Imparatul mustelor

Motto: Tinereţea se încheie cu egoismul, bătrâneţea începe cu a trăi pentru alţii (Herman Hesse)

William Golding, Împăratul muştelor (original: Lord of the flies), Editura Humanitas, Bucureşti, 2006. Traducere de Constantin Popescu

Apărut în 1954, Împăratul Muştelor este primul roman al lui William Golding, carte pentru care a obţinut mai târziu şi premiul Noble pentru literatură. Aceasta sintetizează majoritatea temelor viitoare opere ale autorului: tendinţa de analiză a psihologiei individuale în paralel cu cea colectivă, folosirea violenţei, izolarea şi singurătatea din pricina căreia suferă copiii, remuşcările profunde, ruptură de mediul social structurat, destrămarea treptată a ordinii în raport cu uitarea.

Povestea este aparent simplă: un grup de copii eşuează, în urma prăbuşirii avionului în care se aflau, pe o insulă de corali. Pilotul, singurul adult posibil însoţitor, care ar fi putut să stablilească un echilibru, moare în timpul aterizării.

Pornind cu acest handicap, grupul de copii trebuie să acţioneze, aşa cum nici unul dintre ei nu au făcut-o până atunci: ca tăticul, mătătuşica sau mămica. Direcţia spre care ne concentrăm atenţia este cea a deciziei raţionale în vederea soluţionării problemelor curente: foamea, adăpostul, modalitatea de comunicare cu ceilalţi şi nu în ultimul rând descoperirea unui mijloc prin care să fie salvaţi.

Vârsta, dar şi conformaţia fizică devin foarte repede criterii de alegere a conducătorilor.
Aşa se face că Ralph, unul din copiii mai mari, având o minte mai deschisă şi dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru o mai bună ambianţă şi posibilităţi de salvare. Propune construirea adăposturilor, desemnează grupul de vânători - sub conducerea lui Jack, desemnează nişte reguli conform cărora aveau să trăiască, şi nu în ultimul rând, cel mai important element, cere pornirea focului al cărui fum avea să cheme avea să cheme vapoarele ce-ar fi trecut pe lângă insulă. Face toate astea după ce este ales cu titlul de şef de către toţi, în urma unui vot liber.

Mai apoi însă, dorinţa de afirmare a lui Jack, manifestată şi perpetuată încă înainte de începutul propriu zis al cărţii, prin funcţia pe care o avea în clasă şi în cor, îl îndeamnă să instige o revoltă pentru a-şi creea propriul său "trib", preocupat de vânătoare, al cărui membri ulterior vor da impresia unei sălbăticiri.

Pare uimitor faptul că izolaţi aici, aceşti copii reuşesc să refacă drumul grotesc al celor fără principii, renunţând total la trăsăturile ce fac din om o fiinţă cu simţ de răspundere. Totuşi analizând vârsta, mediul din care provin, dar şi expereinţele anterioare ale celor 3 personaje centrale ale romanului: Ralph, Piggy şi Jack, observăm că vânătoarea este nivelul de dezvoltare la care ultimul a ajuns în evoluţia sa individuală. Deficienţele fizice ale lui Piggy nu l-au îndemnat niciodată către această ocupaţie, preferând să treacă peste această etapă acumulând doar câteva aspecte teoretice. Ralph este singurul care a trecut de perioada vânătorii. Din punct de vedere evolutiv el se află la începuturile civilizaţiei, construcţia de adăposturi îi pare cu mult mai importantă, precum şi protejarea celorlalţi.

În cele din urmă întreaga comunitate aflată pe insulă ajunge să îşi piardă civilizaţia, iar memoria lui Ralph, odată cu pierderea lui Piggy, este din ce mai neclară.

Există numeroase interpretări care merg pe ideea regăsirii grădinii Edenului şi pierderea acesteia din nou. Universul copilăriei este asemănat mai mult sau mai puţin cu paradisul pierdut, care ar fi avut o nouă şansă, în romanul lui Golding, de a înflori dincolo de păcat. Se ajunge până la găsirea unui echivalent al diavolului în capul de porc înfipt de vânători într-un par (Împăratul Muştelor - Ba’alzevuv în ebraică). Nu putem nega unele asemănări, însă chiar şi din punct de vedere religios remarcăm o greşeală: păcatul originar se moşteneşte... iar copii îl au. Universul lor mai devreme sau mai târziu va fi lovit de răul cu care mediul în care s-au născut se luptă.

Vom încerca să nu canalizăm discuţia pe un tărâm teologic, ci mai degrabă am putea folosi cartea ca pe un pretext discuţiei privitoare ruptura dintre copilăriei-adolescenţă şi maturitate.

Procesul de dezvoltare a individului matur, evoluţia sa personală de la momentul în care se integrează socio-profesional, devine în mică parte, componentă a societăţii în care trăieşte.

Fiecare copil în parte parcurge, în felul lui, întreg drumul evoluţiei societăţii (mai exact a grupului/ mediului) în care s-a născut şi în care vieţuieşte. O ruptură între cele două (mutarea infantului) dintr-un mediu în altul duce parţial la aplificarea, respectiv încetinirea felului în care subiectul îşi continuă drumul.

Libertatea copilăriei nu e drumul spre paradis

Universul copilăriei, eventual chiar libertatea oferită de statutul de novice nu este deschide neapărat un drum spre paradis. Ideea că un copil sau un grup pierdut de restul comunităţii ar putea găsi un alt drum, spre o altă societate umană de ordinul paradisul este utopică. 

De asemenea nici măcar sămânţa edenului nu rezidă pur şi simplu în universul infantil. Se face o confuzie între fericire, libertate şi inocenţă. Nevionvăţia copilului, căci despre care în fond este vorba, este o stare de echilibru incert venită în special din necunoaştere şi care la un moment dat se va modifica fie prin învăţare, fie prin descoperire şi experimentare sau chiar prin amândouă.
În anumite cazuri copiii sunt puşi să discearnă şi să aleagă, lucru care îi este cu mult mai familiar adultului.

Există într-adevăr şi un indicator care ar putea să încline balanţa spre noutate (termenului i se poate indexa şi înţelesul de diversitate, ciudăţenie sau bizarerie n.r.), dar în niciun caz spre perfectiune. Acest factor este vârsta. Copilul este un imitator perfect al adulţilor care fac parte din mediul lui. În condiţiile în care aceştia sunt familia de lupi îl avem în faţă pe eroul poveştii lui Kipling sau mai academic spus un copil care suferă de sindromul Mowgli. 

Există desigur o etapizarea atent studiată şi îndelug dezbătută de specialiştii, a drumului parcurs spre maturitate. Totuşi privind în paralel evoluţia unui copil, născut într-o societate la un moment dat în istorie, şi dezvoltarea grupului (chiar de la apariţia omului!) din care acesta face parte nu putem să nu observăm un parcurs similar, fie el uneori doar la nivelul jocului (de-a mama şi de-a tata, de-a războilul etc).

Odată început drumul devenirii identitare, croit într-o societate umană, nu ai drum de întors. Poţi devia de la el, dar nu ai şansa unui punct 0.

Principalii factori de influenţă în dezvoltare sunt: mediul, vârsta, coeficientul IQ, capacităţile dobândite şi inteligenţa emotională. Modalitatea în care aceşti indicatori se manifestă ţine atât de cantitatea şi calitatea informaţiei, cât şi de viteza de asimilare.

Maturitatea, o altfel de învăţare

Se poate remarca un moment de ruptură, de încetinire a procesului alert de învătare undeva la începutul maturităţii. Cam toate elementele care au generat în mare parte evoluţia, combinate cu factorul sexual şi cel al re-integrării sociale, îndreaptă persoana către integrarea socio-profesională.

Vorbim de o reintegrare socială în momentul în care la acelaşi nivel de vârstă există persoane care şi-au găsit un loc de muncă şi indivizi care continuă procesul de instruire. Cei din urmă vor simţi nevoia să se reintegreze în generaţia din care face parte.

Integrarea socio-profesională a adultului este deopotrivă o ruptură de drumul individualist şi general al învăţării, dar şi o concetrare mai atentă asupra experimentării mai degrabă empirice. De aici şi până la nostalgia copilăriei, al unui paradis centrat în special pe construcţia propriei identităţi nu e decât un pas.

Aspectul principal pe care îl urmărim aici este cel al discrepanţelor dintre indivizii aceleiaşi generaţii. Acestea sunt produsul felului în care subiecţii au parcurs drumul spre maturizare.

Cu cât au mai multe lacune în propria lor constucţie interioară cu atât mai puţin vor contribui la experienţa socio-culturală a grupului.

S-ar putea spune ca Vodă Lăpuşneanu: Proşti, proşti, dar mulţi! Descoperirea aceluiaşi lucru la infinit nu însemnă neapărat asimilarea “invenţiei” ca un concept de sine stătător. Nici măcar recunoaşterea unei axiome de comunitatea ştiinţifică, nu îi poate împiedica pe unii să caute un răspuns alternative sau chiar mai rău să demonstreze din nou ceea ce era deja demonstrate.

Oricum un nivel scăzut al mai multor persoanelor care fac parte din acelaşi grup social nu face altceva decât să coboare media de experienţă culturală a comunităţii. De aici intră într-un cerc vicios, deoarece mediu este factor în dezvoltarea neofiţilor.

O carte intr-o zi - Exclusa, de Luigi Pirandello

Voi incepe acest comentariu cu o observatie personala, departe totusi de imaginea dramatica construita de roman, dar oarecum legata de esenta lui. Mi se intampla adesea sa spun un lucru si nimic din ceea ce am dorit in fapt sa se inteleaga nu este perceput, ba dimpotriva. Intr-adevar, perceptia depinde de locul in care te afli (a se intelege la modul conceptual / cine esti / ce educatie ai/ ce interese si ce conflicte interioare de macina / realtiile sociale in care esti prins, chiar si dispozitia de moment poate cantari suficient de mult).

Povestea romanului Exclusa se petrece undeva in Sicilia traditionalista de pe la inceputul secolului XX. Firul epic urmareste o femeie măritată poartă o corespondenţă inocentă cu cel mai popular intelectual şi politician al oraşului. Soţul o surprinde şi, acuzând-o de adulter, o alungă din casă.

Tatăl tinerei o reneagă şi, temându-se de oprobiul public, se încuie într-o încăpere pe care refuză s-o părăsească altfel decât cu picioarele înainte. Marta, personajul principal al romanului, îşi dedică noua viaţă alinării suferinţelor mamei şi surorii sale, însă cei doi bărbaţi care au provocat toate aceste suferinţe nu îi lasă nici o clipă de linişte.

Între sentimentul datoriei şi legile sociale, între raţiune şi pasiune, o femeie se zbate să supravieţuiască.

Ideea ca adevarul si dragostea stau la baza unei relatii este cat se poate de utopica. Viata sociala si virtutiile formale sunt un pilon cat se poate de stabil al comunitatii. Dovedirea adevarului nu intereseaza pe nimeni in mod real, atat timp cat acesta nu aduce nimic nou si picant la o intreaga poveste suculenta.

Aparenta este in fond cea mai reala forma de existenta ... si pentru multi, singura.

Desi cartea se opreste asupra unei femei, dintr-o societate conservatoare, care primeste oprobiul pe baza unui zvon lansat de sotul ei (fara ca macar acesta sa aiba o dovada concludenta), problema existentei unui set de valori si virtuti formale (neimpartasite la modul real de fiecare om in parte, ci doar superficial - in acord cu grupul caruia apartinem) se dovedeste a fi un prezent continuu in mentalitatea umana.

Altfel spus, acel "E bine sa ... " pe care suntem gata sa disecam in fel si chip la modul teoretic sau mai rau sa il luam ca pe axioma venita din ce am auzit, devine masura de judecata pentru celalalt si nu se aplica niciodata la persoana intai.

Sentinta pornita de la o axioma simplificatoare este gata oferita!

Nuantele nu isi au locul intr-o asemenea gandire. In fond pozitia pro sau contra se reduce la o polarizare excesiva - alb sau negru! Singurul compromis, acela care inchide cat de cat gura lumii este ternul gri.

Cartea lunii - Ierusalim, Goncalo Tavares

Motto:"Goncalo M. Tavares mi-a redat bucuria
naprasnica de a citi. Iar romanul Ierusalim e capodopera lui: o carteferoce,impecabila, de o frumusete sobra."
Helia Correia

Un puzzle incalcit al mintii umane, o definitie cinica a ororii de langa noi si o teama de propria fiinta guverneaza sobru intreaga lectura. Fiecare personaj in parte este un chip al fapturii umane, un alter ego.

Ierusalim este o carte a revelatiei interioare, in sensul descoperirii adevaratei naturi tainuite in fiecare clipa si cel mai adesea acoperita de comportamentul cotidian. O noapte defuleaza toti anii de refuz pe care un om de stiinta, o schizofrenica, un criminal si o prostituata ii aduna deopotriva.

Paradoxul cartii vine tocmai de la ideea ca orasul Ierusalim este cel mai adesea asimilat cu simbolul regasiri interioare, a redescoperiri mistice, divine chiar, dar ce natura lucrurilor pe care caracterele lui Tavares le infaptuiesc tin doar de revelatiile intrinseci si nu de aspectul pozitiv imprimat de simbol.

Ierusalim este o vesnica pendulare intre nebunie si ratiune, intre dragoste si oroare, intre crima si placere ... intre lumea de dincoace si dincolo de gardul ospiciului Georg Rosenberg.

Un chip pe dos

Nu iubesc, nu urăsc ... ci devorez cu o cruzime fără margine orice urmă de sentiment şi fiecare picătură de voluptate!

Nu mă bucur şi nici nu mă întristez ... ci adun prin toate simţurile tandreţi ascunse şi le rumeg lent în restul clipelor mele.

Nu văd, nu privesc ... ci mă las purtat în privirile celorlalţi şi zgrenţuit şi văduvit de cea am mai de preţ în suflet

Festivalul de Film European 2009 la Bucuresti

Eveniment cultural ratat

După ce s-a făcut vâlvă în toata presa de pe la noi, ca in fine reuseste si ICR - ul sa organizeze altceva decât expoziţii Kinky, cu ponei roz care are pe fund o svastică tatuată, posibilitatea ca cineva, un muritor de rând, să ajungă la filmul de deschidere al evenimentului mai sus mentionat (si anume Gomorra) este nulă!

Va intrebaţi de ce? Răspunsul este unul singur... intrarea se face pe baza de invitatii, care s-au distribuit de la ICR.

Perfect!!! Deci si daca as vrea sa merg la un eveniment cultural ... nu se poate! Atunci domnilor, nu mai faceti informatia aceasta publica, pentru că dumneavoastra cei care lucrati acolo, vă folosiţi de un buget provenit din impozitele noastre!

Invitatiile se fac in mediile private, adică băieţii aia care îşi permit să îşi achite tot!!!!!!!!!!!!

În fond m-am trezit si eu să vă acuz că faceţi chermeze pe banul public... să îmi fie ruşine, nu-i aşa???

Iată cu ce ne ademeneşte ICR pe site-ul oficial "Ca în fiecare an, Festivalul devine o platformă unde se intersectează diverse culturi europene şi o multitudine de abordari şi opţiuni cinematografice: 39 de filme din 24 de ţări, de la comedii la drame, de la ficţiune la documentare, filme interesate mai degrabă de social, de lumea în care trăim, de oameni, de adevărul relaţiilor dintre ei şi de raporturile cu comunităţile din care fac parte."

Domnilor i-a puneţi mâna şi vă faceţi sali de cinema private, muzee particulare şi faceţi bani din cultură.... Pentru că ideea că din cultură nu se fac bani e una neaoş românească! Vă dau doar un exemplu de muzeu a cărui profitabilitate stârneşte invidia oricărui antreprenor: Muzeul Quartier din Viena.

Până una alta mie nu îmi rămâne decât un lucru de făcut..... să piratez tot ce prind (si o spun cu durere, dar asta e tara in care trăiesc!)

VIVAT HUBURI & TORENTI

Seom – The Isle

otto:Îmi construiesc filmele cu ura şi furia celui care vede lucruri, ce îi sunt cu neputinţă să le înţeleagă ... Încerc prin film să-i înţeleg pe oameni, dar şi să confrunt publicul cu întrebările importante ale existenţei. Kim Ki-Duk

Mi-am pus adesea problema fugii din lume pentru câteva ore sau zile, în ideea că aş putea să scap de ceea ce generic numim stres cotian. Acest tip de ruptură de lumea de zi cu zi nu înseamnă neapărat şi regăsire. Cordonul obilical se află în continuare în mintea noastră orinde ne-am afla. Izolarea devine doar un răspuns superficial pe care îl oferim problemelor curente.



Discuţia pe care doresc să o supun atenţiei dumneavoastră se referă tocmai la această ruptură şi accederea într-o altă lume. Filmul regizorului coreean, Kim Ki-Duk, denumit sugestiv, Seom (The Isle) este construit tocmai pe metafora a pătrunderii într-un unui univers magic.

Imaginile sunt cele care se succed într-o dinamică a tablourilor şi a sensului, dezvăluind drumul unei neofit spre un alt spaţiu. Paşii săi timizi îi sunt călăuziţi de un personaj enigmatic, o femeie mută, pe un lac adânc. Asemenea Styx-ul, ea este singura care face legătură cu lumea.

Efectul de magic sau mistic provocat creează o lume spirituală în care trăim zi de zi deşi adesea ne place să-o negăm. Integrarea şi împăcarea cu natura sunt primele percepţii pe care le desprindem la prima vizionare. Abia mai târziu înţelegem că metafora este cu mult mai adâncă şi conţine o viziune asupra vieţii. Nimic nu e gratuit în compoziţia cinematografică. Puţinele vorbe sau dimpotrivă mulţimea nemăsurată a lor în anumite momente au un rol clar.

Firul epic al filmului este simplu. Un criminal, căutat de poliţie fuge în munţi şi se cazează pe o căsuţă plutitoare a unui aplasament de odihnă şi pescuit, care este este administrat de o femeie mută. Pare să găsească aici liniştea de care avea nevoie, însă trecutul său pare să-l urmărească, nu numai în simboluri (peştele cu trupul sfârtecat) şi nevoi (cheamă o prostituată), ci şi în chip real (poliţia care face o razie pe lac).

Rezvolările nu vin de la sine, pentru simplu fapt că este bine ancorat în realitate şi în cutumele în care a crescut. Dacă el ar alege sfârşitul acesta ar fi doar unul… sinuciderea. Femeia mută, căsuţa plutitoare şi apa, care îl înconjoară, îi deschid drumul spre iubire, siguranţă şi linişte. Cele trei se confundă şi se întrepătrund, devenind până la final un tot unitar, deşi niciunul din acestea trei este un element stabil.

Conotaţia pe care unii o oferă legaturii violente de dragoste fizică dintre erolul filmului şi femeia cea mută este tot o rupere brutală de universul nostru şi de integrare pentru totdeauna în universul ei, în universul mitic în care renunţi la toate valorile civilizaţiei şi trăieşti integrat în natura. Aceasta în ideea că personajul feminin este o întruchipare a naturii şi că Kim Ki-duk oferă o viziune religioasă, de tip Zen, peliculei.

Totuşi dincolo de a eticheta un film după un altul, şi anume Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring), peliculă construită după un alt calapod, această violenţă sexuală, prezentă cei drept în toate producţiile regizorului, are mai degrabă rolul unei forme anume de comunicare şi relaţionare. Acest tip de interacţiune îl introduce pe fugarul neofit în lumea ei.

Apa devine elementul central al universului pe care ea îl ţese în jur. Atomosfera diluviană din care lumea pe care femeia o conduce se revarsă peste bărbat, înnecându-l. Ea îl salvează, îl botează, îl naşte, îl înconjoară şi în cele din urmă îl înghite.

Regăsirea într-o altă lume începe în sigurătatea în care ne naştem. Fuga rămâne undeva în urmă, adidoma unui drum pe care îl cunoaştem. În Universul cel nou pornim cu un strigăt şi ne afundăm încet în realitatea lui.

Drumul lui către Universul real nu are nimic de a face cu reculegerea, ci este presărat cu toate viciile umane: ură, violenţă, gelozie, infidelitate, crimă. Toate se afundă în adâncurile apei, se spală şi se înnoiesc şi nimic nu mai este ca înainte.

Construit ca un veritabil tablou, filmul nu are nevoie de explicaţii verbale. De fapt în cele aproape 100 de minute de film auzim doar vreo câteva zeci de replici şi acelea atent alese, tocmai pentru a păstra magia imaginii şi a simbolurilor.

Dacă personajele ar fi europene, după compoziţia imaginilor am putea spune că regia filmului a fost semnată de Tarkovski, Bergman sau von Trier. Povestea Insulei e un poem în imagini despre esenţa sufletului uman de pretutindeni, deşi simbolurile şi metaforele alese sunt de sorginte asiatică. Filmele lui Kim Ki-duk sunt metafore asupra existenţei şi puterii mistice umane. Metaforele sale sunt de o tristeţe şi o poezie crudă.

Despre premisele „opiniei publice” în SUA

Pentru a încadra într-un sistem logic un termen sau un fenomen trebuie să avem în vedere o definiţie aproximativă, generală a ceea ce dorim să catalogăm. Astfel opinia publică se defineşte a fi: “ ca o componentă în domeniul societăţii, ansamblu de convingeri ale majorităţii cetăţenilor asupra unei teme de interes public. În dezbaterile sociologice, conceptul de opinie politică are o semnificaţie preponderent negativă, dobândită prin studiile entice ale şcolii de la Frankfurt, porivit căreia opinia publică este un produs al industriei culturale şi nu exprimă astfel convingerile autentice ale cetăţenilor, ci este vehicolul valoric şi semnificativ propriu claselor dominante. Cercetătorii în domeniul societăţii civile, de exemplu J. Alexander, şi ai sferei publice, de exemplu J. Habermas si R. Sennett, au înţeles opinia publică ca produs al dialogului dintre cetăţeni, finalizat prin elaborarea unei orientări comune, pe care o pun în acord sau în opoziţie cu deciziile instituţiilor politice şi administrative referitoare la probleme de interes colectiv. Au fost puse în lumină, una câte una, autonomia acestui domeniu al discursului politic, posibilele interdependenţe dintre opinia publică, şi diverse interese (politice, economice, de grup etc.), interesul redus al cetăţenilor din ţările occidentale pentru elaborarea opiniei publice ca instrument al participării politice.” (Enciclopedia de filosofie şi ştiinţe umaniste, Editura All, Bucureşti, 2001, p.776)

Momentul naşterii opiniei publice se află la limita dintre modernitate şi preioada anterioară acesteia. Pentru tânărul continent american perioada ante-modernitate nu există, decât cel mult ca bagaj informaţional englez, bagaj pe care în ciuda tiparului nu-l putem identifica într-o manieră actuală, manieră de altfel imigraţionistă de tipul istoria noastră din ţara de origine. Acest ansamblu moştenit este rezultatul unei vieţuiri într-un teritoriu a cărui memorie colectivă nu se întinde în timp decât cel mult la două generaţii anterioare. Problema care se ridică pentru un proaspăt american provenit dintr-o familie olandeză, spre exemplu, este că orizontul său de la început este scurtat cu o generaţie (cea a bunicilor pe care nu îi cunoaşte) şi chiar de amintirile şi practicile acesteia care într-un mod sau altul intergrază pe tânăr în comunitate, definindu-l ca şi identitate. El nu mai are la dispoziţie decât ceea ce părintele său consideră că este suficient pentru o definire în noul context.

Periplu acesta prin psihologia umană nu e întâmplător. E poate la un moment dat să particularizeze apecte importante ale societăţii. Ba mai mult dacă avem în vedere ceea ce am spus mai sus că societatea americană nu cunoaşte altă istorie decât cea care începe în modernitate, putem spune că o astfel de ruptură produsă la nivel particular în două rânduri: cel care pleacă din “patrie” şi fiul acestuia, devine definitorie pentru o societate. Un astfel de silogism logic, cumulat cu toate posibilităţile de comunicare ale epocii moderne ne oferă o imagine puţin contestabilă deşi pare antogonică formularea: o societate individualistă şi comunitară. Individul este singur într-un spaţiu relativ vast, unde autoritatea politică este destul de slabă şi unde raportarea se face la cel pe care îl ai în faţă şi nu la o ierarhie socială, familială etc.

Cunoaştem un set de valori pentru societatea americană a cărei început al opiniei publice căutăm să-l vedem:
 Respectarea drepturilor naturale. Conceptul de faţă are două surse principale şi anume: cele biblică şi cele iluministe. Deşi primele par să domine la început “colaborarea” cu celelalte este inevitabilă în comunităţile care tind să îşi sporească numărul.
 Respectarea drepturilor individuale. Poate mai mult decât în alte părţi ale lumii spaţiu vast îşi pune un accent deosebit pe mentalitatea privind liberateta individuală. Limitarea libertăţii pentru a se integra în societate e un fenomen relativ recent în Statele Unite şi asta datorită conceptului de proprietar care este mult mai lax. Definirea proprietăţii este o problemă de sfârşit de secol XIX. Îngrădirea libertăţii se face doar puţin peste limita existenţei personale.
 Autoguvenare. Acest punct spune tot atât de mult despre mentalitatea celui fără de istorie şi tradiţie. Comunităţile sunt cele care crescând se autodefinesc, chiar şi sub raport politic (legi interne structuri administrative interne etc).
 Autonomie locală.
 Viaţă comunitară. Esenţială pentru supravieţuire comunitatea este spaţiu public şi definitoriu al individului. “Comunitatea, în sociologie reprezintă un grup social în care se regăseşte un înalt grad de coeziune, bazată pe valori, interese, norme şi obiceiuri împartasite mai mult sau mai puţin conştient de către membri. Conceptul se referă uneori la un stat sau la o naţiune, însă în sociologie comuintatea a tost studiată în special ca o colectivitate restrânsă de indivizi. Pentru Weber, se poate vorbi de comunitate atunci când indivizii care o alcătuiesc sunt constrânşi să stea împreună, în principal, din cauza unui sentiment puternie de apartenenţă reciprocă.[...] individualism; liberalism; umanism civic”.

O altă componentă principală în definirea opiniei publice americane este prezenţa bisericii în viaţa comunităţii. Un model fie el şi vechi testamentar în alcătuirea comunităţii rezidă şi de aici. În plus organizarea bisericii vine la început tocmai în slujba comunităţii căreia îi oferă un cod etico-moral şi chiar o formă de relaţionare interumană. Ceea ce se obţine este spiritul american. “Comuna din Noua Anglie întruneşte două avantaje care, oriunde sunt prezente, stârnesc interesul viu al oamenilor, şi anume: independenţa şi autoritatea.” (Alexis de Tocqueville, Despre democraţia în America, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.114)

Spiritul comun american dă naştere la ordine şi linişte publică spune Tocqueville, şi aceasta din cauză că indivizii acceptă şi înteleg rolul comunităţii. Participarea la viaţa comună este în egală măsură participarea la funcţionarea comunităţii şi a administraţiei locale. De aici intrăm într-un lanţ logic din care individul primează ca opţiune. El nu neapărat şi contează ca individ. Urmărind construcţia lui Jose Ortega y Gasset despre societate vedem că individul în fond intră într-un sistem de uzuri, sistem ce poate fi definit prin termenul de mulţime. Iar opinia publică se defineşte a fi relaţia dintre puterea publică şi organele executive. Mişcarea, dimanica, dar şi structura statului modern se aşează pe opinie publică şi pe drept cutumiar. (Josse Ortega y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 94 – 95)

Pentru Europa modernă lucrurile sunt plauzibile, însă în modul în care funcţionează democraţia americană se pune problema identităţii formatorilor de opinie publică. Una din diferenţele esenţiale în ceea ce priveşte modul în care individul modern se raportează la opinia publică şi implicit la puterea publică. Pentru spaţiul european există o elită culturală ce concepe într-o anume formă puterea şi opinia publică. Aici opinia publică ţine mai mult de discursul politic, de acţiunile acestuia din pricina faptului că avem de a face cu state centralizate.

Politicul este amestecat pe toate palierele vieţii uname, participarea la decizii nu se produce în mod direct. Nici macar ideile nu vin direct de la individul burghez, ci trec prin filtru unor minţi cunoscute şi recunoscute. Ceea ce ar trebui sa ne apară ca un semn veridic în acest sens este faptul că la un moment dat se propune un model politic pentru toate statele. Ba chiar reuşeşte şi “fructul acesta copt” se numeşte “europa naţiunilor” bazate pe criteriul etnic. Este un model pe care “societăţile izolate” (nu putem să spunem, Doamne fereşte, că Anglia nu are reprezentanţi în ceea ce se cheamă “republica literelor”) nu îl adoptă. Raportare la spaţiul public se face altfel şi modelul politic este altul.

Mercantilismul, civismul, religia protestantă şi spiritul comunitar prezintă o orientare puţin diferită. Rolul liderului de opinie este mai temperat. Termenul de “opinion leader”, în sociologie, desemnează pe “cel ce are o funcţie de conducător influent asupra opiniei publice sau asupra unor segmente ale acesteia cu privire la aspecte specifice (politica, consum, muzica, sport etc.). Funcţia de lider de opinie derivă nu atât din poziţia socio-economică a individului, cât din competenţa şi autoritatea pe care le are în domeniul său. E1 îndeplineşte o dubla funcţie: pe de o parte favorizează sau împiedică răspândirea informaţiilor, pe de alta parte, anticipează producerea unor modificări şi transformări posibile” .

Liderii de opinie sunt totuşi mult mai rari în vastul spaţiu american. Thomas Paine(1737-1809) publică în ianuarie 1776 Bunul simţ (Common sence) un articol pamflet la adresa dominaţiei britanice. Thomas Jefferson artizanul Declaraţiei de Independenţă sau Benjamin Franklin, proprietar al Gazetei de Pennsylvania sunt doar câteva din cele mai importante nume. În plus pentru suscitarea sentimentului patriotic, deloc omogen, au apărut cluburi asemănătoare cu cel britanice ca structură, dar cu conţinut diferit (“Fii libertăţii”) sau comitete de corespondenţă.

Acelaşi Tocqueville observa că germenii revoluţionari sunt mult mai diminuaţi în societatea americană. Motivul ar fi tocmai implicarea omului mai mult în viaţa comunităţii fapt ce generază o participare la viaţa şi puterea politică. Tot el asociază forma de “curte cu juraţi” în tribunalele americane cu o formă vizibilă şi distictivă de participare a individului la puterea politica şi la organele de decizile, fie ele şi tribunale.

Una din problemele ridicate la un moment dat de americani împotriva era britanicilor era tocmai faptul ca ei nu au un reprezentant în forurile de decizie ale metropolei şi că doar adunările coloniale care sunt reprezentative pentru americani au dreptul să aprobe taxe şi impozite în plus. (R.Remond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, 1999, p.24-25) Aceasta vis-a-vis de moştenirea culturală engleză, care cu un secol înainte cerea regelui un parlament reprezentativ. Dacă privim puţin în urmă în istoria engleză vedem de la bun început o dorinţă de precizare a “regulilor jocului” : din categoria reprezentative fac parte Magna Charta sau Bill of Rights.

Americanii sunt mai apropiaţi de comunitate decât de stat. Pentru ei statul e un concept mult prea vag. Dezaterile politice deşi furtunoase nu lovesc în fundamentul societăţii în valorile ei. Modificările se produc din interior decât să provină de la lideri din afara comunităţii.

În ceea ce priveşte presa o lumină interesantă o aruncă acelaşi Tocqueville: “Libertatea presei e primejdioasă pentru o naţiune nouă, mai ales când lucrurile nu au fost discutate liber până atunci. Există tendinţa să credă pe primul tribun. Printre anglo-americani această libertate este la fel de obişnuită ca şi întemeierea coloniilor. Pasiunile politice profunde sunt mult mai restrânse aici decât în alte părţi pentru că în fond accentul cade pe problemele economice. Din acest motiv ziarele sunt pline de anunţuri mai degrabă decât de dezbateri politice.”(Tocqueville, Op.cit., p.248-249) Americanul nu e interesat de dezbaterile politice pentru că puterea publică în sensul în care o pomenea Josse Ortega y Gasset, este disipată pe tot teritoriul confederaţiei. Presa europeană pornind de la modelul francez şi ca principal factor al întreţinerii opiniei publice este altfel structurată.

Ea este condiţionată de două centralizări: cea de spaţiu ca locaţie (Paris) şi cea a puterii politice, care adesea caută o „pace” sau doreşte să împiedice difuzarea ei. De aici îşi extrage şi puterea nelimitată. În Statele Unite ale Americii nu există restricţii nici măcar în ceea ce priveşte autorizaţiile de tipărire. De aici şi limitele normale ale puterii presei, limitele gândirii gazetăreşti. Presa americană comunitară, nu beneficiază de veleităţile scriitoriceşti ai marilor oameni de litere. În plus multitudinea ei cantitativă duce la o uzură a presei şi al un echilibru al cititorului.

Violenţa presei nu înseamnă neapărat instabilitate socială (Franţa vs Statele Unite ale Americii). Diferenţa constă în faptul ca americanilor nu le-a „trecut prin minte să întemeieze cu ajutorul unor elemente care se schimbă zilnic o constituţie care se vrea a fi veşnică. Deci nu e o crimă să ataci legile existente dacă nu doreşti să te sustragi lor prin violenţă. Cu alte cuvinte când admit dogma suveranităţii poporului, o aplică sincer.”

Libertatea aduce un echilibru, deşi o presă liberă nu-şi face simţită puterea doar asupra opiniilor politice, ci şi asupra opiniilor oamenilor. Ea nu modifică numai legile, ci şi moravurile. „Dacă bărbaţii care conduc aceste naţiuni ar dori să anuleze libertatea presei, întreg poporul le-ar răspunde : lăsaţi-ne să reclamăm delictele voastre judecătorilor obişnuiţi şi atunci vom consimţi să nu mai apelăm la tribunalul opiniei publice. Într-o ţară în care domneşte făţiş dogma libertăţii poporului, cenzura nu este doar o primejdie, ci şi o absurditate”(Tocqueville, Op.cit., p.246-249).

Opinia publică, în sensul modelului francez, îşi are un efect mult mai redus aici pe noul continent. Atât timp cât confederaţia s-a păstrat departe de jocurile politicii internaţionale, discursul politic a contat dar măsura a fost infimă. În secolul XX datele problemei se vor modifica substanţial.

Libertatea de a alege a americanului nu este ceva nou pentru el care să îi suscite viu interesul. Ba chiar şi azi ideologiile de partid sunt aproape nule. Cele două partide îşi continuă una alteia proiectele şi dezideratele. Deosebiri există inevitabil, dar nu asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în ţările europene din prima jumătate a secolului XX.
Revenind la subiectul nostru libertatea opiniei este stipulată prin Declaraţia de independenţă. În fond ea se caută a fi un act al unei opinii publice libere. “Considerăm că adevăruri grăitoare faptul ca toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, ca printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământuI celor guvernaţi. Că, ori de câte ori o forma de guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou Guvem bazat pe acele principii şi organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerile să-i garanteze acestui Popor Siguranţa şi Fericirea” (D. Schnapper, G. Bachelier, Ce este cetăţenia?, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.41)

Apropierea de modelul biblic este evidentă. Deşi oameni de cultură, posedând un spirit iluminist, ce reiese din aceste pagini prima referire este la Dumnezeu şi apoi la viaţă, libertate şi fericire. Puterea publică revine poporului, care este devine “... the wacth over dog of democracy”.*

Concluzii
Opinia publică nord americană în perioada modernă este departe de definiţiile iluministe ale acestui termen. Interesul are o componentă individuală şi este fixat pe probleme ce ţin de sfera economicului mai mult decât de cele ale politicului.

Există o diferenţă majoră în ceea ce priveşte raportarea la puterea politică în spaţiul american şi el european. Aceasta porneşte atât de la faptul că Statele Unite ale Americii sunt de departe un stat tânăr cu valori liberal-burgheze, spre deosebire de trecutul “apăsător” al europenilor.

Ideea de comunitate ca spaţiu al opiniei publice face individul mai conştient de rolul său acolo unde este şi de “puterea” sa politică, fapt ce generează o relaxare.

Presa nu are nici amploarea şi nici gândirea franceză, ci se limitează la o informarea a cetăţeanului cu privire la lucrurile cotidiene, mai mult decât la dezbaterile politice. Este răspândită şi liberă ceea ce duce la o disipare a forţelor ce ar putea să creeze presiune asupra politicului.

Ceea ce se poate spune despre “opinia publică”, dacă poate fi numită astfel, americană este faptul că distanţa (“izolarea”) este cea care face ca un model distinct să apară în afară Europei.