Focul grecesc, un secret împărătesc dus în mormânt

Există în istoria artei războiului numeroase relatări despre arme teribile care au făcut ca la un moment dat în istorie balanţa să încline de o parte sau de alta. Unele dintre poveştile despre aceste arme s-au dovedit a fi doar legende. Pentru altele, misterul s-a risipit fie în urma unor descoperiri arheologice, fie prin identificarea unor documente care vorbesc despre ele. Între armele care au existat, dar care sunt încă necunoscute, se remarcă una a cărei apariţie poate fi echivalată pentru vremea respectivă cu bomba nucleară: focul grecesc sau focul bizantin.

Folosirea focului în scopuri militare este la fel de veche ca şi arta războiului. Homer, părintele istoriei, aminteşte în Iliada cum locuitorii Troiei au distrus vasele de luptă ale celor din Ahaia cu foc: „…şi cei din Troia au aruncat cu foc neobosit în spatele lor şi flacără au vărsat peste ei zdrobindu-i…”. Totuşi, dacă în privinţa acestui război există unele semne de întrebare, datele arheologice arată că amestecuri inflamatoare erau folosite încă de pe vremea cuceritorilor asirieni, în secolul IX î.Hr.; aceste amestecuri erau puse pe săgeţi. Lumea greco-romană antică era familiară cu aceste tactici şi folosea pe scară largă diverşi compuşi chimici pe bază de sulf, petrol sau bitum. Mai mult decât atât: istoricul antic Tucidide menţionează că în asediul oraşului Delium, la 424 î.Hr., au fost folosite aruncătoare de flăcări.

Unde găseşti una dintre cele mai vechi beri din lume - Traseul mănăstirilor care fabrică bere

Aparent berea, istoria şi biserica nu au luate toate trei prea multe lucruri în comun. Totuşi de aproape 1000 de ani călugării de la mănăstirile trapiste din Belgia ţin să ne contrazică şi o fac foarte bine. Berile delicioase, fabricate în peisajul liniştit al mănăstirilor trapiste belgiene, te îndeamnă la meditaţie. Un tur rapid se poate face în maxim o zi, dar dacă docriţi să savuraţi câte puţin din atmosfera acestor locrui rezervaţiză ceva mai mult timp.

Cele 6 locaşuri monahale care sunt autorizate să folosească marca autentică pentru etichetarea produselor sunt: Saint Sixtus de Westvleteren (de lângă Ypres), Notre Dame de Scourmont, Notre Dame de Orval (de lângă satul Florenville), Notre Dame de Saint-Remy (Rochefort), Saint Benedict (Achel) şi Notre Dame de Sacre Couer (Westmalle). Pentru a primi această onoare, procesul de fabricare al berii trebuie să se desfăşoare sau să fie supravegheat de călugării ordinului, într-o abaţie trapistă. Deşi există limite, producţia este variată, cele 6 mănăstiri producând aproximativ 20 de sortimente de bere. Cea mai veche dintre abaţii este cea de la Orval, fondată în secolul al XI-lea, astfel că berea pe care o puteţi bea de aici are o reţetă veche de 1000 de ani.

Click aici pentru a vedea ce fac mănăstirile cu profitul obţinut din vânzarea berii

Despre daci şi urmele rămase de la ei sau dezastrul de la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie - situri protejate UNESCO

Afirmaţiile făcute recent de Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, cu privire faptul că România riscă să piardă statutul de protecţie UNESCO a fortăreţele dacice din Munţii Orăştie este o recunoaştere şi în acelaşi timp un semnal de alarmă referitor la starea jalnică în care se găseşte întreg patrimoniul cultural din ţara noastră.

În acest moment statutul de protecţie UNESCO îşi întinde umbrela asupra a şapte zone de la noi din ţară: Delta Dunării (1991), Mănăstirea Horezu (1993), Bisericile pictate din nordul Moldovei (1993), Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Fortărețe dace din Munții Orăștie (1999), Biserici de lemn din Maramureș (1999) şi Centrul vechi istoric din Sighișoara (1999). Statutul de monument UNESCO atrage cu sine o greutate de imagine şi o importanţă covârşitoare recunoscută la nivel internaţional, care contează deosebit de mult în promovarea şi marketing-ul care poate fi făcut unui monument sau unui sit arheologic. Toate se transpun în cele din urmă într-un număr mai mare de turişti care se arată dornici să le viziteze.


CLICK pe poze pentru GALERIE FOTO!
Totuşi problemele pe care aceste edificii, hai să spunem cele mai de preţ ale patrimoniului românesc, le au, arată că nu ştim şi nu suntem pregăţi să-i primim pe aceşti turişti şi mai mult decât atât ne batem joc de moştenirea înaintaşilor şi recunoscută de alţii.

Lipsa căilor de acces, a parcărilor, a locurilor de cazare, a unor utilităţi elementare, slaba gestinoare a traseelor care pot fi urmate de turişti, sunt principalele inconveniente peste care mulţi vizitatori trebuie să treacă pentru a putea să meargă să vadă aceste bijuterii. Dacă unii se dovedesc a fi de acord cu acestea, intervine lipsa de interes pentru obiectivul respectiv şi probabil din cele şapte obiective protejate de UNESCO în România, cetăţile din Munţii Orăştie stau cel mai rău la acest capitol. Acoperite cu vegetaţie, cu o pază şi o gestionare slabă, cu extrem de rare acţiuni de restaurare şi conservare, la discreţia braconierilor şi insuficient explorate arheologic vestigiile sunt la nivlul multora dintre edificiile sau siturile arheologice de categoria A de la noi.

Dacă vă întrebaţi de ce nu vă putem spune informaţii clare cu privire la numărul de turişti români şi străini care vin anual aici este pentru că nu se pot face astfel de statistici - nu are cine! Raportul de monitorizare al CNR UNESCO din 2009 specifică foarte clar acest aspect. La care se mai adaugă unul extrem de revoltător pentru orice turist din lume - nu există personal - ghizi - care să vă prezinte locurile. Sunt doi specialişti de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane care se deplasează aici doar când se fac solicitări exprese. În plus singurul punct de informare din întreaga zonă există la Costeşti.  Şi totuşi dacă aceste monumente UNESCO arată aşa, ce pretenţii ar trebui să emitem în cazul celorlalte care nu sunt de această categorie...

Dacă pentru mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul Moldovei, unele din așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania, biserici de lemn din Maramureș şi centrul vechi istoric din Sighișoara mai există o utilitate practică ce determină o serie de lucrări de reparţie, cetăţile dacice sunt total izolate şi nu deţin acest atu. Delta Dunării intră în patrimoniu UNESCO ca biosfera şi nu este obiect al discuţiei noastre.

Ultimele reacţii ale Ministrului Culturii
Aceste zone intrate în patrimoniul mondial sunt atent monitorizate, nu doar de experţi ai statului respectiv, ci şi de reprezentanţi ai UNESCO. O dată la doi ani se întocmeşte un raport cu privire la starea acestor edificii, în plus şi experţii Comitetului Patrimoniului Mondial îşi fac evaluările şi monitorizările lor.

Totuşi concluziile şi sesizările experţilor rămân fără răspuns de cele mai multe ori, chiar şi acolo unde lucrurile stau mult mai bine decât la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie. Amintim aici şi raportul privind starea de conservare a bisericilor pictate din Bucovina, despre directorul DJCCPN Suceava nu avea cunoştinţă, deşi îi fusese adresat şi domniei sale la vreo şase luni de când acesta fusese întocmit.

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
După ce chiar înainte de investitură în programul de guvernare al noului cabinet se amintea între priorităţi că, în cazul cetăţilor dacice "este absolut necesară reglementarea statutului lor la nivel legislativ, oprirea degradării prin implementarea unor măsuri concrete de protecţie, conservare şi restaurare, precum şi eliminarea totală a furturilor de piese dacice prin asigurarea unor perimetre de pază", noul minitru a făcut un drum spre această zonă, iar reacţiile au fost pe măsura distrugerilor.
"Cetăţile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Şi, dacă cumva vine un control UNESCO, pierdem statutul. Deci dacă nu facem ceva cu urgenţă maximă pierdem statutul de protecţie UNESCO pentru cetăţile dacice", a spus, într-o conferinţă de presă, ministrul Diaconu.
El a adăugat că autorităţile care au atribuţiuni legate de aceste obiective şi Ministerul Culturii trebuie să acţioneze "cu foarte mare viteză". Mircea Diaconu a precizat că situl Sarmizegetusa este aproape în paragină şi "creşte pădurea peste el".

"Ce facem noi cu el? Paragină. Creşte pădurea peste. Arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile. E de neînţeles lucrul acesta", a spus Diaconu.
Ministrul Culturii a anunţat că, în trei săptămâni, îşi propune să dea un răspuns final în ceea ce priveşte rezolvarea problemei cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi să adune la aceeaşi masă administraţia publică locală, Consiliul Judeţean, specialiştii şi Ministerul Culturii pentru a găsi o soluţie.
El a promis că în maxim trei săptămâni îşi propune să meargă la Sarmizegetusa pentru a prezenta răspunsul public al ministerului cu privire la soluţiile pentru aceste obiective.
Pentru acurateţea informaţiilor trebuie spus că există surse de informare destul de bogate despre aceste vestigii pornind de la site-ul UNESCO, la cel al INMI (Institutul Naţional al Monumentelor Istorice), la cimec.ro şi altele. De asemenea pe site-ul http://www.cnr-unesco.ro se pot gasi si rapoartele de monitorizare ale acestor edificii.

Ce ar însemna pierderea statutului UNESCO
În primul rând cetăţile dacilor riscă să pierdă promovarea care se realizează prin intermediul UNESCO. De asemenea protecţia şi atenţia deosebită de care au parte aceste edificii va fi limitată la ceea ce se întâmplă cu monumentele aflate în LMI (Lista Monumentelor Istorice), categoria A. Altfel spus sunt de importanţă naţională, dar cum se comportă autorităţile, proprietarii sau gestionarii cu sute, dacă nu mii de astfel de monumente se vor ocupa şi de ele. Ţinând cont că sunt în zone mai puţin accesibile vor rămâne cel mai probabil pradă braconierilor, mai mult decât sunt în prezent. Ca atracţii turistice abia dacă sunt azi vizitate, ce ar însemna o excludere din lista UNESCO, dacă nu o decădere şi mai mare. Lipsa de coordonare în ceea ce priveşte explorarea arheologică, conservarea şi punerea în evidenţă a noilor descoperiri, va fi desăvârşită.

Ce se află sub protecţia UNESCO în Munţii Orăştiei
Cele șase fortărețe care au format sistemul defensiv al lui Decebal şi care fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO sunt Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița. Acestea, construite în stilul murus dacicus, au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Ele reprezintă o imagine bine păstrtă a Epocii Fierului în România.

1. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul Grădiştii (capitala regatului lui Decebal), situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a fost construită în relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei. Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o aşezare protourbană sau un oraş.
Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiat trei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-i suprafața, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcție a acestora. Dintre edifiicile de remarcat este aşa-zisul "Soare de andezit", sanctuarul calendar, dar şi sistemul de drenaj şi de aducere a apei în cetate.

2. Cetatea dacică de la Luncani - Piatra Roşie. Pe platoul denumit Piatra Roşie, situat la 832 m altitudine a fost ridicată o cetate dacică, ce a funcţionat între secolul I a. Hr. şi secolul I p. Hr. Platoul este înconjurat aproape din toate părţile de prăpăstii, singura cale de acces fiind din direcţia estică. Cetatea a făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii dacice, având rolul de a apăra capitala statului dac condus de Burebista, Sarmizegetusa Regia, de un eventual atac dinspre nord. Cetatea a fost prevăzută cu două incinte fortificate ridicate în etape diferite.
Prima începută probabil în timpul lui Burebista şi terminată de urmaşii săi, iar a doua construită la sfârşitul secolului I p. Hr., pe coasta estică a dealului, ca un veritabil avanpost. În numeroasele campanii efectuate după anul 1943, au fost descoperite artefacte autohtone şi importate din cetăţile elenistice de pe malul Mării Negre şi din Imperiul Roman. Tot arheologic, s-a stabilit că cetatea a fost distrusă în anul 106, în timpul celui de-al doilea război daco-roman, de către legiunile romane.

3. Cetatea dacică de la Costeşti-Blidaru este cea mai importantă verigă din ansamblul de apărare din Munţii Orăştiei, posedând la rândul ei un sistem exterior de fortificare. Astfel, la est şi nord-est de Blidaru, pe platoul Făeragului şi Grădina Făeragului (558 m altitudine) erau amplasate trei turnuri de pază. Alte turnuri supravegheau împrejurimile de pe Curmătura Făeragului, de la Poiana Popii, Şesul Ciorii şi Poiana lui Mihu. De pe versantul nord-vestic, turnul rectangular de la Poiana Pertii completa sistemul defensiv.
Cetatea a fost ridicată după domnia lui Burebista, în a doua jumătate a sec. I a. Hr., şi are cea mai coerentă planimetrie dintre citadelele dacice, reprezentând o capodoperă a arhitecturii militare dacice. Utilizarea meşterilor, poate şi a arhitecţilor greci, a contribuit la introducerea unor inovaţii constructive. Amplasată pe un deal (705 m altitudine) cu perspectivă către valea Mureşului şi Sarmisegetusa Regia, controlând drumul antic de acces către aceasta, ridicarea cetăţii a presupus iniţial lucrări considerabile de amenajare pentru obţinerea unui platou pe culme şi a unor terase. Se remarcă aici cisterna de apă, boltită, situată la baza platoului superior, a fost construită după tehnica romană din piatră legată cu mortar, fiind alimentată de o conductă din olane.

4. Cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie domina şi supraveghea o întinsă zonă situată la poalele sale, pe malul stâng al râului Apa Oraşului. Pe culmile din vecinătate, la Ciocuţa, Dâlma-Brăiţei şi Cetăţuia Înaltă au fost ridicate alte fortificaţii cu rolul de a bloca accesul către aceasta dinspre vest şi sud. Importanţa sa strategică este deosebită: controlul cetăţuii deschidea drumul către Sarmisegetusa. Făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, Cetăţuia de la Costeşti construită între sfârşitul sec. II şi începutul sec. I a. Hr. este cea mai veche dintre fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei.
Cetăţuia cu sanctuarele sale şi aşezarea civilă dezvoltată la poalele sale a fost probabil prima capitală a regatului dac condus de Burebista. Ea va trece în decursul istoriei prin mai multe faze de întărire şi refacere datorate fie introducerii unor noi tehnici de construcţie, fie avatarurilor războaielor daco-romane, ultimul dintre acestea fiind dealtfel şi cel ce a pus capăt existenţei sale în anul 106 d. Hr. Cetăţuia de la Costeşti este un punct de reper deosebit pentru istoria geto-dacilor, fiind prima cetate construită după o planimetrie şi o tehnică nouă de influenţă elenistică (ziduri din blocuri din piatră de talie cu parament dublu), păstrând în acelaşi timp elemente ale sistemul vechi de fortificare, şanţuri şi valuri de pământ. Odată cu cucerirea Daciei de către romani, ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium.

5. Cetatea dacică de la Căpâlna se află la 2 km de satul cu acelaşi nume, pe Dealul Cetăţii, având altitudinea de 610 m, între Valea Gărgălăului şi Pârâul Râpii. Fiind înconjurat de pante abrupte, singura cale de acces era spre sud-vest, printr-o şa îngustă. Pentru a putea fi utilizat, culmea dealului a fost amenajată în mai multe terase. Sistemul de fortificare, încă vizibil pe teren, este reprezentat de un şanţ, două valuri cu câte un şanţ interior, un zid de incintă şi un turn-locuinţă. Rolul strategic al fortificaţiei era acela de a împiedica pătrunderea în Dacia intracarpatică, pe singurul drum ce venea de la sud de Munţii Carpaţi.
Potrivit cercetărilor arheologice, construirea cetăţii a fost stabilită la mijlocul secolului I a. Hr., în timpul regelui Burebista. Se pare că, după primul război daco-roman (101- 102), în conformitate cu tratatul de pace încheiat între împăratul Traian şi regele Decebal, acesta din urmă a fost obligat să demoleze parţial zidurile de apărare. Înainte de începerea celui de-al doilea război (105), fortificaţia a fost refăcută în mare grabă, folosindu-se chiar şi elemente arhitectonice ale sanctuarului. Cetatea a fost incendiată şi distrusă de armata romană, probabil în anul 106 p. Hr.

6. Cetatea dacică de la Băniţa a fost construită în zona cea mai înaltă a dealului Piatra Cetăţii sau Dealul Bolii, care se află la limita vestică a bazinului văii Jiului (altitudine 904 m). Dealul, înconjurat pe trei părţi de apele râului Băniţa, oferea în mod natural posibilităţi de apărare, accesul fiind posibil doar pe latura de nord, unde, de altfel, sunt amplasate elementele de fortificaţie din epoca dacică. Pantele foarte abrupte ale dealului, precum şi existenţa unor reduse suprafeţe plate, au determinat pe constructori să realizeze lucrări ample de nivelare şi să conceapă un sistem de apărare original: zidurile de incintă, turnurile şi platformele pentru luptă corp la corp, se eşalonează în trepte.
Primul element de fortificaţie este zidul de 115 m lungime, gros de cca. 2 m, ridicat pe pantele de nord şi nord est ale dealului, construit în tehnica murus Dacicus. Intrarea în cetate se făcea prin zona de nord-est, fiind marcată de poartă şi o scară monumentală cu o lungime de 4,50 m; scara are trepte din piatră calcaroasă şi este mărginită de ziduri marginale, cu rol de balustradă din andezit. Cercetările arheologice au stabilit că cetatea a fost construită la sfârşitul sec.II a.Hr. şi a funcţionat până în timpul primului război daco-roman din 101-102 p.Hr., când a fost cucerită şi distrusă de romani. Pierderea cetăţii de la Băniţa, a permis armatei romane să avanseze pe drumul către capitala regatului, Sarmizegetusa Regia, fapt atestat de existenţa castrelor de marş romane de la Jigurul Mare şi Comărnicel.
Mai mult informatii despre aceste cetăţi găsiţi pe www.inmi.ro/dacice/dacice.html

Dacii o discuţie fără sfârşit şi ba chiar contra-productivă
Subiectul daco-geţi a devenitul unul la modă în ultima perioadă. Cunoscători sau nu mulţi îţi ermit să se lanseze în discuţii despre daci. Există o serie de grupări care încearcă să-şi construiască o imagine şi un nume spunând lucruri care sunt departe de adevărul istoric. Ascunzând într-o doză de misticism religios câteva elemente istorice şi amestecându-le cu enormităţi greu de acceptat de orice istoric de bun simţ aceştia oferă imaginea unei conspiraţii generale contra istoriei dacilor pe care îi prezintă drept unicii înaintaşi ai românului de azi.

Iată aici părerile susţinute de această grupare:
VIDEO "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012": un film documentar, vizionat de sute de mii de români, răstoarnă toată istoria noastră

Revista Historia a realizat în luna decembrie a anului trecut un dosar dedicat acestei teme - "Sunt dacii strămoşii noştri". Pentru cei interesaţi să lectureze poziţia pe care acestă publicaţie o adoptă faţă de această problematică click pe linkurile de mai jos:

„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”
Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată
Dacomania sau cum mai falsificãm istoria
Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Interesant este că dincolo de toate aceste acerbe porniri împotriva istoriei oficiale, pe care o consideră a fi promotoarea unui fals, grupul condus de dentistul Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru şi Daniel Roxin, nu a iniţiat nicio acţiune de remarcat pentru păstrarea, conservarea sau restaurea patrimoniului cultural naţional care îi priveşte pe daco-geţi. În afara unor manifestări câmpeneşti, a unor conferinte prin hoteluri scumpe sau a unor filmuleţe pe internet, aportul acestor "iubitori" ai istorie dacilor se dovedeşte a fi doar o relaţie la mare distanţă cu locurile unde au trăit şi s-au luptat dacii. Cum ar spune americanul sunt "friends with benefits", însă beneficiile le obţin doar ei, nu şi siturile arheologice.

Biblioteca Naţională, de la deţinuţii din Palatul Justiţiei la un sediu de cinci stele

În primăvara acestui an, pe data de 23 Aprilie, va avea loc un eveniment unic şi de-a dreptul istoric pentru cultura din România: se va inaugura sediul Bibliotecii Naţionale a României.

Este un moment unic pentru că deşi ne-am obişnuit să ştim că această instituţie are un sediu chiar în Centrul Vechi al Capitalei, niciodată nu a fost ridicată o clădire specială pentru bibliotecă. Mereu în chirie, în locaţii pe care alte instituţiile nu le doreau, acest centru nervos al cărţilor din ţara noastră reuşeşte după mulţi ani de aşteptare să fie, măcar în parte, la nivelul instituţiilor similare din Apus. Ce şi cum s-a realizat, dar şi ce mai este de făcut, sunt întrebări pe care mulţi ni le punem. Din acest motiv primul articol care va deschide seria amintită este un interviu în exclusivitate acordat de doamna director a Bibliotecii Naţionale, Elena Tîrziman, publicaţiei noastre.

Biblioteca printre deţinuţii din Palatul Justiţiei

Doamna directoare, din ce am înţeles acesta este primul sediu propriu zis al Bibliotecii Naţionale. Fostul sediu din strada Ion Ghica a avut parte de o inaugurare?

Cetatea Giurgiu arată mai rău ca după asediu lui Mihai Viteazul şi al lui Vlad Ţepeş VIDEO

Octombrie 2011. Mult râvnita cetate a Giurgiului arata ca după un lung şi groaznic asediu. Totul în jur e pârjolit şi printre dărâmături mă aştept să dau de leşurile soldaţilor care au apărat-o până în ultima clipă. Te aştepţi ca dintr-un moment în altul să apară un voievod român, o paşa otomană sau vreun general rus care să-şi proclame victoria asupra unei redute care nu s-a predat până când zidurile nu s-au surpat cu tot cu apărători. Din păcate în această poveste nu e pic de eroism. Fumul înecăcios nu e de la proiectile medievale, iar cadavrele sunt doar peturi şi alte mizerii care ard mocnit între săpăturile arhelogice efectuate în ultimii 30 de ani, la ce a mai rămas după 200 de ani de indolenţă şi uitare.

Cum a început măreaţa şi trista poveste a Cetăţii Giurgiu
Povestea cetăţii aşezate pe malul Dunării începe undeva în secolul al XIV-lea. S-a crezut iniţial că a fost ridicată de către genovezi, tocmai ca să contoleze unul dintre principalele vaduri ale Dunării de Jos. Aserţiunea se baza pe supoziţia că numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al Genovei. S-a stabilit ulterior că afirmaţia era nefondată, iar N. A. Constantinescu a propus derivarea numelui de la "un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu". Oricum datarea exactă este imposibilă.

Dincolo de disputele privind originea exactă şi fondatorii cetăţii, datele istorice indică faptul că aceasta a apărut în efortul constructiv de întărire a malurilor Dunării care s-a desfăşurat înainte de anul 1388, intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-dunărene.

Prima menţiune a cetăţii este făcută chiar în perioada 1380-1390, în cunoscutul Itinerariu de la Bruges (« Călători străini...», vol. I, Bucureşti, 1968), unde este menţionată localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptăţi presupunerea că cel târziu la data redactării exista la vadul de trecere peste Dunăre cel puţin o localitate numită Jargo.

De asemenea, în Codex Latinus Parisinus, redactat cu probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia Zorio, cu menţiunea „luogo deserto" (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât că cetatea existentă fusese probabil distrusă în urma invaziei turceşti din 1394. Ştim, de atunci, din diploma dată lui Ioan Maroth în 1404 de Sigismund, că a fost cucerită de altfel şi cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus face referire la bătălia de la Nicopole şi nu este o sursă directă pentru această zonă, ci una mai degrabă tangenţială.

Avem aşadar două datări posibile pe care le găsim în relatările unor călători care au trecut prin zonă: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Batrân) şi 1388, sau, în cazul în care admitem că noua situatie politica de după 1388-89 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 şi cel târziu 1396 (acceptând informaţia din Codex Latinus Parisinus), data care ar putea fi decalată cu doi ani în cazul în care informaţiile cu privire la conflictele de graniţă ar fi complete.


Pe de altă parte, prima atestare documentară într-un act intern a oraşului Giurgiu (şi implicit a Cetăţii din Insulă), din 23 septembrie 1403, apare într-un document reprezentând reînnoirea tratatului de alianţă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu Wladislaw Jagello, regele Poloniei, emis de Cancelaria domnitorului muntean, în care se menţionează că „...scrise sunt aceste lucruri în cetatea noastră Giurgiu", specificându-se şi funcţia sa citadină.

Pe urmele lui Mircea cel Bătrân
Astfel, am putea spune că înainte de 1394 sau între aceasta ultimă dată şi 1396 nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare corespunde realităţii, deoarece domnii Ţării Româneşti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destrămarea taratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Batrân a cucerit Chilia. Aceste fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toata această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retrasarea graniţelor balcanice şi reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Ţării Româneşti. De asemenea ar trebui să amintim ca N. A. Constantinescu a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn şi pământ.
Totuşi acest punct întărit nu putea să rămână ca o ameninţare pentru graniţa Imperiul Otoman. De aceea după ce în prima jumatate a secolului al XV-lea cetatea a fost cucerită pe rând când de valahi, când de turci, din 1438 punctul fortificat revine otomanilor.

Mărită, în 1560, cetatea a deveni un veritabil cap de pod pentru sultani peste Dunăre. Importanţa cetăţii este sporită şi de primirea titulaturii de kaza. Existenţa unui asemenea punct în stânga Dunării şi foarte aproape de Bucureşti a dus la un amestec major a sultanilor în trebuirile interne ale Ţării Româneşti. Astfel se explică raidurile de cucerire ale lui Mihai Viteazul. Voievodul a reuşit pentru câţiva ani să păstreze cetatea, după marea victorie de la Giurgiu din 1595. Doi ani mai târziu turcii reveneau în cetate pe care o refac şi o măresc. Timp de aproape 150 de ani cetatea nu a mai suferit asedii. Ultimul voievod român care a încercat o recuperare a ei a fost Mihnea al III-lea, dar acest lucru nu a făcut altceva decât să ducă la refacerea edificiului şi la fortificarea oraşului. Treptat cetatea din insulă îşi pierde importanţa. Ultima oară când e folosită drept bastion de apărare a fost în timpul luptelor ruso-otomane (1768-1774). Deşi a fost cucerită de ruşi, cetatea revine turcilor care fortifică oraşul, devenind magazie de muniţii. În toate războiele ruso-austro-otomane ce au urmat cetatea a fost asediată.

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În 1829 revine în administaraţiei Ţării Româneşti. Tot atunci putearea protectoare, Imperul Rus, decide dezafectarea cetăţii şi dărâmarea parţială a zidurilor. Situaţia actuală a celor două cetăţi de la Giurgiu, dărâmate parţial în 1829, este urmarea atitudinii populaţiei şi autorităţilor vreme de 125 ani.

Începutul cercetărilor şi lucrările de restaurare
Îndemnul la cercetare adresat de Nicolae Iorga giurgiuvenilor în 1929 a fost transpus în viaţă abia în 1955, când avut loc prima campanie de săpături arheologice, sub egida Academiei Române. Deşi rezultatele ştiinţifice erau promiţătoare, şantierul a rămas închis două decenii.

În 1975, când ruina era ameninţată cu distrugerea totală, noul Muzeu Judeţean din Giurgiu a încheiat un protocol cu instituţiile de istorie militară, care a funcţionat neîntrerupt 22 de ani (1976 - 1997). În 1998 arheologul lt. col. Dan Căpăţână s-a pensionat, iar Ministerul Apărării Naţionale şi-a declinat pe viitor interesul pentru şantierul de la Giurgiu. Pe de altă parte, Direcţia Monumentelor Istorice (sub diversele ei titulaturi), Ministerul Culturii şi celelalte foruri centrale abilitate nu au avut niciodată atitudinea cuvenită faţă de importanţa monumentului.

După ce s-au început săpăturile, în anii '80, pe şantierul arheologic de la Cetate s-au executat lucrări empirice de completare şi egalizare a suprafeţelor cu piatră făţuită, recuperată de la alte construcţii. Deşi realizate într-o manieră primitivă, aceste completări şi-au dovedit în timp utilitatea.
Primele studii pentru un viitor proiect de restaurare, pe baza rezultatelor obţinute arheologic, au fost întreprinse de arhitectul Gheorghe Sion, care a susţinut mai multe comunicări ştiinţifice pe această temă. În 1999, Consiliul Local l-a audiat pe specialistul în cauză şi s-a hotărât comandarea proiectului, dar arhitectul oraşului a tergiversat transmiterea temei şi problema a fost „îngropată".



Discuţii amatoriste aducătoare de necazuri
Lăsând trecutul deoparte, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivul numit „Cetatea din Insulă" sau Cetatea lui Mircea cel Bătrân este declarat monument de categoria „A" şi orice decizie în legătură cu el trebuie avizată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice de pe lângă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Edilii giurgiuveni şi diverşi cetăţeni şi-au manifestat în repetate rânduri dorinţa de a face ceva pentru protejarea şi valorificarea Cetăţii. Unii visează chiar reconstituirea ei, aşa cum au văzut în alte ţări ori măcar cum arată Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului.

Arhitecţi şi ingineri bine intenţionaţi, dar incompetenţi în materie şi-au dat cu părerea. De asemenea istorici şi arheologi, care au cunoştinţe superioare faţă de oamenii obişnuiţi, dar nu sunt specialişti în cetăţi, au propus cu entuziasm fie soluţii nerealiste, fie sărirea unor etape sau ocolirea unor obstacole, ceea ce ar conduce însă la blocaje şi ar îngreuna posibilitatea accesării unor fonduri europene, condiţie esenţială pentru salvarea Cetăţii.

Cauzele degradării monumentului
1. De când au început lucrările arheologice până în toamna anului 2009 a lipsit un gard împrejmuitor care să limiteze accesul neautorizat.

2. Neasigurarea cu pază permanentă a perimetrului a permis depozitarea ilegală a deşeurilor în zonă.
3. Infiltrarea apei din Canalul Plantelor (adiacent Cetăţii Giurgiu) la fiecare inundaţie ori creştere semnificativă a nivelului apei şi transformarea sitului într-un lac, ce a favorizat erodarea în timp a ruinelor.
4. Lipsa aproape totală de interes a reprezentanţilor administraţiei publice locale în identificarea de resurse financiare (inclusiv prin accesarea de fonduri comunitare) pentru descărcarea de sarcină arheologică, restaurarea/conservarea cetăţii şi amenajarea zonei în vederea valorificării turistice.

Toate aceste lucruri plus focul pus din când în când face ca o cetatea care ar fi putut fi emblema oraşului să rămână doar o ruină. Dacă am compara doar cu cele două cetăţi amintite mai sus ne putem da seama că autorităţile stau pe o mină de aur, care însă riscă să dispară pentru totdeauna. Există încă ideea că un oraş de vamă nu are cum să piară, dar actualul context european arată că libera trecere ar putea în timp să diminueze drastic bugetele de altă dată. Folosirea componentei culturale ar fi mai mult decât un colac de salvare în acest caz, însă nimeni nu are de gând să se concentreze asupra unor ruine arse şi pline de gunoaie. Pentru moment, banii care se mai adună în acest important punct de vamă au alte priorităţi, între care Cetatea Giurgiu nu se regăseşte.

„O mie de vorbe, doi bani nu fac"
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Giurgiu, domnul profesor Niculae Adrian consideră că singurul vinovat ar fi doar lipsa fondurilor. Singurele realizări concrete cu care autorităţile şi Direcţia pe care o conduce se pot lăuda este realizarea unui gard care împrejmuieşte (aproape total) perimetrul. În rest, aşa cum şi domnia sa recunoaşte lucrurile s-au rezumat doar la discuţii.
Voiam să vă întreb în primul rând, care este importanţa istorică a Cetăţii Giurgiu?
Ea este în lista monumentelor, ca monument de importanţă naţională.
Din câte mi-aduc aminte a fost construită în timpul lui Mircea cel Bătrân?
Da. Deci este de importanţă naţională, dacă raportăm strict la importanţa direcţiei noastre.
Am înţeles. Dar care e situaţia ei actuală, cum se prezintă monumentul, cum arată?
În acest moment nu sunt luate măsurile necesare de către proprietar, ca să zic aşa, încât ea să se prezinte într-o stare foarte bună. Adică din lipsa fondurilor nu se pot efectua lucrările de protejare în adevăratul înţeles al cuvântului.

Cine este proprietarul?
Proprietarul ar fi Administraţia Publică Locală. Cetatea Giurgiu este în patrimoniul ei. Pentru lucrările de acolo au tot fost discuţii pentru a se începe anumite proiecte de restaurare, însă personal cred trebuie un parteneriat între autorităţi şi un investitor. De asemenea ar trebui inclusă pe o listă a priorităţilor naţionale, în ceea ce priveşte patrimoniul, fiindcă sunt foarte multe activităţi care ar trebui desfăşurate acolo. În primul rând descărcare arheologică, apoi şi celelate, pentru că sunt multe, multe lucruri care ar trebui făcute şi fondurile, din păcate, nu sunt.
Dar ce măsuri s-au luat până în prezent pentru protejarea edificiului? Ştim că acolo au săpat cei de la Muzeul Militar Naţional mai bine de 22 de ani.
Dan Căpăţână a fost cel care s-a ocupat de tot până s-a pensionat în 1998. Păi de când n-a mai săpat Dan acolo, în ideea de a se mai descărca de sarcină arheologică părţi din cetate, nu s-a mai lucrat nimic pe linia aceasta.

Nici de restaurare nimic nu s-a mai făcut?
Nu, nu, nu. Păi ca să ajungi la restaurare în primul rând trebuie să faci nişte relevee şi ca să faci relevee trebuie să faci descărcarea de sarcină, de aceea vă spuneam mai devreme.
Dar ansamblul a fost până la urmă încercuit cu gard?
Da, da, da. De către Primărie.
Eu am trecut pe acolo, prin 2009, pe la începutul anului şi nu era încercuită?
Da. S-a făcut lucrul acesta pe la începutul lui 2010. Noi am cerut, la un moment dat, din poziţia pe care o avem ca Direcţie de Cultură, ca obiectivul să fie inclus între cele protejate de Poliţie şi Jandarmerie. Acest lucru s-a realizat în baza unei colaborări cu cele două instituţii. Se dorea la un moment dat şi chestiunea asta şi cu îngrăditul a fost să nu se depoziteze pe acolo, ştiu şi eu, diferite resturi menajere.

Şi s-a curăţat pe acolo?
Parţial.
Eu am trecut şi acum vreo două zile pe acolo şi era dat foc. M-am speriat când am văzut, nu-mi venea să cred. Ardeau nişte gunoaie. Nu mi-a venit să cred!
Ştiu, aşa este. E un lucru foarte sensibil acum. Toată lumea, toţi ştiu cât de importantă este, dar lipsa fondurilor determină starea care este acolo. Noi ca Direcţie nu avem pârghii foarte multe decât să cerem să respecte legislaţia. Ne sunt aduse argumente că nu sunt bani, ceea ce este şi adevărat, de altfel. E destul de delicat.
Dar dumneavoastră puteţi să daţi amenzi proprietarului?
Da. Da, se pot da amenzi. Dar cum să vă spun, noi tot am încercat să reuşim să găsim formula prin care să facem ceva acolo. A da o amendă acum nu înseamnă că am şi rezolvat.
Dar pentru valoarea turistică nu se poate face nimic acolo pentru că încă nu-i descărcat şi...
Ba da. Ea poate fi inclusă într-un traseu turistic şi nu trebuie să facă neapărat descărcarea de sarcină arheologică pentru a fi inclus. Însă ar trebui făcut un itinerariu turistic. Ştiu că s-au tot încercat lucrurile acestea la nivelul municipiului şi la nivel de judeţ. Faptul că nu este făcută descărcarea arheologică asta nu înseamnă că nu poate fi inclusă într-un traseu turistic. Dar din păcate nu s-a făcut lucru acesta.

La Primărie sunt lucruri demarate, însă apoi s-au oprit. Mai e un aspect mai puţin ştiut Dan Căpăţână, cel care a condus săpăturile de la cetate vreo 20 de ani, a păstrat cele mai multe din notiţele săpăturilor pentru el. Nu se ştie exact ce s-a descoperit, până unde, la ce nivel. E o situaţie destul de încurcată. Părerea mea e că nu se va rezolva mare lucru până când nu se vor găsi toate fondurile necesare pentru a se efectua descărcările de sarcină arheologică, relevee şi toate celelalte. Pentru asta trebuie o echipă, o echipă în adevăratul sens al cuvântului, cu oameni de specialitate. Altfel lucrurile vor fi amânate sau făcute de mântuială.

Dar nişte fonduri europene nu s-ar putea debloca pentru acest edificiu?
Ba da. Păi tocmai asta s-a şi încercat la un moment dat. A fost o discuţie să se facă un parteneriat cu o mare universitate din Europa. Au fost multe discuţii dar, până la urmă, încă nu s-a concretizat nimic.
Ştiu că multă vreme cetatea a fost sub administraţie otomană. Nu credeţi că dacă v-aţi adresa ambasadei turce din România pentru un parteneriat aţi avea mai mulţi sorţi de izbândă?
Au fost mai multe faze ale cetăţii. Mai multe etape printre care şi cele otomane. Eu ştiu că au fost discuţii în acest sens, dar v-am spus, deocamdată suntem în situaţia de acum. Adică aproape nu s-au făcut paşi foarte importanţi.
Există vreun vinovat pentru toate lucrurile astea sau ...?
E greu a găsi un anume vinovat. E foarte greu. Pentru că ştiţi ce se întâmplă, totul pleacă de la lipsa aceasta de fonduri şi a spune unde e vinovatul, pentru că ştiţi, aşa, chestii de a da cu o greblă şi să ia de acolo gunoiul lucrurile astea se face. Dar dacă vrem să ajungem la restaurare acolo deja lucrurile sunt mult mai mult decât cosmetizare.
Dar şi cosmetizarea asta am putem să încercăm să o folosim. Astfel am putea să apropiem mai mult oamenii de zona respectivă, să înţeleagă că e o cetate nu doar interesantă, ci extrem de importantă pentru istoria noastră. Cetatea Giurgiu a fost foarte multă vreme un punct de reper la graniţa dintre cele două imperii.
Păi a fost. Şi cetatea aceasta a fost una dintre cele mai importante de pe malul Dunării. O să mai vorbim şi noi cu cei de la Primărie, poate cu ADP-ul, însă eu m-am raportat în discuţia cu dumneavoastră mai mult la fondurile de care ar fi nevoie şi la încercarea de a restaura.

De la o problemă, la alta
Vorbind cu domnul profesor Adrian Niculae, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Giurgiu, care a fost deosebit de amabil să ne răspundă la întrebări, ne-am dat seama şi de o altă problemă care ar putea să influenţeze mersul greoi al acestor „probleme delicate". Problema în cauză are două aspecte: unul ar fi legat de legislaţie, care nu oferă suficiente pârghii de acţiune a celor care se află în fruntea Direcţiilor de Cultură, iar al doilea ar fi legat de calitatea oamenilor aflaţi în fruntea acestor instituţii deconcentrate.
De această dată ne vom axa puţin asupra celui de-al doilea aspect. În cursul campaniei pe care am lansat-o privind aspectul deplorabil al patrimoniului istoric al României, de cele mai multe ori directorii Direcţiilor de Cultură erau artişti şi sau oameni de cultură: poeţi, preoţi, profesori etc. O parte semnificativă dintre aceştia sunt oameni bine intenţionaţi, dar niciunul dintre ei nu este specialist în probleme de patrimoniu. De multe ori se lasă „păcăliţi" de discuţii liderilor locali şi speră că lucrurile se vor rezolva pe cale amiabilă. Atribuţiile de control şi sancţiune sunt reduse la minim pentru că nefiind specialişti pe probleme de patrimoniu se tem să le pună în aplicare, iar în plus fiind numiţi dintre oamenii de cultură ai urbei se tem de cei care au adevărata putere în zonă: Consilul Local, respectiv cel Judeţean. Altfel spus în loc să reprezinte o instituţie independentă de puterea locală, de multe ori, informal, aceştia devin dependenţi de autorităţi cu care ar trebui nu doar să colaboreze, ci şi să le controleze. Repetăm, toate aceste observaţii nu se referă la un singur om, ci sunt lucruri care se regăsesc în toată ţară.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto de la Giurgiu


Sugestii pentru problema Cetăţii Giurgiu
Iată câteva etape (unele chiar necostisitoare din punct de vedere material) care ar duce la rezolvarea problemei cetăţii Giurgiu:
1. Comandarea de către Primărie a unui P.U.Z., către orice proiectant agreat, cu condiţia ca acesta să subcontracteze Muzeul Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu" (pentru asistenţă tehnică de specialitate).
P.U.Z. - ul trebuie să urmărească:
- delimitarea sitului în vederea intabulării;
- cunoaşterea statutului şi regimului de proprietate al vecinătăţilor (digul, trei gospodării individuale, calea ferată, drumurile de acces, podul nou, căminul de ape);
- stabilirea unor puncte de acces (care pot fi racordate la drumuri), a unor posibile spaţii de parcare, eventual a amplasamentelor pentru panourile de avertizare şi pentru iluminatul public al zonei.
2. În baza P.U.Z. - ului, se poate comanda apoi Proiectul pentru realizarea unor împrejmuiri combinate (garduri definitive şi provizorii), cu stabilirea unor puncte de control la intrarea în viitoarea incintă şi cu eventuale corectare a unor obstacole naturale. Punerea în operă a proiectului va putea fi făcută ulterior în etape, având în vedere cu prioritate limitarea accesului animalelor şi persoanelor nedorite, precum şi posibilitatea de a păzi ori supraveghea permanent zona.
Studiile istorice necesare proiectelor de la aceste prime puncte pot fi realizate gratuit, cu sprijinul muzeografilor din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu".
3. Comandarea unui proiect de restaurare. Pentru a evita cheltuielile inutile se pot folosi şi studiile proiecturlui de restaurare întreprinse de arhitectului Gheorghe Sion, despre care am amintit mai sus.
4. Redeschiderea şantierului arheologic cu un colectiv de cercetare lărgit, începând cu resturile zidurilor târzii.
De asemenea am mai putea adăuga şi alte sugestii pentru un proiect pe termen mai lung
5. Deschiderea şantierului de restaurare, în paralel cu cercetările arheologice şi în funcţie de atragerea fondurilor.
6. Se pot adopta variante de reconstituiri parţiale.
7. Realizarea unor amenajări pentru vizitatori.
8. Modificarea traseului digului.
9. Amenajarea spaţiului dintre insulă şi rambleul căii ferate în funcţie de varianta de valorificare adoptată.

Aşa cum se pratică în străinătate este bine de cooptat în mod serios şi responsabil fostul şef al şantierului arheologic de la Cetatea Giurgiu, arheologul Dan Căpăţână, mai ales, dacă acesta nu a reuşit să publice prea mult din ceea ce a descoprit aici.

Lăsând deoparte orice alt obiectiv de interes local, o atracţie de o asemenea amploare, ar aşeza Giurgiu la locul cuvenit pe o hartă a turismului istoric. Pragmatic vorbind, în contextul unei Europe fără frontiere, în care oraşele de graniţă îşi pierd treptat importanţa economică, forma de venit care a asigurat o lungă vieţuiere pe aceste meleaguri, ar putea fi înlocuită de ceea ce înaintaşii cu încăpăţânare au constuit şi au susţinut cu orice preţ.

Situl de la Pietroasele un exemplu de cum să faci lucrurile rău sau cum îşi bat joc românii de istorie

Există trei lucruri pentru care o comună din judeţul Buzău este cunoscută, chiar şi dincolo de graniţele României: tezaurul numit Cloşca cu puii de aur, vinul de Pietroasele şi situl arheologic care datează din timpul împăratul roman Constantin cel Mare. 

Deşi cei trei „ambasadori" oferă ce au mai bun pentru ca succesul unei asemenea zone să fie garantat, lucrurile devin de-a dreptul încurcate în momentul în care discutăm de modalitatea de exploatarea a acestor resurse. Altfel spus situl arheologic, compus din necropolă, castru, therme şi aşezare civilă, toate încadrate în lista monumentelor de patrimoniu clasa A, „stânjeneşte" dezvoltarea economică a zonei bazată pe viticultură.

Hai să ne imaginăm cum ar fi arătat această situaţie în Germania sau în Franţa dacă datele problemei stau astfel: una din cele mai cunoscute zone viticole ale ţării să fie locul unde s-a descoperit un tezaur romano-bizantin cu 22 de piese de aur (azi se mai cunosc doar 12 în greutate de 19,820 Kg, după o foarte tristă poveste), iar pe deasupra acolo să fie şi un important castru roman construit în timpul unuia dintre cei mai populari împăraţi romani printre creştini. Singura dilemă care ar putea să apară aici ar fi: cum ar putea turistul să separe legendele fabricate de comercianţii de vin, de miturile ţesute în jurul istoricului locurilor. Poate nici nu ar fi nevoie, când ar savura o cupă de vin bun cu imaginea reprezentativă a tezaurului pe etichetă, într-un restaurant construit în stilul construcţiilor romane la câţiva paşi de ieşirea din aria protejată cu stricteţe a sitului.
Revenind la Pietroasele de Buzău, lucrurile stau un pic diferit. Situl arheologic, cu cele patru componente ale sale - din care vizibile sunt doar două (castrul şi thermele romane), se află într-o situaţie îngrijorătoare, iar ceea ce ar fi trebuit să îi fie de ajutor şi anume o infrastructură care să aducă turiştii îi grăbeşte dispariţia.

De ce este unic în România situl de la Pietroasele

Deşi săpăturile arheologice au început în anii '70, ultimele descoperiri arheologice, făcute sub presiunea descărcării de sarcină a zonei pe unde trebuie să treacă Drumul Vinului (lucrare publică finanţată de Consiliul Judeţean Buzău ce face parte (ironic!) din proiectul „Modernizarea infrastructurii de acces la zonele turistice cu potenţial demonstrat ale judeţului Buzău" n.r.), aduc o nouă lumină asupra ansamblului. Arheologii de la Muzeul Judeţean de Istorie au descoperit noi ziduri care înconjoară „Edificiul cu Hipocaust" (denumirea dată de specialişti thermelor romane de la Pietroasele). Specialiştii spun că ultimele săpături de la Pietroasele dezvăluie un edificiu mult mai vast decât şi-au imaginat vreodată, declarându-se surprinşi de această construcţie nou găsită.

„Surpriza a venit după ce am săpat două şanţuri unde am descoperit nişte ziduri exterioare. Probabil ca este vorba de zidul de incintă care închidea aria de aici. Pentru că este o construcţie de înaltă artă, cu finisaje speciale care nu au mai fost semnalate nici măcar în Bulgaria, ne aşteptăm la nişte descoperiri surpriză", declara în această vară Marius Constantinescu, istoric şi arheolog în cadrul Muzeului Judeţean Buzău şi cel care se ocupă de şantier.
Click aici pentru a vedea o galerie foto de la singurul castru roman descoperit din judeţul Buzău

Însă această nouă descoperire vine să completeze un ansamblu a cărei valoare deja era greu de estimat: cea a ruinelor sistemului de băi publice din Pietroasa sunt asemănătoare celor de la Roma. Caracteristica unică a acestor therme, egalată doar de cele de la Pompei şi Herculaneum, este faptul că au fost vreme de două milenii îngropate (mai exact din anul 360, când acestea şi-au încetat existenţa). Inventarul obiectelor găsite şi cu această ocazie duc la concluzia că aici a fost reşedinţa unui demnitar important trimis aici de Constantin cel Mare în urma reorganizării şi a reaşezării trupelor romane pe graniţa de nord a Imperiului pentru a proteja noua capitală, Constantinopol, de invaziile barbare. Soldaţii trimişi aici aparţineau Legiunii a XI-a Claudia, care avea baza la Durostorum.

Intenţii bune, rău aplicate

Pentru că cele mai importante descoperiri se exitindeau sub calea de acces s-a propus ca Drumul Vinului să facă o săritură de vreo sută de metri peste această zonă. Zis şi făcut! Până aici lucrurile par mai bune decât ne-am putea închipui: un pod care salvează ruinele thermelor, iar arheologii îşi pot continua săpăturile.

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În propoziţie sună bine, în teren lucrurile nu stau chiar aşa. Sunt cel puţin două aspecte care lasă mult de dorit. În primul rând documentaţia tehnică aferentă proiectului, realizată de către Direcţia de Dezvoltare Regională din cadrul Consiliului Judeţean Buzău, nu a prevăzut şi obţinerea din partea Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional (DCCPCN) Buzău a certificatului de descărcare de sarcină arheologică, în conformitate cu prevederile art. 36 al Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Chiar dacă arheologii buzoieni au formulat obiecţiuni referitoare la faptul că lucrările aferente realizării pasajului pot distruge iremediabil unele vestigii arheologice de importanţă naţională şi au propus încă de la debutul întocmirii studiului tehnic al proiectului realizarea unei pasarele în zona thermelor romane, care să permită punerea în valoare şi includerea vestigiilor respective în circuitul turistic, punct de vederea acceptat la acel moment nivelul C.J. Buzău, aceste lucruri nu s-au concretizat în forma finală a documentaţiei.

Totuşi, echipa de implementare a proiectului a iniţiat consultări cu specialişti din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie Buzău pentru protejarea vestigiilor arheologice din zona sitului, soluţia adoptată a fost construirea unui pasaj suprateran (proiectat realizat de către SC Consilier Construct SRL). În urma licitaţiei publice organizate de CJ Buzău, lucrările pentru construirea pasajului au fost adjudecate de către SC Conferic SRL Buzău.
Realizarea proiectului în forma aceasta duce la cel de-al doilea motiv de nemulţumire, venit de această dată din partea autorităţilor locale care s-au declarat dezamăgite de proiect, întrucât lucrarea supraterană peste termele de la Pietroasele obturează intrarea în curţile mai multor localnici. Constructorul a încercat să rezolve problema şi s-a apucat să construiască bretele, rampe, să mute porţi şi stâlpi de curent, ca să le creeze oamenilor intrări în curţi pentru maşini şi diverse altelaje. Lucrările neprevăzute, apărute la "Drumul Vinului" au ridicat însă valoarea finală a investiţiei cu aproximativ 2 milioane de lei (fonduri alocate exclusiv de Consiliul Judeţean Buzău).

Imagine cu thermele sub podul construit pentru Drumul Vinului

Cum o greşeală, naşte alta

Întrucât documentaţia tehnică era incompletă, iar şeful DCCPCN nu a sesizat acest aspect, cheltuielile pentru realizarea descărcării de sarcină arheologică nu au fost prevăzute în proiectul realizat de către Direcţia de Dezvoltare Regională. Muzeul Judeţean de Istorie Buzău a încercat a avansat soluţia realizării etapizate a operaţiunilor conexe, utilizând fondurile proprii prevăzute pentru alte activităţi, respectiv cele destinate pentru deschiderea unui nou şantier arheologic în localitatea Gherăseni, pentru care se obţinuse avizul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. O intenţie nobilă, dar nu prea ortodoxă, mai cu seamă că media locală a semnalat unele presiuni exercitate de factori de decizie din administraţia publică locală asupra arheologilor pentru executarea formală/superficială a cercetărilor preventive şi finalizarea rapidă a lucrărilor.
După ce nu a sancţionat abaterea produsă în 2009, în urma sesizării făcute de arheologi pentru modificarea proiectului Drumului Vinului, DCCPCN Buzău nu are de gând, cel puţin până în prezent săşi exercite atribuţiilor de control ce revin.

Nici Primăria din Pietroasele, cel de-al doilea factor important în protejarea acestui sit nu dă dovadă de exces de zel, dimpotrivă. Potrivit aceleiaşi Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice (republicată), autorităţile locale ar trebui să asigure paza situl arheologic. În incinta thermelor au fost depozitate diferite materiale, iar anexele locuinţelor din vecinătate sunt construite integral din blocuri de piatră, similare cu cele ale obiectivului pe care doar plăcuţă încearcă să îl protejeze speriindu-I pe cei interesati cu amenzi "de la 5 mil. la 250 mil." Oricum nimeni nu se jenează. Chiar şi la Primărie cu prilejul realizării lucrărilor de reabilitare a sediului din localitate au fost efectuate intervenţii neautorizate asupra Castrului roman.
Avertizările specialiştilor cu privire la faptul că lipsa pazei siturilor arheologice este de natură să creeze riscuri la adresa securităţii vestigiilor, cu atât mai mult cu cât în majoritatea siturilor straturile de cultură se află aproape de suprafaţa solului, fiind uşor accesibile unor persoane neautorizate.

Pietre din zidurile romane folosite de localnici la alte constructii

O lecţie de istorie din care nu am învăţat nimic 

În fond lecţia din trecut cu privire la tezaur nu a fost învăţătură de minte. Atunci Closca cu puii de aur a fost găsit în mod întâmplator de către doi meşteri pietrari, Ion Lemnaru şi Stan Avram, care erau angajaţi de către antreprenorul albanez Anastase Tarba Verusi. Cei doi meşteri extrageau piatra de la poalele masivului Istrita pentru ridicarea zidului Episcopiei Buzăului. Aceştia au descoperit piesele tezaurului prin simpla ridicare a unor blocuri de piatră, într-o alveolare. Deşi astăzi sunt recuperate şi cunoscute publicului doar 12 piese, cu o greutate totală de 19,820 kg, se pare ca iniţial tezaurul era compus din 22 de obiecte.

Cei doi pietrari au ascuns obiectele în podul casei. Se pare că cei doi au crezut că materialul din care sunt făcute obiectele este alamă şi au distrus un astfel de obiect încercând să facă o balama din el. Apoi cei doi ţărani au încercat să vândă unele piese, întregi sau sparte. Un an mai târziu, în 1838, antreprenorul albanez Verusi reuşeşte să ia o bucata dintr-un obiect al tezaurului spre a o prezenta unui bijutier din Bucuresti. Se pare ca a luat un fragment de colan, cu inscriptie, dispărut astăzi fără urmă. La puţin timp Verusi a reusit să cumpere de la ţărani întregul tezaur pe suma de 4000 de piaştri, banii primiţi de la statul roman pentru refacerea unui pod afectat de viitură. Noul proprietar spre a nu atrage atenţia asupra sa şi a tezaurului, a luat decizia de sparge piesele. Astfel a fost tăiată cu toporul tipsia de aur în patru bucăţi; tezaurul a fost apoi ascuns undeva în apropierea santierului de la podul de la râul Câlnău. În încercarea de a ascunde existenta tezaurului, Verusi a greşit prin faptul ca nu a dat importanţă pietrelor preţioase care s-au împrăştiat prin curte odată cu spargerea pieselor. Acestea au fost strânse cu matura şi aruncate în drum. De aici şi până la a alfa autorităţile despre întreaga poveste nu a fost decât un pas. Până şi prevederile Regulamentelor Organice făceau referiri clare la patrimoniul naţional, tezaurul era încă de la descoperire, proprietate a statului român şi trebuia predat autorităţilor. Toţi cei implicaţi în acest proces de tăinuire a tezaurului au fost arestaţi şi judecaţi. În 1839 procesul s-a încheiat pentru ca s-a considerat ca piesele au fost recuperate (doar 12 din totalul de 22). Din toată istoria această se remarcă un personaj: arendaşul Ghita a fost condamnat la doi ani de detenţie. După ieşirea din închisoare el a avut o evoluţie spectaculoasă din punct de vedere financiar: şi-a achizitionat importante suprafeţe de vie în judeţul Buzau, moşii şi a ridicat un impozant hotel în oraş. Se pare că el l-a şantajat pe Verusi primind de la el un numar de piese. Chiar şi Verusi nu a dat totul la stat, pentru că el devine unul dintre cei mai importanţi antreprenori în lucrări de construcţie din ţară.

În momentul găsirii sale până către finele secolului al XIX-lea tezaurul de la Pietroasele a fost cel mai mare tezaur de aur din lume descoperit la vremea aceea - încă nu se descoperise mormântul lui Tutankamon. Studierea sa este legată de numele lui Alexandru Odobescu, cel care a publicat lucrarea ''Le trésor de Petrossa'' în trei volume dintre care primul a apărut în anul 1889, iar ultimele două după tragica moarte a cercetatorului, în 1896 şi respectiv 1900.

Acesta a datat tezaurul în acelaşi secol IV d. Hr. atribuindu-l regelui vizigot Athanaric. Luând în considerare faptul că această descoperire s-a făcut într-o epocă în care plasarea "in situ" a unui obiect nu era nici măcar la stadiu de idée se poate accepta ideea că piesele ce compun Tezaurul de la Pietroasele au fost îngropate undeva în jurul anilor 376 - anul invaziei hunilor la nordul Dunării şi 380 - anul retragerii lui Athanaric în Imperiul Roman. Cel mai probabil piese sunt de provenienţă orientală, prelucrate în atelierele romane din Antiochia sau chiar in Constantinopolul şi reprezintă un dar al lui Iulian Apostatul (331 - 363) făcut lui Athanaric. Aceasta era o practică larg răspândire în lumea romană, mai ales începând cu sec. I d. Hr.
Întreaga povestea a tezaurului este o istorie recentă şi tragică a ceea ce se poate întâmpla cu o valoare inestimabilă, datorită intereselor mici şi perene ale oamenilor. Lipsa de pază a unui asemenea monument nu înseamnă doar dispariţia unor pietre din zid, ci şi a obiecte importante.

Totodată, degradarea şi deteriorarea patrimoniului arheologic, accentuată şi de neadoptarea unor măsuri concrete de eficientizare a lucrărilor de specialitate la situl arheologic în cauză, poate duce la pierderea unui potenţial turistic important.

Historia face şi investigaţii

Apariţia acestui articol pe site-ul ziarului Adevărul se datorează declaraţiilor domnului consilier superior Preda de la Directia de Cultură, Culte şi Patrimoniu din Buzău. Acesta a considerat că revista Historia, locul unde ar fi trebuit să vadă lumina tiparului această tristă poveste a unuia dintre cele mai importante monumente istorice din perioada secolului al IV-lea, din stânga Dunării, nu are ca obiect de activitate investigaţia jurnalistică pe teme de istorie şi patrimoniu.

Voiam să vă întreb câteva lucruri referitoare la sitului de la Pietroasele, în ce stare se mai află?

Situl de la Pietroasele încă nu s-au încheiat săpăturile, acolo sunt mai multe locuri în care se sapă, nu ştiu dacă eu aş fi în măsură să vă spun. De ce nu încercaţi să vorbiţi cu cei care efectiv conduc şantierul arheologic.

Întrebarea mea era legată în primul rând de acel drum care se face pe deasupra. Pentru că „drumul vinului" cum îi spune acolo ar fi trebuit să fie un drum care să înlesnească accesul la zona turistică, dar efectiv parcă îngroapă zona asta turistică, nu, pentru că efectiv trece peste thermele romane?

Păi dacă nu era drumul ăsta arcuit peste ceea ce se vede acum nu s-ar fi văzut niciodată. S-a realizat podul acolo pentru că săpătura s-a extins şi dacă n-a existat posibilitatea asta să se facă drumul, nu s-ar fi putut face nici săpătura.

Dar înţeleg că au fost ceva probleme cu documentaţia la acest proiect, întrucât nici bugetul prevăzut pentru descărcarea arheologică nu era prevăzut în acte? Cel puţin aşa susţin cei de la Muzeul Judeţean de Istorie.

Eu nu înţeleg, dumneavoastră faceţi o anchetă. Eu nu ştiu dacă Revista „Historia" are o treabă, scrie despre situl în sine sau despre problemele pe care le-a avut domnul Constantinescu cu drumul şi cu cercetarea dumnealui.

Cred că Revista Historia se preocupă de probleme de istorie! Şi investigaţia jurnalistică este un tip de articol, nu credeţi?

Păi problema pe care o puneţi dumneavoastră sună un pic altfel, sună a cotidian care nu caută să ... nu ştiu, în fine, dacă vreţi să aflaţi lucruri de genul acesta, îl căutaţi pe domnul director sau pe domnul Constantinescu, care efectiv e responsabil de ce a făcut acolo şi lămuriţi aspectele astea, care sunt un pic mai delicate şi nu cred că fac, sincer vă spun părerea mea personală, obiectul revistei dumneavoastră. Acum dumneavoastră puteţi să scrieţi acolo ce vreţi, dar eu nu sunt abilitat să vă dau informaţiile astea cu banii şi aşa mai departe.
Nu vă întrebam de bani, vă întrebam de documentaţie, dar dacă nu puteţi să-mi răspundeţi şi să aveţi o poziţie oficială a Direcţiei de Cultură, nu e nici o problemă. Vă mulţumesc pentru cele declarate.

N-aveţi pentru ce."

Pe directorul al Direcţiei de Cultura, Culte şi Patrimoniu Buzău, preotul Constantin Cătoi, l-am căutat în câteva rânduri, dar nu am reuşit să stăm de vorbă cu domnia sa.

Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO

Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultimul deceniu, cu privire la creştinismul timpuriu de pe teritoriul ţării noastre, are în prim plan cetatea romană de la Halmyris din Dobrogea, aflată la 2 km de localitatea Murighiol.În 2001, cercetătorii descopereau cele mai vechi moaşte creştine din spaţiul românesc, aparţinând unor martiri ucişi în timpul împăratului roman Diocleţian, în anul 290.

Click aici pentru mai multe fotografii


Dobrogea este una dintre cele mai cosmopolite regiuni ale statului român, cu o istorie aparte, paralelă cu cea a celorlalte provincii româneşti, însă moştenirea lăsată nouă ţine de asumarea şi păstrarea religiei creştine. În Scythia Minor (Dobrogea) şi Moesia Inferior (Bulgaria) au rezidat centrele episcopale de convertire şi coordonare a misionarilor care au creştinat pe protoromâni.

Prin descoperirile din ultima perioadă făcute la Halmyris, mai exact cripta de sub altarul Bazilicii Episcopale, se atestă faptul că şi aici era un centru episcopal.

Săpăturile arheologice începute în 1981 au relevat continuitatea vieţii în această zonă încă din prima jumătate a epocii fierului, corespunzând perioadei getice (sec. IV-I î. Hr.), când localitatea a primit numele grecesc Halmyris. În perioada romană timpurie (sec. I-III d. Hr.) a fost construită prima fortificaţie din piatră, staţie a flotei dunărene „Classis Flavia Moesica”, iar în epoca romană târzie (sec. III-VII), castrul militar se transformă într-un important oraş înconjurat de ziduri de apărare, în interiorul cărora s-au construit clădiri administrative, civile şi o bazilică. Dovezi găsite sub altarul Bazilicii Halmyris atestă urbea ca Episcopie a Scythiei Minor la sfârşitul secolului al V-lea. Lângă cetate se găseşte aşezarea civilă de epocă romană, atestată prin mai multe inscripţii (unice în Imperiul Roman) care menţionează „Vicus Classicorum” (Satul marinarilor), aparţinători ai flotei dunărene mai sus menţionate. Ulterior, atacurile avaro-slave din secolul al VII-lea au condus la abandonarea oraşului.

Revenind la importanţa spirituală a locului, cel mai important element descoperit odată cu moaştele este inscripţia din interiorul criptei. Aceasta identifică osemintele ca aparţinând preotului Epictet şi monahului Astion, a căror viaţă şi pătimire este prezentată în Acta Sanctorum: „martiri ai Halmyrisului din Scythia”.
La zece ani de la excepţionala descoperire, măsurile de conservare şi valorificare turistică fie lasă de dorit, fie lipsesc cu desăvârşire. Abia în anul 2006 au fost întreprinse primele acţiuni de conservare a importantelor decoraţiuni pictate în interiorul criptei: ridicarea unei construcţii de lemn deasupra bazilicii. Însă este greu de explicat cum într-un interval de zece ani nu s-a întreprins nimic pentru înlocuirea stratului „protector” de stuf de deasupra criptei cu un sistem capabil să reţină praful şi zăpada.

Cât priveşte construcţia unui microclimat, care nu doar să protejeze, dar să şi facă accesibilă vizitarea locului în bune condiţii de către turişti, este greu de crezut că se va petrece curând; aceasta, pentru că notele predominante vizavi de monument sunt zgârcenia autorităţilor şi indisponibilitatea specialiştilor capabili să realizeze un proiect în acest sens. Dacă am spune că fondurile sunt dirijate spre alte obiective de o mai puţină importanţă ni s-ar putea obiecta că monumentul mai poate fi găsit pe hartă şi că urme ale decoraţiunilor şi ale inscripţiei pictate încă mai pot fi văzute în interiorul criptei paleocreştine de la Halmyris. Înţelept ar fi însă să ne mândrim cu acţiunile noastre, şi nu cu lucrurile datorate şansei.

Material apărut în Historia, nr. 117, Septembrie 2011

Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Dac-ar fi ca din istoria Bucureştilor să ştergem bisericile şi hanurile – adesea cele două tipuri de clădiri fiind integrate chiar într-un ansamblu – ar însemna să dăm uitării adevărata poveste a actualei Capitale a României. 

Lăsând deoparte actul de atestare a Bucureştilor din timpul lui Vlad Ţepeş, precum şi legenda ciobanului Bucur, vedem că oraşul care va lua locul Târgoviştei drept capitală a Ţării Româneşti, apoi a Principatelor Unite şi, în final, a întregii Românii s-a născut ca un târg şi punct întărit la intersecţia drumurilor ce veneau dinspre Giurgiu spre Braşov sau Moldova şi invers.

Click aici pentru mai multe fotografii


Ajuns capitală, atât prin bunăvoinţa arătată de unii domni, care au zidit şi o curte domnească, cât şi prin firmanul turcesc din 1659, oraşul şi-a afirmat poziţia de cel mai important centru cvasi-liber din apropierea a trei mari imperii. De aceea, cu cât situaţia Ţării Româneşti a devenit mai încurcată în relaţiile internaţionale, cu atât numărul hanurilor bucureştene a crescut, acestea fiind mai mult decât locuri în care se adăposteau negustorii. Aici, la un pahar de vin, pe lângă discuţiile despre afaceri şi politică, se plănuiau schimbări, revolte şi jafuri. Era o certitudine faptul că prin hanurile Capitalei mişunau agenţii diverselor puteri interesate de zona Balcanilor.
Hanul Solacolu (Solacoglu) este, probabil, unul dintre locurile reprezentative din această categorie. Undeva pe Calea Moşilor, la numărul 132-134, fraţilor Solacoglu construiau chiar în anul Unirii Principatelor un han de lux, uşor exclusivist, dar într-o arhitectură bucureşteană autentică. În scurt timp, aici veneau negustori cu stare şi străinii de vază aflaţi în tranzit prin oraş. Făcând un exerciţiu de imaginaţie şi ignorând starea avansată de degradare a complexului, putem vedea cum pe cele două porţi mari ale hanului, unicul care menţine stilul arhitectonic în formă de „U”, intrau şi ieşeau trăsuri de lux.
Deşi în zilele noastre tencuiala faţadelor este prăbuşită, zidurile crăpate, şirul celor douăzeci de ferestre de la etaj rămase demult fără geamuri, scările din lemn dezmembrate şi acoperite de mormane de gunoi, edificiul prezervă detalii inedite, cum ar fi prispa cu geamlâc, unică în Bucureşti. Mărturie a celor de mai sus, cu privire la activităţile politice şi de lobby duse odinioară între pereţii acestui han, stă o plăcuţă comemorativă, care aminteşte că acolo a locuit Liuben Caravelov, lider al emigraţiei revoluţionare bulgare în ajunul Războiului de Independenţă. Informaţia cu pricina ar sări poate mai repede în ochii trecătorilor dacă placa nu ar fi murdărită de o inscripţie mare, roşie: „GOGU”.
Chiar dacă i-a fost afectată autenticitatea, clădirea are o certă valoare de resursă culturală capabilă să ilustreze atât influenţe ce aparţin stilului „eclectic timpuriu”, cât şi elementele caracteristice arhitecturii epocii. Din cererea de construcţie scrisă în română cu litere chirilice şi din planurile originale păstrate la Arhivele Naţionale, aflăm că fraţii Solacoglu doreau „să ridice un cat deasupra prăvăliilor în fiinţă, cu această ocazie schimbând şi tocurile uşilor şi ferestrelor construcţiei ce aveau faţa la Strada Moşilor”. Clădirea urma să aibă pivniţe, prăvălii la parter şi patru apartamente la etaj.
Construcţia a fost afectată de un incendiu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi-a păstrat caracterul de locuinţă până spre sfârşitul anilor ’80, când a fost în pericol de demolare. În 1997, aflată încă în proprietatea Primăriei Generale, a fost introdusă în Planul Naţional de Restaurare pentru reabilitarea centrului istoric, însă nimic concret nu s-a întâmplat.
Clădirea hanului a fost retrocedată în 2003 urmaşilor familiei Solacoglu, iar „chiriaşii” (mai multe familii de romi ce derulau aici o serie de activităţi infracţionale, mai ales prostituţie) au fost evacuaţi în noiembrie 2007. Atunci s-a vorbit mult despre un proiect de restaurare şi reabilitare, care viza conservarea arhitecturii clasice şi consolidarea clădirii şi care, conform specialiştilor, ar putea avea drept finalitate şi utilizarea rezidenţială şi integrarea în programul de turism cultural, costul lucrărilor fiind estimat la suma de 1,5 milioane de euro. Însă până şi dezinsecţia, deratizarea sau colectarea gunoiului au rămas la stadiul de proiect.

Ştefan cel Mare pe înţelesul PCR

Pelicula lui Mircea Drăgan, „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este continuarea poveştii din filmul „Fraţii Jderi“, regizat de acelaşi artist cu un an mai devreme. Ea apare exact în momentul în care se comemorau 500 de ani de la bătălia de la Vaslui şi prezintă o imagine a lui Ştefan cel Mare foarte aproape de manualele şcolare şi de discursul istoric de la acea dată.


Deşi filmul prezintă doar o scurtă secvenţă din domnia marelui voievod, cea cuprinsă între 1469 şi 1475, aceasta e plină de clişeele şi erorile istorice consacrate de discursul istoriografic aprobat de PCR. Există dovezi istorice că expresii precum „sunt voievod român“, „Ţara Românească este ţară soră şi prietenă“, „voievodul Vlad Ţepeş este prietenul nostru“, „ţara Moldovei este poarta Europei“ sunt doar afirmaţii romantice sau comuniste, care nu îşi au locul în contextul veacului al XV-lea.

Actorul Gheorghe Cozorici (1933-1993), în rolul lui Ştefan cel Mare

În realitate, ideea românismului nu îl inspira pe liderul moldovean. De altfel, nici nu îşi punea problema în termenii aceştia. Pentru el, Moldova în sine era statul pe care trebuia să îl apere. Se ştie că în campania pomenită în film, cea din 1475 a lui Suleiman Paşa, alături de trupele otomane, a mărşăluit în Moldova şi un contingent numeros de soldaţi munteni.

De asemenea, lecţia de istorie dată lui Mahomed al II-lea despre strămoşii poporului român – dacii şi romanii – este puţin cunoscută de trăitorii acelor vremuri şi chiar nesemnificativă, însă deosebit de importantă pentru spectatorii din 1975, care trebuiau să ştie că sunt urmaşii unor „soldaţi viteji şi de temut“.

În plus, afirmarea comunismului naţionalist aduce în prim-plan un Ştefan cel Mare care se manifestă ca un filozof naţionalist, constituţional şi iertător, nu aşa cum îl descrie Ureche în letopiseţul său: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu (judecată n.r.). Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.“

Ceea ce mai putem remarca, cel puţin în pelicula „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este faptul că Ionuţ Jder îndeplineşte rolul de spion, care ajută la apărarea statului. În cele peste 4 ore de film, dacă luăm în considerare şi filmul „Fraţii Jderi“, sunt respectate cu stricteţe directivele PCR emise în Tezele din Iulie 1971, prin care România socialistă intra în rândul lumii comuniste.

Prin acest discurs al lui Ceauşescu s-a realizat o minirevoluţie culturală, lansând o ofensivă neo-stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist şi atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Se cerea o conformare strictă, ideologică, în ştiinţele umane şi sociale. Competenţa şi estetica urmau să fie înlocuite de ideologie, iar cultura urma să devină iarăşi un instrument al propagandei politico-ideologice.

Poate de remarcat este faptul că în rolul principal – al lui Ştefan cel Mare – a fost distribuit Gheorghe Cozorici, un actor mai mic de înălţime, ceea ce se potriveşte cu relatările cronicarilor şi care contrastează cu imaginile promovate eronat de unii artişti, nu numai comunişti, în care voievodul moldovean apare de-a dreptul uriaş.

Pelicula nu face altceva decât să continue proiectul Epopeei naţionale, de ilustrare a istoriei neamului în conformitate cu cerinţele partidului, anulându-se, pe de-o parte, din punct de vedere artistic, şi, pe de altă parte, promovând la scară de masă discursul istoric aprobat de liderul statului.
Mai citeşte:
De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?
De unde avea Ştefan bani?
Ştefan cel Mare în bătălia politică din Republica Moldova

Acest articol a apărut în revista Historia

Filmul „Moromeţii”: Mină de aur, nefolosită de comunişti

Pelicula „Moromeţii”(1987), în regia lui Stere Gulea şi avându-l în rolul principal pe Victor Rebengiuc, ar fi putut deveni un vârf de lance al propagandei comuniste, date fiind o serie de elemente care distrug familia ţărănească tradiţională, prezente în romanul lui Marin Preda. În schimb, „proiectul” a eşuat lamentabil pentru sistemul de atunci într-o capodoperă artistică a cinematografiei româneşti.


Urmărind reacţiile criticilor după apariţia peliculei lui Stere Gulea, se va vedea că mulţi dintre ei sunt puţin încurcaţi în a se exprima despre noua producţie. La momentul acela, filme despre ţărani existau. Unul dintre prototipurile impuse de literatură era Ion, al lui Liviu Rebreanu, ecranizat în 1979.

Filmul Moromeţii era însă sec din punct de vedere propagandistic. Faptul că nu sunt folosite de propagandă numeroase realităţi descrise în roman – că modificările sociale din anii interbelici au afectat ţărănimea, că efectele crizei economice din 1929-1933 au fost resimţite din plin de ţăranul care trăia în anii de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, că evenimentele şi transformările politice radicalizau până şi viaţa sătească, ajungând să escaladeze în violenţe – denotă o cu totul altă viziune artistică decât cea recomandată de partid şi de liderul acestuia.



Filmul este conceput pentru un public care nu a trecut prin comunism şi care este familiar sau măcar informat corect despre evenimentele desfăşurate înainte de 23 august 1944. Din acest motiv, Moromeţii a fost greu de „criticat” la momentul apariţiei. Cele două planuri recurente de interpretare critică folosite la acel moment au fost cel spiritual, contemplativ, artistic, şi cel epico-elogiativ la adresa lui Marin Preda. Criticul Tudor Caranfil îi oferea o notă aparte lui Ilie Moromete, în interpretarea lui Victor Rebengiuc, „zguduitor în tăcerile sale, deşi excesiv de cerebral”.

Firul epic al poveştii lui Marin Preda este respectat de pelicula lui Stere Gulea. Pe fondul unor mutaţii sociale, care se vor dovedi ireversibile, filmul urmăreşte destrămarea unei familii ţărăneşti tradiţionale. Încercarea autoritară şi disperată a capului familiei, Ilie Moromete, de a ţine pe loc această realitate, eşuează. Cu transformarea lui Moromete, începută la finalul filmului, dispare un prototip social care a reprezentat secole de-a rândul societatea românească şi, de asemenea, se pierde şi o identitate.

De ce satul Talpa, şi nu Siliştea Glumeşti


Deşi multe dintre lucruri ar fi putut să servească bine partidul, ca atacuri indirecte la regimul burghezo-moşieresc, pelicula s-a dorit a fi un film de artă. Din acest motiv s-a apelat la tehnica alb-negru, care impregnează cu atenţie jocul de lumini şi umbre în minţile spectatorilor. Totuşi, filmările nu au fost lipsite de peripeţii. Stere Gulea a fost întrebat la puţin timp după lansarea filmului de ce a ales satul Talpa din Teleorman, şi nu Siliştea Gumeşti (localitatea de baştină a lui Ilie Moromete).

Răspunsul regizorului reflectă tocmai acea schimbare, marcată de film: „Pentru simplul fapt că actuala configuraţie a satului de baştină al scriitorului (pentru romanul Moromeţii, Marin Preda îl are ca model pe tatăl său, Tudor Călăraşu – n.r.) nu mai are nimic de-a face cu satul descris de el. Chiar Marin Preda spune în Imposibila întoarcere: «…ăsta nu e satul meu». După ce am văzut mai multe sate, am ales – pentru filmare – satul Talpa, tot din Teleorman”.


Problema cea mai mare a fost reprezentată de alegerea actorului care să-l interpreteze pe Ilie Moromete. Iniţial, Stere Gulea a vrut să-l distribuie pe Gheorghe Dinică în rolul lui Moromete, iar Victor Rebengiuc trebuia să fie Dumitru al lui Nae. Însă Dinică a refuzat şi Gulea a tot căutat o soluţie salvatoare. „Poate Gheorghe Dinică l-ar fi abordat altfel pe Ilie Moromete, cu o ironie mai acidă. Însă dramatismul pe care îl are personajul în filmul meu este dramatismul pe care i l-a dat Rebengiuc”, a povestit regizorul. Pe cât de firească pare această alegere pentru spectatori, pe atât de bizară a fost ea pentru citadinul Victor Rebengiuc, care era pus în situaţia să întruchipeze arhetipul ţăranului român, în condiţiile în care prima sa legătură cu ţăranii era reprezentată de bunicul actorului: „Bunicul nu era ţăran, dar era prima generaţie venită la oraş, un fel de Paraschiv”. Cum a reuşit atunci Victor Rebengiuc să fie Ilie Moromete? A uitat că personajul pe care trebuie să-l interpreteze este ţăran: „Am fost sărac de dimineaţa până seara... Nu ştiu cum e ăla un ţăran, aşa că am uitat că era vorba de un ţăran. Am jucat numai un om care are probleme.


Necazurile lui Moromete cu familia, cu recolta, cu fonciirea, cu Nilă, cu Paraschiv, cu Catrina, cu Bălosu, cu salcâmul sunt problemele unui om şi ele trebuiau rezolvate. Am uitat cu desăvârşire că Ilie Moromete este prototipul ţăranului român. L-am jucat cum am ştiut mai bine pe Moromete, un om cu o familie grea şi cu probleme”. Sărăcia locuitorilor şi problemele lui Ilie Moromete au devenit, astfel, factorii catalizatori care l-au marcat pe actor şi şi-au pus amprenta asupra imaginii lui Ilie din film. Şi, deşi la începutul filmărilor Rebengiuc a fugit la Bucureşti, ulterior, rolul i-a devenit foarte drag. Se pare că Leopoldina Bălănuţă a avut o contribuţie la întoarcerea actorului la „locul faptei”; ea a fost cea care l-a convins să-şi ducă rolul până la capăt.

Articol publicat în Historia nr. 107

Un an de Historia ... o dezamăgire profundă

Privesc fereastra de post si ma gandesc... Sunt dezamăgit, doar atât. Mă crucesc zilnic de ignoranţa, prostia și tupeul de care mulţi născuţi în ţara asta dau dovadă în mod curent.

Poate o să vi se pară că încă unul care disperă pe blogul lui... Oricum suntem o nație de plângăcioși, nu? Și totuși am încercat în ultima perioadă la publicația la care lucrez să caut păreri noi de vedere asupra istoriei și a unor evenimente simple în aparență despre trecutul acestui popor. M-am lovit de zeci si sute de păreri și comentarii care îmi dau serios de gândit.

Înainte de a vă expune concluziile la care am ajuns la aproape un an de Historia am să vă dau câteva linkuri la unele din cele mai recente și vehement criticate materiale:


Ceauşescu: Dacia, suficient de bună pentru idioţi! - VIDEO
Vlad Ţepeş: subiect al manipulării, de peste 500 de ani
«Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»
Ce vrem noi de la Vlad Ţepeş?

Tot citind reacțiile și comentariile de orice fel am început să cred că regimul de care am crezut că am scăpat a supraviețuit și își va lăsa atânc ampreanta asupra românilor. E suficient doar să te fi născut aici și ești contaminat. Lăsând pentru la sfârșit considerațiile de ordin personal am câteva concluzii pe care aș vrea să le scriu...
1) Mulți nu înțeleg că prin demitizare nu se caută devalorizarea unui personaj anume.
2) La fel de mulți se așteaptă ca fiecare articol să îi întărească convingerile indiferent cât de adevărate sau false ar fi acestea.
3) Societatea românească de azi e atât de debusolată încât i se pare că o discuție obiectivă pe o temă istorică este imposibilă. Valorile trecutului adevărate sau improvizate, de un regim sau de altul pentru legitimarea puterii ori a unui discurs politic anume, sunt printre puținele elemente de mândrie de sine  pe care un român le mai are. Bombardamentul mediatic ce relatează evenimente neplăcute pentrecute în afara granițelor noastre cu concetățeni nu trag un semnal de alarmă, decât celor care vor să plece și întâmpină un val de xenofobie din partea țărilor gazdă. În schimb identitatea de grup, cel puțin cea din prezent este puternic zbuciumată! În condițiile în care o discuție despre strămoși îi plasează pe cei mai mulți dintre aceștia din urmă cam pe aceeași treapta ca emigranții de azi în ochii străinătății, ultima redută de mândrie națională este puternic apărată.
4) Fatalitatea este o conditie a destinului romanesc. Si cei mai multi gandesc in aceasta groaznica paradigma. Cresterea interioara devine un subiect tabu, din moment ce abia suntem la nivelul satisfacerii nevoilor primare.
5) Există o încrâncenată concentrare asupra universului minuscul în care trăim încât ratăm tot ce se petrece în jur. Nu zărești pic de zâmbet pe fețele posace ale oamenilor. Doar din când în când formalul rânjet pe care doi cunoscuți și-l afișează ca semn de respect.
6) În România nu se poate vorbi de relaxare, de bucuria de a trăi, de a munci, de calm sau de înflăcărare creatoare. Teama de a fi furat, bătut, molestat sau doar înjurat face parte din viața cotidiană. Mai mult chiar, înjurătura de o formă de putere. Am considerat că posibilitatea de a discuta pe un forum sau de a comenta un articol îți dă o putere mai mare de exprimare. Poti să spui lejer acolo că ești manager a unui firme franco-canadiene sau președintele SUA, nimeni nu te verifică și violența limbajului poate atinge cote monstruase pe web. Totuși dincolo de asta acelasi lucru se poate vedea și pe stradă.
7) Munca are o atât de proastă reputație aici! Un prieten care a fost promovat de curand avea o revelatie... Cand muncea 12 ore pe zi si alerga in toate directiile era prost platit si isi lua toate capacele, de cand a ajuns sef lureaza cam 6 ore, diferenta e ca ia triplu salariu și credeti ca are vreo responsabilitate ... da, teoretic daca ceva nu merge bine el ar raspunde ... daca in schimb e groasa stiti cine pleaca primul? Ala care e angajat pe fosta lui pozitie. Si el zice ca e un caz fericit, că a promovat si știe cu ce se mănâncă ceea ce face, dar îmi povestea de un coleg de/al său că dacă s/ar împâmpla ceva și toți oamenii din departamentul de care raspunde ar fi beti într/o zi acel individ, sef de altfel nu ar fi capabil sa faca nici macar munca celui mai prost platit am de acolo...

În fine povesti cu doză amară de adevăr!