Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

Dincolo de monografii, albume cu fotografii, ghiduri turistice frumos ilustrate, discursuri şi manuale şcolare, adevărata istorie se păstrează prin înseşi locurile care o compun. Ne-am obişnuit să vedem istoria în strânsă legătură cu lucrările tipărite, însă, în fapt, lucrurile ar trebui să fie cu totul altfel, cu mult mai legate de adevăratele surse ale istoriei, acelea pe care istoricul francez Pierre Nora le numea les Lieux de mémoire (locurile memoriei). Un astfel de loc, dintre multe altele, este complexul rupestru Basarabi-Murfatlar.

Click aici pentru mai multe fotografii

Descoperit în iunie 1957, în contextul extinderii zonei de exploatare a cretei din cariera modernă, complexul devine obiectul cercetărilor Institutului de Arheologie din Bucureşti şi ale Muzeul Regional Dobrogea. Primele bisericuţe de cretă descoperite au fost B1 şi B2, dar au fost scoase la lumină, de asemenea, şi o serie de chilii. În ciuda importanţei deosebite pe care situl arheologic o avea, exploatarea carierei de calcar nu a fost oprită. Tehnica împuşcării, folosită în carieră pentru îndepărtarea pământului steril, precum şi afluxul de turişti curioşi au afectat încă de la început proaspăta descoperire.

Din acest motiv, pe lângă construirea unui pridvor care să protejeze intrarea în bisericuţa B1, începând cu 1960, şantierul Basarabi a fost preluat de către Direcţia Monumentelor Istorice, care a deschis un şantier de restaurare a părţii cunoscute la acea dată din complex. Au fost luate măsuri pentru a izola situl de restul carierei şi pentru a îndepărta scurgerile de apa, care distruseseră deja câteva arcade.

În anii ce au urmat, cercetările au continuat, fiind descoperite bisericile B3 şi B4, locuinţe de suprafaţă, un mic cimitir aferent, vetre de foc, fragmente ceramice, 10 schelete de oameni şi animale, precum şi unelte din fier. În urma datării inscripţiilor de pe pereţii bisericuţelor (înscrisuri greceşti, glagolitice, desene paleocreştine) şi a celorlalte artefacte găsite, complexul a fost datat ca fiind din epoca medievală timpurie (secolele X-XI).

Deşi unic în România, datând dintr-o perioadă pentru care există foarte puţine informaţii pentru spaţiul nostru, lucrările de restaurare, consolidare şi protecţie au început foarte târziu, prin anii ’70, când deja o parte dintre locuinţele descoperite în 1962 dispăruseră pentru totdeauna. Din lipsă de fonduri şi în contextul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice, lucrările au fost sistate.

Deteriorarea sitului s-a accentuat atât din cauza factorilor climatici, cât şi a vizitării necontrolate. Intervenţiile paliative s-au dovedit insuficiente. În 1990 au fost alocate o serie de fonduri de la Consiliul Local Constanţa pentru reparaţii la structura de beton, însă acestea nu au fost finalizate. Includerea în Planul Naţional de Restaurare a adus sitului doar câteva consolidări şi înlocuiri ale elementelor deteriorate. Nici schimbările de regim juridic nu au fost favorabile bisericuţelor rupestre de la Basarabi-Murfatlar. Trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al Judeţului Constanţa a făcut aproape uitat acest complex, care nu a fost luat în calcul pentru fondurile europene în Programul Operaţional Regional 2007-2013, iar pentru hotărârea Consiliului Judeţean privind un studiu de fezabilitate nu s-a mai depus cerere de finanţare.

Starea actuală a complexului este una de deteriorare grabnică. Inaccesibil vizitării, complexul este o pădure de schele din lemn cu un acoperiş din plastic, iar desenele şi inscripţiile vechi de peste 1.000 de ani sunt pline de mucegai. Din galeriile E au rămas doar pereţii coşcoviţi, iar în bisericile B1, B3 şi B4, precum şi în camera C1, pereţii se exfoliază. Construcţia de protecţie nu a fost încheiată; ea acoperă un sfert din complex (partea de SV) şi nu permite aerisirea

Aştept explicaţiile muzicale

Cred că fiecare carte în parte ar trebui dată cu instrucţiuni muzicale. Am mai citit cărţi în care se fac referiri la diverse arii muzicale pe care le ascultasem sau nu, dar niciodată nu am avut curiozitatea să încerc să citesc acel pasaj de carte având în căşti muzica sau bucata indicată de lectură. Poate că aşa am fost învaţaţi să ne imaginăm în tăcere cum un personaj ascultă o melodie. Este o deprindere din secolele în care nu puteai să asculţi acea bucată muzicală în timp ce citeai.

În cel mai bun caz puteai să scrii o bucată de text după ce ai ascultat un cântec ce te-ai inspirat, însă egoismul autorului face ca cititorul să privească totul surd. E ca în perioada comunistă când urmăream la televizor filme alb negru, deşi ele erau filmate color. Într-adevăr imaginaţia acoperă cu pete de culoare tonurile de gri, dar muzica ... muzica în ce fel ne-o imaginăm? Ca o lungă tăcere în care încercăm să surprindem gesturile şi  grimasele personajului care se delectează.

De dimineaţă citeam în metrou despre un personaj, extrem de izolat care vine în vizită la singurul amic pe care reuşise printr-o întâmplare ciudată să şi-l facă în ultimii 10 ani. În camera în care Renne întrase se auzea în surdină o melodie. Autorul îmi dă versurile:

Thy hand, lovest soul, darkness shades me, on thy bosom let me rest.
More I would but death invades me, death is now a welcome guest.
When I am laid, am laid in earth,
May my wrongs create no trouble,
No trouble in thy breast.
Remember me, remember me,
But, ah, forget my fate.

Şi traducerea, numele Dinina şi Enea, precum şi compozitorul Purcell. Dar în goana metroului către lucru nu m-am gândit o clipă cum ar suna piesa eu citind pasajul următor din carte. Acum aştept cartea cu instrucţiuni muzicale.

N-am să vă spun ce era scris în continuare asta pentru a citi cartea lui Muriel Barbery, dar melodia am să o postez:

Mic experiment!

Să ne imaginăm că suntem în vizită la cineva. La un moment dat mergem la baie şi după ce am găsit totul mai mult decât reconfortant, apărăm pe butonul (în formă de floare de lotus) pentru a declanşa apa din bazinul de la WC şi dintr-odată se aude puternic următoarea melodie:



Ce aţi face? Cum aţi reacţiona?

Am găsit acest mic experiement în cartea lui Muriel Barbery (Eleganţa Ariciului)

Nea Nelu, trimite bre minerii la Londra să facă ordine!

În contextul celor trei zile de revolte din capitala Marii Britanii, revista Historia adunată într-un consiliu de coroană lărgit şi prilejuit de aniversarea colegei noastre drage, Flori, ne-am gândit la un pahar de suc la o soluţie. Cum din redacţia noastră lipseşte traducătoarea de vise şi Mama Omida, rezultatul brainstorming-ului nostru s-a limitat doar la iniţiative pe care le-au avut alţii în trecut, însă adaptate la nevoile actuale.

Am analizat situaţia şi am văzut că ţara Reginei nu mai are mineri, care să-i vină în ajutor când golanii îşi fac de cap prin Capitală, că pe ortacii din Manchester şi din restul regatului i-a tot disponibilizat încă de la sfârşitul primul război mondial. Aşa că, întrucât la noi evenimentele sunt ceva mai recente, ne-am gândit să îi sugeram suveranei şi guvernului lui sir David Cameron să ia nişte mineri din valea Jiului ca să facă odată ordine. Am putea să le dăm celor doi demnitari britanici ca număr de contact cel al lui Ion Iliescu. De la fostul preşedinte ar putea obţine şi o recomandare cu privire la cum arată straturile de flori şi spaţiul verde de la Teatru Naţional după ce au fost săpate mineri în câteva rânduri.

De asemenea eşalonat putem trimite cu Wizz şi Blue Air atâtea forţe câte au nevoie prietenii din UE.
În cazul în care ai nostri nu sunt suficienţi mai avem ceva cunoştinţe pe la echipa de fotbal din Doneţk.





P.S. Nu ne asumăm nicio răspundere pentru pasagerii clandestini, de etnie ... !

O picătură de concentrare...

Încep prin a vă spune că nu sunt un mare fan al seriei "Twilight". E plăcut să vezi un astfel de film când vii de la job obosit şi fără chef să gândeşti prea tare sau când după o plimbare în oraş pe o vreme caldă vrei să intri la racoare intr-un cinema. În schimb ce mi se pare remarcabil este melodia RIVER FLOWS IN YOU care este lait motivul seriei şi pe care o gasesc linistitoare şi cu un gram de gratie creatoare, asta mai cu seamă dacă îţi doreşti să scrii ceva fără valuri de saracasm şi ură. 


Nu ştiu cum funcţionează pentru voi, dar pentru mine pianul a fost şi va mereu acel instrument sublim. Poate sunteţi mai apropiati de vioară, chitară sau violoncel şi nu condamn pe nimeni pentru alegerea făcută, însă personal dincolo de ele, ale căror sunet îl iubesc în egală măsură, este pianul. Fiecare atingere a clapelor parcă îmi ordinează ideiile şi oricât de obosit as fi gasesc acea putere de concentrare şi linişte. 


Melodia e una extrem de simplă: o temă rulată în diverse ritmuri cu "întrebările şi răspunsurile" caracteristice ei şi nimic mai mult. Dacă aveti 3 minute din viaţă să o ascultaţi la maximul în căşti realizaţi că a meritat cu prisosinţă "investiţia".

E bătalia ruptă din Rai?

Îmi place să cred despre mine că nu sunt un om violent, în ciuda conformaţiei mele. Am învăţat încă de mic că deţin suficientă forţă fizică, cât îmi e necesară să mă apăr în caz de ceva... Doamne fereşte! Însă povestea pe care urmează să vi-o spun dovedeşte că ceva nu funcţionează normal în mintea multora dintre români.


De vreo două 10 zile mă lupt cu un vecin de deasupra mea să îşi repare o ţeavă spartă care, bineînţeles, mă inundă. Când am văzut prima pata mi-a luat inima în dinţi şi ca un bun vecin m-am dus să-l anunţ. Am bătut politicos la uşă şi ... pauză. Zic, o fi la muncă! Şi cobor cu gând să revin mai târziu. Cam aşa am dus-o o săptămână: bătănd la uşa lui şi dimineaţa şi seara de vreo câteva ori. El să răspundă, pace!

Am crezut că e plecat, însă lumina se aprindea cu regularitate în fiecare seara şi degeaba bateam eu în uşă. Am început să îi las bileţele. La început politicoase, apoi am inceput să recurg la ameniţări că sun la Politie daca nu raspunde. Am fost la administraţie, la preşedinte ... Nimic! Vecina de vis-a-vis imi confirma ca derbedeul e in casa, dar el nu raspundea la usa.

Nu stiu cum se face că acest personaj pe care eu il urmaream era un pustan de liceu, care locuieste cu soră-sa, cu mă-sa şi cu un câine şi este fără să exagerez împuţitul blocului. În treacăt fie spus că am renunţat în dese rânduri să mă urc cu el în lift, din cauza mirosului pe care îl emană. Umblă vorba prin bloc că ei consumă apă pe an cam cât consum un om normal într-o lună. În fine!

Cam după vreo 10 zile dau de împuţit în faţa blocului. Încerc să nu îl înjur din prima, dar intru tare în el. Mi-a confirmat că de la el curge şi mi-a promis că o să cheme pe cineva să repare. Apoi linişte şi pace. Vreo două zile nimic: nici bocănit, nici el acasă, iar peretele părea că începe să se usuce. De obicei eu când spun că fac un lucru, încerc să mă ţin de el. Am crezut că lucrurile vor funcţiona aşa şi cu el.

După aia a început să curgă şi mai rău şi am luat-o de la capăt cu pelerinajul pe la usa lui. Cam pe sâmbătă vecina de vis-a-vis de mine imi bate in usa cu o falca in cer si cu una in pământ. Că o inund! Mă uit la ea si o intreb cum ? Ea imi raspund scurt: in baie (peretele pe care imi curge in casa de la derbedeul de deasupra mea este comun cu ea). O iau de mână frumuşel şi îi arăt dezastrul de la mine. Femeia se potoleste instant şi întelege că nu eu sunt de vină. Şi decisă îmi spune că se duce să îi spună.

Zâmbesc cu condescendeţă şi o las să îşi încerce norocul... obosisem deja. A doua zi vad că mai apar două pete noi într-o zonă care până atunci nu fusese afectată. Defectiunea se mărise! Mă duc furios la usa împuţitului. Bat cu hotărâre. Dacă ar fi ieşit probabil ţipam la el sau ceva. Vecina care îmi spusese că stă închis în casă, iesi la usa. Femeia îi spuse că au venit şi vecinii care au perete comun cu baia de mai multe ori şi că desi e acasa nu raspunde.

In acel moment de furie aproape că am ţipat la femeia nevinovată că dacă îi prind îl bat şi pe el şi pe mă-sa şi pe soră-sa. Apoi am plecat.

Ca un facut de dimineata primesc un bilet în uşa. De obicei plec in jur de 9.30 de acasa. M-am trezit, am trecut pe la baie, m-am imbracat şi am observat ca nu aveam pâine. Am coborât fix trei minute şi când mă intorc, surpriză: biletelul de la "vecinii de la 49". Care îşi cer scuze şi se angajează ca saptamâna asta să rezolve.

Se pare că doar ameninţarea cu bătaia are efect la români. Oricum altceva nu îi rămâne de făcut!!!

Mărturisiri din caietul albastru II

Cred că undeva există o legătură strânsă între noi şi muzică. Cred că mintea sau mai bine zis sufletul are la bază sunete.

Uneori însă ne dezintegrăm asemeni unor clapelor unui pian lovite în fugă şi apoi aşezându-ne, simţim acea nevoie de a ne pătrunde în sânge muzica. Poate ar trebui să ne face din când în când perfuzii cu muzică.



Jeux Interdits



O toamnă senină, cu pomii îngălbeniţi şi oameni ce-şi zâmbesc din salut când se întâlnesc. O poveste spună în şoaptă pentru nu trezi sentimentele aţipite. O adiere de vânt, o plimbare leneşă prin zăpada proaspăt aşernută pe care cuvintele devin neputincioase în a-le exprima plăcerea.

Asturias


Pasiune şi foc, adunate la un loc pentru a-ţi spune că trebuie să trăieşti cu ură pentru fiecare secundă ce ţi-a fost dată. O zăpuşeală irespirabilă, uitată în clipa în care norii de furtună se pregătesc să se abată peste pământul arid pe care l-ai colindat până în acea clipă.

Concerto De Aranjuez

Chemarea dimineţii însorite, momentul renaşterii. Acea clipă de expansiune cu accente vii şi grave, de o pasiune neîmplinită. E zâmbetul iubitei şi drumul meu către infinitul cuprins de umbra soarelui... Este clipa când eu am nevoie de tine pentru a fi eu ... Nimic nu se opreşte aici, căci dimineţi vor mai fi, dar niciuna ca aceasta. 

Momentul de început ... intrarea îngerilor pe poarta raiului şi cu fiecare bătaie a aripilor lor o mireasă proaspătă a trandafirilor abia plouaţi se pogoară în suflet. este o clipă de bucurie tristă într-o lume a zilei de mâine. Ce sens mai are comunicarea când nu simţim acest parfum al porţilor raiului, scufundându-ne pe nesimţite în căutarea întunecată a zilei ce nu a venit şi care poate nu are niciun rost să mai vină.