A plecat cumva Elodia cu Mihai Viteazul?

Am citit azi articolul unei colege breaslă (fostă colegă de facultate) cu sufletul la gură şi cu gura până la urechi. Subiectul - ambiţia primăriţei Craiovei să-l aducă pe Mihai Viteazul acasă în Bănie.

Lia Olguţa Vasilescu, a anunţat săptămâna aceasta, că vrea să aducă osemintele lui Mihai Viteazul la Craiova, de unde ar fi plecat, în opinia ei, "ideea unirii" din anul 1600. Propunerea primarului îi face să zâmbească însă pe istorici şi i-a făcut să reacţioneze pe preşedinţii de consilii judeţene Cluj, Dâmboviţa şi Prahova, din moment ce doar capul domnitorului se păstrează la Mânăstirea Dealu, restul corpului fiind îngropat într-un loc rămas neidentificat.

Cât de "bine" arată patrimoniul UNESCO din Maramureş: pericole şi neajunsuri

Discuţiile cu privire la starea monumentelor aflate în patrimoniul UNESCO iscate recent în urma declaraţiilor făcute de ministrul culturii, Mircea Diaconu, sunt departe de a fi noi. Domnia sa a ales să se refere doar la situaţia siturilor arheologice de la fortificaţiile dacice din Munţii Orăştie, însă aşa cum am arătat şi în articolul „Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina", mai sunt multe de făcut chiar şi acolo unde lucrurile arată mai bine. Pentru a continua discuţia tocmai despre aceste edificii care ar trebui să fie etalon pentru patrimoniul cultural românesc, ne vom opri atenţia de această dată asupra Bisericilor de lemn din Maramureş.

 

Lăudate de turişti, care au rămas profund marcaţi de frumuseţea şi spiritualitatea puternică a acestor locuri, bisericile din lemn din Maramureş, aflate sub statut UNESCO, nu se găsesc într-o stare de colaps sau de degradare avansată, precum alte edificii de patrimoniu din România, însă sunt lucruri care trebuie remediate.

Cele opt locaşuri alese în Lista Patrimoniului Mondial (LPM) sunt reprezentative prin vechime, poziţie şi mediu, stil arhitectonic, tehnică de construcţie, pictură interioară şi stare de conservare, şi definesc bisericile din lemn din Maramureş ca un ansamblu arhitectural de valoare universală excepţională. Sunt exemple ale unui tip de construcţie conturat în secolul al XVII-lea, fruct al creaţiei colective, de cele mai multe ori anonime, dar având un geniu creator indiscutabil.
Ele au fost alese cu intenţia de a scoate la iveală principalele biserici din lemn din această regiune: şase dintre ele definesc biserica maramureşeană clasică, una (cea de la Rogoz), reprezintă bisericile de tip nord transilvan şi una (cea de la Plopiş), tranziţia între cele două. 

Ce aduc nou patrimoniului mondial nişte biserici de lemn
Bisericile din lemn din Maramureş reprezintă sinteza fericită dintre elemente de arhitectură majoră din Europa Răsăriteană şi Apuseană, la care se adaugă sinteza dintre planul de origine bizantină şi formele gotice care se înfăţişează sub forma unei arhitecturi originale autohtone, unice atât în România, cât şi în Europa. Toate elementele constituiente concură la crearea aspectului de monumentalitate al acestor biserici, deşi spaţiul interior este conceput la scară umană. Tocmai din acest motiv, ele sunt recunoscute ca veritabile catedrale din lemn.

Aşa cum aminteam şi în articolul despre bisericile pictate din nordul Moldovei, periodic monumentelor UNESCO li se întocmeşte un raport de monitorizare. Ultimul s-a făcut anul trecut, însă nu a fost încă publicat. Bazându-ne pe ultimul raport de acest fel (întocmit în 2006) publicat, care amintea o serie de probleme, am pornit să vedem care este starea acestor monumente. Abia aşteptăm publicarea raportului întocmit anul trecut pentru a ni se confirma sau nu informaţiile văzute pe teren de noi şi pe care vi le prezentăm.

În spatele numelui generic de „bisericile de lemn din Maramureş" se ascund aproape 100 de locaşuri de cult. Cele opt incluse în LPM sunt: biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului" din Bârsana, biserica „Sfântul Nicolae" din Budeşti, biserica „Preacuvioasa Paraschiva" din Deseşti, biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Ieud, biserica „Sfinţii Arhangheli" din Plopiş, biserica „Sfinţii Arhangheli" din Şurdeşti, biserica „Preacuvioasa Paraschiva" din Poienile Izei şi biserica „Sfinţii Arhangheli" din Rogoz. Considerăm că, întrucât se cunosc puţine elemente despre aceste monumente, o enumerare a celor opt ar fi insuficientă. De aceea, înainte de a prezenta problemele cu care se confruntă fiecare vom include un scurt istoric. În afară de problemele semnalate fie de noi, fie de raportul din 2006, am mai urmărit un element: măsurile de prevenire a stingerii incendiilor. Două au fost motivele care ne-au determinat să ne gândim şi la acest aspect: 1. bisericile sunt construite în întregime din lemn şi sunt relativ izolate, fiind amplasate în zone mai greu accesibile; 2. incendiul de la biserica din lemn Gialacuta, jud. Hunedoara (monument de categoria A, construit în secolul XVI, care a ars ca o torţă fără ca nimeni să poată face ceva chiar în primăvara anului curent).

La biserica de la Bârsana nu există nici măcar un drum

Prima şi cea pe care raportul din 2006 o consideră „imaginea cea mai dezolantă dintre toate cele opt biserici înscrise în LPM" este locaşul ortodox cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică" din satul Bârsana. Atestarea documentară a satului datează din 1326, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, dă satul lui Stan Bârsan. Edificiul a fost construit în 1720, după ce în 1717 tătarii au devastat şi incendiat satul. A fost ridicat pentru a servi drept biserică de mănăstire ortodoxă. În perioada 1800-1806 a fost transferată pe amplasamentul actual şi făcută biserică de mir. Puţin timp după acest transfer a fost pictată de meşterul Toader Hodor din Vişeul de Mijloc, ajutat de Ioan Plohod din Vladimireşti. La strămutarea pe actualul amplasament bisericii i s-a adăugat un pridvor structurat pe două niveluri (soluţie arhitecturală rară la bisericile de lemn).

În 2006, toată lumea era nemulţumită de faptul că restaurarea picturii dura deja de foarte multă vreme, însă azi este încheiată. Problemele remarcate atunci la soclul de piatră de la absida altarului, precum şi drumul de acces, parcarea şi grupurile sanitare nu sunt rezolvate. De asemenea, învelitoarea din lemn prezintă urme de degradare pe partea sudică. Cele prevăzute în raportul din 2006 se menţin: „accesul se face prin curtea unui localnic, iar uliţa spre aceasta nu oferă condiţii de parcare." Grupurile sanitare au rămas tot în plan. În plus, instalaţiile electrice sunt mai mult sau mai puţin improvizate, iar paratrasnetul, deşi nu suntem experţi, nu prea pare a face faţă unor eventuale fenomene meteo. Nu există niciun fel de hidrant sau sistem de semnalizare a incendiilor. Nu există taxă de intrare şi nici pază, dar cine s-ar obosi ajungă până acolo.

Biserica din Budeşti, noroc că e lângă Primărie
Biserica din lemn din Budești Josani este datată în 1643, fiind considerată o construcție „magnifică" pentru epoca sa. Nu a fost niciodată modificată sau extinsă şi este un exemplu de arhitectură tipică pentru zona Maramureşului istoric. În 1762 pictorul de fresce Ioan Polehalschi zugrăveşte pronaosul, naosul, iconostasul şi o parte din icoane, iar în anul 1832, meşterul Ioan Opriş pictează peretele şi bolta altarului. Lăcaşul are hramul „Sfântului Nicolae" încă din anul datării sale. În prezent, biserica serveşte cultului greco-catolic, însă între 1990 şi 2009 au existat dispute cu privire la proprietate. Edificiul s-a aflat din anul 1948 în posesia Bisericii Ortodoxe Române, după ce regimul comunist a interzis cultul greco-catolic. Lăcașul a fost revendicat cu succes de Biserica Greco-Catolică după 1989, iar în data de 4 decembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de Parohia Română Unită Budești împotriva Parohiei Ortodoxe Române Budești și a obligat-o pe aceasta din urmă să-i predea edificiul. În ceea ce priveşte raportul de monitorizare din 2006, făcut pentru bisericile din lemn înscrise în LPM, starea de conservare era considerată bună, ceea ce poate fi remarcat şi azi. Există unele degradări la învelitoare (lucru datorat perisabilităţii materialului din care sunt realizate). De asemenea, s-a făcut o restaurare a picturii interioare. Totuşi, ca şi în alte cazuri, sistemul electric lasă de dorit. Cabluri şi aplice încastrate în materialul lemnos sporesc riscul unui incendiu. Nici paratrăsnetul nu pare a fi chiar nou sau recent verificat şi nu am remarcat prezenta vreunui sistem de semnalizare a incendiilor sau a vreunui hidrant.

Spre deosebire de cazul anterior, nu sunt probleme cu accesul, biserica fiind aşezată pe marginea şoselei. Nu există o parcare amenajată, dar este folosită cea a Primăriei şi a Căminului Cultural. În privinţa grupurilor sanitare sunt utilizate cele al şcolii. În raportul din 2006 se amintea că ar fi o problemă pe timp de vară în privinţa curăţeniei acestora.
Există o taxă pentru vizitarea bisericii de 3 lei de persoană, iar cheia se găseşte peste drum, la Primăria Budeşti.

La biserica din Deseşti instalaţia electrică e o bombă cu ceas

Biserica cu hramul "Cuvioasa Paraschiva" a fost construită în anul 1770 pe locul alteia mai vechi. Prima atestare documentară a satului datează însă din 1360, când regele Ludovic I de Anjou confirmă dreptul de proprietate pentru Dragoş, fiul lui Giulea şi a descendenţilor lui asupra a 6 sate româneşti, situate în Valea Marei. Această favoare i-a fost acordată pentru serviciile şi comisioanele întreprinse pentru restaurarea autorităţii Coroanei maghiare în ţările moldavei. Pictura, realizată prin 1780 de către Radu Munteanu cu influenţe post-bizantine, este foarte bine păstrată şi înfăţișează scene clasice din Biblie (Judecata de Apoi, Vechiul şi Noul Testament, Ciclul patimilor).

Locaşul de cult este şi astăzi disputat între Biserica Ortodoxă şi Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică). Starea de conservare trecută în raportul din 2006 este bună, pictura fiind recent restaurată, însă nu se poate să nu fie remarcată negativ instalaţia electrică interioară, care, mai mult decât la celelalte biserici, este un real pericol de incendiu. De asemenea, sunt unele deteriorări la învelitoare pe latura de nord. Ca şi la celelalte două locaşuri amintite mai sus, paratrăsnetul pare învechit şi incapabil să facă faţă unui eveniment meteo, nu există vreun sistem de alarmă în caz de incendiu sau vreun hidrant. De asemenea nu am remarcat niciun stingător. În privinţa drumului, accesul se poate face destul de uşor întrucât există un drum asfaltat până la poarta bisericii, însă nu este o parcare amenajată sau grupuri sanitare. Există şi aici o taxă de vizitare de 2 lei de persoană, iar cheia se găseşte la casa parohială, aflată în spatele bisericii.
La Biserica din Ieud plăteşti taxa, dar nu e o toaletă
Un document datând din 1365, când regele Ludovic I de Anjou îi confiscă o jumătate din domeniul Cuhea, incluzând şi satul Joad (Ieud), lui Bogdan, uzurpatorul autorităţii ungureşti din Moldova şi i-o dă fiilor lui Sas pentru a recompensa bunurile pierdute de aceştia din urmă, ca şi pentru fidelitatea lor către Coroană, atestă existenţa satului.

Chiar dacă, după tradiţie, biserica „de pe deal", a cărei sărbătoare de hram este „Naşterea Fecioarei", datează din 1364, aceasta nu este mai veche de secolul XVII, când, cel mai probabil, a înlocuit vechea biserică de lemn, distrusă de tătari. Trebuie menţionat că în podul bisericii s-a descoperit „Codicele de la Ieud", considerat primul document în limba română însă scris cu litere chirilice. Codicele este datat în anii 1391-1392 prin aproximarea anului 6900 menţionat pe prima pagina a manuscrisului. În anul 1782, Biserica „din deal" este pictată de Alexandru Ponehalschi.

Biserica, de confesiune ortodoxă, nu este unica din localitate. „În şes" există o biserică de lemn ce datează de la 1717 şi care este parte a patrimoniului cultural naţional. Revenind la raportul din 2006, aceasta apare trecută ca fiind în stare de conservare bună, însă se poate remarca lesne că pe suprafaţa învelitorii au apărut muşchi care dăunează destul de rău acesteia. Accesul se face pe un drum neasfaltat şi nu există o parcare semnalizată ca atare. În privinţa unor grupuri sanitare, nici nu se pune problema. Aceleaşi probleme cu instalaţia electrică, poate ceva mai puţin riscantă decât în cazul bisericii din Deseşti, însă paratrăsnetul arată la fel de rău ca şi în celelalte cazuri. Există o taxă de vizitare de 3 lei de persoană, iar pentru cheie trebuie sunat la numerele de telefon afisate lângă intrare. Nici aici nu se găsesc sisteme de alarmă împotriva incendiilor sau hidranţi. Există şi o parte bună a lucrurilor: se pare că Ministerul Culturii a aprobat o sumă considerabilă pentru conservarea şi restaurarea picturii.

La Plopiş gardul stă să cadă, iar pictura e afectată de umezeală

În comuna Siseşti există două monumente UNESCO: biserica din satul Plopiş şi cea din satul Surdeşti. În momentul construcţiei Bisericii „Sfinţii Arhangheli" din Plopiş comunitatea număra doar 200 de persoane, circa 50 de familii, care au contribuit în mod egal la ridicarea ei. Biserica a fost construită între 1796-1798 şi a fost zugrăvită de pictorul de fresce Ştefan, în 1811, conform unei inscripţii pe una din icoane.
Încă din 2006 se aminteau câteva probleme legate de afectarea picturii de infiltrarea apei pluviale înaintea lucrărilor de restaurare a arhitecturii. Aceste lucruri se pot remarca şi azi precum şi degradarea învelitorii pe partea nordică din cauza prezenţei mușchilor. Prezintă degradări importante la împrejmuirea din lemn. De asemenea, gardul care împrejmuieşte lăcaşul este într-o stare jalnică. Accesul până la monument se face pe un drum de ţară, fiind dificil, dacă nu chiar imposibil de ajuns cu autoturismul până la ea. Nu există parcare, toalete, sisteme de alarmă împotriva incendiilor sau hidranţi. Problemele legate de instalaţia electrică persistă şi aici, precum şi cele legate de paratrăsnet. Nu există vreo taxă de vizitare, dar sunt binevenite donaţiile.

La monumentul de la Surdeşti se impun lucrări urgente de drenaj
Cealaltă biserică din lemn din comuna Siseşti se află în satul Surdeşti şi are hramul tot „Sfinţii Arhangheli". Spre deosebire de cea din Plopiş aceasta aparţine cultului greco-catolic. Satul este atestat într-un document din anul 1411, ca proprietate a familiei Dragomireşti. La mijlocul secolului al XVI-lea el aparţinea oraşelor miniere, Baia Mare şi Baia Sprie. În 1766 meşterul constructor, Ion Macarie, construieşte pentru comunitatea greco-catolică din Surdeşti, biserica pe care o putem admira azi. Vechea biserică de lemn, distrusă foarte probabil din timpul invaziei tătare din 1717, a fost situată puţin mai la nord-est de aceasta. Comunitatea greco-catolică din sat, care a construit-o, a folosit-o până în 1948, când regimul comunist a abolit acest cult. După 1990 construcţia revine cultului greco-catolic. Pictarea interiorului bisericii s-a făcut în anul 1783 de către trei meşteri locali: altarul este opera pictorului de biserici Ştefan, naosul, a lui Stan, iar pronaosul, după câte se pare, a ucenicului acestuia din urmă.

Aproape toate problemele semnalate în 2006 sunt prezente şi azi: umiditate excesivă la soclu pe partea de nord din cauza lipsei de drenare a apelor pluviale din jurul bisericii; prezenţa muşchilor pe învelitoare în partea de nord; degradări ale picturii interioare în mai multe zone. În plus toate celelalte probleme semnalate la locaşul de la Plopiş se întâlnesc şi aici: nu există parcare, toalete (se folosesc cele ale grădiniţei din apropiere), sisteme de alarmă în caz de incendiu sau hidranţi. Instalaţia electrică este un pericol pentru monument ca în mai toate cazurile amintite mai sus, iar paratrăsnetul nu arată satisfăcător. Poate dacă primăria se apucă de gardul de la Plopiş, ar putea să facă şi ceva reparaţii şi aici. Nu există o taxă de intrare.
Şi acest monument a fost inclus alături de cele de la Ieud pe lista Ministerului Culturii într-un proiect ce prevede o serie de lucrări care ar urma să remedieze din problemele semnalate.

Biserica din Poienile Izei, fără electricitate şi fără stingătoare

Biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva" a fost construită în 1604, fiind sfinţită în 1637 şi este una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureş. Prima atestare documentară a satului Poienile Izei urcă până la 1430, la momentul acela el era proprietatea voievodului Ioan. Biserica a fost ridică de către Gheorghe din Dragomireşti. Unii autori acceptă pe Radu Munteanu ca autor al picturii. El a realizat în 1785 pictura din absida altarului.


În biserică nu există curent electric, iar lumânările nu pot fi folosite, aşa că lumina pentru vizualizarea picturilor este destul de slabă. Taxa de vizitare este de 4 lei de persoană. Lucrurile arată ceva mai bine aici în afara unor probleme apărute la învelitoare pe partea de sud. Paratrăsnetul arată bine, însă nu există stingătoare, sisteme de alarmă în caz de incendiu sau hidrant. Drumul de acces de la biserică până la asfalt este de vreo 200 de metri, iar toalete se găsesc la muzeul localităţii aflat în apropiere. Totuşi nu există o parcare amenajată. Monumentul este inclus şi el pe lista Ministerului Culturii pentru a se aloca nişte sume dedicate lucrărilor de conservare şi restaurare.

Biserica din Rogoz, singura care se apropie de standarde
Biserica cu hramul "Sf. Arhangheli" a fost ridicată în 1663 pe locul uneia mai vechi arsă de tătari în 1661. Nici o altă biserică nu prezintă o atare abundenţă de decoraţii care face din această biserică din Rogoz o adevărată bijuterie arhitecturală.. Coiful foarte evazat are ca element distinct două pliuri şi este înzestrat cu patru turnuleţe (semn că satul avea Sfat al Bătrânilor/Juzilor). Uşa de la intrare se remarcă prin forma ancadramentului în acoladă, dar şi prin extensia specială a acoperişului deasupra lespezii de la intrare.

În exteriorul bisericii, pe latura nordică acoperişul este asimetric acoperind „Masa moşilor". Masa este împărţită în porţiuni pentru fiecare familie bogată din sat, iar numele acestora sunt trecute pe peretele bisericii. Aici bătrânii satului judecau diversele pricini, iar de Paşti, familiile bogate dădeau pomeni săracilor. Pictura, realizată la 1785 de meşterii Radu Munteanu şi Nicolae Man, este bine conservată. Biserica mai deţine un frumos candelabru de lemn precum şi câteva icoane valoroase pe lemn şi sticla. Starea de conservare a monumentului este bună. Este singurul care are parcare, iar accesul se face fără nicio problemă. Nu se percepe taxa de intrare, dar donaţiile sunt binevenite.

De asemenea aici se găsesc: un punct de informare, grup sanitar, hidrant şi sistem de semnalizare a incendiilor, însă nu am văzut stingătoare de incendiu. Există deopotrivă un plus şi un minus cu privire la instalaţia electrică: biserica de la Rogoz este singura luminată pe dinafară, însă şi aici sunt probleme cu sistemul electric în interior. Multe lucruri s-au realizat aici, aşa cum aminteşte şi raportul din 2006, în perioada în care aceasta a fost inclusă în proiectul cu finanţare externă nerambursabilă desfăşurat de Consiliul Local din Târgul Lapuş.

Semnalizare şi informare - realizări şi neajunsuri
În raport se amintea că există ghizi plătiţi, dar nu şi un program. În prezent, există un program şi un număr de telefon unde pot fi apelaţi responsabilii. Ce-i drept, am găsit cam peste tot programul afişat, dar şi pictograme sugestive care ne indica unde să sunăm pentru cheie. În privinţa punctelor de informare, afară de cel de la Rogoz se mai găsesc ceva materiale la biserica de lemn din Ieud, în rest nimic.

Paradoxal, chiar aici la Ieud nu există panou standardizat cu informaţii în trei limbi (engleza, franceza şi română), aşa cum sunt la celelalte şapte monumente. Se pare că au existat discuţii cu privire la informaţiile din text între preoţi şi cei care l-au redactat. De asemenea, din punct de vedere rutier bisericile sunt bine semnalate, totuşi unele dintre indicatoarele sunt prin copaci. Dacă am fi avut nenorocul să mergem într-o perioada în care vegetaţia era abundentă cu uşurinţă am fi putut rata unele obiective. Am amintit taxa de intrare, nu doar pentru simpla informare, ci şi pentru faptul că nu există nicăieri o statistică a turiştilor. Din ce am remarcat nu există pază la aceste obiective, iar multe dintre aceste monumente deţin pe lângă valoarea lor dată de arhitectură şi de pictura interioară, şi o serie de obiecte ce aparţin patrimoniului mobil: icoane, cruci, cărţi şi obiecte mobilier extrem de valoroase.
Vezi şi alte informaţii despre obiectivele UNESCO

Un dezastru: cum arată Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie – situri protejate UNESCO
Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina

Începând cu anul trecut, un număr de 16 biserici de lemn între care şi majoritatea celor incluse în patrimoniul UNESCO (mai puţin cea de la Rogoz). Au intrat într-un proiect al Consiliului Judeţean Maramureş - „Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord", finanţate prin Programul Operaţional Regional, chiar pe axa ce vizează dezvoltarea şi promovarea turismului, precum şi crearea şi modernizarea infrastructurii conexe. Proiectul sună îndrăzneţ, având printre obiective: dezvoltarea infrastructurii, realizarea de parcări, alimentarea cu apă, iluminatul în zona monumentului, reabilitarea drumurilor de acces, sisteme antiefracţie, procurarea pentru cele 16 obiective a echipamentelor de protecţie împotriva incendiilor, puncte de informare etc. Totuşi la un an de când acest proiect a intrat în funcţiune lucrurile nu s-a mişcat foarte repede.

Bibliografie
Raport de monitorizare a bisericilor din lemn din judeţul Maramures înscrise în lista patrimoniului mondial, www.maramures.djc.ro
www.discover-maramures.com/ro/biserici-patrimoniu-unesco/
www.cimec.ro

Despre daci şi urmele rămase de la ei sau dezastrul de la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie - situri protejate UNESCO

Afirmaţiile făcute recent de Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, cu privire faptul că România riscă să piardă statutul de protecţie UNESCO a fortăreţele dacice din Munţii Orăştie este o recunoaştere şi în acelaşi timp un semnal de alarmă referitor la starea jalnică în care se găseşte întreg patrimoniul cultural din ţara noastră.

În acest moment statutul de protecţie UNESCO îşi întinde umbrela asupra a şapte zone de la noi din ţară: Delta Dunării (1991), Mănăstirea Horezu (1993), Bisericile pictate din nordul Moldovei (1993), Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Fortărețe dace din Munții Orăștie (1999), Biserici de lemn din Maramureș (1999) şi Centrul vechi istoric din Sighișoara (1999). Statutul de monument UNESCO atrage cu sine o greutate de imagine şi o importanţă covârşitoare recunoscută la nivel internaţional, care contează deosebit de mult în promovarea şi marketing-ul care poate fi făcut unui monument sau unui sit arheologic. Toate se transpun în cele din urmă într-un număr mai mare de turişti care se arată dornici să le viziteze.


CLICK pe poze pentru GALERIE FOTO!
Totuşi problemele pe care aceste edificii, hai să spunem cele mai de preţ ale patrimoniului românesc, le au, arată că nu ştim şi nu suntem pregăţi să-i primim pe aceşti turişti şi mai mult decât atât ne batem joc de moştenirea înaintaşilor şi recunoscută de alţii.

Lipsa căilor de acces, a parcărilor, a locurilor de cazare, a unor utilităţi elementare, slaba gestinoare a traseelor care pot fi urmate de turişti, sunt principalele inconveniente peste care mulţi vizitatori trebuie să treacă pentru a putea să meargă să vadă aceste bijuterii. Dacă unii se dovedesc a fi de acord cu acestea, intervine lipsa de interes pentru obiectivul respectiv şi probabil din cele şapte obiective protejate de UNESCO în România, cetăţile din Munţii Orăştie stau cel mai rău la acest capitol. Acoperite cu vegetaţie, cu o pază şi o gestionare slabă, cu extrem de rare acţiuni de restaurare şi conservare, la discreţia braconierilor şi insuficient explorate arheologic vestigiile sunt la nivlul multora dintre edificiile sau siturile arheologice de categoria A de la noi.

Dacă vă întrebaţi de ce nu vă putem spune informaţii clare cu privire la numărul de turişti români şi străini care vin anual aici este pentru că nu se pot face astfel de statistici - nu are cine! Raportul de monitorizare al CNR UNESCO din 2009 specifică foarte clar acest aspect. La care se mai adaugă unul extrem de revoltător pentru orice turist din lume - nu există personal - ghizi - care să vă prezinte locurile. Sunt doi specialişti de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane care se deplasează aici doar când se fac solicitări exprese. În plus singurul punct de informare din întreaga zonă există la Costeşti.  Şi totuşi dacă aceste monumente UNESCO arată aşa, ce pretenţii ar trebui să emitem în cazul celorlalte care nu sunt de această categorie...

Dacă pentru mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul Moldovei, unele din așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania, biserici de lemn din Maramureș şi centrul vechi istoric din Sighișoara mai există o utilitate practică ce determină o serie de lucrări de reparţie, cetăţile dacice sunt total izolate şi nu deţin acest atu. Delta Dunării intră în patrimoniu UNESCO ca biosfera şi nu este obiect al discuţiei noastre.

Ultimele reacţii ale Ministrului Culturii
Aceste zone intrate în patrimoniul mondial sunt atent monitorizate, nu doar de experţi ai statului respectiv, ci şi de reprezentanţi ai UNESCO. O dată la doi ani se întocmeşte un raport cu privire la starea acestor edificii, în plus şi experţii Comitetului Patrimoniului Mondial îşi fac evaluările şi monitorizările lor.

Totuşi concluziile şi sesizările experţilor rămân fără răspuns de cele mai multe ori, chiar şi acolo unde lucrurile stau mult mai bine decât la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie. Amintim aici şi raportul privind starea de conservare a bisericilor pictate din Bucovina, despre directorul DJCCPN Suceava nu avea cunoştinţă, deşi îi fusese adresat şi domniei sale la vreo şase luni de când acesta fusese întocmit.

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
După ce chiar înainte de investitură în programul de guvernare al noului cabinet se amintea între priorităţi că, în cazul cetăţilor dacice "este absolut necesară reglementarea statutului lor la nivel legislativ, oprirea degradării prin implementarea unor măsuri concrete de protecţie, conservare şi restaurare, precum şi eliminarea totală a furturilor de piese dacice prin asigurarea unor perimetre de pază", noul minitru a făcut un drum spre această zonă, iar reacţiile au fost pe măsura distrugerilor.
"Cetăţile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Şi, dacă cumva vine un control UNESCO, pierdem statutul. Deci dacă nu facem ceva cu urgenţă maximă pierdem statutul de protecţie UNESCO pentru cetăţile dacice", a spus, într-o conferinţă de presă, ministrul Diaconu.
El a adăugat că autorităţile care au atribuţiuni legate de aceste obiective şi Ministerul Culturii trebuie să acţioneze "cu foarte mare viteză". Mircea Diaconu a precizat că situl Sarmizegetusa este aproape în paragină şi "creşte pădurea peste el".

"Ce facem noi cu el? Paragină. Creşte pădurea peste. Arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile. E de neînţeles lucrul acesta", a spus Diaconu.
Ministrul Culturii a anunţat că, în trei săptămâni, îşi propune să dea un răspuns final în ceea ce priveşte rezolvarea problemei cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi să adune la aceeaşi masă administraţia publică locală, Consiliul Judeţean, specialiştii şi Ministerul Culturii pentru a găsi o soluţie.
El a promis că în maxim trei săptămâni îşi propune să meargă la Sarmizegetusa pentru a prezenta răspunsul public al ministerului cu privire la soluţiile pentru aceste obiective.
Pentru acurateţea informaţiilor trebuie spus că există surse de informare destul de bogate despre aceste vestigii pornind de la site-ul UNESCO, la cel al INMI (Institutul Naţional al Monumentelor Istorice), la cimec.ro şi altele. De asemenea pe site-ul http://www.cnr-unesco.ro se pot gasi si rapoartele de monitorizare ale acestor edificii.

Ce ar însemna pierderea statutului UNESCO
În primul rând cetăţile dacilor riscă să pierdă promovarea care se realizează prin intermediul UNESCO. De asemenea protecţia şi atenţia deosebită de care au parte aceste edificii va fi limitată la ceea ce se întâmplă cu monumentele aflate în LMI (Lista Monumentelor Istorice), categoria A. Altfel spus sunt de importanţă naţională, dar cum se comportă autorităţile, proprietarii sau gestionarii cu sute, dacă nu mii de astfel de monumente se vor ocupa şi de ele. Ţinând cont că sunt în zone mai puţin accesibile vor rămâne cel mai probabil pradă braconierilor, mai mult decât sunt în prezent. Ca atracţii turistice abia dacă sunt azi vizitate, ce ar însemna o excludere din lista UNESCO, dacă nu o decădere şi mai mare. Lipsa de coordonare în ceea ce priveşte explorarea arheologică, conservarea şi punerea în evidenţă a noilor descoperiri, va fi desăvârşită.

Ce se află sub protecţia UNESCO în Munţii Orăştiei
Cele șase fortărețe care au format sistemul defensiv al lui Decebal şi care fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO sunt Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița. Acestea, construite în stilul murus dacicus, au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Ele reprezintă o imagine bine păstrtă a Epocii Fierului în România.

1. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul Grădiştii (capitala regatului lui Decebal), situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a fost construită în relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei. Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o aşezare protourbană sau un oraş.
Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiat trei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-i suprafața, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcție a acestora. Dintre edifiicile de remarcat este aşa-zisul "Soare de andezit", sanctuarul calendar, dar şi sistemul de drenaj şi de aducere a apei în cetate.

2. Cetatea dacică de la Luncani - Piatra Roşie. Pe platoul denumit Piatra Roşie, situat la 832 m altitudine a fost ridicată o cetate dacică, ce a funcţionat între secolul I a. Hr. şi secolul I p. Hr. Platoul este înconjurat aproape din toate părţile de prăpăstii, singura cale de acces fiind din direcţia estică. Cetatea a făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii dacice, având rolul de a apăra capitala statului dac condus de Burebista, Sarmizegetusa Regia, de un eventual atac dinspre nord. Cetatea a fost prevăzută cu două incinte fortificate ridicate în etape diferite.
Prima începută probabil în timpul lui Burebista şi terminată de urmaşii săi, iar a doua construită la sfârşitul secolului I p. Hr., pe coasta estică a dealului, ca un veritabil avanpost. În numeroasele campanii efectuate după anul 1943, au fost descoperite artefacte autohtone şi importate din cetăţile elenistice de pe malul Mării Negre şi din Imperiul Roman. Tot arheologic, s-a stabilit că cetatea a fost distrusă în anul 106, în timpul celui de-al doilea război daco-roman, de către legiunile romane.

3. Cetatea dacică de la Costeşti-Blidaru este cea mai importantă verigă din ansamblul de apărare din Munţii Orăştiei, posedând la rândul ei un sistem exterior de fortificare. Astfel, la est şi nord-est de Blidaru, pe platoul Făeragului şi Grădina Făeragului (558 m altitudine) erau amplasate trei turnuri de pază. Alte turnuri supravegheau împrejurimile de pe Curmătura Făeragului, de la Poiana Popii, Şesul Ciorii şi Poiana lui Mihu. De pe versantul nord-vestic, turnul rectangular de la Poiana Pertii completa sistemul defensiv.
Cetatea a fost ridicată după domnia lui Burebista, în a doua jumătate a sec. I a. Hr., şi are cea mai coerentă planimetrie dintre citadelele dacice, reprezentând o capodoperă a arhitecturii militare dacice. Utilizarea meşterilor, poate şi a arhitecţilor greci, a contribuit la introducerea unor inovaţii constructive. Amplasată pe un deal (705 m altitudine) cu perspectivă către valea Mureşului şi Sarmisegetusa Regia, controlând drumul antic de acces către aceasta, ridicarea cetăţii a presupus iniţial lucrări considerabile de amenajare pentru obţinerea unui platou pe culme şi a unor terase. Se remarcă aici cisterna de apă, boltită, situată la baza platoului superior, a fost construită după tehnica romană din piatră legată cu mortar, fiind alimentată de o conductă din olane.

4. Cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie domina şi supraveghea o întinsă zonă situată la poalele sale, pe malul stâng al râului Apa Oraşului. Pe culmile din vecinătate, la Ciocuţa, Dâlma-Brăiţei şi Cetăţuia Înaltă au fost ridicate alte fortificaţii cu rolul de a bloca accesul către aceasta dinspre vest şi sud. Importanţa sa strategică este deosebită: controlul cetăţuii deschidea drumul către Sarmisegetusa. Făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, Cetăţuia de la Costeşti construită între sfârşitul sec. II şi începutul sec. I a. Hr. este cea mai veche dintre fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei.
Cetăţuia cu sanctuarele sale şi aşezarea civilă dezvoltată la poalele sale a fost probabil prima capitală a regatului dac condus de Burebista. Ea va trece în decursul istoriei prin mai multe faze de întărire şi refacere datorate fie introducerii unor noi tehnici de construcţie, fie avatarurilor războaielor daco-romane, ultimul dintre acestea fiind dealtfel şi cel ce a pus capăt existenţei sale în anul 106 d. Hr. Cetăţuia de la Costeşti este un punct de reper deosebit pentru istoria geto-dacilor, fiind prima cetate construită după o planimetrie şi o tehnică nouă de influenţă elenistică (ziduri din blocuri din piatră de talie cu parament dublu), păstrând în acelaşi timp elemente ale sistemul vechi de fortificare, şanţuri şi valuri de pământ. Odată cu cucerirea Daciei de către romani, ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium.

5. Cetatea dacică de la Căpâlna se află la 2 km de satul cu acelaşi nume, pe Dealul Cetăţii, având altitudinea de 610 m, între Valea Gărgălăului şi Pârâul Râpii. Fiind înconjurat de pante abrupte, singura cale de acces era spre sud-vest, printr-o şa îngustă. Pentru a putea fi utilizat, culmea dealului a fost amenajată în mai multe terase. Sistemul de fortificare, încă vizibil pe teren, este reprezentat de un şanţ, două valuri cu câte un şanţ interior, un zid de incintă şi un turn-locuinţă. Rolul strategic al fortificaţiei era acela de a împiedica pătrunderea în Dacia intracarpatică, pe singurul drum ce venea de la sud de Munţii Carpaţi.
Potrivit cercetărilor arheologice, construirea cetăţii a fost stabilită la mijlocul secolului I a. Hr., în timpul regelui Burebista. Se pare că, după primul război daco-roman (101- 102), în conformitate cu tratatul de pace încheiat între împăratul Traian şi regele Decebal, acesta din urmă a fost obligat să demoleze parţial zidurile de apărare. Înainte de începerea celui de-al doilea război (105), fortificaţia a fost refăcută în mare grabă, folosindu-se chiar şi elemente arhitectonice ale sanctuarului. Cetatea a fost incendiată şi distrusă de armata romană, probabil în anul 106 p. Hr.

6. Cetatea dacică de la Băniţa a fost construită în zona cea mai înaltă a dealului Piatra Cetăţii sau Dealul Bolii, care se află la limita vestică a bazinului văii Jiului (altitudine 904 m). Dealul, înconjurat pe trei părţi de apele râului Băniţa, oferea în mod natural posibilităţi de apărare, accesul fiind posibil doar pe latura de nord, unde, de altfel, sunt amplasate elementele de fortificaţie din epoca dacică. Pantele foarte abrupte ale dealului, precum şi existenţa unor reduse suprafeţe plate, au determinat pe constructori să realizeze lucrări ample de nivelare şi să conceapă un sistem de apărare original: zidurile de incintă, turnurile şi platformele pentru luptă corp la corp, se eşalonează în trepte.
Primul element de fortificaţie este zidul de 115 m lungime, gros de cca. 2 m, ridicat pe pantele de nord şi nord est ale dealului, construit în tehnica murus Dacicus. Intrarea în cetate se făcea prin zona de nord-est, fiind marcată de poartă şi o scară monumentală cu o lungime de 4,50 m; scara are trepte din piatră calcaroasă şi este mărginită de ziduri marginale, cu rol de balustradă din andezit. Cercetările arheologice au stabilit că cetatea a fost construită la sfârşitul sec.II a.Hr. şi a funcţionat până în timpul primului război daco-roman din 101-102 p.Hr., când a fost cucerită şi distrusă de romani. Pierderea cetăţii de la Băniţa, a permis armatei romane să avanseze pe drumul către capitala regatului, Sarmizegetusa Regia, fapt atestat de existenţa castrelor de marş romane de la Jigurul Mare şi Comărnicel.
Mai mult informatii despre aceste cetăţi găsiţi pe www.inmi.ro/dacice/dacice.html

Dacii o discuţie fără sfârşit şi ba chiar contra-productivă
Subiectul daco-geţi a devenitul unul la modă în ultima perioadă. Cunoscători sau nu mulţi îţi ermit să se lanseze în discuţii despre daci. Există o serie de grupări care încearcă să-şi construiască o imagine şi un nume spunând lucruri care sunt departe de adevărul istoric. Ascunzând într-o doză de misticism religios câteva elemente istorice şi amestecându-le cu enormităţi greu de acceptat de orice istoric de bun simţ aceştia oferă imaginea unei conspiraţii generale contra istoriei dacilor pe care îi prezintă drept unicii înaintaşi ai românului de azi.

Iată aici părerile susţinute de această grupare:
VIDEO "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012": un film documentar, vizionat de sute de mii de români, răstoarnă toată istoria noastră

Revista Historia a realizat în luna decembrie a anului trecut un dosar dedicat acestei teme - "Sunt dacii strămoşii noştri". Pentru cei interesaţi să lectureze poziţia pe care acestă publicaţie o adoptă faţă de această problematică click pe linkurile de mai jos:

„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”
Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată
Dacomania sau cum mai falsificãm istoria
Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Interesant este că dincolo de toate aceste acerbe porniri împotriva istoriei oficiale, pe care o consideră a fi promotoarea unui fals, grupul condus de dentistul Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru şi Daniel Roxin, nu a iniţiat nicio acţiune de remarcat pentru păstrarea, conservarea sau restaurea patrimoniului cultural naţional care îi priveşte pe daco-geţi. În afara unor manifestări câmpeneşti, a unor conferinte prin hoteluri scumpe sau a unor filmuleţe pe internet, aportul acestor "iubitori" ai istorie dacilor se dovedeşte a fi doar o relaţie la mare distanţă cu locurile unde au trăit şi s-au luptat dacii. Cum ar spune americanul sunt "friends with benefits", însă beneficiile le obţin doar ei, nu şi siturile arheologice.

Cum simbolul oraşului Vatra Dorna moare, iar Biserica îi ţine lumânarea

Extrem de celebru în secolul al XIX-lea, când a fost inaugurat chiar de împăratul austro-ungar Franz Iosef şi de de arhiducele Ferdinand, construit după modelul edificiului din Baden Baden/ Germania, Cazinoul din Vatra Dornei îşi trăieşte ultimii ani într-o mizerie de nedescris şi în pragul colapsului, vegheat de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care în loc să-l îngrijească, îi ţine lumânarea.

Că şi în alte locuri din România, ceea ce au ridicat alţii şi care ne-a intrat în patrimoniul cultural românesc, nu păstram. Asta nu pentru că nu sunt făcute de români, ci pentru că aşa înţeleg mulţi să îşi respecte istoria şi cultura. Ar fi nedrept să aruncăm vina doar pe reprezentanţii autorităţilor de fiecare dată, deşi mulţi se fac părtaşi la vina comună, dar şi instituţiile de cultură şi culte – între care Biserica Ortodoxă ocupă un loc fruntaş –  firme, proprietari privaţi, administratori, manifestă aceeaşi lipsă de interes făţă de edifiicile pe care le au în gestiune.

Mănăstirea Coşula - cum se restaurează patrimoniu în funcţie de interese

Aflată la 20 de km sud-est de Botoşani şi datând din 1535, Mănăstirea Coşula îşi întâmpină pelerinii şi vizitatorii cu pisania, aflată deasupra uşii de la intrare, ,,Cu voia Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a binevoit pan Mateiaş, marele vistiernic de a zidi hramul Sfântului Nicolae, în mănăstirea lui la Miletin s-a început aprilie 23 şi s-a săvârşit în acelaşi an în anul 7043 ( 1535) septembrie 8 zile".

Chiar dacă nu este ctitorie voievodală, întrucât vedem că ziditorul locaşului este este pan Mateiaş Coşolvei, vistiernicul lui Petru Rareş, domnul Moldovei, Mănăstirea Coşula este un exemplu clasic al arhitecturii medievale moldoveneşti şi un loc de liniştire sufletească pentru mulţi. Reamintim şi cuvintele pline de extaz adresate de marele istoric Nicolae Iorga concetăţenilor din urbea Botoşanilor: ,,Aveţi aproape atât de frumoasa Coşula şi Vorona, într-un cadru natural aşa de bogat !".

Tăcuta moarte a vechilor biserici ortodoxe de lemn din Mureş

Discursurile politico-istorice au identificat de-a lungul vremii bisericile de lemn din Transilvania ca mărturii ale statorniciei românilor şi a Ortodoxiei pe aceste meleaguri, le-au înnobilat cu metafore demne de capodopera lui Michelangelo - Capela Sixtină - însă de foarte puţine ori autorităţile şi chiar autorii acestor cuvântări înflăcărate le-au considerat îndreptăţite să devină priorităţi naţionale când vine vorba de alocare a sumelor în privinţa restaurării, conservării sau altor tipuri de lucrări.

 
 

Pentru cei mai mulţi, imaginea unei biserici de lemn este asociată azi în mod eronat doar cu Maramureşul. Greşeala vine nu din faptul că acolo, în Maramureş, nu ar fi astfel de monumente, ci pentru că astfel de locaşuri sunt ridicate în toată Transilvania. Acest fapt nu vine doar ca o expresie diferită a culturii româneşti, ci în urma unei decizii politice stabilite în îndepărtatul Ev Mediu. În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distinctă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român actual. Totuşi azi ele trebuiesc incluse în valoarea multiculturală pe care Transilvania şi România, în general, o aduc Europei.

După ce am discutat de bisericile evanghelice din Mureş, toate expresie a unei culturi citadine a pietrei, se cuvine să tragem un semnal de alarmă şi pentru monumentele ecleziastice din această regiune a ţării. Ne-am oprit atenţia asupra a trei biserici de lemn care au nevoie disperată de ajutor: biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" din satul Troiţa, locaşul ortodox cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş şi biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic. Dacă ar fi să privim la nivelul întregului judeţ putem spune că cele trei reprezintă un număr insignifiant - sunt 65 de astfel de biserici de lemn. Totuşi proporţiile devin alarmate, dacă ţinem cont că în 1941 erau peste 200!

Click pe imagini pentru galerie foto

Biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" cu clopotniţă din satul Troiţa, comuna Găleşti, prezintă degradări semnificative la nivelul acoperişului bisericii, unde se remarcă spărturi importante ale şindrilei, care facilitează accesul apei pluviale în interior, existând chiar riscul de prăbuşire al acestuia.

Atestată documentar în anul 1775, când, în actele unui proces intentat protopopului Nicolae din Morești pentru că a reconvertit populația la ortodoxism, lăcaşul de cult a fost vandalizat şi este în prezent părăsit (în cadrul acestuia nu se oficiază slujbe religioase), obiectele de cult şi mobilierul fiind furate. Procesul de degradare este acutizat din cauza faptului că ferestrele sunt sparte, iar uşa de acces în biserică este în permanenţă deschisă, facilitând accesul în interiorul monumentului istoric persoanelor neautorizate. Unul din motivele principale ale degradării îl constituie numărul redus al comunităţii ortodoxe din zonă. Spre exemplul în 1910, erau consemnați 1245 locuitori, dintre care doar 5 români, deși, aparținând de confesiuni specifice românești (ortodocși sau greco-catolici), s-au declarat un număr de 134 locuitori, iar în 1992 satul mai număra doar 855, mulţi dintre aceştia foarte în vârstă

Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş, comuna Adămuş, se găseşte într-o stare avansată de degradare şi nu este valorificat turistic, stare întreţinută de faptul că în prezent localitatea este depopulată (în prezent, în sat mai trăiesc doar trei familii de păstori n.r.), de amplasamentul izolat şi de precaritatea drumului de acces. Momentul construcției nu se cunoaște exact, conscripțiile secolului al XVIII-lea menționând existența unei biserici de lemn în această localitate. În memoria colectivă se păstrează amintirea unei inscripții, acum dispărută, ce spunea că la anul 1832 biserica a fost împodobită cu pictură interioară. Această pictură se crede că a fost puternic deteriorată în urma mutării edificiului cu aproximativ 100 m mai la sud în anul 1912, mutare necesară datorită deteriorării terenului ca urmare a ploilor abundente din anii 1911-1912.

Din cauza poziţionării sale pe versantul unui deal, fundaţia bisericii (edificată din lespezi de piatră) prezintă semne vizibile de instabilitate care au afectat şi şarpanta acoperişului. Ferestrele sunt acoperite de scânduri bătute în cuie. Clopotniţa este distrusă aproape în totalitate de intemperii şi de vegetaţie, iar clopotele au fost furate.

Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, a fost realizată, potrivit tradiţiei, în anul 1751, la care s-a folosit material de la biserica anterioară, aflată pe un alt deal, ea fiind menționată de Micu Clain în conscripția din 1733 și de la o alta, provenind din zona Deda și adusă cu plutele prin Ogra. O găsim menționată și în conscripția lui Buccow din anii 1760-1762, dar și în anul 1805, la conscripția ortodocșilor. Inscripțiile de pe altar și de pe ancadramentul intrării în naos, vin și întăresc tradiția mai sus menționată. Biserica este deosebită atât din punct de vedere arhitectural, cât şi al tehnicilor folosite la construcţia acesteia, dar mai ales prin decoraţiuniile scupltate la intrarea în pronaos şi naos. Biserica atrage atenția atât prin armonia proporțiilor, cât și prin cele două intrări, ale căror ancadramente au forma găurii de cheie, fiind o formă foarte rar întâlnită, doar la biserica „Sf.Nicolae" din Lăpușna, fiind și singurele din țară. Faptul că atât locaşul ca şi contrucţie, cât şi pictura acestuia au fost considerate extrem de importante o arată şi donaţia de 10 000 de lei făcută în perioada interbelică de către Nicolae Iorga, bani ce au fost folosiţi la restaurarea integrală a bisericii.

În prezent locaşul are acoperişul grav afectat, recent fiind montată o prelată, ancorată cu sârmă şi fixată în cuie în corpul de lemn al bisericii, menită să stopeze efectul nociv produs de infiltraţiile pluviale asupra edificiului. În lipsa identificării unor fonduri financiare destinate refacerii acoperişului şi înlocuirii şindrilei, soluţia pentru care s-a optat în prezent reprezintă o variantă de compromis care convine din punct de vedere tehnic, însă contrastează puternic din perspectivă estetică şi se află în contradicţie cu prevederile legale care reglementează intervenţiile asupra monumentelor istorice. Fundaţia prezintă fisuri şi deplasări ale lespezilor de piatră, destabilizând întreg edificiul. Geamurile ferestrelor lipsesc, accentuând acţiunea factorilor de degradare. Pictura de pe pereţii interiori ai bisericii este grav afectată, fiind estompată aproape în totalitate.

Monumentul istoric nu este valorificat, nici din punct de vedere religios (obiectele de cult şi icoanele au fost strămutate în alte biserici, în incinta sa nu se oficiază serviciu religios), nici turistic.

Ne rămân speranţele că într-o zi va fi altfel?

Ca şi în cazul bisericilor săseşti din Mureş, pe care le-am prezentat în urmă cu ceva vreme, am încercat să găsim câteva răspunsuri şi, de ce nu, speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu aceeaşi bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut ne-a prezentat situaţia nu doar de la cele trei biserici - cea de la Troiţa, comuna Găleşti, cea de la Chinciuş, comuna Adămuş şi cea din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, ci şi din alte locuri din judeţ. Problema este că lucrurile, deşi există o deschidere chiar din partea celui care conduce această instituţie, ca unul care a contribuit la conservarea unor dintre ele, lipsa de iniţiativă a comunităţilor ucid şi ultimele licăriri de speranţă.

Domnule director, cum au ajuns cele trei biserici în această stare de degradare?

Un răspuns simplu nu este posibil. Lucrurile sunt complexe şi ele se înscriu într-o durată de timp destul de mare. În 1941, de pildă, în Transilvania erau peste 1400 de biserici de lemn. În judeţul Mureş erau, în aceeaşi perioadă 224 de astfel de monumente. În 1986, mai rămăseseră doar 70, iar în anul 2005, 65 de biserici de lemn. Putem spune că şi istoria a fost împotriva lor din mai multe motive. Primul motiv al degradării bisericilor de lemn este unul care pleacă din natura materialului. Lemnul este mult mai expus decât alte materiale de construcţie. Aceasta a făcut ca multe biserici de lemn să aibă de suferit din cauza calităţii materialului.

Apoi este un lucru care, în judeţul Mureş are o conotaţie aparte. Multe dintre bisericile de lemn sunt situate într-o zonă Valea Mirajului, numită şi Valea Plângerii, în care elementul ortodox românesc a fost într-o descreştere continuă, ajungându-se, în unele locuri, până la dispariţia credincioşilor. Bisericile au rămas, dar nu a mai avut cine să se ocupe de ele. În alte localităţi din Mureş bisericile de lemn fie au fost amplasate marginal faţă de localitate, fie au devenit neîncăpătoare pentru nevoile comunităţii şi atunci inevitabil s-a luat decizia să se ridice biserici noi, de piatră, rămânând ca grija faţă de bisericile de lemn să fie mult mai scăzută şi interesul să se direcţioneze spre locaşurile în care se slujea. Apoi, pentru că ar fi trebuit să se aibă grijă şi de aceste biserici intră în discuţie lipsa banilor.

Cel puţin în ultimii 20 de ani, numărul tot mai mic al locuitorilor din satele mureşene, îmbătrânirea populaţiei au dus, inevitabil, la lipsa susţinerii financiare pentru intervenţii măcar de urgenţă acolo unde era cazul. Principalul punct vulnerabil, de unde încep toate neajunsurile ulterioare pentru bisericile de lemn, este acoperişul. Aceasta în cazul bisericilor de lemn este din draniţă (şindrilă n.r.). Draniţa, la modul ideal, dacă este bine tratată şi conservată ţine 20 de ani. După această perioadă, ar trebui reparate şi înlocuite draniţele stricate. Dacă nici acest lucru nu se întâmplă, acele zone ale învelitorii devin vulnerabile şi cu consecinţe în ce priveşte interiorul bisericii de lemn. Fiindcă multe dintre bisericile de lemn nu sunt doar monumente de arhitectură, ele sunt şi zugrăvite cu pictură de foarte bună calitate şi atunci grija ar fi trebuit să treacă şi spre acest aspect.

Ce se poate face pentru aceste monumente?

Ca unul care cunoaşte foarte bine fenomenul, întrucât sunt autorul unui dicţionar de monumente istorice, biserici de lemn din judeţul Mureş şi am bătut cu pasul toate bisericile, personal consider că trebuie să avem în calcul care este puterea comunităţilor în care se află biserici de lemn şi care ar putea, cu sprijinul statului român, să intervină pentru bisericile de lemn.

Eu văd, ca singură soluţie - în contextul îmbătrânirii şi reducerii numărului locuitorilor din satele care au şi biserici de lemn - o strategie naţională pentru salvarea bisericilor de lemn, fiindcă ele nu sunt doar elemente de arhitectură, care adăpostesc valori de patrimoniu bisericesc, ci sunt şi martore ale existenţei a poporului român. În Mureş, şi nu cred că doar aici, sunt localităţi în care singurul martor al existenţei unei comunităţi româneşti ortodoxe sau greco-catolică este biserica.

Sunt biserici, îmi vine în minte acum cea din localitatea Nicoleşti, în care nu există nici un credincios ortodox. Biserica este veche, de secol al XVII-lea. Locaşul de la Nicoleşti este însă un caz fericit, pentru că acolo s-au mai făcut intervenţii şi biserica este păstrată, dar este, ceea ce aţi văzut şi dumneavoastră, la Cuştelnic, o biserică pentru care în 1938 a dat bani chiar şi Nicolae Iorga pentru reparaţii, care între timp a ajuns într-o situaţie care ar trebui să îngrijoreze atât administraţia locală (cea de la Târnăveni, de care aparţine localitatea Cuştelnic), dar şi pe credincioşi. Însă pentru că serviciul divin se oficiază într-o biserică de piatră, locaşul de lemn, pentru ei, a trecut în plan secund. Din punct de vedere legal, ca monument istoric, au obligaţia să facă demersuri pentru a o salva. Cred că în prezent pentru această zonă a bisericilor de lemn, locaşul din satul Cuştelnic, este cazul cel mai disperat.

La celălalt pol este biserica mănăstirii de la Lăpuşna, care a fost restaurată cu finanţări, de la bugetul de stat, de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a fost restaurată nu numai construcţia, ci şi pictura. Poate fii un model de restaurare de foarte bună calitate. De asemenea s-au restaurat şi alte biserici: cea de la Săcalu de Pădure, la Culpiu, la Reghin, Sărmăşel şi Sărmaşu.

În unele situaţii s-a mers pe varianta transformării bisericilor de lemn în spaţii muzeale. Fiindcă nu se mai slujeşte în ele s-au creat condiţii ca acestea să devină păstrătoare ale patrimoniului bisericesc şi să poată să fie vizitate. Este, în primul rând, cazul bisericii de lemn de la Reghin, apoi al celei de lemn de la Sărmaşu. La Nadeşa unde a fost organizat spaţiul bisericii de lemn ca spaţiu muzeistic, lucrurile n-au fost aşa cum s-a dorit şi biserica cu mulţi ani în urmă a fost prădată şi o parte din bunuri au dispărut fără a mai putea fi recuperate. Sigur, cred că administraţiile locale ar putea să contribuie mai mult. Chiar şi asigurarea pazei ar fi un plus. Bugetul alocat de Consiliului Judeţean este limitat, iar nevoile pe care le reclamă restaurările şi reparaţiile la bisericile de lemn sunt mult mai mari decât ceea ce pot administraţiile locale să facă, iar puterea financiară a comunităţilor intră puţin în discuţie.

Pentru că aţi amintit de biserica de la Nicoleşti, ce s-a întâmplat acolo - dacă nu exista nici un credincios - să se reuşească refacerea bisericii? Cum s-a reuşit? E un exemplu pozitiv şi ar trebui menţionat.

Nu este corect că mă dau ca exemplu, dar această poveste datează din vremea în care nici nu mă gândeam că voi ocupa această funcţie. Lucram la televiziune şi am descoperit această biserică cu hramul Sfântului Nicolae. Numele meu de botez este Nicolae şi atunci am considerat că este o îndatorire de suflet, una personală. Împreună cu protopopiatul de la Târgu Mureş, am adunat materiale şi, mă rog, am obţinut puţinele aprobări de care aveam nevoie - se întâmpla prin anii '93, încă n-apăruse Legea Patrimoniului - şi m-am transformat în meşter şi am bătut eu draniţă pe acoperiş pentru biserică. Apoi am dat cu ulei de transformator, ca lemnul să dureze mai mult. Nici nu mă gândeam atunci că voi ajunge cândva să-mi fie atât dragi bisericile.

Acela a fost începutul apropierii mele de aceste monumente. Am editat cinci monografii de biserici din lemn. Pentru judeţul Mureş cred că există una dintre cele mai complexe lucrări dedicate acestor monumente, aproape 700 de pagini, volumul I, „Biserici de lemn din judeţul Mureş", documentaţie foarte bine făcută de un împătimit, Ion Eugen Man, care lucrează în prezent la volumul 2.

De asemenea din partea noastră există o deschidere totală pentru cei care vor să facă ceva pentru bisericile astea. Nu doar că le punem la dispoziţie lucrurile care ţin de noi ca Direcţie, ci în multe cazuri toată documentaţia până şi planul de situaţie şi proiecte pe care n-ar trebui să le mai plătească. Dar trebuie responsabilizate şi comunităţile locale pentru că, bisericile sunt în primul rând ale lor. Iar conform legii, primii care răspund de ele sunt acestea. Direcţiile pentru Cultură nu au alocate fonduri pentru intervenţii la monumente în general, nu doar la bisericile de lemn.

Există un Plan Naţional de Restaurare, există fonduri care se alocă prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Sigur, banii trebuie ceruţi, fiindcă n-o vină nimeni să te întrebe: „Ce biserică este stricată, am vrea să-ţi dăm bani". Aşadar comunităţile locale trebuie să facă o parte a documentaţiei şi să o înainteze. Este adevărat o parte dintre ele costă şi abia apoi să solicite finanţarea. Poate că visez, am dreptul să visez, o politică naţională în ceea ce priveşte salvarea bisericilor de lemn şi includerea lor într-un circuit turistic şi religios ar putea să atragă şi fonduri europene.

Aşadar există vreo speranţă ca în viitor să existe un traseu cultural-religios care să includă şi aceste biserici?

Noi am făcut proiecte, câteva seminarii şi conferinţe pe tema acesta. Am invitat specialişti, dar şi colegi directori din ţară însă, în momentul în care accesul spre aceste biserici de lemn înseamnă să parcurgi nişte trasee care-ţi pot distruge mijlocul de transport aceste monumente au şanse din ce în ce mai mici. Inevitabil, pentru a putea fi inclusă într-un ghid turistic nu e suficient doar să publicăm broşuri sau pliante, ci trebuie rezolvată şi problema infrastructurii. Sunt bisericii în judeţul Mureş care ar merita să fie văzute de foarte multă lume, dar aceste impediemente le fac total necunoscute. În unele dintre ele se şi slujeşte încă. Revin la Lăpuşna care este biserică salvată, adusă acolo de către Carol al II-lea dintr-o altă localitate şi reamplastă acolo cu scopul de a fi biserică pentru familia regală. Ea este chiar un punct de atracţie şi are şansa ca fiind inclusă în cadrul unei mănăstiri să poată să fie prin ea însăşi promotoare a ideii de biserici de lemn ca loc de reculegere, loc de rugăciune dar şi de a putea fi văzute valori de patrimoniu naţional.

Vorbeam la sfârşitul materialului dedicat Bisericilor evanghelice din Mureş de speranţa că poate într-o zi vom putea urma un traseu cultural precum Castele Bavareze, sau cele de pe valea Loarei. Aici în Mureş, cu instrumentele noastre empirice, am descoperit cel puţin un ghid cu patru trase: Civilizaţii la confluenţă, iar traseele ar fi - Bisericile de lemn ortodoxe, Biserici săseşti fortificate, Oraşe-cetăţi şi de ce nu Castele şi conace. Întrebarea se pune, vor depăşi vreodată aceste propuneri nivelul de litere însirate pe o foaie de hârtie?

Bibliografie:

Man Ioan Eugen - Biserici de lemn din județul Mureș. Monumente de artă populară românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia

Man Ioan Eugen- Studiu istoric privind biserica de lemn „Sf.Nicolae" Cuștelnic-Târnăveni

Dezastrul clădirilor de patrimoniu de la Băile Herculane

Povestea uneia dintre cele mai vechi staţiuni din România, Băile Herculane, numită la începutul secolului XX de către împărătul Imperiului Austro-Ungar: "cea mai frumoasă staţiune de pe continent", se apropie cu paşi repezi de intrarea în legendă. În locul imaginii unei cochete staţiuni care atrăgea capetele încornonate ale Europei, găsim azi un peisaj dezolant cu zeci de clădiri dărăpănate, ascunse sau nu de pânzele de protecţie.

De cum ajungi cu trenul în staţiunea Băile Herculane te întrebi ce cauţi acolo în acel loc uitat de Dumnezeu. Sărăcia în care se zbat cele câteva mii de locuitori este vizibilă cu mult înainte ca locomotiva să poposească în gara localităţii, de altfel clădire de patrimoniu. Statisticile vin să întărească ceea ce ochii văd. În 2009 abia 20% din locuirile de cazare (10 000) puteau găzdui cât de cât turişti, iar anul trecut această cifră era şi mai mică.

Forfota care caracteriza această localitate a dispărut complet, iar promenada a devenit a devenit o acţiune nelipsită de riscuri reale din cauza frumoaselor clădiri de patrimoniu, cele mai multe construite în timpul Imperiului Austriac şi Austro Ungar, aflate azi într-o stare deplorabilă, unele dintre ele fiind gata să se prăbuşească în orice zi. Situaţia nu este de ieri, de azi, ci de ani de zile. Actuala administraţie publică a făcut în ultima vreme paşi importanţi pentru salvarea clădirilor încărcate de istorie, dar până la reabilitarea lor mai trece o vreme. Pentru unele ar putea fi chiar prea târziu.

Istoria glorioasă a "Celei mai frumoasa staţiuni de pe continent"

Istoria Băilor Herculane se întinde pe o durată de aproape două milenii. Bazele stațiunii au fost puse în anul 102 d. Hr. chiar de către împaratul Traian. Numele stațiunii de care este legat de cel al zeului Hercules, fiul lui Zeus, consemnat în mitologia romană ca patron al izvoarelor termale, simbol al puterii și al echilibrului între forța fizică și cea spirituală. Imperiul Roman au construit aici, la Therme Herculi (Ad Aquas Herculi Sacras), temple, băi, monumente și statui, închinate zeilor Hercules, Aesculap și Hygieia. Atestarea documentară a stațiunii datează din anii 153 d.Hr. În perioada civilizației romane, stațiunea de pe Valea Cernei a constituit un important punct de atracție pentru aristrocația Romei antice. Impresionați de excepționala putere tămăduitoare a apelor sacre de pe Valea Cernei, romanii sosiți în Dacia le-au închinat un adevărat cult balnear sub semnul tutelar al lui Hercules.

Istoria modernă a staţiunii începe după 1718 (Pacea de la Passarovitz), în cadrul Imperiului Austriac. Din 1736 începe reconstrucția și modernizarea băilor, a căilor de acces, grănicerii bănățeni construind aici majoritatea edificiilor din stațiune, care poartă amprenta stilului baroc de factură austriacă. Generalul Andreeas Hamilton, guvernator al Banatului din partea împăratului Carol al VI-lea, reclădește băile și menționează existența termelor lui Hercules, Higeea și Esculap.

Click aici pentru a vedea dezastrul de la Băile Herculane

De-a lungul timpului stațiunea a fost vizitată de mari personalități, între care: împăratul Iosif al II-lea, împăratul Francisc I și împărăteasa Carolina, împăratul Franz Iosef și împărăteasa Elisabeta (Sissi de Austria).

De altfel imobilul intitulat Vila Elisabeta este legat de numele împărătesei, care a şi-a petrecut câteva vacanţe aici începând cu primavara anului 1887, când a urmat o cură cu ape termale. Împărăteasa Sissi mai fusese la Băile Herculane în 1884, iar după ce soţul ei, Franz Joseph I, i-a daruit drept reşedinţă vila ce îi poarta numele, Sissi de Austria a revenit şi în 1890, 1892 şi 1896. Aprecierea: "acum în Valea Cernei există cea mai frumoasă staţiune de pe continent" aparţine chiar împăratului Franz Ioseph I şi a fost făcută în 1852, după ce a vizitat Băile Herculane.

Cum a început dezastrul

Declinul celei mai veche staţiuni balneare de pe cuprinsul României şi una dintre cele mai vechi staţiuni din Europa, a început ca în mai toate cazurile după 1989. La începutul anilor 2000, asupra clădirilor de patrimoniu din staţiune şi nu numai, se ridicau semne de îngrijorare. Ministrul turismului de la acea vreme, Dan Matei Agathon, a oferit, în cadrul unui proces de privatizare discutabil, în 2001, aproape întreaga staţiune, centrul istoric şi complexul de hoteluri şi baze de tratament, omului de afaceri Iosif Armaş.

La acel moment, acesta s-a angajat să investească sume considerabile. Cel puţin aşa arătau declaraţiile sale, dar condiţiile contractul de privatizare a rămas un secret. Ceea ce însă se ştie e faptul că nu a cheltuit niciun leu pentru reabilitarea clădirilor de o valoare inestimabilă ajunse în proprietatea sa. "Iosif Armaş şi Dan Matei Agathon sunt principalii vinovaţi pentru dezastrul din Băile Herculane. Armaş încerca să convingă că staţiunea va renaşte şi nu mai puţin de 35 de milioane de dolari vor fi investiţi doar într-o primă etapă", afirma pentru Adevărul.ro Nicuşor Vasilescu, primarul oraşului Băile Herculane, în vara acestui an când se astepta ultima decizie în procesele între SC Hercules SA şi debitorii săi.

De-a lungul unui deceniu sesizările edililor din localitate cu privire la agravarea stării patrimoniului au fost tratate superficial. Vara, în plin sezon al turismului balnear, câţiva funcţionari de la Cultura veneau uneori să evalueze şi să constate aceleaşi distrugeri ale imobilelor înscrise pe lista monumentelor istorice.

După inundaţiile şi ploile din 2005, care au afectat zona, Guvernul a decis ca pentru 2006 să se investească în clădirile de patrimoniu, circa 6 miliarde de lei vechi. Bineînţeles că presa remarca în 2007 că aceşti bani nu au venit niciodată.

Criza şi speranţa de mai bine

Începutul crizei a însemnat o mică licărire de speranţă nebănuită. Omul de afaceri Iosif Armaş a început să acumuleze datorii către statul român, dar şi către alţi debitori. Trebuie amintit că nu toate obiectivele de patrimoniu aparţin sau au aparţinut acestuia. De exemplu podul de fontă şi cel de piatră, ambele monumente de categoria A şi obiective de utilitate publică, deşi au "documentaţia gata" din 2010, potrivit primarului staţiunii, nu s-au găsit bani pentru finanaţarea lor.

 

Totuşi cele mai multe de patrimoniu din staţiunea Băile Herculane, în special cele care reprezintă spaţii de cazare, baze de tratament şi restaurantele, au aparţinut multă vreme S.C. Hercules SA, patronată de fostul deputat Iosif Armaş. Acestea reprezentau peste 5.000 de locuri de cazare şi reprezenta fostul patrimoniu al UGSR, cumpărat pe nimic în 2001.

La momentul în care debitorii au acţionat în judecată firma SC Hercules SA, multe din clădirile de patrimoniu erau în paragină. Există hoteluri închise, iar cele care sunt în stare de funcţionare arată jalnic fiindcă în afară de mici reparaţii, acolo nimeni nu a prea făcut nimic. Centrul istoric al staţiunii, cu cele două hoteluri, Decebal şi Traian, era deja o ruină, când în mai 2010 o parte importantă a societăţii Hercules urma să fie executată silit de către Finanţele Publice. La acea dată suma la care se ridicau datoriile firmei către stat era de aproape 10 milioane de lei.

Promisiuni la finele lui 2010 şi anul 2011

Astfel au început procesele pentru recuperarea unora dintre clădiri. Totuşi Iosif Armaş, în acel moment, nu-şi facea prea multe griji, deşi începuse să piardă din micul său imperiu. „Ne-am judecat cinci ani pentru centrul istoric. Proprietatea este garantată prin Constituţie. Eu sunt acţionar majoritar, am 98 la sută din acţiuni. Am cinci hotărâri de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", răspundea Armaş.

În decembrie 2010 Ministrul Turismului fiind în vizită prin Băile Herculane s-a gândit să spună câteva lucruri ca să îmbărbăteze oficialităţile din zonă. Printre cele spuse se insinua că Ministerul Culturii Se gândeşte să propună intrarea statiunii pe lista patrimoniului UNESCO. Această propunere ar urma să fie susţinută şi de domnia sa în calitatea de ministru al turismului.

"Din păcate, o resursă naturală uriaşă şi monumentele istorice de aici au avut parte de o proastă gestiune, generată de autoritatea publică centrală. Monumente istorice de o valoare inestimabilă sunt abandonate, sunt acum ruine, dar avem cadrul legal pentru exproprierea lui Armaş şi a tuturor investitorilor de acest gen", a declarat ministrul turismului Elena Udrea, cu ocazia ultimei vizite la Herculane.

Autorităţile locale au primit astfel o doză de speranţă deşartă. Primarul Nicuşor Vasilescu declara cu acea ocazie: ,,Includerea oraşului în aceasta lista ar aduce o serie de avantaje staţiunii. Pe lângă imagine pentru întreaga staţiune, un avantaja major sunt oportunităţile de a atrage bani pentru restaurarea clădirilor din centrul istoric".

Datoriile acumulate la Finanţele Publice sau bănci s-au dovedit mai rapide decât exproprierile propuse de ministrul Elena Udrea. Deja în sezonul 2011 hoteluri precum «Diana», «Afrodita» şi «Minerva» nu mai aparţineau lui Armaş, dar clădirile nu mai putea fi folosite pentru turişti. Erau închise şi declasate.

Ce s-a schimbat din decembrie 2010 până în ianuarie 2012? Poate doar schimbarea proprietarilor la o parte considerabilă a clădirilor de patrimoniu din Băile Herculane, survenită la finele lui septembrie 2011, ar putea să aducă ceva nou. O parte a imobilelor firmei SC Hercules SA au intrat în posesia omului de afaceri Valeriu Verbiţchi. În plus multe dintre monumente au fost „înfăşurate" în până de protecţie ascunzându-se cumva aspectul dezolant.

Dar ca lucrurile să nu meargă bine în noiembrie 2011 apare un nou scandal intre autorităţi: conturile primăriei Băile Herculane sunt blocate de Administraţia Financiară din cauza creanţei, reprezentând plata impozitelor pe salarii şi a altor obligaţii faţă de bugetele statului, a rămas în urma privatizării fostei întreprinderii de gospodărie locală (IGO). Acest tip de scandal, frecvent întâlnit între autorităţi în România, nu ar fi făcut obiectul materialului nostru dacă nu ar fi fost afectat şi contul prin care se efectuează plata unor lucrări accesate pe programe europene: ,,E vorba de , un proiect de 1,2 milioane de euro" a comentat la acea dată primarul.

Am contactat-o pentru mai multe informaţii şi pe doamna director Liubita Raichici de la Direcţia de Cultură şi Patrimoniu Naţional Caraş Severin, însă domnia sa ne-a comunicat cu părere de rău că nu ne poate răspunde în timp util pentru apariţia în acest articol, însă vom reveni cu detaliile pe care ni le va pune la dispoziţie dânsa în cel mai scurt timp cu putinţă.

Câteva exemple punctuale de bijuterii de patrimoniu ajunse în ruine

Vila Elisabeta, imobil inclus în lista monumentelor istorice, la categoria B. Edificiul este construit între anii 1880-1882, după planurile arhitectului Doderer, pentru Elisabeta (Sissi), soţia împăratului Franz Josef al Austro-Ungariei. Clădirea este realizată în stil baroc târziu austriac, specific imobilelor ridicate în Băile Herculane, când staţiunea intră în componenţa Imperiului Austriac. De acest loc se leagă şi inaugurarea, în 1896, a canalului navigabil Portile de Fier. În sala de bal a Vilei Elisabeta, cuplul imperial Franz Joseph I şi Elisabeta, Alexandru I al Serbiei şi Carol I al României cu ocazia acestui eveniment.

Imobilul a adăpostit biblioteca orăşenească, o farmacie şi casa de cultură, iar de-a lungul anilor s-a degradat atât în ceea ce priveşte structura de rezistenţă, cât şi şarpanta şi tencuiala exterioară şi interioară. În 2005 arăta într-o stare jalnică: subsolul plin de igrasie, tavanul picat în multe locuri, tencuiala exterioară lipsă pe multe porţiuni.

Începând cu 27.11.2009 Vila Elisabeta, aflată în proprietatea Primăriei Băile Herculane, a intrat într-un proces de renovare finanţat de către Institutul Naţional pentru Patrimoniu (fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice) care a alocat suma de 2,8 milioane lei, la care se adaugă 60.000 euro obţinuţi în urma organizării unui teledon de către Televiziunea Română în parteneriat cu Art Production.
În prezent este finalizată renovarea exteriorului (acoperiş, tencuială), însă interioarele necesită continuarea lucrărilor de restaurare.

Băile Neptun, imobil de categoria A, datează din perioada Regimentului de Graniţă Austriac, fiind construit între 1883-1886. Cladirea este realizată după planurile arhitectului Alpar.
La momentul la care a fost ridicat era cel mai important complex balnear de acest gen, având două aripi în care existau 32 de cabine şi 2 bazine construite din marmură roşie în care funcţionau băi sulfuroase alimentate cu apă termală de la izvoarele Neptun I şi IV.
În 1899 i s-a adăugat un turn artezian pentru facilitarea circuitului apei fără pompare. Astăzi este o clădire dezafectată, ca multe altele din Băile Herculane. Tencuială scorojită, geamuri sparte şi un miros de sulf întregesc imaginea unei clădiri ce ar fi putut fi una din perlele localităţii. Clădirea se află în proprietatea omului de afaceri Verbiţchi Valeriu.

Ansamblul Cazinoului, clădire de categoria A, a fost construit între anii 1850-1900 după proiectul arhitectului Wilhelm Doderer, care a elaborat şi planurile Castelului Peleş.
Clădirea se remarcă prin arhitectura porticurilor şi picturile murale, în special cele care împodobesc interiorul cupolei exterioare din faţa imobilului.
Ansamblul Cazinoului a reprezentat punctul de referinţă în planul de sistematizare arhitectonică al staţiunii în perioada habsburgică.
În prezent se află într-o stare avansată de degradare, infiltraţiile de apă pluvială afectând tencuiala exterioară şi interioară, precum şi frescele ornamentale menţionate. Datorita infiltraţiilor de sulf, imobilul necesită reparaţii capitale şi la structura de rezistenţă. Clădirea se află acum în proprietatea lui Verbiţchi Valeriu.

Fostul Hotel Dacia (anterior „Ospătăria cea Mare"), imobil de categoria B, aflat în centrul oraşului, acesta a fost construit în stil baroc vienez târziu între anii 1812-1829, fiind ulterior renovată, în urma unui incendiu, în anul 1906.
În prezent imobilul se află într-o avansată stare de degradare, fiind afectată grav structura de rezistenţă, sens în care este interzis accesul în interiorul clădirii.
Clădirea este în proprietatea în proprietatea investitorului Hrelescu Beatrice Astrid.

Pavilionul nr.5 (fost „Spital pentru trupă şi subofiţeri"), este tot un imobil de categoria B din centrul localităţii.
A fost ridicat între anii 1808-1810 destinaţia imobilului fiind aceea c spital militar pentru soldaţii şi subofiţerii Regimentului de Graniţă Austriac.
De-a lungul timpului clădirea a fost supusă unui proces de degradare.
În prezent imobilulse află în proprietatea lui Verbiţchi Valeriu, care a demarat lucrări de renovare/restaurare, ce sunt executate de S.C. „Romedilges" S.R.L. din Timişoara.

Hotelul Decebal (fost „Ferdinand"), una din bijuteriile arhitecturale ale staţiunii, inclus pe lista monumentelor istorice la categoria A, imobilul a fost construit în stil baroc austriac târziu în perioada 1860-1862, aflându-se într-o avansată stare de degradare.
În prezent imobilul se află în proprietatea lui Verbiţchi Valeriu, care a demarat lucrări de renovare/restaurare, ce sunt executate de S.C. „Romedilges" S.R.L. din Timişoara.

Rămâne de văzut cum va gestiona dezastrul de la Băile Herculane noul proprietar şi câte clădiri vor intra în patrimoniul statului. Unii proprietari sunt de părere că „această staţiune este o doamnă foarte bătrână, îmbrăcată în straie demodate. Staţiunea avea o vocaţie aristocratică, acum e una cu vocaţie populară. Nu va înflori cu un astfel de turism. Trebuie să recapete o vocaţie de elită, să atragă oameni cu bani. E nevoie de un proiect de arhitectură şi urbanism pentru ca staţiunea să respecte cerinţele actuale", comenta Virgil Verbinschi, proprietarul mai multor clădiri în Băile Herculane.

O tristă aniversare: Un an de la incendierea casei lui Vasile Alecsandri

În prima zi a anului trecut anunţam că locuinţa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri a luat foc de două ori în decurs de câteva ore. La momentul respectiv s-au lansat mai multe ipoteze: ba că focul a fost provocat de oamenii străzii care se adăposteau acolo (de parcă ar fi normal ca într-o casă – monument istoric de categoria A, să fie folosită astfel), ba că nişte tineri teribilişti au pus foc din „joacă” sau chiar, că proprietarul, cetăţeanul italian Mario Maggi – cel care şi-a vândut locuinţa din gestiunea propriei firme fără ca cineva autorităţile să se sesizeze, ar fi pus pe cineva să incendieze deliberat casa aflată în ruină pentru a putea folosi terenul.

Povestea tragică a casei în care s-a născut Vasile Alecsandri
Istoria acestui imobil începe undeva în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cunoaştem faptul că poetul a moştenit casa de la părintele său, vornicul Vasile Alecsandri. De asemenea, poetul şi revoluţionarul Vasile Alecsandri a văzut pentru prima oară lumina zilei chiar în această casă.
Locuinţa făcea parte dintr-un ansamblu mult mai mare aflat în centru oraşului Bacău. Până la naţionalizare, casa a rămas în patrimoniul familiei poetului. Ulterior o parte din ansamblu a fost demolată, însă locuinţa a fost inclusă pe lista monumentelor istorice în 1980. După Revoluţie, când teoretic lucrurile ar fi trebuit să devină mai bune, casa a revenit doamnei Florica Urziceanu, descendentă a poetului.

Aceasta, în anul 2000, a vândut casa către o firmă, Info-Terra, societate condusă de cetăţeanul italian Mario Maggi. Intenţiile cetăţeanului italian erau să demoleze clădirea şi să folosească terenul pentru alte construcţii, datorită faptului că se află în centrul oraşului, însă clasarea construcţiei ca imobil de patrimoniu clasa A l-a împiedicat să facă acest lucru.

Ca şi în alte cazuri, proprietarul şi-a propus să aducă locuinţa la stadiul în care nu s-ar mai putea face nimic pentru ea. Mizând pe neimplicarea autorităţilor: Primărie, Consiliul Judeţean sau Direcţia Judeţenă pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bacău (DJCCPCN); administratorul firmei a continuat să nu facă nimic. În plus, a cerut o sumă fabuloasă pe care ştia că nimeni nu o va plăti.

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul în 2010, conf. univ. Ioan Dănilă, de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, spunea că pretenţiile cetăţeanului italian din 2007 erau de "un milion de euro. După câtva timp a scăzut prețul. Acum vrea doar un sfert din această sumă pentru că i se pare o pacoste. Nu o poate restaura așa cum vrea el pentru că se află pe lista monumentelor istorice. Când a cumpărat-o nu știa acest lucru".

Totuşi nimeni nu este dispus să îi ofere suma cerută. Interesant este faptul că primarul oraşului Bacău, Romeo Stavarache, şi-a luat angajamentul chiar în 2007 să aducă imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri în proprietatea publică a urbei. Mai mult chiar, prin hotărârea de Guvern H.G. 1424/ 2007, Consiliu Local a primit suma de 82.000 RON pentru documentaţia renovării clădirilor istorice şi de patrimoniu, dar autorităţile locale nu au realizat documentaţia cu pricina, care includea şi acest imobil.

Click pe imagini pentru a vedea cât de degradată este casa în care s-a născut marele poet Vasile Alecsandri


În primăvara lui 2010 discuţiile reapar în momentul în care se decide achiziţionarea de către Primărie a unui fost depozit de cereale contra sumei de 450.000 de euro. La acel moment administratorul firmei Info-Terra era dispus să vândă casa, probabil şi din cauza crizei, contra sumei de 250.000 de euro. "E un preț corect. Suntem dispuși să-l plătim. Merita!", afirma atunci, Roxana Mironescu, viceprimarul municipiului Bacău. În schimb, același viceprimar considera că cei 250.000 de euro ceruți pentru casa lui Alecsandri reprezintă o sumă mult prea mare pentru bugetul local. "Nu avem bani. Este un buget restricționat anul acesta și probabil că așa va fi și la anul. Nu ne ajunge să acoperim nici măcar nevoile primare. Avem mari restricții financiare", a afirmat Mironescu.

În articolul publicat la finele lui septembrie am reuşit să luăm legătura şi cu directorul Direcţiei de Cultura şi Patrimoniu Bacău, domnul Petre Cimpoeşu, pe care l-am întrebat printre altele şi de preţul acestei clădiri. „Nu ştiu exact. S-au vehiculat sume în jur de 700.000 de euro, dar nu-mi vine să cred. Eu cred că ei o dau şi cu 300.000 de euro, dar nu există, până una, alta, mă rog, voinţă. Pentru că acea casă este într-o zonă centrală şi are şi teren în jur, mă rog, din punct de vedere imobiliar. Povestea care v-o spun eu era din 2008, când preţurile imobilelor erau la apogeu. Acum probabil că ar mai fi scăzut. Primăria mai are şi posibilitate de expropiere din motive de utilitate publică," ne-a declarat domnia sa.

Am dorit să stăm de vorbă atunci cu domnul director şi pentru că domnia sa, în momentul în care imobilul a trecut din patrimoniul firmei Inter Terra în posesia administratorului acesteia, cetăţenului italian Mario Maggi, a declarat că situaţia clădirii "s-ar rezolva mai uşor printr-un seism". Totuşi este printre puţinii care a întreprins ceva: „Ceea ce a ţinut de noi am făcut. Am dat o amendă proprietarului, undeva între 8.000 şi 10.000 de RON. Această amendă nu a fost achitată, ci a fost constestată în instanţă. După ce a pierdut procesul proprietarul a făcut recurs, iar în prezent se judecă recursul. Acolo în primă instanţă trebuie cumpărat imobilul. După aceea, având în vedere că Primăria este eligibilă la fonduri europene, să înceapă restaurarea. Primarul de aici, din Bacău, a promis prin 2008 că va face chestia asta. Există chiar o hotărâre de Consiliu Local care-l mandatează să înceapă negocierile să cumpere, după care a renunţat, n-am mai cumpărat, a motivat că patronul italian care are casa a cerut prea mult şi a rămas aşa."

Incendiul: o acţiune menită să redeschidă negocierile
Astfel, până la incendiul din 2011 lucrurile s-au blocat definitiv. În dorinţa de a scăpa probabil basma curată din proces, cetăţeanul italian a decis să vândă locuinţa. Aşadar, după declaraţiile din 2010 ale viceprimarului Roxana Mironescu, cum că Primăria nu are fonduri şi nici interes pentru achiziţia casei în care lui Vasile Alecsandri, în iunie 2010, imobilul îşi schimbă proprietarul: patronul italian al firmei devine proprietarul imobilului. Cu alte cuvinte, Mario Maggi şi-a vândut sieşi casa nerespectând dreptul de preemţiune pe care statul îl are prin autorităţile care îl reprezintă în teritoriul. În plus, nu exista nicio hotărâre de Consiliul Local sau Judeţean cu privire la intenţia de a achiziţiona acest imobil la acea dată, contrar tuturor declaraţiilor făcute în presă. Ca să nu plătească taxe notariale prea mari, cetăţeanul italian şi-a vândut casa pe care o avea în administraţie contra sumei de doar 50.000 de euro.

Totuşi la finele anului 2010 situaţia se prezenta astfel: cetăţeanul italian era proprietar al unei clădiri de patrimoniu, fără a avea vreo dorinţă să investească vreun ban în refacerea ei, cu niciun cumpărator interesat şi cu o „încăpăţănare" a imobilul să se prăbuşească. Incendiul, indiferent de modul în care a apărut, a fost o a doua şansă nu doar pentru imobil, dar şi pentru proprietar să redeschidă negocierile cu autorităţile.
Această oportunitate s-a închis rapid, cel puţin în cazul Primăriei. În şedinţa de Consiliul Local de la începutul lunii februarie 2011, au refuzat să aprobe achiziţionarea imobilului contra sumei de 250.000 de euro. Motivaţia sa a stârnit indignare între oamenii de cultură din Bacău. „Casa nu mai poate fi consolidată din cauza stării de degradare. Practic, trebuie construită din temelii alta nouă. Nu pot da 250.000 de euro pe un imobil pe care urmează să-l dărâm a doua zi". Primarul a propus fie cumpărarea pământului de sub locuinţă, fie realizarea unui schimb de terenuri cu proprietarul. Ambele variante duc însă spre acelaşi deznodământ: ridicarea din temelii a unei alte case identice ca arhitectură şi stil cu cea actuală.

„Există o diferenţă între restaurare şi reconstruire. Restaurarea se poate face de la temelie, dar se folosesc şi materiale de la vechiul imobil, iar la reconstrucţie se folosesc doar materiale noi. Fiind clădire de patrimoniu, trebuie restaurată şi nu reconstruită", susţinea cu acel prilej Ioan Dănilă, preşedintele executiv al Asociaţiei Culturale „Vasile Alecsandri". Acesta a mai precizat că, indiferent de ce soluţie va adopta în final Primăria, banii pentru restaurare vor fi asiguraţi de către alte instituţii din ţară. „Sunt bani de restaurare. Vor veni finanţări de la Ministerul Culturii, de la Universitatea «V. Alecsandri» şi de la sponsori", a adăugat Ioan Dănilă.

De la Prefectură şi Minister, doar promisiuni
Tot în februarie 2011, Asociaţia Culturală „Vasile Alecsandri" a trimis prin intermediul Prefecturii Bacău o notificare proprietarului italian prin care îl anunţau că nu a respectat legea privind protejarea monumentelor istorice. „În acest caz el va pierde clădirea, iar statul român trebuie să-i ofere pe ea un preţ stabilit de o comisie de expertiză agreată de Ministerul Culturii. Varianta aceasta este mai costisitoare financiar decât un schimb de terenuri", explica atunci profesorul Ioan Dănilă. Tot în februarie se clama faptul că "italianul va fi expropriat și va pierde dreptul asupra casei și a terenului situat la 100 de metri de imobil pentru că nu s-a ocupat de conservarea și îngrijirea monumentului. Vestea bună este că Primăria este decisă să-i ofere la schimb un teren în altă zonă a orașului", a mai spus Ioan Dănilă, care estima că imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri va intra într-un proces de restaurare cel mai devreme în această vară.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu arată către "autorităţile"mai bogate: "Fie Primăria, fie Consiliul Judeţean, adică oamenii care au bani sau cineva care are bani şi care vrea să facă ceva. Soluţia pe care noi am propus-o a fost asta ca acea casă să fie reintrodusă în circuitul public, să fie răscumpărată de la proprietari, care au cumpărat-o pe nimica toată, cu vreo 70.000 sau 700.000 de milioane (vechi - n.n.) sau aşa ceva, oricum cu o sumă modestă, şi putea fi răscumpărată, fie de administraţia judeţului, fie de administraţia locală şi transformată într-un centru cultural. Sigur nu poţi s-o faci într-un an, poţi s-o faci în zece ani sau în cincisprezece ani, important este să începi să lucrezi mai întâi la acoperiş, la structura de rezistenţă şi încet, încet. Legea asta de care vă ziceam, 422, prevede inclusiv obligaţia Consiliilor Locale de a aloca din buget o anumită sumă pentru restaurarea monumentelor istorice, sau pentru reparaţii, pentru că nu e singura care ar fi în patrimoniul Primăriei. Dar dacă nu au vrut, n-ai ce să le faci şi în scurt timp, probabil, că va intra în colaps total, adică ea este deja într-un grad foarte avansat de degradare, abia mai stă, la cel mai cutremur se duce jos.

De la momentul apariţiei articolului nostru pe Adevarul.ro şi Historia.ro, subiect preluat şi de alte canale de ştiri şi care a făcut ceva rumoare la finele lui septembrie, până la trista aniversare a unui an de la incendiu nu s-a întâmplat nimic. Aproape că nici nu mai aşteptam mare lucru. Nici măcar modul în care s-a petrecut incendierea nu ne este cunoscut.

Un incendiu misterios
Declaraţia purtătorului de cuvânt al ISUJ Bacău, din data de 1 ianuarie 2011, prezintă doar acţiunea pompierilor şi indică o cauză fără o prea mare miză: "Prima dată am fost sesizați pentru niște deșeuri, iar al doilea telefon s-a primit pe la ora 16.00 și s-a anunțat un incendiu care cuprinsese interiorul casei. Când au ajuns militarii la fața locului au găsit o cameră cuprinsă de foc. Mai multe bunuri, respectiv o saltea, o masă și un fotoliu, care aparțineau cel mai probabil boschetarilor ce se adăposteau acolo, au fost făcute scrum. Pompierii au decopertat și tavanul pentru a stinge toate focarele. Cauza probabilă este focul deschis folosit în spații închise și credem că au fost oameni fără adăpost", a mai spus Andrei Grecu.
Există şi o altă declaraţie puţin diferită de spusele puratătorului de cuvânt ale ISUJ Bacău. Ambele incendii au fost sesizate de o băcăuancă care locuiește în apropiere și care a văzut niște tineri care ieșeau din clădire. "Era un grup mai mare de adolescenți care au stat, au fumat și la un moment dat au plecat. Doi s-au întors până la geam și când au văzut că ieșea flacăra au plecat. Atunci am anunțat din nou pompierii", a declarat, la acea vreme, Dorina Lăpușneanu, martor.

Dincolo de întâmplare singurul care ar fi avut vreun motiv ca să dărâme casa era proprietarul. El ar fi avut cel mai mult de câştigat, însă nu există dovezi concrete care să-l lege pe acesta de imobil. Totuşi faptul că de două ori în câteva ore locuinţa s-a aprins ridică un semn de întrebare: de ce?
În ceea ce priveşte viitorul sumbru casei în care s-a născut Vasile Alecsandri, este prevestit de răspunsul directorului Petru Cimpoeşu la întrebarea noastră " nu e păcat de o casă de două sute de ani a unui dintre cei mai mari poeţi ai noştri să aştepte să fie dărâmată?"

"Păi sigur că este păcat, dar dacă asta este atitudinea comunităţii faţă de trecutul ei, ce poţi să-i faci? Comunitatea a ales un primar şi un consiliu local care o reprezintă, iar acest primar şi acest consiliu local nu este interesat de istorie, de 200 de ani, de Alecsandri şi de ce mai vreţi dumneavoastră. Din păcate, în momentul acesta s-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă."