Un chip pe dos

Nu iubesc, nu urăsc ... ci devorez cu o cruzime fără margine orice urmă de sentiment şi fiecare picătură de voluptate!

Nu mă bucur şi nici nu mă întristez ... ci adun prin toate simţurile tandreţi ascunse şi le rumeg lent în restul clipelor mele.

Nu văd, nu privesc ... ci mă las purtat în privirile celorlalţi şi zgrenţuit şi văduvit de cea am mai de preţ în suflet

Festivalul de Film European 2009 la Bucuresti

Eveniment cultural ratat

După ce s-a făcut vâlvă în toata presa de pe la noi, ca in fine reuseste si ICR - ul sa organizeze altceva decât expoziţii Kinky, cu ponei roz care are pe fund o svastică tatuată, posibilitatea ca cineva, un muritor de rând, să ajungă la filmul de deschidere al evenimentului mai sus mentionat (si anume Gomorra) este nulă!

Va intrebaţi de ce? Răspunsul este unul singur... intrarea se face pe baza de invitatii, care s-au distribuit de la ICR.

Perfect!!! Deci si daca as vrea sa merg la un eveniment cultural ... nu se poate! Atunci domnilor, nu mai faceti informatia aceasta publica, pentru că dumneavoastra cei care lucrati acolo, vă folosiţi de un buget provenit din impozitele noastre!

Invitatiile se fac in mediile private, adică băieţii aia care îşi permit să îşi achite tot!!!!!!!!!!!!

În fond m-am trezit si eu să vă acuz că faceţi chermeze pe banul public... să îmi fie ruşine, nu-i aşa???

Iată cu ce ne ademeneşte ICR pe site-ul oficial "Ca în fiecare an, Festivalul devine o platformă unde se intersectează diverse culturi europene şi o multitudine de abordari şi opţiuni cinematografice: 39 de filme din 24 de ţări, de la comedii la drame, de la ficţiune la documentare, filme interesate mai degrabă de social, de lumea în care trăim, de oameni, de adevărul relaţiilor dintre ei şi de raporturile cu comunităţile din care fac parte."

Domnilor i-a puneţi mâna şi vă faceţi sali de cinema private, muzee particulare şi faceţi bani din cultură.... Pentru că ideea că din cultură nu se fac bani e una neaoş românească! Vă dau doar un exemplu de muzeu a cărui profitabilitate stârneşte invidia oricărui antreprenor: Muzeul Quartier din Viena.

Până una alta mie nu îmi rămâne decât un lucru de făcut..... să piratez tot ce prind (si o spun cu durere, dar asta e tara in care trăiesc!)

VIVAT HUBURI & TORENTI

Seom – The Isle

otto:Îmi construiesc filmele cu ura şi furia celui care vede lucruri, ce îi sunt cu neputinţă să le înţeleagă ... Încerc prin film să-i înţeleg pe oameni, dar şi să confrunt publicul cu întrebările importante ale existenţei. Kim Ki-Duk

Mi-am pus adesea problema fugii din lume pentru câteva ore sau zile, în ideea că aş putea să scap de ceea ce generic numim stres cotian. Acest tip de ruptură de lumea de zi cu zi nu înseamnă neapărat şi regăsire. Cordonul obilical se află în continuare în mintea noastră orinde ne-am afla. Izolarea devine doar un răspuns superficial pe care îl oferim problemelor curente.



Discuţia pe care doresc să o supun atenţiei dumneavoastră se referă tocmai la această ruptură şi accederea într-o altă lume. Filmul regizorului coreean, Kim Ki-Duk, denumit sugestiv, Seom (The Isle) este construit tocmai pe metafora a pătrunderii într-un unui univers magic.

Imaginile sunt cele care se succed într-o dinamică a tablourilor şi a sensului, dezvăluind drumul unei neofit spre un alt spaţiu. Paşii săi timizi îi sunt călăuziţi de un personaj enigmatic, o femeie mută, pe un lac adânc. Asemenea Styx-ul, ea este singura care face legătură cu lumea.

Efectul de magic sau mistic provocat creează o lume spirituală în care trăim zi de zi deşi adesea ne place să-o negăm. Integrarea şi împăcarea cu natura sunt primele percepţii pe care le desprindem la prima vizionare. Abia mai târziu înţelegem că metafora este cu mult mai adâncă şi conţine o viziune asupra vieţii. Nimic nu e gratuit în compoziţia cinematografică. Puţinele vorbe sau dimpotrivă mulţimea nemăsurată a lor în anumite momente au un rol clar.

Firul epic al filmului este simplu. Un criminal, căutat de poliţie fuge în munţi şi se cazează pe o căsuţă plutitoare a unui aplasament de odihnă şi pescuit, care este este administrat de o femeie mută. Pare să găsească aici liniştea de care avea nevoie, însă trecutul său pare să-l urmărească, nu numai în simboluri (peştele cu trupul sfârtecat) şi nevoi (cheamă o prostituată), ci şi în chip real (poliţia care face o razie pe lac).

Rezvolările nu vin de la sine, pentru simplu fapt că este bine ancorat în realitate şi în cutumele în care a crescut. Dacă el ar alege sfârşitul acesta ar fi doar unul… sinuciderea. Femeia mută, căsuţa plutitoare şi apa, care îl înconjoară, îi deschid drumul spre iubire, siguranţă şi linişte. Cele trei se confundă şi se întrepătrund, devenind până la final un tot unitar, deşi niciunul din acestea trei este un element stabil.

Conotaţia pe care unii o oferă legaturii violente de dragoste fizică dintre erolul filmului şi femeia cea mută este tot o rupere brutală de universul nostru şi de integrare pentru totdeauna în universul ei, în universul mitic în care renunţi la toate valorile civilizaţiei şi trăieşti integrat în natura. Aceasta în ideea că personajul feminin este o întruchipare a naturii şi că Kim Ki-duk oferă o viziune religioasă, de tip Zen, peliculei.

Totuşi dincolo de a eticheta un film după un altul, şi anume Bom yeoreum gaeul gyeoul geurigo bom (Spring, Summer, Fall, Winter... and Spring), peliculă construită după un alt calapod, această violenţă sexuală, prezentă cei drept în toate producţiile regizorului, are mai degrabă rolul unei forme anume de comunicare şi relaţionare. Acest tip de interacţiune îl introduce pe fugarul neofit în lumea ei.

Apa devine elementul central al universului pe care ea îl ţese în jur. Atomosfera diluviană din care lumea pe care femeia o conduce se revarsă peste bărbat, înnecându-l. Ea îl salvează, îl botează, îl naşte, îl înconjoară şi în cele din urmă îl înghite.

Regăsirea într-o altă lume începe în sigurătatea în care ne naştem. Fuga rămâne undeva în urmă, adidoma unui drum pe care îl cunoaştem. În Universul cel nou pornim cu un strigăt şi ne afundăm încet în realitatea lui.

Drumul lui către Universul real nu are nimic de a face cu reculegerea, ci este presărat cu toate viciile umane: ură, violenţă, gelozie, infidelitate, crimă. Toate se afundă în adâncurile apei, se spală şi se înnoiesc şi nimic nu mai este ca înainte.

Construit ca un veritabil tablou, filmul nu are nevoie de explicaţii verbale. De fapt în cele aproape 100 de minute de film auzim doar vreo câteva zeci de replici şi acelea atent alese, tocmai pentru a păstra magia imaginii şi a simbolurilor.

Dacă personajele ar fi europene, după compoziţia imaginilor am putea spune că regia filmului a fost semnată de Tarkovski, Bergman sau von Trier. Povestea Insulei e un poem în imagini despre esenţa sufletului uman de pretutindeni, deşi simbolurile şi metaforele alese sunt de sorginte asiatică. Filmele lui Kim Ki-duk sunt metafore asupra existenţei şi puterii mistice umane. Metaforele sale sunt de o tristeţe şi o poezie crudă.

Despre premisele „opiniei publice” în SUA

Pentru a încadra într-un sistem logic un termen sau un fenomen trebuie să avem în vedere o definiţie aproximativă, generală a ceea ce dorim să catalogăm. Astfel opinia publică se defineşte a fi: “ ca o componentă în domeniul societăţii, ansamblu de convingeri ale majorităţii cetăţenilor asupra unei teme de interes public. În dezbaterile sociologice, conceptul de opinie politică are o semnificaţie preponderent negativă, dobândită prin studiile entice ale şcolii de la Frankfurt, porivit căreia opinia publică este un produs al industriei culturale şi nu exprimă astfel convingerile autentice ale cetăţenilor, ci este vehicolul valoric şi semnificativ propriu claselor dominante. Cercetătorii în domeniul societăţii civile, de exemplu J. Alexander, şi ai sferei publice, de exemplu J. Habermas si R. Sennett, au înţeles opinia publică ca produs al dialogului dintre cetăţeni, finalizat prin elaborarea unei orientări comune, pe care o pun în acord sau în opoziţie cu deciziile instituţiilor politice şi administrative referitoare la probleme de interes colectiv. Au fost puse în lumină, una câte una, autonomia acestui domeniu al discursului politic, posibilele interdependenţe dintre opinia publică, şi diverse interese (politice, economice, de grup etc.), interesul redus al cetăţenilor din ţările occidentale pentru elaborarea opiniei publice ca instrument al participării politice.” (Enciclopedia de filosofie şi ştiinţe umaniste, Editura All, Bucureşti, 2001, p.776)

Momentul naşterii opiniei publice se află la limita dintre modernitate şi preioada anterioară acesteia. Pentru tânărul continent american perioada ante-modernitate nu există, decât cel mult ca bagaj informaţional englez, bagaj pe care în ciuda tiparului nu-l putem identifica într-o manieră actuală, manieră de altfel imigraţionistă de tipul istoria noastră din ţara de origine. Acest ansamblu moştenit este rezultatul unei vieţuiri într-un teritoriu a cărui memorie colectivă nu se întinde în timp decât cel mult la două generaţii anterioare. Problema care se ridică pentru un proaspăt american provenit dintr-o familie olandeză, spre exemplu, este că orizontul său de la început este scurtat cu o generaţie (cea a bunicilor pe care nu îi cunoaşte) şi chiar de amintirile şi practicile acesteia care într-un mod sau altul intergrază pe tânăr în comunitate, definindu-l ca şi identitate. El nu mai are la dispoziţie decât ceea ce părintele său consideră că este suficient pentru o definire în noul context.

Periplu acesta prin psihologia umană nu e întâmplător. E poate la un moment dat să particularizeze apecte importante ale societăţii. Ba mai mult dacă avem în vedere ceea ce am spus mai sus că societatea americană nu cunoaşte altă istorie decât cea care începe în modernitate, putem spune că o astfel de ruptură produsă la nivel particular în două rânduri: cel care pleacă din “patrie” şi fiul acestuia, devine definitorie pentru o societate. Un astfel de silogism logic, cumulat cu toate posibilităţile de comunicare ale epocii moderne ne oferă o imagine puţin contestabilă deşi pare antogonică formularea: o societate individualistă şi comunitară. Individul este singur într-un spaţiu relativ vast, unde autoritatea politică este destul de slabă şi unde raportarea se face la cel pe care îl ai în faţă şi nu la o ierarhie socială, familială etc.

Cunoaştem un set de valori pentru societatea americană a cărei început al opiniei publice căutăm să-l vedem:
 Respectarea drepturilor naturale. Conceptul de faţă are două surse principale şi anume: cele biblică şi cele iluministe. Deşi primele par să domine la început “colaborarea” cu celelalte este inevitabilă în comunităţile care tind să îşi sporească numărul.
 Respectarea drepturilor individuale. Poate mai mult decât în alte părţi ale lumii spaţiu vast îşi pune un accent deosebit pe mentalitatea privind liberateta individuală. Limitarea libertăţii pentru a se integra în societate e un fenomen relativ recent în Statele Unite şi asta datorită conceptului de proprietar care este mult mai lax. Definirea proprietăţii este o problemă de sfârşit de secol XIX. Îngrădirea libertăţii se face doar puţin peste limita existenţei personale.
 Autoguvenare. Acest punct spune tot atât de mult despre mentalitatea celui fără de istorie şi tradiţie. Comunităţile sunt cele care crescând se autodefinesc, chiar şi sub raport politic (legi interne structuri administrative interne etc).
 Autonomie locală.
 Viaţă comunitară. Esenţială pentru supravieţuire comunitatea este spaţiu public şi definitoriu al individului. “Comunitatea, în sociologie reprezintă un grup social în care se regăseşte un înalt grad de coeziune, bazată pe valori, interese, norme şi obiceiuri împartasite mai mult sau mai puţin conştient de către membri. Conceptul se referă uneori la un stat sau la o naţiune, însă în sociologie comuintatea a tost studiată în special ca o colectivitate restrânsă de indivizi. Pentru Weber, se poate vorbi de comunitate atunci când indivizii care o alcătuiesc sunt constrânşi să stea împreună, în principal, din cauza unui sentiment puternie de apartenenţă reciprocă.[...] individualism; liberalism; umanism civic”.

O altă componentă principală în definirea opiniei publice americane este prezenţa bisericii în viaţa comunităţii. Un model fie el şi vechi testamentar în alcătuirea comunităţii rezidă şi de aici. În plus organizarea bisericii vine la început tocmai în slujba comunităţii căreia îi oferă un cod etico-moral şi chiar o formă de relaţionare interumană. Ceea ce se obţine este spiritul american. “Comuna din Noua Anglie întruneşte două avantaje care, oriunde sunt prezente, stârnesc interesul viu al oamenilor, şi anume: independenţa şi autoritatea.” (Alexis de Tocqueville, Despre democraţia în America, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.114)

Spiritul comun american dă naştere la ordine şi linişte publică spune Tocqueville, şi aceasta din cauză că indivizii acceptă şi înteleg rolul comunităţii. Participarea la viaţa comună este în egală măsură participarea la funcţionarea comunităţii şi a administraţiei locale. De aici intrăm într-un lanţ logic din care individul primează ca opţiune. El nu neapărat şi contează ca individ. Urmărind construcţia lui Jose Ortega y Gasset despre societate vedem că individul în fond intră într-un sistem de uzuri, sistem ce poate fi definit prin termenul de mulţime. Iar opinia publică se defineşte a fi relaţia dintre puterea publică şi organele executive. Mişcarea, dimanica, dar şi structura statului modern se aşează pe opinie publică şi pe drept cutumiar. (Josse Ortega y Gasset, Europa şi ideea de naţiune, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002, p. 94 – 95)

Pentru Europa modernă lucrurile sunt plauzibile, însă în modul în care funcţionează democraţia americană se pune problema identităţii formatorilor de opinie publică. Una din diferenţele esenţiale în ceea ce priveşte modul în care individul modern se raportează la opinia publică şi implicit la puterea publică. Pentru spaţiul european există o elită culturală ce concepe într-o anume formă puterea şi opinia publică. Aici opinia publică ţine mai mult de discursul politic, de acţiunile acestuia din pricina faptului că avem de a face cu state centralizate.

Politicul este amestecat pe toate palierele vieţii uname, participarea la decizii nu se produce în mod direct. Nici macar ideile nu vin direct de la individul burghez, ci trec prin filtru unor minţi cunoscute şi recunoscute. Ceea ce ar trebui sa ne apară ca un semn veridic în acest sens este faptul că la un moment dat se propune un model politic pentru toate statele. Ba chiar reuşeşte şi “fructul acesta copt” se numeşte “europa naţiunilor” bazate pe criteriul etnic. Este un model pe care “societăţile izolate” (nu putem să spunem, Doamne fereşte, că Anglia nu are reprezentanţi în ceea ce se cheamă “republica literelor”) nu îl adoptă. Raportare la spaţiul public se face altfel şi modelul politic este altul.

Mercantilismul, civismul, religia protestantă şi spiritul comunitar prezintă o orientare puţin diferită. Rolul liderului de opinie este mai temperat. Termenul de “opinion leader”, în sociologie, desemnează pe “cel ce are o funcţie de conducător influent asupra opiniei publice sau asupra unor segmente ale acesteia cu privire la aspecte specifice (politica, consum, muzica, sport etc.). Funcţia de lider de opinie derivă nu atât din poziţia socio-economică a individului, cât din competenţa şi autoritatea pe care le are în domeniul său. E1 îndeplineşte o dubla funcţie: pe de o parte favorizează sau împiedică răspândirea informaţiilor, pe de alta parte, anticipează producerea unor modificări şi transformări posibile” .

Liderii de opinie sunt totuşi mult mai rari în vastul spaţiu american. Thomas Paine(1737-1809) publică în ianuarie 1776 Bunul simţ (Common sence) un articol pamflet la adresa dominaţiei britanice. Thomas Jefferson artizanul Declaraţiei de Independenţă sau Benjamin Franklin, proprietar al Gazetei de Pennsylvania sunt doar câteva din cele mai importante nume. În plus pentru suscitarea sentimentului patriotic, deloc omogen, au apărut cluburi asemănătoare cu cel britanice ca structură, dar cu conţinut diferit (“Fii libertăţii”) sau comitete de corespondenţă.

Acelaşi Tocqueville observa că germenii revoluţionari sunt mult mai diminuaţi în societatea americană. Motivul ar fi tocmai implicarea omului mai mult în viaţa comunităţii fapt ce generază o participare la viaţa şi puterea politică. Tot el asociază forma de “curte cu juraţi” în tribunalele americane cu o formă vizibilă şi distictivă de participare a individului la puterea politica şi la organele de decizile, fie ele şi tribunale.

Una din problemele ridicate la un moment dat de americani împotriva era britanicilor era tocmai faptul ca ei nu au un reprezentant în forurile de decizie ale metropolei şi că doar adunările coloniale care sunt reprezentative pentru americani au dreptul să aprobe taxe şi impozite în plus. (R.Remond, Istoria Statelor Unite ale Americii, Editura Corint, 1999, p.24-25) Aceasta vis-a-vis de moştenirea culturală engleză, care cu un secol înainte cerea regelui un parlament reprezentativ. Dacă privim puţin în urmă în istoria engleză vedem de la bun început o dorinţă de precizare a “regulilor jocului” : din categoria reprezentative fac parte Magna Charta sau Bill of Rights.

Americanii sunt mai apropiaţi de comunitate decât de stat. Pentru ei statul e un concept mult prea vag. Dezaterile politice deşi furtunoase nu lovesc în fundamentul societăţii în valorile ei. Modificările se produc din interior decât să provină de la lideri din afara comunităţii.

În ceea ce priveşte presa o lumină interesantă o aruncă acelaşi Tocqueville: “Libertatea presei e primejdioasă pentru o naţiune nouă, mai ales când lucrurile nu au fost discutate liber până atunci. Există tendinţa să credă pe primul tribun. Printre anglo-americani această libertate este la fel de obişnuită ca şi întemeierea coloniilor. Pasiunile politice profunde sunt mult mai restrânse aici decât în alte părţi pentru că în fond accentul cade pe problemele economice. Din acest motiv ziarele sunt pline de anunţuri mai degrabă decât de dezbateri politice.”(Tocqueville, Op.cit., p.248-249) Americanul nu e interesat de dezbaterile politice pentru că puterea publică în sensul în care o pomenea Josse Ortega y Gasset, este disipată pe tot teritoriul confederaţiei. Presa europeană pornind de la modelul francez şi ca principal factor al întreţinerii opiniei publice este altfel structurată.

Ea este condiţionată de două centralizări: cea de spaţiu ca locaţie (Paris) şi cea a puterii politice, care adesea caută o „pace” sau doreşte să împiedice difuzarea ei. De aici îşi extrage şi puterea nelimitată. În Statele Unite ale Americii nu există restricţii nici măcar în ceea ce priveşte autorizaţiile de tipărire. De aici şi limitele normale ale puterii presei, limitele gândirii gazetăreşti. Presa americană comunitară, nu beneficiază de veleităţile scriitoriceşti ai marilor oameni de litere. În plus multitudinea ei cantitativă duce la o uzură a presei şi al un echilibru al cititorului.

Violenţa presei nu înseamnă neapărat instabilitate socială (Franţa vs Statele Unite ale Americii). Diferenţa constă în faptul ca americanilor nu le-a „trecut prin minte să întemeieze cu ajutorul unor elemente care se schimbă zilnic o constituţie care se vrea a fi veşnică. Deci nu e o crimă să ataci legile existente dacă nu doreşti să te sustragi lor prin violenţă. Cu alte cuvinte când admit dogma suveranităţii poporului, o aplică sincer.”

Libertatea aduce un echilibru, deşi o presă liberă nu-şi face simţită puterea doar asupra opiniilor politice, ci şi asupra opiniilor oamenilor. Ea nu modifică numai legile, ci şi moravurile. „Dacă bărbaţii care conduc aceste naţiuni ar dori să anuleze libertatea presei, întreg poporul le-ar răspunde : lăsaţi-ne să reclamăm delictele voastre judecătorilor obişnuiţi şi atunci vom consimţi să nu mai apelăm la tribunalul opiniei publice. Într-o ţară în care domneşte făţiş dogma libertăţii poporului, cenzura nu este doar o primejdie, ci şi o absurditate”(Tocqueville, Op.cit., p.246-249).

Opinia publică, în sensul modelului francez, îşi are un efect mult mai redus aici pe noul continent. Atât timp cât confederaţia s-a păstrat departe de jocurile politicii internaţionale, discursul politic a contat dar măsura a fost infimă. În secolul XX datele problemei se vor modifica substanţial.

Libertatea de a alege a americanului nu este ceva nou pentru el care să îi suscite viu interesul. Ba chiar şi azi ideologiile de partid sunt aproape nule. Cele două partide îşi continuă una alteia proiectele şi dezideratele. Deosebiri există inevitabil, dar nu asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în ţările europene din prima jumătate a secolului XX.
Revenind la subiectul nostru libertatea opiniei este stipulată prin Declaraţia de independenţă. În fond ea se caută a fi un act al unei opinii publice libere. “Considerăm că adevăruri grăitoare faptul ca toţi oamenii s-au născut egali, că sunt înzestraţi de către Creator cu anumite Drepturi inalienabile, ca printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Oamenii instituie Guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământuI celor guvernaţi. Că, ori de câte ori o forma de guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie un nou Guvem bazat pe acele principii şi organizat în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerile să-i garanteze acestui Popor Siguranţa şi Fericirea” (D. Schnapper, G. Bachelier, Ce este cetăţenia?, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.41)

Apropierea de modelul biblic este evidentă. Deşi oameni de cultură, posedând un spirit iluminist, ce reiese din aceste pagini prima referire este la Dumnezeu şi apoi la viaţă, libertate şi fericire. Puterea publică revine poporului, care este devine “... the wacth over dog of democracy”.*

Concluzii
Opinia publică nord americană în perioada modernă este departe de definiţiile iluministe ale acestui termen. Interesul are o componentă individuală şi este fixat pe probleme ce ţin de sfera economicului mai mult decât de cele ale politicului.

Există o diferenţă majoră în ceea ce priveşte raportarea la puterea politică în spaţiul american şi el european. Aceasta porneşte atât de la faptul că Statele Unite ale Americii sunt de departe un stat tânăr cu valori liberal-burgheze, spre deosebire de trecutul “apăsător” al europenilor.

Ideea de comunitate ca spaţiu al opiniei publice face individul mai conştient de rolul său acolo unde este şi de “puterea” sa politică, fapt ce generează o relaxare.

Presa nu are nici amploarea şi nici gândirea franceză, ci se limitează la o informarea a cetăţeanului cu privire la lucrurile cotidiene, mai mult decât la dezbaterile politice. Este răspândită şi liberă ceea ce duce la o disipare a forţelor ce ar putea să creeze presiune asupra politicului.

Ceea ce se poate spune despre “opinia publică”, dacă poate fi numită astfel, americană este faptul că distanţa (“izolarea”) este cea care face ca un model distinct să apară în afară Europei.

Katherine Verdery, Socialismul ce a fost şi ce urmează, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, p. 395 Recenzie

Motto:“În zona socialistă, oamenii şi lucrurile există numai prin dosare... Oamenii reali sunt reflexul dosarelor.”

Geneza, expansiunea şi mai ales declinul comunismului au generat o explozie de lucrări în acest domeniu, cu abordări diverse şi cu puncte care pot fi adesea contradictorii. Cartea de faţă nu este produsul unei cercetări de arhivă cum am fi tentaţi să credem titlu, ci mai degrabă suma studiilor efectuate de autoare, un atropolog american în Romania între anii 1973 – 1989.

Deşi lucrarea de faţă se poate prezenta ca un fel de sinteză a tuturor studiilor efectuate aici de Katheine Verdery, munca ei a fost una de pionierat. Din acest motiv anumite concluzii sau opinii sunt radical diferite sau doar altfel definite decât materialele apărute. Analiza este cu atât mai interesantă cu cât cel care scrie provine din alt mediu decât intelectualitatea română sau chiar europeană. Compararea a două siteme politico-economice distinte, raportarea la o altă scară de valori şi abordarea interdisciplinară.


Cartea este structurată tematic în şapte capitole în felul următor: capitolul intâi este cel care urmăreşte să dea coeziune lucrării. Este mai degraba un liant şi un plan al lucrării. Analiza pare să fie generală. De fapt asta se caută. Punctul acesta se exprimă chiar de la început, dar totuşi cele mai multe exemple sunt cele româneti. Nu putem însă spune că avem de a face cu o deturnare de la titlul iniţial, întrucât sunt pomenite suficiente lucruri şi din din celelelalte ţări ale blocului socialist.


Se pune accentul pe constituirea formală a sistemului mai degrabă decât pe formele de resitenţă pe care le-a generat. Oricum şi această parte a ripostei este amintită tocmai pentru a spori contrastul dintre normalitate şi socialism. Totuşi discuţii începute în primul capitol sunt continuate în celelalte: statul la coadă, lipsirea de iniţiativă, confiscarea timpului liber, modalitatea de repartizare pe sexe a muncii în socialism, naţionalismul şi xenofobia generate de lipsurile din economie, regimul proprietăţii.

Rolul dea dreptul secundar ţi extrem de politizat pe care economia socialistă în acordă consumului se dovedeşte a fi un subiect atât de interesant ca şi jocurile tip Caritas din perioada anilor ‘90.Atenţia se focalizează mai atent pe organizarea timpului în socialism. Se urmăreşte ideea transformării fiintelor uname în persoane sociale. Mentalitatea colectivă, dar şi cea individuală constituie un alt punct de atracţie al cărţii.


Prezentarea curge şi uşor cronologic, deşi autoarea nu caută cu evidenţă acest lucru. Totuşi repere de ordin general fac ca pe masură ce înaintezi în lectură să ai înaintea ochilor evoluţia unor probleme generate de socialism. Astfel colectivizarea îşi caută o rezolvare inedită şi chiar disperata în faimoasa lege 18/1991, autoarea putând nu numai să compare ceea ce credea că se va întâmpla (urmând o perspectivă personală-occidentală care se va ciocni flagrant cu ceea ce s-a petrecut de fapt!), ci chiar să creeze noi concepte – perimetre mişcătoare sau pământuri ce se micşorează sau cresc neaşteptat). Acesta este doar un exemplu!


Asupra unora din situaţiile-probleme, pe care mass media noastră le-a prezentat în diferite culori, lucrarea aduce nişte argumente noi şi uneori de o simplitate şi o logică neaşteptată, specifică unui atent observator extern. Cartea îşi propune să încurajeze studierea socialismului şi a postcomunismului (mai ales că după 1989 partidele comuniste au renăscut ocupând chiar locuri în parlament în ţări care au făcut parte din blocul socialist), a capitalismului şi a unei societăţi civile responsabile să îşi accepte şi înţeleagă trecutul.


Accentul pus pe valorile dobândite într-o societăte civilă competentă să acorde un feedback politicului cu o economie capitalistă şi consumeristă, precum şi pregătirea de specialitate fac din autoare un receptacol special şi distinct. Iată un bun exemplu: „...valoarea forţei de muncă devine în mod paradoxal inforioară valorii bunurilor cei sunt necesare, de vreme ceaşteptarea creşte costul consumului, fără afectarea preţului care trebuie plătit forţei de muncă sub formă de salariu. Cu alte cuvinte făcând consumul prea costisior, cozile permit un transfer de resurse in acumulare. Se converteşte o parte a preţului în timp de aşteptare.” (Katherine Verdery, Socialismul ce a fost şi ce urmează, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, p. 83)


Lucrarea pe care o prezentăm nu este nici pe departe prima. De la începutul cercetării sale în România (1973) şi până la prima publicarea a acestei cărţi în 1996, lui Katherine Verdery i-au alte trei lucrări şi un articol: Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economic and Ethnic Change (University of California Press, 1983), Compromis şi Rezistenţă: Cultura română sub Ceauşescu (Humanitas, Bucureşti, 1994), National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu's Romania (University of California Press, 1991) şi The elasticity of land: problems of property restitution in Transylvania in „Slavic Review”, 53 (4), p.1071-1109, 1994.


Obţinând doctoratul la Stanford University, autoarea devine profesor de antropologie la Universitatea din Michigan, iar de numele ei se leagă numeroase proiecte despre diverse probleme din Romania: naţionalismul, problemele etnice, transformarea sistemului politic si economic după 1990 etc. De asemenea este presedintele asociaţiei „American Association for the Advancement of Slavic Studies”, membru în consiliu de administraţie al „Social Science Research Council” fost membru în consiliu de conducere al asociatiei „American Anthropological Association”.


Poate singurul lucru ce poate fi reproşat este faptul că deşi îşi propune să vorbească despre toate state din blocul socialist, adesea se focalizează pe spaţiul românesc. Aici poate fi adus în discuţie capitolul şapte, unde accentul pe fundaţiile de tip Caritas de la noi face ca informaţiile din celelalte spaţii ale blocului socialist să lipsească cu desăvârşire.


Pe lângă materialul informativ, cartea este un bun prilej de meditaţie. Regresul socialismului după prăbuşirea URSS precum şi drumul spre valorile democraţiei s-au dovedit, pe parcursul deceniului ce a urmat, un drum sinuos care adesea a alunecat pe panta naţionalalismului (exemplul fostei Iugoslaviei este încă viu şi azi la aproximativ 15 ani). Subiectul poate interesa nu doar pe specialişti (istorici, antropologi, sociologi etc) , deşi pe alocuri poate să fie o lectură nu tocmai facilă (datorită unui limbaj uneori cam prea tehnic), de aceea vă invit să răsfoiţi cartea şi să reflectaţi asupra unui punct de vedere al unui observator extern deosebit de pertinent.

Despre sex în comunism

Citeam zilele trecute articolul din Dilema Veche despre Eradicarea instinctului plăcerii, al Mihaelei Miroiu. Dincolo de povestea emoționantă, a unei lumi pe care nu am cunoscut-o decât din cozile de la pâine la care, copil fiind, trebuia să îi înlocuiesc pe ai mei pentru câteva ore, se regăsește o realitate macabră a celor care și-au petrecut cei mai frumoși ani sub mantia comunistă.

Totuși cred că există o alunecare spre victimizarea mai degrabă a femeii decât a bărbatului. Din ceea ce am citit, bărbatul se regăsește pe post de agresor sexual și lucrurile nu stau deloc așa.

În lipsa unei proprietăți private de care să se îngrijească, a unei femei pe care să o iubească și trupește (autoarea înseși, pe bună dreptate, afirmă că viața de cuplu murea și din cauza singurei metode sigure de contracepție, abstineța), individul se retrăgea în filosofia de pahar. Nivelul alcoolismului în România atinsese cote alarmante, chiar dacă statisticele nu arătau acest fapt.

Violența în familie era un fapt comun, pentru un număr însemnat de cupluri. Cu acest flagel ne luptăm și azi.

Fuga de muncă, ca dracu de tămâie, e o altă meteahnă comunistă.... dar să nu dăm din una în alta. Și bărbatul simțea partidul în patul conjugal și își înghițea amarul în sticla de votka Săniuța.

Mă întreb uneori de ce totuși oamenii sunt nostalgici după acele vremuri? Poate tranziția asta de 20 de ani îi face să își dorească ceva mai multă siguranță sau poate că memoria îi înșeală, îi păcălește cu selecțiile celor mai bune momente... Cine știe, poate amândouă!

Printre cuvinte

Nu știu dacă au existat vreodată goluri printre cuvintele pe care le rostesc, dar acum mai mult ca oricând întrevăd doar punctele de suspensie... Îmi par de departe cele mai importante. Sunt gândurile nespuse sau chiar negândite încă transpuse pe foaie.

Spațiile devin pauze și puncte de cotitură în discuție, dincolo de care, este doar o voință, un liber arbitru care îndeamnă într-o direcție, adesea neconoscută nici măcar mie celui care scriu.

Întrevăd o complexă discuție în pauze și puncte de suspensie ... o conversație între miliarde de posibilități și direcții nespuse, netranspuse.