vineri, 30 iulie 2010

„Mogulul” pantofilor din anii interbelici

Există totuşi o serie de factori care generează o creştere reală: imboldul dat de război, redistribuirea avuţiei şi extinderea teritoriului naţional. La toate se mai adaugă cristalizarea opiniei publice, precum şi apariţia nevoilor şi dorinţelor noi, generate de publicitate.

Reclama la pantofii produsi de Mociornita
Povestea unuia dintre cele mai mari branduri ale perioadei interbelice româneşti, Mociorniţa, începe cu decizia unui tânăr român, absolvent al Şcolii Superioare de Industrie de la Paris, care refuză să plece în SUA, considerând că viitorul său este mai aproape de România decât de orice altă ţară.

De aici şi până la punerea pietrei de temelie a primei fabrici care îi va purta numele, în 1923, în viaţa lui Dumitru Mociorniţa apare Margareta Alexandrescu, fiica lui Grigore Alexandrescu, un mare industriaş al perioadei antebelice. Acesta îl numeşte director peste una din fabricile sale de încălţăminte în 1909, iar la scurt timp Mociorniţa îi devine ginere. Tânărul Mociorniţa porneşte la drum cu un credit de 30 de milioane de lei şi cu un teren viran de 2 hectare la marginea Bucureştiului.

Utilajele sunt cumpărate în leasing din Germania şi Marea Britanie. Fabrica sa avea să devină în scurt timp cel mai important producător de încălţăminte din România interbelică. Potrivit reclamelor din ziarele vremii, existau 14 depozite de desfacere în toată ţara: trei în Bucureşti şi 11 în provincie. În 1941, cel care se născuse într-o familie de oameni săraci din Prahova era denumit „regele pantofilor“, fabrica sa având un capital de 250 milioane de lei. La momentul naţionalizării, când afacerea era condusă de Ion Mociorniţa (fiul lui Dumitru), pentru acesta lucrau 1500 de angajaţi şi capitalul ajunsese la aproape un miliard de lei. Dumitru Mociorniţa a participat şi la viaţa politică fiind deputat şi apoi senator de Ilfov.

Dumitru Mociornita
După instaurarea comunismului, familia Mociorniţa a refuzat să emigreze, iar tatăl şi fiul au făcut închisoare, pentru faptul că şi-au permis să construiască aici.

Dumitru a murit la 88 de ani în puşcăriile comuniste, în 1953. Fiul său, Ion, de profesie avocat şi patron al celebrei echipe de fotbal Carmen Bucureşti, a fost şi el închis doar pentru că moştenise o afacere prosperă, marcă neînregistrată nici până azi la OSIM.

Articol publicat in revista HISTORIA

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu