joi, 26 august 2010

Bonzai - arta grădinăritului la tavă

Arta, veche de secole, a grădinăritului în tavă sau bonzai este ştiinţa de a creşte plante şi arbori miniaturali, în spaţii mult mai restrânse decât sunt necesare în mod natural dezvoltării lor, prin conducerea şi tăierea adecvată a ramurilor şi prin hrănire minimală cu apă şi îngrăşăminte. Arborii cresc într-o formă care sugerează de cele mai multe ori vârsta înaintată, impresie deloc falsă deoarece mulţi arbori bonzai sunt realmente bătrâni.

Termenul  generic de bonzai (sau bonsai), împrumutat din japoneză (盆栽), dat pomişorilor din micuţele ghivece în cultura euro-americană, nu se referă la o anume specie, ci reuneşte stiluri şi tradiţii asiatice diverse, vechi de peste 2000 de ani, de grădinarit de la punsai-ul şi penjing-ul chinezesc (peisaj în miniatură – n.r.), la bonzai-ul şi saikei-ul japonez (grădinărit sau peisaj în tavă – n.r.) şi la bunjae-ul coreean. Asocierea plantei cu această formă de grădinărit este o confuzie pe care europenii şi americanii au făcut-o de la început şi care s-a perpetuat la nivel general, după „Expoziţia Japoneză de la Londra“ din 1910, când grădinile nipone şi micuţii copaci au fost prezentaţi pentru prima oară în afara lumii asiatice.

Şi termenul generic (bonzai – n.r) este în sine unul de împrumut şi provine de la cei care au adus micuţele plante în Japonia – călugării şi preoţii budişti, denumiţi generic „bonz“.

Naşterea bonzaiului s-a produs în China


Deşi imaginarul european asociază bonzaiul cu Ţara Soarelui Răsare, rădăcinile acestei tradiţii sunt chinezeşti. Cu siguranţă nu ştim când a apărut această tehnică de grădinărit. Prima atestare documentară a existenţei bonzailor din antichitate o întâlnim în două picturi murale descoperite în mormântul prinţului Zhang Huai, din Dinastia Tang, mort în anul 706. În prima este reprezentat un slujitor ce ţine în mâini un peisaj în miniatură, iar în cea de-a doua, un altul care are în mâini un pom plantat într-un vas plat.

Totuşi există indicii potrivit cărora arta bonzailor ar fi apărut mai devreme. Echivalentul cuvântului „bonzai“ în China este penjing. Aceasta apare în vremea Dinastiei Jin (265 d.Hr. - 420 d.Hr.), însă o legendă plasează naşterea acestei arte mai înapoi în timp, în perioada Dinastiei Han (206 î.Hr. -  220 d.Hr).

Legenda spune că un împărat a dorit să-şi poată contempla întreaga ţară în fiecare zi. Atunci maeştrii grădinari au transformat curtea palatului într-o reproducere miniaturală a întregului imperiu, astfel încât împăratul să o vadă de la fereastră în fiecare zi. Peisajul era atât de riguros în detalii încât cuprindea toate dealurile, munţii, râurile, lacurile, precum şi pădurile existente în realitate, care erau realizate din copaci în miniatură.

Aceeasi legenda mai relateaza că numai împăratul avea dreptul să deţină un asemenea peisaj în miniatură. Dacă vreun supus ar fi fost descoperit că are în posesie chiar şi un singur copăcel, ar fi fost considerat o ameninţare pentru imperiu şi condamnat la moarte. O altă poveste vorbeşte ­despre un poet din aceeaşi perioadă, care s-ar fi retras pe domeniul său pentru a cultiva crizanteme în ghivece, ocupaţie din care ar fi derivat şi creşterea copăceilor în vase.

Realizarea de peisaje miniaturale în tavă a luat amploare în timpul Dinastiei Song (960 - 1279), creaţiile devenind tot mai complexe şi mai rafinate din punct de vedere artistic, pentru ca în anii de început ai Dinastiei Qing (1644 - 1911) să putem vorbi de o artă cu o arie largă de răspândire. Tot în această perioadă îşi fac apariţia primele manuale, dar şi diferite şcoli şi curente, cultivate de maeştrii fondatori şi perpetuate de discipolii acestora care, în cele mai multe cazuri, erau descendenţii direcţi ai maeştrilor.

Cu timpul arta penjing se dezvoltă într-o adevărată filosofie. Cunoştinţele erau păstrate cu sfinţenie şi protejate în interiorul familiilor şi doar cei care făceau dovada unei înalte valori spirituale aveau acces la acestea. Nu întâmplător se spune şi azi în China că unui novice i se dă din prima zi o foarfecă pentru a tunde un bonzai, însă nici după patru ani el nu are voie să ude copăcelul. Motivaţia ţine de faptul că penjing-ul este mai mult decât un colţ din natură, este o frântură din sufletul creatorului său.

Conform esteticii chinezeşti, arborele trebuie să surprindă esenţa şi spiritul naturii prin realizarea de contraste. Filozofic, artistul chinez este influenţat de principiul Dào (dualismul Yin şi Yang), concept conform căruia Universul ar fi guvernat de două forţe primare opuse, însă complementare, care trebuie să se regăsească în creaţiile maeştrilor chinezi.

Inspiraţia şcolii chineze vine nu doar de la natură, dar este influenţată şi de literatură, poezie şi de artele vizuale, folosind concepte estetice similare principiilor filozofiei dualismelor. La nivelul artistic cel mai înalt, valoarea penjing este perfect similară cu valorile poeziei, caligrafiei, picturii şi artei grădinăritului.

Din China în Japonia


Chiar dacă leagănul artei bonzai este China, lumea întreagă asimilează termenul cu ţara samurailor, aceasta pentru că, între secolele al VII-lea şi al IX-lea, s-a produs importul meşteşugului prin intermediul solilor, ambasadorilor imperiali, dar mai ales al călugărilor budişti. Arta grădinăritului în tavă devine foarte populară în Japonia, în perioadele Heian (794 - 1185) şi Kamakura (1185 - 1333), când micuţul copac apare pe sulurile pictate şi în documentele vremii.

Deşi aceasta a fost iniţial apanajul nobilimii, bonzaii putând fi admiraţi exclusiv pe domeniile elitei sociale, cu timpul, ei au devenit accesibili şi claselor de mijloc. Pe ­parcursul perioadei Muromachi (sec. al XIV-lea) aceştia ajung să fie parte integrantă a culturii japoneze. În miniaturile ce însoţesc manuscrisele în care se povesteşte celebra legendă a curtezanei Tamamo-no-Mae, din timpul împăratului Konoe (1142 - 1155), se poate vedea că bonzaiul ocupa un loc important în cultura şi ambientul din acel moment de la curtea imperială. Nu se poate afirma cu tărie că în 1142 arta bonzai-ului făcea parte din preferinţele împăratului, însă cu siguranţă în secolul al XIV-lea era la loc de cinste.

O largă deschidere a acestei arte către toate clasele sociale s-a realizat în secolul al XVI-lea sau perioada Edo, cum e numită în manualele de istorie nipone. Se pare că tot în această perioadă au apărut şi primele concursuri de măiestrie în făurirea vaselor din ceramică pentru bonzai.

Momentul de apogeu şi preţuire a acestei arte în Japonia a fost atins în secolul al XVIII-lea. Maeştrii acestor vremuri au aprofundat-o şi rafinat-o, stabilind stiluri, ­diversificând şi ­perfecţionând ­tehnici, iar  atenţia acordată detaliului a fost împinsă spre un nivel ce lesne se poate con­funda cu cea a bijutierului.

Spre deosebire de chinezi, care simţeau o atracţie către formele fantastice în modelarea lemnului viu, artiştii japonezi au ales să creeze reproduceri cât mai fidele ale naturii.

Estetica bonzai-ului, în concepţie japoneză, este centrată pe principiul „cer şi pământ“ într-un singur vas. Cele două forţe opuse şi complementare – din cultura chineză – apar în stilul japonez echilibrate într-un singur arbore, adică shin-zen-bi ori adevăr, esenţă şi frumuseţe.

Arborii care sunt subiectele preferate ale şcolii japoneze sunt pinul, ulmul, arţarul, wisteria japoneză, jneapănul şi laricea, respectiv caisul floral şi cireşul floral. Toate aceste plante sunt crescute afară, fiind aduse în tokonoma (alcovul caselor nipone – n.r) doar cu ocazia unor evenimente deosebite, mai ales pentru a evoca sezonul de maximă frumuseţe a acestor bonzai. Toate plantele bonzai realizate în stil japonez trebuie să releve spiritul esenţial al plantei folosite şi, indiferent de ocazie, trebuie să redea naturaleţe şi, în nici un caz, intervenţia umană.

Bonzai-ul după Londra, 1910

După ce Japonia a intrat în epoca Meiji (1867-1921) şi şi-a deschis porţile către lumea modernă, depăşind rapid structurile feudale, a decis să arate lumii întregi că este o putere de luat în seamă. În acest context s-a petrecut Expoziţia niponă de la Londra din 1910, unde japonezii au prezentat o parte din cultura tradiţională. Micuţii copăcei seculari au fascinat întreaga lume deschizând noi posibilităţi artei bonzai-ului. În primele decenii ale secolului al XX-lea au început să se fabrice şi să se comercializeze cele dintâi unelte speciale pentru îngrijirea bonzai-ului în SUA şi în Europa.

Într-adevăr, arta bonzai-ului a cucerit rapid mapamondul, însă cea mai mare parte a filozofiei asiatice construite în jurul acestei arte a grădinăritului la tavă s-a pierdut. Redus doar la un hobby sau un meşteşug şi învelit în ambalajul marketingului american, bonzai-ul se încăpăţânează să mai păstreze chiar şi în aceste condiţii un parfum venit din Extremul Orient şi un colţ de natură aparte, care nu are preţ.

Articol publicat în revista Historia

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu