„Toate pânzele sus” - O evadare imaginară din Epoca de Aur

Având la bază unul dintre cele mai frumoase romane de aventuri ale vreunui prozator român, pelicula „Toate pânzele sus” este cu siguranţă unul dintre cele mai iubite şi mai vizionate filme româneşti din toate timpurile.

Mini-serialul i-a purtat pe români, cu suspans şi umor, la bordul goeletei „Speranţa”, dincolo de graniţele ferecate ale regimului Ceauşescu, spre tărâmuri la care puteau doar să viseze. Totul a avut însă şi un „preţ” pentru actorii din distribuţia filmului; dar ce preţ colorat şi frumos: artiştii s-au ales pentru toată viaţa cu „porecle”. Ion Besoiu va fi pentru totdeauna căpitanul Anton Lupan, Sebastian Papaiani va fi confundat cu Ieremia, pe Gherasim nu ţi-l poţi închipui altfel decât întruchipat de Ilarion Ciobanu, Jean Constantin este cel mai convingător Ismail cu putinţă, Adnana va avea întotdeauna chipul actriţei Julieta Szönyi, George Paul Avram va fi pentru eternitate Haralamb, Cristian Şofron va rămâne Mihu, Ion Dichiseanu va fi, în memoria tuturor, Pierre Vaillant, prietenul cel atât de căutat, iar pe Spânu nici ca ni-l putem închipui sub altă înfăţişare decât cea a lui Colea Răutu.

Ţinând cont însă c-au existat şi alte cărţi şi filme de aventuri în România, o întrebare se ridică: de ce filmul lui Mircea Mureşan a avut acest succes imens? Pelicula realizată în 1976 urmăreşte îndeaproape călătoria imaginată în roman de Radu Tudoran – acesta ar putea fi unul dintre răspunsuri. Dincolo de acesta însă, şi foarte important, e faptul că filmului îi lipsesc cu totul elementele de propagandă comunistă. „Toate pânzele sus” respiră un aer de liberate, la care se adaugă exploatarea unor aventuri desfăşurate pe mare; în plus, pelicula brevetează ideea unei prime călătorii a unui velier românesc către Patagonia – Ţara de foc. E o poveste simplă, fără vârstă, scrisă într-un moment de graţie şi ecranizată sub aceleaşi auspicii divine.
 
Fonduri cât pentru şapte lungmetraje

Providenţial pare, de pildă, faptul căatunci când regizorul Mircea Mureşan a propus ecranizarea romanului, la conducerea secţiei de cinema din TVR se afla nimeni altul decât marele actor de comedie Geo Saizescu. Şi nu doar că regizorul a obţinut aprobările necesare pentru realizarea filmului, dar pentru cele 12 episoade s-au alocat fonduri cât pentru şapte lungmetraje şi o echipă tehnică de peste 100 de oameni.

Deşi pelicula prezintă aventurile echipajului român în numeroase locuri din Marea Meditereană şi Atlanticul de sud, filmările s-au desfăşurat la Constanţa, Sulina, Midia, unde directorul de imagine, Marcel Bogoş, a recreat porturile prin care trecea goeleta „Speranţa”. Ţara de Foc a fost „reconstituită” însă în Bulgaria, cu ţigani locali în rolul sălbaticilor alcalufi (locuitori indigeni ai Patagoniei, ce trăiesc în zona canalui Beagle – n.r.). Echipa de filmare, fără actori, a ajuns până în Brazilia, cu „autostopul”, folosind un mineralier, care oricum făcea drumul până la Rio. Pe traseu s-au tras cadrele exterioare din Istanbul, Atena, Pireu, Marsilia, Saint-Malo, Rio de Janeiro, cadre care au fost apoi inserate în film. Totuşi, câteva dintre secvenţele cu uraganul prin care a trecut corabia românească în film au fost autentice, echipa de filmare şi actorii fiind surprinşi de o furtună puternică destul de departe în largul Mării Negre.
 
Finalul, diferit de cel imaginat de Radu Tudoran

Cum a ajuns Ion Besoiu în rolul lui Anton Lupan? Mircea Mureşan a avut un cuvânt important de spus aici; aceasta, de vreme ce actorul şi regizorul locuiau împreună în perioada respectivă şi cei doi au putut clădi personajul principal exact aşa cum îşi dorea Mureşan. Chiar şi câinele Labuş (Negrilă din carte) a fost ales tot de acesta. După ce câinele dresat, „distribuit” iniţial, de culoarea menţionată în carte, l-a muşcat de mână, regizorul şi-a adus la filmări câinele de acasă, o corcitură fără nicio oră de dresaj. Lăbuş era, în schimb, inteligent, asculta şi executa orice rugăminte venită din partea stăpânului său.

La capitolul „modificări” intră şi finalul filmului, care nu corespunde cu cel al romanului. Nunta lui Anton Lupan cu Adnana şi finalul indecis, în care căpitanul primeşte biletul în care află că Pierre a naufragiat într-un loc necunoscut în mijlocul Atlanticului, nu se regăsesc în acelaşi mod în peliculă. Regizorul Mircea Mureşan alege un sfârşit ciclic: Anton Lupan primeşte biletul, îşi găseşte prietenul pe care îl căutase atât (puţin cam uşor, cam repede şi contrar mersului cărţii) şi rezolvă şi „socotelile” cu piratul Spânu. Finalul rămâne însă deschis pentru noi aventuri: o călătorie către celălalt capăt al pământului, însă lipsit oarecum de suspansul oferit de roman.

Ce nu ştiti despre „Toate pânzele sus”

Printre lucrurile mai puţin cunoscute de către marele public se numără faptul că, înainte de a scrie romanul ce stă la baza filmului, Radu Tudoran s-a retras la Brăila, unde a construit o corabie-velier, între 1945-1947, pentru a călători cu ea în jurul lumii. Pentru că nu a putut să-şi îndeplinească visul, autorul a aşternut pe hârtie isprăvile sale fictive, denumindu-le „Toate pânzele sus”. Un alt lucru mai puţin ştiut este acela că actorul George Paul Avram, care l-a întruchipat în film pe Haralamb, a fugit din România comunistă în 1987,din cauza represaliilor la care a fost supus de un important director din Ministerul Culturii de la acea vreme. Avram a fost repus în drepturile de cetăţean român abia în anul 2005.

În general, în lumea largă, filmele care au creat o puternică impresie publicului se aleg cu un mic muzeu, unde sunt exploatate turistic imaginile familiare acestuia, însă corabia „Speranţa”, construită de Marian Doboveanu (comandant căpitan rang III de marină), a sfârşit la fier vechi, fiind tăiată în bucăţi.

Filmul a început să fie difuzat de Televiziunea Română la 15 martie 1977. În anul cu pricina, „căpitanul” Ion Besoiu şi soţia lui de atunci locuiau la regizorul Mircea Mureşan. Dar cum casa acestuia se dărâmase la cutremur, stăteau toţi la Irina Petrescu. Acolo au văzut primul episod din „Toate pânzele sus”, o premieră tristă pentru cei care au investit mai bine de doi ani în filmări.

Povestea nu se încheie aici: călătoria goeletei „Speranţa” i-a inspirat pe Marius şi Cătălina Albu, care, la bordul velierului „Phoenix”, şi-au propus în 2009 să refacă traseul aventurilor parcurs de celebrul echipaj şi corabia lor. În prezent, „Phoenix” se află în reparaţii în Brazilia, după ce, atunci când se aflau la 800 de mile de destinaţia lor Ţara de Foc, randa (adică vela principală) s-a rupt şi motorul a început să cedeze; iar în anumite porţiuni ale ambarcaţiunii a apărut putregai. Echipajul se află acum – am putea spune – în aşteptarea unui Martin Stricland, un sponsor, care să îi ajute să ducă la îndeplinire traseul, până acum doar imaginar, al goeletei „Speranţa”. (Mai multe informaţii despre această călătorie, găsiţi pe www.panzelesus.explorer.org.ro).

Nod în gât

Cuvintele s-au ascuns de mine. S-au îngropat în tăcere şi oricât de disperat le-aş căuta simt că nu vor să mă asculte. Stau în găoacele murmurului timide şi fără puterea de însufleţire pe care corzile vocale le-ar putea-o da. Privirea refuză şi ea să spună prea mult, iar mintea – motorul tuturor, este handicapată. Următorul rând se opreşte în lungile puncte de mai mult, de mai dens pe care nu pot să le exprim … vreau o licărire.

Dar în locul acelui fior inocent, un val de mizerii se înalţă. Îl privesc. Nu îl vreau înaintea mea şi nici măcar un cuvânt nu aş scoate despre el dacă doar ar sta acolo în faţa mea, dacă aş găsi o formulă salvatoare prin care să îl ocolesc. Închid ochii - Abracadabra! În zadar! E tot acolo şi mă înec în el fără ca să pot face ceva ca el să nu îmi mânjească literele. 

Aş pleca încet înapoi, dar nimeni nu mă mai primeşte. Mă întorc, îmi las capul în jos şi îmi văd cuvintele tinereţii şi calc pe fiecare sunet pentru a mă înalţa. Ştiu că nu voi putea să trec pe deasupra giganticul val. Nu are rost să mă împotrivesc, dar mai ştiu că altceva nu mi-a rămas decât literele de odinioară, mânjite acum.

Vreau un articol în note muzicale. Nu cunosc o altă metodă de uitare mai bună ca muzica. dacă aş putea m-aş ascunde şi eu... în spatele cheiei sol!

Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO

Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultimul deceniu, cu privire la creştinismul timpuriu de pe teritoriul ţării noastre, are în prim plan cetatea romană de la Halmyris din Dobrogea, aflată la 2 km de localitatea Murighiol.În 2001, cercetătorii descopereau cele mai vechi moaşte creştine din spaţiul românesc, aparţinând unor martiri ucişi în timpul împăratului roman Diocleţian, în anul 290.

Click aici pentru mai multe fotografii


Dobrogea este una dintre cele mai cosmopolite regiuni ale statului român, cu o istorie aparte, paralelă cu cea a celorlalte provincii româneşti, însă moştenirea lăsată nouă ţine de asumarea şi păstrarea religiei creştine. În Scythia Minor (Dobrogea) şi Moesia Inferior (Bulgaria) au rezidat centrele episcopale de convertire şi coordonare a misionarilor care au creştinat pe protoromâni.

Prin descoperirile din ultima perioadă făcute la Halmyris, mai exact cripta de sub altarul Bazilicii Episcopale, se atestă faptul că şi aici era un centru episcopal.

Săpăturile arheologice începute în 1981 au relevat continuitatea vieţii în această zonă încă din prima jumătate a epocii fierului, corespunzând perioadei getice (sec. IV-I î. Hr.), când localitatea a primit numele grecesc Halmyris. În perioada romană timpurie (sec. I-III d. Hr.) a fost construită prima fortificaţie din piatră, staţie a flotei dunărene „Classis Flavia Moesica”, iar în epoca romană târzie (sec. III-VII), castrul militar se transformă într-un important oraş înconjurat de ziduri de apărare, în interiorul cărora s-au construit clădiri administrative, civile şi o bazilică. Dovezi găsite sub altarul Bazilicii Halmyris atestă urbea ca Episcopie a Scythiei Minor la sfârşitul secolului al V-lea. Lângă cetate se găseşte aşezarea civilă de epocă romană, atestată prin mai multe inscripţii (unice în Imperiul Roman) care menţionează „Vicus Classicorum” (Satul marinarilor), aparţinători ai flotei dunărene mai sus menţionate. Ulterior, atacurile avaro-slave din secolul al VII-lea au condus la abandonarea oraşului.

Revenind la importanţa spirituală a locului, cel mai important element descoperit odată cu moaştele este inscripţia din interiorul criptei. Aceasta identifică osemintele ca aparţinând preotului Epictet şi monahului Astion, a căror viaţă şi pătimire este prezentată în Acta Sanctorum: „martiri ai Halmyrisului din Scythia”.
La zece ani de la excepţionala descoperire, măsurile de conservare şi valorificare turistică fie lasă de dorit, fie lipsesc cu desăvârşire. Abia în anul 2006 au fost întreprinse primele acţiuni de conservare a importantelor decoraţiuni pictate în interiorul criptei: ridicarea unei construcţii de lemn deasupra bazilicii. Însă este greu de explicat cum într-un interval de zece ani nu s-a întreprins nimic pentru înlocuirea stratului „protector” de stuf de deasupra criptei cu un sistem capabil să reţină praful şi zăpada.

Cât priveşte construcţia unui microclimat, care nu doar să protejeze, dar să şi facă accesibilă vizitarea locului în bune condiţii de către turişti, este greu de crezut că se va petrece curând; aceasta, pentru că notele predominante vizavi de monument sunt zgârcenia autorităţilor şi indisponibilitatea specialiştilor capabili să realizeze un proiect în acest sens. Dacă am spune că fondurile sunt dirijate spre alte obiective de o mai puţină importanţă ni s-ar putea obiecta că monumentul mai poate fi găsit pe hartă şi că urme ale decoraţiunilor şi ale inscripţiei pictate încă mai pot fi văzute în interiorul criptei paleocreştine de la Halmyris. Înţelept ar fi însă să ne mândrim cu acţiunile noastre, şi nu cu lucrurile datorate şansei.

Material apărut în Historia, nr. 117, Septembrie 2011

Muzica de azi ...

Ma intorc cu obsesiile mele muzicale ... Cu acele momente de evadare, cand biroul nu mai e o povara.

Mi-a placut mult filmul a cărui soundtrack este această melodie. Nu pentru că ar fi neaparat o capodopera, ci pentru că are o mare de neasteptat şi un pic de optimism. Nu vreau să elaborez nimic, de aceea mă opresc aici. Enjoy the music!

«Actorul şi sălbaticii», un strigăt mut la adresa dictaturii comuniste

„Actorul şi sălbaticii” (1975), filmul lui Manole Marcus, avându-l în rolul principal pe marele actor român Toma Caragiu, este cu siguranţă una dintre cele mai reuşite pelicule româneşti realizate în perioada comunistă. Şi, poate, în acelaşi timp, cel mai bun film al actorului care urma să piară doi ani mai târziu, în tragicul cutremur din martie 1977.

Pelicula pune problema libertăţii de exprimare a artistului şi a pericolului pe care îl presupune implicarea sa în problemele sociale existente într-o lume dictatorială. Filmul este inspirat din viaţa actorului Constantin Tănase, vedetă a teatrului românesc de revistă, care a cultivat cupletul satiric şi politic în perioada interbelică. Acestea sunt, poate, singurele elemente de veridicitate care leagă personajul jucat de Toma Caragiu, Costică Caratase, de actorul interbelic Constantin Tănase. Apropierea dintre cei doi se realizează mai mult prin povestea secundară a filmului, în care Caratase o descoperă şi o lansează în lumea muzicii pe slujnica din casă. Iar Constantin Tănase, se ştie, e cel care o lansează în trupa sa, „Cărăbuş”, pe nimeni alta decât pe Maria Tănase.

Cum se împletesc un film şi un destin
„Actorul şi sălbaticii” spune povestea celebrului teatru de revista „Vox”, al cărui director este Costică Caratase. Trupa de actori pregăteşte un spectacol în care numărul de rezistenţă este o virulentă şarjă la adresa nazismului, a lui Adolf Hitler şi a Gărzii de Fier. Atât Caratase, cât şi textierul său, Ionel Fridman (jucat de Mircea Albulescu), sunt somaţi de legionari să renunţe la idee. Prima victimă a legionarilor este Ionel Fridman, asasinat în prezenţa lui Caratase pentru că terminase textul spectacolului sfidând ameninţările. Caratase, un mare comic al Bucureştiului din anii războiului, rezistă presiunilor legionare care-i cer edulcorarea satirei, plătind cu viaţa îndrăznelile.


La polul celălalt e viaţa actorului care a inspirat acest film. Într-adevăr, la începutul perioadei interbelice, Constantin Tănase a creat trupa „Cărăbuş”, împreună cu care urma să creeze o tradiţie de teatru de cabaret şi revistă pe parcursul următorilor 20 de ani; tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la teatrul de revistă „Constantin Tănase”, care funcţionează încă la adresa fostului „Cărăbuş”, pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureştiului. Problemele sale cu legionarii sau cenzura carlistă, atent punctate în peliculă, sunt însă complet necunoscute în biografia lui Tănase; sau, oricum, mult prea mici pentru a constitui subiect de film. Ce se ştie cu siguranţă, din viaţa artistică a lui Tănase, e că venirea Armatei Roşii şi actele abuzive petrecute în răstimpul scurt de la 23 august 1944 şi până la moartea actorului, în 29 august 1945, i-au oferit acestuia suficiente subiecte de criticat – iar criticile sale au atras după sine crearea unui lanţ de inamici.

Filmul este un strigăt mut la adresa regimului dictatorial în care România se găsea, regim care l-a suprimat pe Tănase. Însă atacurile nu sunt directe. Ţinta propagandei comuniste, chiar şi la 30 de ani de la finalizarea războiului, erau legionarii şi fascismul. Aceştia sunt sălbaticii împotriva cărora luptă prin satiră şi umor Caratase, sălbaticii care îi răpun cel mai bun prieten, sălbaticii din cauza cărora la final face infarct.

„El tic, eu tac, el tic, eu tac”

Poate una dintre cele mai mari deosebiri între realitate şi film, dincolo de perioadele total diferite în care se petrece acţiunea, este conturarea imaginii profesorului Nae Ionescu (în film, acesta apare sub numele de Guţă Popescu). Diabolicul lider Guţă Popescu este cel care stă efectiv în spatele acţiunii de stopare cu orice chip a reprezentaţiei lui Caratase. În realitate, chiar şi după remitizarea perioadei interbelice, după 1990, incluzându-l aici şi pe Corneliu Zelea Codreanu, nu se ştie cât de strânse au fost relaţiile dintre Căpitan şi Nae Ionescu. Se ştie că Nae Ionescu era simpatizant al Legiunii, dar nu se ştie cât de mult era de acord cu modul lor de a acţiona.

Şi dacă în peliculă sfârşitul lui Caratase este clar – artistul face infarct - , moartea lui Constantin Tănase, din 1945, e învăluită în mister. Actorul, dorind să ironizeze obiceiurile soldatului rus de a rechiziţiona ceasuri, a scris cupletul „Davai ceas”: „Rău era cu «der, die, das»/Da-i mai rău cu «davai ceas»/De la Nistru pân’ la Don/Davai ceas, davai palton/Davai ceas, davai moşie/Haraşo, tovărăşie”. După mai multe reprezentaţii, Constantin Tănase a fost arestat, ameninţat cu moartea, şi i s-a ordonat să nu mai joace piesa. Dar Tănase nu era omul uşor de intimidat. La următorul spectacol a apărut pe scenă într-un pardesiu imens, cu mâinile „bandajate” cu ceasuri de mână. Spectatorii l-au aplaudat frenetic la apariţie, deşi actorul nu a scos niciun cuvânt. Apoi, şi-a deschis pardesiul, scoţând la iveală un imens ceas cu pendulă. Arătând către acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Două zile mai târziu, marele actor era mort. Zvonurile vorbesc că soldaţii ruşi l-ar fi omorât. Oficial, Tănase ar fi murit din cauza unui blocaj renal; cauza însă este din nou sub semnul întrebării – un tratament cu vreo 20 de aspirine pe zi recomandat de medic.

Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Dac-ar fi ca din istoria Bucureştilor să ştergem bisericile şi hanurile – adesea cele două tipuri de clădiri fiind integrate chiar într-un ansamblu – ar însemna să dăm uitării adevărata poveste a actualei Capitale a României. 

Lăsând deoparte actul de atestare a Bucureştilor din timpul lui Vlad Ţepeş, precum şi legenda ciobanului Bucur, vedem că oraşul care va lua locul Târgoviştei drept capitală a Ţării Româneşti, apoi a Principatelor Unite şi, în final, a întregii Românii s-a născut ca un târg şi punct întărit la intersecţia drumurilor ce veneau dinspre Giurgiu spre Braşov sau Moldova şi invers.

Click aici pentru mai multe fotografii


Ajuns capitală, atât prin bunăvoinţa arătată de unii domni, care au zidit şi o curte domnească, cât şi prin firmanul turcesc din 1659, oraşul şi-a afirmat poziţia de cel mai important centru cvasi-liber din apropierea a trei mari imperii. De aceea, cu cât situaţia Ţării Româneşti a devenit mai încurcată în relaţiile internaţionale, cu atât numărul hanurilor bucureştene a crescut, acestea fiind mai mult decât locuri în care se adăposteau negustorii. Aici, la un pahar de vin, pe lângă discuţiile despre afaceri şi politică, se plănuiau schimbări, revolte şi jafuri. Era o certitudine faptul că prin hanurile Capitalei mişunau agenţii diverselor puteri interesate de zona Balcanilor.
Hanul Solacolu (Solacoglu) este, probabil, unul dintre locurile reprezentative din această categorie. Undeva pe Calea Moşilor, la numărul 132-134, fraţilor Solacoglu construiau chiar în anul Unirii Principatelor un han de lux, uşor exclusivist, dar într-o arhitectură bucureşteană autentică. În scurt timp, aici veneau negustori cu stare şi străinii de vază aflaţi în tranzit prin oraş. Făcând un exerciţiu de imaginaţie şi ignorând starea avansată de degradare a complexului, putem vedea cum pe cele două porţi mari ale hanului, unicul care menţine stilul arhitectonic în formă de „U”, intrau şi ieşeau trăsuri de lux.
Deşi în zilele noastre tencuiala faţadelor este prăbuşită, zidurile crăpate, şirul celor douăzeci de ferestre de la etaj rămase demult fără geamuri, scările din lemn dezmembrate şi acoperite de mormane de gunoi, edificiul prezervă detalii inedite, cum ar fi prispa cu geamlâc, unică în Bucureşti. Mărturie a celor de mai sus, cu privire la activităţile politice şi de lobby duse odinioară între pereţii acestui han, stă o plăcuţă comemorativă, care aminteşte că acolo a locuit Liuben Caravelov, lider al emigraţiei revoluţionare bulgare în ajunul Războiului de Independenţă. Informaţia cu pricina ar sări poate mai repede în ochii trecătorilor dacă placa nu ar fi murdărită de o inscripţie mare, roşie: „GOGU”.
Chiar dacă i-a fost afectată autenticitatea, clădirea are o certă valoare de resursă culturală capabilă să ilustreze atât influenţe ce aparţin stilului „eclectic timpuriu”, cât şi elementele caracteristice arhitecturii epocii. Din cererea de construcţie scrisă în română cu litere chirilice şi din planurile originale păstrate la Arhivele Naţionale, aflăm că fraţii Solacoglu doreau „să ridice un cat deasupra prăvăliilor în fiinţă, cu această ocazie schimbând şi tocurile uşilor şi ferestrelor construcţiei ce aveau faţa la Strada Moşilor”. Clădirea urma să aibă pivniţe, prăvălii la parter şi patru apartamente la etaj.
Construcţia a fost afectată de un incendiu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi-a păstrat caracterul de locuinţă până spre sfârşitul anilor ’80, când a fost în pericol de demolare. În 1997, aflată încă în proprietatea Primăriei Generale, a fost introdusă în Planul Naţional de Restaurare pentru reabilitarea centrului istoric, însă nimic concret nu s-a întâmplat.
Clădirea hanului a fost retrocedată în 2003 urmaşilor familiei Solacoglu, iar „chiriaşii” (mai multe familii de romi ce derulau aici o serie de activităţi infracţionale, mai ales prostituţie) au fost evacuaţi în noiembrie 2007. Atunci s-a vorbit mult despre un proiect de restaurare şi reabilitare, care viza conservarea arhitecturii clasice şi consolidarea clădirii şi care, conform specialiştilor, ar putea avea drept finalitate şi utilizarea rezidenţială şi integrarea în programul de turism cultural, costul lucrărilor fiind estimat la suma de 1,5 milioane de euro. Însă până şi dezinsecţia, deratizarea sau colectarea gunoiului au rămas la stadiul de proiect.

Helen Jane Long - Expression

Am inceput sa imi fac un obicei in a pune pe blog melodii pe care le folosesc (terapeutic) la lucru.

Ultima "achiziţie" : Helen Jane Long - Expression