (1185 - 1333), când micuţul copac apare pe sulurile pictate şi în documentele vremii.

Deşi aceasta a fost iniţial apanajul nobilimii, bonzaii putând fi admiraţi exclusiv pe domeniile elitei sociale, cu timpul, ei au devenit accesibili şi claselor de mijloc. Pe ­parcursul perioadei Muromachi (sec. al XIV-lea) aceştia ajung să fie parte integrantă a culturii japoneze. În miniaturile ce însoţesc manuscrisele în care se povesteşte celebra legendă a curtezanei Tamamo-no-Mae, din timpul împăratului Konoe (1142 - 1155), se poate vedea că bonzaiul ocupa un loc important în cultura şi ambientul din acel moment de la curtea imperială. Nu se poate afirma cu tărie că în 1142 arta bonzai-ului făcea parte din preferinţele împăratului, însă cu siguranţă în secolul al XIV-lea era la loc de cinste.

O largă deschidere a acestei arte către toate clasele sociale s-a realizat în secolul al XVI-lea sau perioada Edo, cum e numită în manualele de istorie nipone. Se pare că tot în această perioadă au apărut şi primele concursuri de măiestrie în făurirea vaselor din ceramică pentru bonzai.

Momentul de apogeu şi preţuire a acestei arte în Japonia a fost atins în secolul al XVIII-lea. Maeştrii acestor vremuri au aprofundat-o şi rafinat-o, stabilind stiluri, ­diversificând şi ­perfecţionând ­tehnici, iar  atenţia acordată detaliului a fost împinsă spre un nivel ce lesne se poate con­funda cu cea a bijutierului.

Spre deosebire de chinezi, care simţeau o atracţie către formele fantastice în modelarea lemnului viu, artiştii japonezi au ales să creeze reproduceri cât mai fidele ale naturii.

Estetica bonzai-ului, în concepţie japoneză, este centrată pe principiul „cer şi pământ“ într-un singur vas. Cele două forţe opuse şi complementare – din cultura chineză – apar în stilul japonez echilibrate într-un singur arbore, adică shin-zen-bi ori adevăr, esenţă şi frumuseţe.

Arborii care sunt subiectele preferate ale şcolii japoneze sunt pinul, ulmul, arţarul, wisteria japoneză, jneapănul şi laricea, respectiv caisul floral şi cireşul floral. Toate aceste plante sunt crescute afară, fiind aduse în tokonoma (alcovul caselor nipone – n.r) doar cu ocazia unor evenimente deosebite, mai ales pentru a evoca sezonul de maximă frumuseţe a acestor bonzai. Toate plantele bonzai realizate în stil japonez trebuie să releve spiritul esenţial al plantei folosite şi, indiferent de ocazie, trebuie să redea naturaleţe şi, în nici un caz, intervenţia umană.

Bonzai-ul după Londra, 1910

După ce Japonia a intrat în epoca Meiji (1867-1921) şi şi-a deschis porţile către lumea modernă, depăşind rapid structurile feudale, a decis să arate lumii întregi că este o putere de luat în seamă. În acest context s-a petrecut Expoziţia niponă de la Londra din 1910, unde japonezii au prezentat o parte din cultura tradiţională. Micuţii copăcei seculari au fascinat întreaga lume deschizând noi posibilităţi artei bonzai-ului. În primele decenii ale secolului al XX-lea au început să se fabrice şi să se comercializeze cele dintâi unelte speciale pentru îngrijirea bonzai-ului în SUA şi în Europa.

Într-adevăr, arta bonzai-ului a cucerit rapid mapamondul, însă cea mai mare parte a filozofiei asiatice construite în jurul acestei arte a grădinăritului la tavă s-a pierdut. Redus doar la un hobby sau un meşteşug şi învelit în ambalajul marketingului american, bonzai-ul se încăpăţânează să mai păstreze chiar şi în aceste condiţii un parfum venit din Extremul Orient şi un colţ de natură aparte, care nu are preţ.

Articol publicat în revista Historia

Greta Garbo -un destin misterios şi sumbru („Anna Karenina” - Un rol ce i s-a potrivit ca o mănuşă)

Numele de Greta Lovisa Gustafsson nu ar spune nimănui mare lucru, dar dacă am pomeni numele de scenă al acestui celebru personaj, Greta Garbo, s-ar aprinde, cu siguranţă, o luminiţă în privirea oricărui cinefil.

Născută  în Suedia, viitoarea Greta Garbo s-a afirmat în cetatea filmului, la Hollywood, în epoca de aur a filmului mut. Ca o curiozitate, actriţa a jucat în doar 27 de filme, chiar dacă e una dintre cele mai cunoscute actriţe din toate timpurile. Ultimul ei rol a fost în 1941, în „Two-Faced Woman” (Femeia cu două feţe), deşi ar fi putut avea o carieră foarte lungă, până în 1990, când a murit.
 

Dramele din viaţa Gretei


Povestea lui Lev Tolstoi, „Anna Karenina”, dar şi „Camille” şi „Ninotchka” reprezintă momentele de apogeu ale carierei actriţei de origine suedeză. Rolul din „Ana Karenina” a fost unul de-a dreptul emblematic pentru Greta Garbo. Pe undeva, drama personajului pe care l-a jucat făcea parte din universul ei din acea perioadă.
În spatele frumuseţii sale, atestată de cea mai important autoritate în domeniul recordurilor, „Guinness Book and World Awards”, stau, pe de o parte, drama de a nu putea avea o familie, iar pe de alta şirul lung de persoane dragi dispărute înainte de vreme. Încă de la începutul carierei sale hollywoodiene, rând pe rând, cei apropiaţi Gretei au dispărut tragic din viaţa ei. Sora actriţei, Alva, a murit de cancer la doar 23 de ani, în 1926, iar contractul pe care Greta îl avea cu producătorii de la Metro Goldwyn Mayer (MGM) a oprit-o să meargă la funeraliile acesteia.

Actorul Einar Hanson, bun prieten al Gretei Garbo, a avut un accident de maşină fatal, chiar după un dineu cu aceasta şi cu actorul şi scenaristul Mauritz Stiller. Nici acesta nu a avut un sfârşit mai fericit, căci, în 1928, după ce a fost concediat de MGM, a murit retras în Suedia. Chiar şi cea mai mare dragoste a vieţii sale, John Gilbert, nu a avut o soartă foarte fericită. Vedetă a filmului mut, Gilbert nu a reuşit să se acomodeze cu noua tendinţă, pelicula sonoră, în ciuda încrederii aproape orbeşti pe care Greta Garbo o avea în el. Aceasta chiar i-a convins pe cei de la MGM să îl introducă în pelicula „Queen Christina” (1933).
 

Nuntă cu final neaşteptat

Relaţia celor doi a început în 1926 pe platourile de filmare de la „Flesh and the Devil” şi toată lumea s-ar fi aşteptat ca Garbo şi Gilbert să se căsătorească. Până şi Gilbert a crezut asta chiar până în ziua nunţii, când, exact ca într-o producţie hollywoodiană, frumoasa mireasă s-a răzgândit. Greta nu a încetat să-l ajute şi să-l iubească, însă era prea mult pentru Gilbert, care a căzut în patima alcoolului. Zece ani mai târziu, actriţa era în doliu la căpătâiul lui.

S-a spus despre frumoasa actriţă că a fost bisexuală, excentrică, posesivă, narcisistă şi chiar depresivă. Cert este că după filmul „Two-Faced Woman” (Femeia cu două feţe), primit cu ostilitate de critici, a dorit să facă o pauză, însă după război, când a încercat să revină pe scenă, a găsit lumea filmului total schimbată, după cum singură mărturisea. Totuşi, până la sfârşitul vieţii, a rămas o ţintă vie a paparazzilor şi a diverselor speculaţii.

Articol publicat în revista HISTORIA 

„Jurământul” sau Stalin înainte de toate

Ante scriptum: Acest material a fost publicat şi în revista Historia numarul 104

Pelicula sovietică „Jurământul”(1946), a regizorului gruzin Mihail Ciaureli, este una dintre „capodoperele” cinematografiei de partid şi ale realismului socialist revoluţionar al vecinilor de la Răsărit.

Chiar  dacă în URSS nimeni n-ar fi avut curajul să întrebe cum s-au irosit milioane de vieţi, folosite drept carne de tun în cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, întrebarea persista în mintea multora. Aşa că turnarea unui film despre „măreţele” realizări ale conducătorului iubit şi ale poporului sovietic era mai mult decât binevenită. Imaginea pe care pelicula „Jurământul” încearcă să o impună este una a sacrificiilor colective şi a unui lider înţelept şi uman.

Deşi informaţiile pe care le poţi obţine astăzi despre un film atât de propagandistic sunt extrem de rare, în anii de după „eliberarea roşie” a României ele erau prezente în toate gazetele de specialitate. Rusificarea şi mai ales sovietizarea imaginarului şi a mentalităţii româneşti se producea la toate nivelurile.

Subiectul filmului este unul cât se poate de politic: jurământul pe care Stalin îl face la mormântul lui Lenin şi realizările înfăptuite sub comanda sa, cu sacrificii supraomeneşti ale poporului ales să ducă societatea umană pe culmile comunismului. Firul epic este şi el unul plicticos, previzibil şi canonic (în sensul liniei de partid). O familie de ţărani georgieni (asemenea lui Stalin), care suferă din cauza culacilor, a războiului civil şi apoi a celui de-Al Doilea Război Mondial şi care pierde toţi membrii familiei cu excepţia femeii-mame. Aceasta din urmă este dată drept exemplu de Stalin ca mamă eroină, femeia care a dăruit totul pentru ţara sa.

Ales să-l interpreteze pe Stalin, actorul Mihail Ghelovani afirma într-un interviu, la pu­ţină vreme după lansarea peliculei: „M-am străduit să absorb în mine toate cunoştinţele şi impresiile despre Stalin şi să-l înfăţişez sincer, liber, natural, în diferitele situaţii şi diferitele perioade ale vieţii sale şi a popoarelor.

Dacă această muncă a mea va ajuta spectatorul să înteleagă: cine este Stalin pentru poporul sovietic şi de ce a devenit dânsul conducătorul acestui mare popor după moartea lui Lenin, de ce este el continuatorul operei lui Lenin, şi de ce e atât de puternică legătura lui cu poporul, cum a ştiut Stalin să cimenteze laolaltă poporul sovietic şi să aducă ţara la cea mai mare victorie din istoria omenirii, eu mă voi socoti pe deplin satisfăcut.”

„Mogulul” pantofilor din anii interbelici

Există totuşi o serie de factori care generează o creştere reală: imboldul dat de război, redistribuirea avuţiei şi extinderea teritoriului naţional. La toate se mai adaugă cristalizarea opiniei publice, precum şi apariţia nevoilor şi dorinţelor noi, generate de publicitate.

Reclama la pantofii produsi de Mociornita

Povestea unuia dintre cele mai mari branduri ale perioadei interbelice româneşti, Mociorniţa, începe cu decizia unui tânăr român, absolvent al Şcolii Superioare de Industrie de la Paris, care refuză să plece în SUA, considerând că viitorul său este mai aproape de România decât de orice altă ţară.

De aici şi până la punerea pietrei de temelie a primei fabrici care îi va purta numele, în 1923, în viaţa lui Dumitru Mociorniţa apare Margareta Alexandrescu, fiica lui Grigore Alexandrescu, un mare industriaş al perioadei antebelice. Acesta îl numeşte director peste una din fabricile sale de încălţăminte în 1909, iar la scurt timp Mociorniţa îi devine ginere. Tânărul Mociorniţa porneşte la drum cu un credit de 30 de milioane de lei şi cu un teren viran de 2 hectare la marginea Bucureştiului.

Utilajele sunt cumpărate în leasing din Germania şi Marea Britanie. Fabrica sa avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălţăminte din România interbelică. Potrivit reclamelor din ziarele vremii, existau 14 depozite de desfacere în toată ţara: trei în Bucureşti şi 11 în provincie. În 1941, cel care se născuse într-o familie de oameni săraci din Prahova era denumit „regele pantofilor“, fabrica sa având un capital de 250 milioane de lei. La momentul naţionalizării, când afacerea era condusă de Ion Mociorniţa (fiul lui Dumitru), pentru acesta lucrau 1500 de angajaţi şi capitalul ajunsese la aproape un miliard de lei. Dumitru Mociorniţa a participat şi la viaţa politică fiind deputat şi apoi senator de Ilfov.

Dumitru Mociornita

După instaurarea comunismului, familia Mociorniţa a refuzat să emigreze, iar tatăl şi fiul au făcut închisoare, pentru faptul că şi-au permis să construiască aici.

Dumitru a murit la 88 de ani în puşcăriile comuniste, în 1953. Fiul său, Ion, de profesie avocat şi patron al celebrei echipe de fotbal Carmen Bucureşti, a fost şi el închis doar pentru că moştenise o afacere prosperă, marcă neînregistrată nici până azi la OSIM.

Articol publicat in revista HISTORIA

Un scandal monden evitat: Căsătoria lui Carol al II-lea

Ante scriptum: Acest material a fost publicat şi în revista Historia, nr. 103, iunie 2010. 

Căsătoria prinţului moştenitor Carol cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, în 10 martie 1921, a fost un eveniment monden pe care presa din România aproape că l-a ratat.


Spre  deosebire de ce se întâmplă azi, când un eveniment mult mai mărunt – ca o simplă petrecere la care a luat parte prinţul moştenitor al Marii Britanii, văzut apoi ieşind în compania unei doamne – ar ţine prima pagină a ziarelor, nunta prinţului moştenitor al Coroanei României în data de 10 martie 1921 aproape că a trecut neobservată.

Fotografie   realizată în 8 mai 1921, la Bucureşti, la întoarcerea tânărului cuplu din luna de miere

Explicaţiile sunt dintre cele mai diverse. Pe de o parte, ţin de încrederea mare acordată de români monarhiei, sentiment consolidat de noile legi: agrară, respectiv, cea electorală, dar mai ales de câştigarea războiului. Date fiind circumstanţele, presa nu putea să lovească în această imagine, încercând să scoată un scandal din nunta lui Carol.

Pe de altă parte, se cunoşteau condiţiile în care se realiza această unire şi mulţi considerau că timpul aventurilor tinereşti ale prinţului Carol s-a încheiat şi că acesta, ca şi tatăl său, regele Ferdinand, se va concentra mai mult pe cariera de şef al statului, renunţând să mai fie preocupat de „fuste”.
Poate lucrul care a asigurat o discreţie foarte mare a fost chiar faptul că ceremonia s-a ţinut în Grecia şi nu la Bucureşti.

Familia regală din România trebuia să spele cumva ruşinea pe care viitorul moştenitor al tronului o făcuse în timpul războiului, când a fugit cu Zizi Lambrino (Ioana Maria Valentina Lambrino) la Odessa, unde s-a şi căsătorit în 1918.

Prima pagina a ziarului Universul câteva zile mai târziu

După ce au obţinut anularea mariajului, „zvăpăiatul” prinţ a fost adus acasă şi căsătorit cu prinţesa Greciei, căutându-se astfel o întărire a legăturilor cu această ţară. Naşterea lui Mihai pe data de 25 octombrie 1921 părea să pecetluiască evenimentul monden al anului care fusese aproape ratat de presa românească.

Cu siguranţă, toate acestea au contribuit la faptul că ziarul „Universul” a apărut în data de 12 martie 1921 cu un articol pe prima pagină, în care anunţa fugitiv nunta moştenitorului tronului. Ironia sorţii face ca acest eveniment din viaţa lui Carol să însemne cam tot atât cum a şi fost tratat, adică un aspect pasager. La foarte puţin timp de la naşterea lui Mihai, Carol uită de atribuţiile sale, atât cele părinteşti, cât şi cele de moştenitor al Coroanei, şi alege să plece din ţară cu noua sa amantă, Elena Lupescu, în 1925 renunţând la tot.

Trei ani mai târziu vine şi divorţul între Carol şi Elena. Împăcarea din 1930 s-a făcut la insistenţele guvernului şi a durat la fel de mult ca şi o promisiune electorală. Prinţesa Elena, cum a fost numită după 1926, a ales să se autoexileze în Italia.

În 1940, s-a întors în România, la chemarea regelui Mihai, care ocupase tronul şi care i-a acordat titlul de Regina Mamă Elena a României. Când, în 1947, Mihai I a abdicat, Regina Mamă Elena s-a întors în Italia şi, de atunci, şi-a împărţit viaţa între Florenţa şi Lausanne. S-a stins din viaţă în Elveţia, la Lausanne, în 1982, la vârsta de 86 de ani.

Regina Mamă Elena

Portret Regina Elena

 

Principesa Elena, prinţesă a Greciei şi Danemarcei, născută în 1896, era fiica Regelui Constantin I al Greciei şi a Reginei Sofia de Prusia. S-a căsătorit cu Principele Carol la 10 martie 1921, dând naştere, la data de 25 octombrie a aceluiaşi an, lui Mihai, viitorul rege Mihai I al României. Destinul acestei femei, care a primit titlul de Dreaptă între Popoare, oferit de statul Israel acelor ne-evrei care, prin efortul lor, au contribuit la salvarea evreilor persecutaţi, este unul trist şi discret. A încercat să fugă de ochii presei, autoexilându-se când soţul ei umbla cu diverse amante. A revenit în 1940 ca să îi fie sprijin fiului ei Mihai. În timpul războiului a reuşit să salveze de la moarte mii de evrei din Transnistria. În 1947 a luat iar drumul pribegiei alături de fiul ei. În 1993, când i s-a oferit post-mortem titlul amintit mai sus şi a fost înscrisă pe Zidul de Onoare de la Ierusalim, se împlineau 11 ani de la trecerea ei în lumea celor drepţi.

Un scandal financiar: „Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”

Ante scriptum: Acest material a fost publicat şi în revista Historia, nr. 102, iunie 2010. 

„Snow White and the Seven Dwarfs“ („Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici”) este primul film de lung-metraj lansat de Walt Disney în 1937, după o muncă de trei ani. Pelicula are la bază povestea omonimă a Fraţilor Grimm.

„Inovaţii, inovaţii şi iarăşi inovaţii” scria publicaţia „Curierul Filmului“ în ediţia de Crăciun a anului 1938 despre pelicula ce a deschis drumul lung-metrajului animat – „Albă ca Zăpada“. De alt­fel filmul este şi animaţia clasică cu cele mai importante încasări din toate timpurile, în primul an doar pe teritoriul Statelor Unite acesta a adunat încasări de peste 4.000.000 de dolari.

Premiera filmului a umplut sălile oriunde a rulat. În New York, circa 800.000 de oameni s-au înghesuit în sălile de cinema să vadă capodopera momentului. La puţin timp după lansarea de pe 21 decembrie 1937 a filmului, Walt Disney a declarat: „Visurile mele cele mai scumpe au fost cu prisosinţă împlinite prin frumoasa primire făcută de public. Voi realiza în fiecare an un desen animat de lung-metraj.

Pinocchio, apoi Bambi...” În pofida acestui succes fulminant recunoaşterea criticilor nu a venit imediat. Filmul a primit o nominalizare pentru cea mai bună coloană sonoră în 1938, trecând aproape neobservat la acea ediţie a Premiilor Academiei Americane de Film. În schimb, în anul următor, Walt Disney va primi Oscarul de onoare (reprezentat de 8 statuete, dintre care şapte mici), cu menţiunea „Inovaţie indiscutabilă în domeniul cinematografic care a fermecat milioane de spectatori şi care a deschis vaste perspective cinematografiei”, acordat de Shirley Temple.

Nemulţumiri şi proces de plagiat

Filmul a costat în jur de 1.4 milioane de dolari, însă după lansare, când încasările au început să crească într-un ritm ameţitor, au început primele discuţii cu privire la bani. Walt Disney şi regizorul David Dodd Hand au folosit peste 750 de artişti însă nemulţumirile au apărut din partea celei care a dat glas personajului Albă ca Zăpada, cântăreaţa Adriana Caselotti, care a încasat suma de 288.000 de dolari, şi a tenorului Harry Stockwell (vocea Prinţului), care primise cam jumătate, şi care au cerut un supliment de plată pentru faptul că melodiile folosite în film au fost ulterior puse pe disc şi vândute separat. De asemenea, succesul i-a adus şi un proces de plagiat cu un cântăreţ american, Old Eli, care a declarat că în filmul lui Disney se regăseşte un cântec al său, însă justiţia a dat câştig de cauză producătorului.

„Albă ca Zăpada“, film de groază

Umanizarea pădurii în care vânătorul decide să o lase singură pe tânăra prinţesă, dar şi celelalte elemente, care azi ne par fireşti şi posibile doar în lumea virtuală a animaţiei, au făcut ca ­mulţi copii din acea perioadă să fie înspăimântaţi de lumea desenului animat. Lucrurile au mers până la restricţionarea accesului în sala de cinema a copiilor sub 16 ani neînsoţiţi, în Marea Britanie. În România, filmul a ajuns relativ târziu, undeva prin 1939, datorită cererii sale imense. Totuşi informaţia potrivit căreia nu ar fi rulat deloc până în 1989, cum s-a întâmplat cu pelicula „Dictatorul” (1940) a lui Charlie Chaplin, este eronată.

3DDDDDDDD

Mania lui 3D a înnebunit pe toată lumea. Zilele trecute un coleg venise mai devreme la lucru... de ce oare? Ca sa apuce priuml ziar 3 D din România.

Azi fără să îmi doresc neapărat prea mult am văzut două doamne care asigură curetenia prin clădire pe aici, chicotind şi înghiontindu-se. M-am gândit: la ce naiba s-o fi uitând aşa de animate? Ce material le-a stârnit atât de tare curiozitatea?

Şi tot străduindu-mă să îmi dau seama că stăteau cam cu spatele şi ascundeau bucata de hârtie ca pe ceva preţios, m-am luminat la faţă văzându-le că pe nas au ochelarii aia ceacâri, cu un ochi de-ul fel şi cu unul de alta. Iote domle unde s-a ajuns... mania 3 D e mai presus de orice, de e ultimul trend.