Despre daci şi urmele rămase de la ei sau dezastrul de la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie - situri protejate UNESCO

Afirmaţiile făcute recent de Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, cu privire faptul că România riscă să piardă statutul de protecţie UNESCO a fortăreţele dacice din Munţii Orăştie este o recunoaştere şi în acelaşi timp un semnal de alarmă referitor la starea jalnică în care se găseşte întreg patrimoniul cultural din ţara noastră.

În acest moment statutul de protecţie UNESCO îşi întinde umbrela asupra a şapte zone de la noi din ţară: Delta Dunării (1991), Mănăstirea Horezu (1993), Bisericile pictate din nordul Moldovei (1993), Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Fortărețe dace din Munții Orăștie (1999), Biserici de lemn din Maramureș (1999) şi Centrul vechi istoric din Sighișoara (1999). Statutul de monument UNESCO atrage cu sine o greutate de imagine şi o importanţă covârşitoare recunoscută la nivel internaţional, care contează deosebit de mult în promovarea şi marketing-ul care poate fi făcut unui monument sau unui sit arheologic. Toate se transpun în cele din urmă într-un număr mai mare de turişti care se arată dornici să le viziteze.


CLICK pe poze pentru GALERIE FOTO!
Totuşi problemele pe care aceste edificii, hai să spunem cele mai de preţ ale patrimoniului românesc, le au, arată că nu ştim şi nu suntem pregăţi să-i primim pe aceşti turişti şi mai mult decât atât ne batem joc de moştenirea înaintaşilor şi recunoscută de alţii.

Lipsa căilor de acces, a parcărilor, a locurilor de cazare, a unor utilităţi elementare, slaba gestinoare a traseelor care pot fi urmate de turişti, sunt principalele inconveniente peste care mulţi vizitatori trebuie să treacă pentru a putea să meargă să vadă aceste bijuterii. Dacă unii se dovedesc a fi de acord cu acestea, intervine lipsa de interes pentru obiectivul respectiv şi probabil din cele şapte obiective protejate de UNESCO în România, cetăţile din Munţii Orăştie stau cel mai rău la acest capitol. Acoperite cu vegetaţie, cu o pază şi o gestionare slabă, cu extrem de rare acţiuni de restaurare şi conservare, la discreţia braconierilor şi insuficient explorate arheologic vestigiile sunt la nivlul multora dintre edificiile sau siturile arheologice de categoria A de la noi.

Dacă vă întrebaţi de ce nu vă putem spune informaţii clare cu privire la numărul de turişti români şi străini care vin anual aici este pentru că nu se pot face astfel de statistici - nu are cine! Raportul de monitorizare al CNR UNESCO din 2009 specifică foarte clar acest aspect. La care se mai adaugă unul extrem de revoltător pentru orice turist din lume - nu există personal - ghizi - care să vă prezinte locurile. Sunt doi specialişti de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane care se deplasează aici doar când se fac solicitări exprese. În plus singurul punct de informare din întreaga zonă există la Costeşti.  Şi totuşi dacă aceste monumente UNESCO arată aşa, ce pretenţii ar trebui să emitem în cazul celorlalte care nu sunt de această categorie...

Dacă pentru mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul Moldovei, unele din așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania, biserici de lemn din Maramureș şi centrul vechi istoric din Sighișoara mai există o utilitate practică ce determină o serie de lucrări de reparţie, cetăţile dacice sunt total izolate şi nu deţin acest atu. Delta Dunării intră în patrimoniu UNESCO ca biosfera şi nu este obiect al discuţiei noastre.

Ultimele reacţii ale Ministrului Culturii
Aceste zone intrate în patrimoniul mondial sunt atent monitorizate, nu doar de experţi ai statului respectiv, ci şi de reprezentanţi ai UNESCO. O dată la doi ani se întocmeşte un raport cu privire la starea acestor edificii, în plus şi experţii Comitetului Patrimoniului Mondial îşi fac evaluările şi monitorizările lor.

Totuşi concluziile şi sesizările experţilor rămân fără răspuns de cele mai multe ori, chiar şi acolo unde lucrurile stau mult mai bine decât la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie. Amintim aici şi raportul privind starea de conservare a bisericilor pictate din Bucovina, despre directorul DJCCPN Suceava nu avea cunoştinţă, deşi îi fusese adresat şi domniei sale la vreo şase luni de când acesta fusese întocmit.

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
După ce chiar înainte de investitură în programul de guvernare al noului cabinet se amintea între priorităţi că, în cazul cetăţilor dacice "este absolut necesară reglementarea statutului lor la nivel legislativ, oprirea degradării prin implementarea unor măsuri concrete de protecţie, conservare şi restaurare, precum şi eliminarea totală a furturilor de piese dacice prin asigurarea unor perimetre de pază", noul minitru a făcut un drum spre această zonă, iar reacţiile au fost pe măsura distrugerilor.
"Cetăţile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Şi, dacă cumva vine un control UNESCO, pierdem statutul. Deci dacă nu facem ceva cu urgenţă maximă pierdem statutul de protecţie UNESCO pentru cetăţile dacice", a spus, într-o conferinţă de presă, ministrul Diaconu.
El a adăugat că autorităţile care au atribuţiuni legate de aceste obiective şi Ministerul Culturii trebuie să acţioneze "cu foarte mare viteză". Mircea Diaconu a precizat că situl Sarmizegetusa este aproape în paragină şi "creşte pădurea peste el".

"Ce facem noi cu el? Paragină. Creşte pădurea peste. Arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile. E de neînţeles lucrul acesta", a spus Diaconu.
Ministrul Culturii a anunţat că, în trei săptămâni, îşi propune să dea un răspuns final în ceea ce priveşte rezolvarea problemei cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi să adune la aceeaşi masă administraţia publică locală, Consiliul Judeţean, specialiştii şi Ministerul Culturii pentru a găsi o soluţie.
El a promis că în maxim trei săptămâni îşi propune să meargă la Sarmizegetusa pentru a prezenta răspunsul public al ministerului cu privire la soluţiile pentru aceste obiective.
Pentru acurateţea informaţiilor trebuie spus că există surse de informare destul de bogate despre aceste vestigii pornind de la site-ul UNESCO, la cel al INMI (Institutul Naţional al Monumentelor Istorice), la cimec.ro şi altele. De asemenea pe site-ul http://www.cnr-unesco.ro se pot gasi si rapoartele de monitorizare ale acestor edificii.

Ce ar însemna pierderea statutului UNESCO
În primul rând cetăţile dacilor riscă să pierdă promovarea care se realizează prin intermediul UNESCO. De asemenea protecţia şi atenţia deosebită de care au parte aceste edificii va fi limitată la ceea ce se întâmplă cu monumentele aflate în LMI (Lista Monumentelor Istorice), categoria A. Altfel spus sunt de importanţă naţională, dar cum se comportă autorităţile, proprietarii sau gestionarii cu sute, dacă nu mii de astfel de monumente se vor ocupa şi de ele. Ţinând cont că sunt în zone mai puţin accesibile vor rămâne cel mai probabil pradă braconierilor, mai mult decât sunt în prezent. Ca atracţii turistice abia dacă sunt azi vizitate, ce ar însemna o excludere din lista UNESCO, dacă nu o decădere şi mai mare. Lipsa de coordonare în ceea ce priveşte explorarea arheologică, conservarea şi punerea în evidenţă a noilor descoperiri, va fi desăvârşită.

Ce se află sub protecţia UNESCO în Munţii Orăştiei
Cele șase fortărețe care au format sistemul defensiv al lui Decebal şi care fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO sunt Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița. Acestea, construite în stilul murus dacicus, au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Ele reprezintă o imagine bine păstrtă a Epocii Fierului în România.

1. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul Grădiştii (capitala regatului lui Decebal), situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a fost construită în relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei. Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o aşezare protourbană sau un oraş.
Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiat trei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-i suprafața, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcție a acestora. Dintre edifiicile de remarcat este aşa-zisul "Soare de andezit", sanctuarul calendar, dar şi sistemul de drenaj şi de aducere a apei în cetate.

2. Cetatea dacică de la Luncani - Piatra Roşie. Pe platoul denumit Piatra Roşie, situat la 832 m altitudine a fost ridicată o cetate dacică, ce a funcţionat între secolul I a. Hr. şi secolul I p. Hr. Platoul este înconjurat aproape din toate părţile de prăpăstii, singura cale de acces fiind din direcţia estică. Cetatea a făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii dacice, având rolul de a apăra capitala statului dac condus de Burebista, Sarmizegetusa Regia, de un eventual atac dinspre nord. Cetatea a fost prevăzută cu două incinte fortificate ridicate în etape diferite.
Prima începută probabil în timpul lui Burebista şi terminată de urmaşii săi, iar a doua construită la sfârşitul secolului I p. Hr., pe coasta estică a dealului, ca un veritabil avanpost. În numeroasele campanii efectuate după anul 1943, au fost descoperite artefacte autohtone şi importate din cetăţile elenistice de pe malul Mării Negre şi din Imperiul Roman. Tot arheologic, s-a stabilit că cetatea a fost distrusă în anul 106, în timpul celui de-al doilea război daco-roman, de către legiunile romane.

3. Cetatea dacică de la Costeşti-Blidaru este cea mai importantă verigă din ansamblul de apărare din Munţii Orăştiei, posedând la rândul ei un sistem exterior de fortificare. Astfel, la est şi nord-est de Blidaru, pe platoul Făeragului şi Grădina Făeragului (558 m altitudine) erau amplasate trei turnuri de pază. Alte turnuri supravegheau împrejurimile de pe Curmătura Făeragului, de la Poiana Popii, Şesul Ciorii şi Poiana lui Mihu. De pe versantul nord-vestic, turnul rectangular de la Poiana Pertii completa sistemul defensiv.
Cetatea a fost ridicată după domnia lui Burebista, în a doua jumătate a sec. I a. Hr., şi are cea mai coerentă planimetrie dintre citadelele dacice, reprezentând o capodoperă a arhitecturii militare dacice. Utilizarea meşterilor, poate şi a arhitecţilor greci, a contribuit la introducerea unor inovaţii constructive. Amplasată pe un deal (705 m altitudine) cu perspectivă către valea Mureşului şi Sarmisegetusa Regia, controlând drumul antic de acces către aceasta, ridicarea cetăţii a presupus iniţial lucrări considerabile de amenajare pentru obţinerea unui platou pe culme şi a unor terase. Se remarcă aici cisterna de apă, boltită, situată la baza platoului superior, a fost construită după tehnica romană din piatră legată cu mortar, fiind alimentată de o conductă din olane.

4. Cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie domina şi supraveghea o întinsă zonă situată la poalele sale, pe malul stâng al râului Apa Oraşului. Pe culmile din vecinătate, la Ciocuţa, Dâlma-Brăiţei şi Cetăţuia Înaltă au fost ridicate alte fortificaţii cu rolul de a bloca accesul către aceasta dinspre vest şi sud. Importanţa sa strategică este deosebită: controlul cetăţuii deschidea drumul către Sarmisegetusa. Făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, Cetăţuia de la Costeşti construită între sfârşitul sec. II şi începutul sec. I a. Hr. este cea mai veche dintre fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei.
Cetăţuia cu sanctuarele sale şi aşezarea civilă dezvoltată la poalele sale a fost probabil prima capitală a regatului dac condus de Burebista. Ea va trece în decursul istoriei prin mai multe faze de întărire şi refacere datorate fie introducerii unor noi tehnici de construcţie, fie avatarurilor războaielor daco-romane, ultimul dintre acestea fiind dealtfel şi cel ce a pus capăt existenţei sale în anul 106 d. Hr. Cetăţuia de la Costeşti este un punct de reper deosebit pentru istoria geto-dacilor, fiind prima cetate construită după o planimetrie şi o tehnică nouă de influenţă elenistică (ziduri din blocuri din piatră de talie cu parament dublu), păstrând în acelaşi timp elemente ale sistemul vechi de fortificare, şanţuri şi valuri de pământ. Odată cu cucerirea Daciei de către romani, ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium.

5. Cetatea dacică de la Căpâlna se află la 2 km de satul cu acelaşi nume, pe Dealul Cetăţii, având altitudinea de 610 m, între Valea Gărgălăului şi Pârâul Râpii. Fiind înconjurat de pante abrupte, singura cale de acces era spre sud-vest, printr-o şa îngustă. Pentru a putea fi utilizat, culmea dealului a fost amenajată în mai multe terase. Sistemul de fortificare, încă vizibil pe teren, este reprezentat de un şanţ, două valuri cu câte un şanţ interior, un zid de incintă şi un turn-locuinţă. Rolul strategic al fortificaţiei era acela de a împiedica pătrunderea în Dacia intracarpatică, pe singurul drum ce venea de la sud de Munţii Carpaţi.
Potrivit cercetărilor arheologice, construirea cetăţii a fost stabilită la mijlocul secolului I a. Hr., în timpul regelui Burebista. Se pare că, după primul război daco-roman (101- 102), în conformitate cu tratatul de pace încheiat între împăratul Traian şi regele Decebal, acesta din urmă a fost obligat să demoleze parţial zidurile de apărare. Înainte de începerea celui de-al doilea război (105), fortificaţia a fost refăcută în mare grabă, folosindu-se chiar şi elemente arhitectonice ale sanctuarului. Cetatea a fost incendiată şi distrusă de armata romană, probabil în anul 106 p. Hr.

6. Cetatea dacică de la Băniţa a fost construită în zona cea mai înaltă a dealului Piatra Cetăţii sau Dealul Bolii, care se află la limita vestică a bazinului văii Jiului (altitudine 904 m). Dealul, înconjurat pe trei părţi de apele râului Băniţa, oferea în mod natural posibilităţi de apărare, accesul fiind posibil doar pe latura de nord, unde, de altfel, sunt amplasate elementele de fortificaţie din epoca dacică. Pantele foarte abrupte ale dealului, precum şi existenţa unor reduse suprafeţe plate, au determinat pe constructori să realizeze lucrări ample de nivelare şi să conceapă un sistem de apărare original: zidurile de incintă, turnurile şi platformele pentru luptă corp la corp, se eşalonează în trepte.
Primul element de fortificaţie este zidul de 115 m lungime, gros de cca. 2 m, ridicat pe pantele de nord şi nord est ale dealului, construit în tehnica murus Dacicus. Intrarea în cetate se făcea prin zona de nord-est, fiind marcată de poartă şi o scară monumentală cu o lungime de 4,50 m; scara are trepte din piatră calcaroasă şi este mărginită de ziduri marginale, cu rol de balustradă din andezit. Cercetările arheologice au stabilit că cetatea a fost construită la sfârşitul sec.II a.Hr. şi a funcţionat până în timpul primului război daco-roman din 101-102 p.Hr., când a fost cucerită şi distrusă de romani. Pierderea cetăţii de la Băniţa, a permis armatei romane să avanseze pe drumul către capitala regatului, Sarmizegetusa Regia, fapt atestat de existenţa castrelor de marş romane de la Jigurul Mare şi Comărnicel.
Mai mult informatii despre aceste cetăţi găsiţi pe www.inmi.ro/dacice/dacice.html

Dacii o discuţie fără sfârşit şi ba chiar contra-productivă
Subiectul daco-geţi a devenitul unul la modă în ultima perioadă. Cunoscători sau nu mulţi îţi ermit să se lanseze în discuţii despre daci. Există o serie de grupări care încearcă să-şi construiască o imagine şi un nume spunând lucruri care sunt departe de adevărul istoric. Ascunzând într-o doză de misticism religios câteva elemente istorice şi amestecându-le cu enormităţi greu de acceptat de orice istoric de bun simţ aceştia oferă imaginea unei conspiraţii generale contra istoriei dacilor pe care îi prezintă drept unicii înaintaşi ai românului de azi.

Iată aici părerile susţinute de această grupare:
VIDEO "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012": un film documentar, vizionat de sute de mii de români, răstoarnă toată istoria noastră

Revista Historia a realizat în luna decembrie a anului trecut un dosar dedicat acestei teme - "Sunt dacii strămoşii noştri". Pentru cei interesaţi să lectureze poziţia pe care acestă publicaţie o adoptă faţă de această problematică click pe linkurile de mai jos:

„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”
Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată
Dacomania sau cum mai falsificãm istoria
Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Interesant este că dincolo de toate aceste acerbe porniri împotriva istoriei oficiale, pe care o consideră a fi promotoarea unui fals, grupul condus de dentistul Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru şi Daniel Roxin, nu a iniţiat nicio acţiune de remarcat pentru păstrarea, conservarea sau restaurea patrimoniului cultural naţional care îi priveşte pe daco-geţi. În afara unor manifestări câmpeneşti, a unor conferinte prin hoteluri scumpe sau a unor filmuleţe pe internet, aportul acestor "iubitori" ai istorie dacilor se dovedeşte a fi doar o relaţie la mare distanţă cu locurile unde au trăit şi s-au luptat dacii. Cum ar spune americanul sunt "friends with benefits", însă beneficiile le obţin doar ei, nu şi siturile arheologice.

Ce-i lipseşte patrimoniului: Ia expertul de unde nu-i!

Probabil cea mai importantă problemă a patrimoniului cultural din România sunt banii. Însă nu unica. Un alt aspect semnalat de mulţi dintre directorii de direcţii de cultură din România este lipsa experţilor şi a specialiştilor în domeniul patrimoniului. Însă nimeni nu a spus vreodată făţiş că nu avem. De altfel ar minţi dacă ar susţine aşa ceva. Cum se poate să avem destul de mulţi experţi şi specialişti acreditaţi, însă aceştia să lipsească cu desăvârşire acolo unde e nevoie de ei? Realitatea din România ne arată cum.

Primul semn de întrebare pe care l-am avut cu privire la acest subiect a apărut când discutând despre Cetatea Giurgiu, domnul director amintea de un proiect de restaurare realizat de un arheolog de la Muzeul Militar. Acest aspect a repărut în dese rânduri când diverse proiecte de restaurare sau conservare mergeau foarte greu şi din cauză că expertul sau specialistul în domeniul patrimoniului - pictor, artist plastic, istoric, inginer constructor, arhitect, restaurator sau proiectant - lipsea. Adesea proiectele aflate în curs de căutări de finanţare purtau semnături ale unor specialişti şi experţi care nu erau din judeţele unde se găsea monumentul. Mi s-a explicat că astfel procesul de obţinere a unor documente este de două ori mai lung ca durată şi cam tot pe atât de costisitor. Cazurile, deloc rare, ale unor biserici care necesită reparaţii fac apel la mai multe tipuri de personal specializat ceea ce reduce considerabil sorţii de reabilitate integrală a unui monument.

Cum stăm în teorie la nivel de cadre specializate în domeniul patrimoniului

Potrivit site-ului cimec.ro în România există: 798 de arheologi de diverse categorii (debutant, specialist sau expert), 1292 de specialişti şi experţi în domeniul patrimoniului cultural mobil, dintre care 504 sunt certificaţi în zona de restaurare-conservare, şi 460 de specialişti şi experţi înregistraţi în domeniul restaurării, conservării şi protejării patrimoniului istoric imobil.

Se cuvine să facem câteva precizări. Patrimoniul cultural istoric din România are mai multe împărţiri. Una dintre ele este după mobilitate: pe de o parte clădiri încărcate de trecut, iar pe de altă parte obiecte. Din descrierea făcută specialiştilor observăm că cifrele sunt oarecum egale în ceea ce priveşte numărul de persoane alocate celor două categori.

Ne vom ocupa de această dată doar de patrimoniul imobil, care la rândul său, potrivit legii, este împărţit în alte 4 categorii: situri arheologice, clădiri istorice, monumente de for public (statui, mausolee etc.), monumente comemorative (plăci funerare, cimitire etc). După cum vedem sunt aproape 800 de arheologi care, potrivit specializărilor lor, se vor ocupa de siturile arheologice, rămânând ca pentru celelalte 3 categorii să avem aproximativ 460 de specialişti (numărul acestora este cu vreo 25 de persoane mai mare pe site-ul Institutului Naţional al Patrimoniului).

Făcând o numărătoare a imobilelor cu un bogat trecut înscrise în Lista Monumentelor Istorice - document actualizat anual şi prezent pe toate website-urile amintite, dar şi pe cel al Ministerului Culturii şi Patimoniului Naţional - observăm că în România sunt 29.425 de altfel de clădiri. Fără a aduna bob cu bob, undeva la un sfert dintre acestea sunt situri arheologice. Într-un articol postat în 2007 pe acelaşi website cimec.ro, se arată că în România sunt aproximativ 8500 de situri, ceea ce vine să certifice statistica noastră. Munca arheologilor este legată în general de aceste monumente, aşadar ne rămân ceva peste 460 de experţi şi specialişti pe vreo 21.000 de imobile. Traducând într-o matematică elementară fără să ţinem cont de N variabile există un specialist sau un expert la 45 de monumente.

Sunt regiuni întregi unde nu are cine să facă ceva

Sunt cel puţin două tipuri de probleme majore cu care ne putem confrunta. Prima este o repartizare deficitară a resurselor umane, iar a doua ţine de acele elemente care neplăcut ne caracterizează drept balcanici: diverse interese în obţinerea de finanţări şi nivelul de calificare a unora dintre cei implicaţi în proiecte.

Vom analiza prima problemă în condiţii ideale şi anume:
1. Toţi cei acreditaţi au obţinut aceste calificative pe merit şi sunt competenţi să facă ceea ce este certificat;
2. Proiectele de finanţare pentru dinverse monumente se repartizează corect;
3. Toţi cei implicaţi în proiecte nu au alte interese decât acela de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu la cel mai înalt nivel de competenţe pe care îl poate satisface.

Folosind cele 3 condiţii ideale ca punct de pornire şi privind doar cifrele vedem o discrepanţă mare între media pe ţară - un specialist la 45 de monumente - şi media din Bucureşti - o persoană specializată la 12 monumente. Mai mult decât atât, aproape jumătate dintre experţi şi specialişti, 217 mai exact, sunt în Capitală. Următorul mare oraş ca număr de experţi este Iaşi cu 33 de oameni, urmat de Sibiu cu 17. Media expert-monumente este în Iaşi de 1-49, iar în Sibiu 1-59. Totuşi nu aici sunt problemele cele mai importante. Putem să enumerăm nu mai puţin de 9 judeţe unde este un singur om specializat în patrimoniu. Se poate afirma că multe dintre aceste regiuni nu au aşa de multe clădiri de patrimoniu, dar se ajunge la cifre aberante de o persoană specializată la 500 de monumente.

Dacă lucrurile le-am putea opri aici se pot găsi soluţii: realocarea personalului pe nişte regiuni mai mari, „împrumutarea" unor experţi etc; însă lucrurile sunt mai complicate. Până în prezent am considerat experţii şi specialiştii tot una, însă potrivit legii primii se ocupă doar protejarea monumentelor, iar ceilalţi de conservare şi restaurare. Astfel cei 460 de împart în: 123 de experţi şi 337 de specialişti. Mai mult chiar întâlnim în rândul lor 5-6 tipuri de meserii diferite, de care un proiect poate să aibă nevoie fie de una-două, fie de mai multe: arhitect, artist plastic, inginer constructor, sculptor, istoric, restaurator-chimist, pictor.

Privind în această nouă lumină ce poate face un expert care este singurul atestat într-un judeţ în condiţiile în care el are doar una dintre aceste meserii. Cel mai probabil nu prea multe, dar problema nu este neapărat la el, ci la proprietarul care trebuie, conform legii să se adreseze unor experţi şi specialişti pentru restaurarea casei în care locuieşte sau mai mult a edificiilor pe care le gestionează - cum este cazul multor primării.

Şi puţinul care este se face de multeori prost, dar cu mult „interes"

Dacă introducem şi ultima componentă în sistem şi anume diversele interese şi lacunele unora dintre specialişti, obţinem un peisaj pe lângă care trecum zilnic. Nu putem să aducem acuze directe nimănui încă, dar privind la modul în care în România secolului XXI s-au putut fabrica pe bandă rulantă şoferi la Piteşti, chiar cu acordul şi împreună cu organele de acolo, nu cred că nu există experţi sau specialişti care din diverse considerente, cu un pic de ajutor şi ceva interes au ajuns să deţină această titulatură.

Pe de altă parte există şi cei care au decis să facă din această muncă de restaurare-conservare o sursă de venit constant. În urma discuţiilor destul de aprinse pe care le-am avut cu directorul Direcţiei de Cultură Suceava când l-am întrebat anul trecut de un raport privind starea bisericilor şi mănăstirilor din Bucovina aflate în patrimoniul UNESCO, domnia sa încerca să insinueze că aş fi fost pus de cineva să redactez un material împotriva domniei sale. Acel sau acei oameni care i-ar fi dorit „răul", am dedus noi, că ar fi făcut parte din cei care potrivit spuselor directorului „obţin mai mereu proiecte de restaurare". Cazul din Suceava nu este singular, în Satu Mare vedem că simbolul oraşului este dat către restaurare de către proprietar unei firme care are un specialist acreditat, iar „surpriză", această firmă subcontractează proiectul unei firme al cărei proprietar e chiar patronul.

Tot ceea ce v-am prezentat în ultimul pasaj sunt doar nişte observaţii pe care le-am făcut în timpul documentării articolelor cu pricina, lucrurile ar putea să fie diferite însă vom încerca să facem un exerciţiu simplu pentru a vedea cât timp vor mai avea de suferit multe din monumente ce constituie patrimoniul românesc.

Luăm ca exemplu o biserică de lemn secol XVII din judeţul Mehedinţi. Aici sunt înregistrati doi specialişti: un inginer constructor şi un arhitect. Comunitatea care deţine biserica este foarte săracă şi foarte mică. Să presupunem că Biserica Ortodoxă Română prin organele ei din teritoriu decide cumva să investească ceva spre acel locaş de cult (situaţie ipotetică şi destul de rară). Preotul, om de bună credinţă, trebuie să întocmească un proiect. Dacă pe arhitect şi pe inginer îi găseşte în judeţ, cel mai probabil în Drobeta Turnul Severin, pentru un pictor specialist în restaurare a picturilor murale pe lemn va trebui să bată cale lungă, cu puţin noroc ar găsi unul la Timişoara. Dacă problemele sunt mai grave şi e nevoie de un expert chimist sau de vreun artist plastic cu siguranţă omul nostru va trebui să ajungă la Bucureşti.
Faptul că anumiţi specialişti sunt extrem de rari face ca numărul de monumente care cer expertiza lor să fie mare şi localizate la zeci, chiar sute de kilometri distanţă de reşedinţa sa. În plus numărul acestora poate să fie cu mult mai mare decât media pe ţară de 45 de monumente pe cadru specializat. Astfel angrenarea în mai multe proiecte concomitent este exclusă, iar posibilitatea să ajungă la monumentul luat de noi ca exemplu este într-o marjă de ani. Se poate ca până ajunge specialistul la monument să nu mai fie nevoie să mai vină, pentru că acesta fie e la pământ, fie problemele au fost cârpite într-un mod neprofesionist care a distrus mai mult decât dacă nu s-ar fi intervenit.

Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă

Una din perlele arhitecturale ale oraşului Botoşani, Casa Sofian, este osândită ca multe alte imobile de patrimoniu din România, să piară. Ajunsă de la un simbol local, la o ruină, prin nepăsarea autorităţilor locale, dar şi a unui proprietar de lux, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, putem spune azi, urmărind ştirile din ultimii doi ani, că situaţia Casei Sofian este chiar privilegiată întrucât includerea acesteia în Planul Naţional de Restaurare oferă o speranţă în plus că într-o bună zi imobilul îşi va redomândi maiestatea de odinioară. Totuşi înţelepciunea populară spune să nu te bazezi pe ultima speranţă, mai ales când certitudinea acesteia este îndoielnică.Constuită de un om cu inimă mare şi lăsată bătrânilor din Botoşani

Denumit astfel, după numele a doi importanţi boieri botoşăneni, mari filantropi, Nicolae şi Ruxandra Sofian, imobilul datează din jurul anului 1900, fiind specific stilul arhitectural vienez ,,Secession". Clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice, ca imobil de importanţă locală - categoria B. Totuşi prin maeistatea sa, chiar dacă azi la doi ani de la începerea lucrărilor de restaurare este încă o ruină, cu geamurile blocate de scânduri şi tencuiala căzută, impresionează pe trecător prin eleganţă şi frumuseţe.

Deşi construit de nişte oameni cu multă dare de mână în epoca lor, aceştia au decis ca frumoasa lor locuinţă, amplasată într-o frumoasă zonă a oraşului, să devină azil de bătrâni. Această dorinţă a fost stipulată şi în testamentul lui Nicolae Sofian. Ulterior clădirea a găzduit diverse stabilimente spitaliceşti, iar la sfârşitul perioadei interbelice şi imediat după instaurarea comunismului, vastul parc aferent clădirii a fost sacrificat, făcând loc sub administraţia Direcţiei Sanitare a Judeţului Botoşani unor clădiri anexe de îngrijire, leagăn de copii, distrofici, lehuze, persoane afectate de sindromul imuno-deficitar, şi altele care, ca şi corpul principal de clădire, erau total improprii unui act medical corespunzător.

Totate aceste modificări survenite, adesea forţate, uneori prea rapide ale destinaţiei iniţiale au condus la degradarea bătrânului aşezământ. O şansă irosită, chiar înainte de izbucnirea Revoluţiei din 1989, a fost trecerea, prin transfer a clădirii de la Direcţia Sanitară a Judeţului Botoşani, la cea de Cultură, în ideea amenajării unei Galerii a Oamenilor de seamă ai Botoşanilor. Poate aceasta ar fi fost o şansă reală ca 

monumentul să nu ajungă ce este azi, şi anume o ruină.

Click aici pentru mai multe imagini

 

Dezastrul început cu Revoluţia din 1989

După 1990, în Consiliul Local Botoşani s-a vehiculat ideea înfiinţării aici a unui cazino pentru ,,progresul" municipiului. Timp de 13 ani monumentul s-a aflat în „conservare", probabil ca multe altele, devenit domiciliul de lux a oamenilor străzii. În cele din urmă pe la începutul anilor 2000, Consiliul Judeţean Botoşani a cedat-o Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, dornică să o restaureze şi să o transforme într-un Centru Cultural - Ecumenic.

După încă o vreme în care noul proprietar de lux al imobilului nu a intervenit sub nicio formă, au demarat lucrări de restaurare, necesitând indiscutabil sume uriaşe pe care acesta a considerat că nu trebuie să le plătească el, ci Ministerul Culturii. Astfel s-a reuşit includerea clădirii pe lista celor care urmează a fi restaurate prin Planul Naţional de Restaurare.

Imobilul a beneficiat de mai multe finanţări din partea Ministerului Culturii, în perioada 2007-2009, acestea acoperind sub 20% din necesarul fondurilor aferente executării lucrărilor de restaurare /consolidare a imobilului.

Interesantă este totuşi declaraţia protopopului judeţului Botoşani, reprezentant al Mitropoliei, care în 2009 nu avea idee de niciun fel de reparaţii. „Încă nu se lucrează la Casa Sofian. În decembrie anul trecut s-au alocat aproximativ 800 milioane lei de la Ministerul Culturii, însă nu s-au făcut decât nişte decopertări, protejări ale acoperişului şi organizare de şantier. Nu ştiu cam de ce sumă este vorba pentru ca lucrările măcar să înceapă. Constructorii de la Restaco Suceava aşteaptă banii", a precizat protopopul Lucian Leonte.

Autorităţile locale "se bucură" că nu pot face nimic pentru a ajuta acest monument să supravieţuiască. De altfel poziţia Consiliului Judeţean este cam aceeaşi din 2009 şi azi: „Casa Sofian este de şase ani (în 2009 n.r.) în grija Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi dacă există vreun proiect de investiţie ei ştiu asta. Ştiu din discuţiile cu Înalt Prea Sfinţia Sa Teofan că există un proiect în execuţie. Dacă acest monument ar fi fost în grija noastră, a Consiliului Judeţean, de mult ar fi fost un proiect prin care să reabilităm casa cu finanţare externă", a declarat Mihai Ţâbuleac, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, pentru ziarul Adevărul.

Ne îndoim că lucrurile ar fi fost rezolvate, după cum declara preşedintele CJ Botoşani în 2009 şi după cum declară azi directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Botoşani, Dănuţ Huţu, iar acest semn de întrebare ridicat de noi nu ţine de vreo doză de scepticism exagerat, ci de "rezultatele" apărute în alte cazuri precum: centrul oraşului Botoşani, Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, Mănăstirea Coşula; exemple pe care le vom trata pe larg în alte articole ale acestei rubrici.

Cert este că în 2010, în ianuarie presa locală amintea faptul că Ministerul Culturii a mai aprobat alocarea unei some de 600.000 de lei, fiind unicul monument din Botoşani în care această instituţie a investiti direct. Însă lucrările nu au avansat. Abia în noiembrie 2011 lucrările au fost reîncepute de de acelaşi executant (S.C. RESTACO SRL din Suceava), cu finanţare asigurată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în prezent lucrându-se la acoperişul imobilului.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani arată către Ministerul Culturii

Am considerat că ar fi cazul să îi dăm cuvântul şi domnului director al Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani, Dănuţ Huţu, cel care are dreptul să monitorizeze starea obiectivelor de patrimoniu din judeţ. Domnia sa însă ne indică drept „vinovat" situaţia economică dificilă a ţării şi faptul că insuficienţele alocărilor bugetare fac să tergiverseze încheierea reparaţiilor.

Domnule director, voiam să vă pun câteva întrebări legate de Casa Sofian?

Toate informaţiile pe care le puteţi auzi de la mine despre Casa Sofian, sunt informaţii publice.

În primul rând voiam să vă întreb în ce stadiul se află monumentul în momentul de faţă?

Monumentul este într-o avansată stare de degradare de mulţi ani. De asemenea începând cu anul 2009 imobilul a fost inclus pe lista monumentelor care intră în "Planul Naţional de Restaurare", proiect desfăşurat de Ministerul Culturii.

Înţeleg că în 2009 s-au început lucrările de renovare şi restaurare?

Da, din acel moment, de când imobilul a fost inclus în planul de restaurare a Ministerului Culturii, au demarat lucrările.

Ce anume s-a realizat până în acest moment?

S-au făcut lucrări în limita fondurilor care a fost alocat de Ministerul Culturii. Într-adevăr banii au fost puţini, dar câţi au fost aceştia s-au investit în monument.

Şi în ultima perioadă s-a mai făcut ceva?

Nu ştiu exact. Nu am verificat în ultima perioadă, asta însemnând câteva luni, de când s-a lăsat frigul. Dar ce ştiu este că lucrările au început pe interior, întrucât s-a pornit de la consolidarea clădirii. Până în prezent nu s-au efectuat lucrări care să se desfăşoară pe exterior.

Cam când preconizaţi că aceste lucrări se vor încheia?

Noi nu putem să facem nimic. Ce a depins de noi a fost făcut. Începând cu 2009 totul se rezumă la ritmul în care sunt alocate sumele necesare, adică de fondurile care vor fi alocate de la nivel central, respectiv Ministerul Culturii. Dacă ar depinde de noi am putea fi gata şi mâine. Trebuie înţeles că acest plan naţional de restaurare naţională se realizează în funcţie de alocarile bugetare. Cu toţii cunoaştem faptul că patrimoniul şi cultura, în general, în bugetul de acest an au avut de suferit. Cunoaşteţi faptul că s-au operat tăieri din alocaţiile bugetare pentru Ministerul Culturii pe anul în curs şi atunci mie mi-e clar că monumentele au de suferit.

Cu alte cuvinte, nu aveţi idee cam când s-ar putea termina, nu există un plan?

Valoarea lucrărilor este foarte mare, în jur de un milion de euro. Până acum abia s-au alocat aproximativ de 150.000 de euro. Oricine poate să facă un calcul simplu să vadă cam în cât timp se va termina lucrare, dacă în intervalul 2009-2011 s-a alocat suma anterior menţionată. Lucrările ajung la suma aceasta din cauza stării avansate de degradare şi aproape 1 milion de euro înseamnă să se finalizeze tot ce e început: restaurare, consolidare, reparaţii învelitoare acoperiş.

Care va fi utilitatea acestei clădiri?

După cum ştiţi monumentul are un proprietar, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Această instituţie urmează să stabilească utilitatea clădirii.

Ceea ce poate ar trebui spus este faptul că atât autorităţile locale, care au găsit o formă elegantă de a scăpa de o "problemă", precum bătrânul imobil, prin actul de donaţie către biserică, cât şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei, de altfel o instituţie destul de bogată (dacă vrea!), aşteaptă din partea Ministerului ca acest imobil să fie refăcut. Din moment ce proprietarul stabileşte destinaţia, de ce un proprietar, care este o instituţie aparte a statului român, nu este evaluat ca unul privat. De cele mai multe ori instituţile aparţinând statului nu sunt amendate de către directorii Direcţiilor de Cultură, însă proprietarii particulari sunt cântăriţi cu altă oca. În plus Mitropolia Moldovei ca beneficiar al lucrării ar fi trebuit să contribuie cumva, din moment ce Biserica Ortodoxă este separată de statul laic încă din vremea lui Cuza Vodă.

Repunerea în valoare a Casei Sofian ar servi Botoşanilor în a-şi afirma vocaţia monumentală, culturală şi turistică. Până atunci locul rămâne un preferat al mirilor care, însoţiţi de fotograf, încearcă să surprindă pentru cea mai fericită zi din viaţa lor ceva din frumuseţea de odinioară a clădirii sau din estetica urâtului oferită de priveliştea actuală.

Comorile patrimoniului arădean, condamnate la pieire

Chiar dacă nu este definit ca distinct de normativele în vigoare, în general patrimoniul ecleziastic poate fi văzut ca o componentă aparte. După cum menţionam şi cu alte ocazii, biserica este locaşul reprezentativ în care sunt investite cele mai bune resurse ale fiecărei comunităţi în parte. Prin intermediul ei, valorile comunităţii sunt păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Totuşi, în momentul în care apar o serie de limitări, cum este cazul transilvănean, grija extremă a ceea ce ai dreptul să păstrezi face ca astăzi să avem adevărate mărturii, din elemente ce sunt supuse unei degradări rapide, ale existenţei românilor în teritoriile pe care regii maghiari au încercat să le anexeze pentru totdeauna.

Prestigiul bisericilor de lemn din Maramureş, incluse în cadrul monumentelor U.N.E.S.C.O., este un motiv de mândrie pentru orice român care vorbeşte despre frumuseţile ţării sale, dar acestea sunt doar vârful aisbergului ale unei culturi tributare lemnului vreme de multe secole.

De ce s-a construit doar în lemn în Transilvania

În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distictă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român de azi.

Dacă în articolul privind starea locaşurilor din zona Oltului, S.O.S. bisericile Olteniei, am prezentat starea deplorabilă a câtorva locaşuri din lemn din judeţele Mehedinţi şi Gorj, zone intrate pentru diverse perioade de timp sub administraţia maghiară, respectiv austriacă, în prezentul articol ne vom ocupa de cele din judeţul Arad, zonă care, de la cucerirea maghiară a Transilvaniei şi până la 1918, a fost parte integrantă a regatului ungar.

Avem în vedere cinci biserici, majoritatea monumente incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate extraordinar de frumoase, dar total necunoscute publicului: biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Corbeşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" din Ioneşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" Luncşoara, biserica „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş şi biserica „Sfînţii Apostoli Petru şi Pavel" din Tisa.

Click pe imagini pentu galeria foto

 

Biserica de lemn „Naşterea Maicii Domnului" Corbeşti

În comuna Petriş, satul Corbeşti, se află biserica de lemn cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", situată în cimitirul satului, catalogată ca monument istoric de valoare naţională.

Biserica a fost construită la începutul secolul al XVIII-lea, în anul1707. Pictura interioară, vizibilă şi azi, a fost executată însă aproape un secol mai târziu, în anul 1810. Se pare că nu aceasta a fost primul amplasament, întrucât există informaţii că lăcaşul a fost adus în satul Corbeşti în 1835 şi aşezat pe o talpă de piatră. Biserica păstrează formele arhaice ale topoarelor meşterilor care au lucrat-o în lemn de gorun. Aceasta nu a fost tencuită cu pământ, cum s-a preferat în unele cazuri pentru a spori rezistenţa lăcaşului.

Numele meşterului zugrav, Nicolae de la Lupşa Mare, poate fi descifrat încă pe pereţii monumentului care se remarcă prin frumuseţea picturii care acoperă interiorul, tavanul boltit şi iconostasul. Totuşi, ca orice alt monument istoric pe care îl putem defini ca „un om bolnav", mai ales în acest caz unde lemnul se dovedeşte a fi extrem de greu de prezervat, biserica necesită reparaţii urgente. Brâul de piatră este deteriorat şi necesită lucrări de consolidare. Pictura interioară, realizată pe pânză, este în stare avansată de degradare, fiind distrusă în proporţie de 80%, necesită o intervenţie specializată de conservare şi restaurare.

Din păcate, eforturile unor preoţi tineri sunt subminate tocmai de instituţiile care ar trebui să-i sprijine, de birocraţia stufoasă şi de lipsa de profesionalism a unor oameni plătiţi să protejeze aceste monumente.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Ioneşti

În satul Ioneşti, comuna Hălmagiu, se află biserica din lemn cu hramul "Sf. Mucenic Gheorghe", datată în anul 1730, etichetată ca monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural, singura din cele cinci inclusă în LMI la categoria B.

Biserica a fost construită în 1730 pe locul uneia ce data din 1460. Conform preotului paroh Petru Bejan, biserica a fost clădită iniţial pe un alt amplasament, pe locul actual fiind adusă în 1730. Un alt avantaj al acestor construcţii de lemn era mobilitatea. Aşa cum am subliniat şi în introducere, o astfel de construcţie lăsată neîngrijită direct pe pământ putea ca în mai puţin de 100 de ani să dispară definitiv. Despre acest inconvenient arheologic amintea şi directorul Institutului de Arheologie din Bucureşti Vasile Pârvan, domnul Alexandru Vulpe, în momentul în care vorbea despre cultura dacilor, ca una a lemnului.

La exterior, biserica se păstrează în condiţii relativ bune, acoperişul de şindrilă fiind înlocuit cu ţiglă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn. De asemenea, partea superioară a turnului clopotniţă a fost acoperită cu tablă din aceleaşi considerente.

Navei dreptunghiulare i se alătură o absidă pe plan dreptunghiular la bază, dar rotunjită la pereţi. O astfel de soluţie tehnică nu se regăseşte în restul văii Crişului Alb. În Arhiepiscopia Aradului, abside de plan semicircular au mai existat la bisericile din localităţile Luguzău şi Iermata, azi dispărute.

Pictura a fost executată la mijlocul secolului al XIX-lea de un meşter local. Posibil, conform lui Coriolan Petranu (1893 - 1945), primul istoric de artă român din Transilvania, să aparţină lui Ioan Demetrovici din Timişoara.

Biserica a fost pictată pe interior în tempera, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, mai ales în zona altarului unde s-a infiltrat apă.

Bolta naosului este susţinută de o structură de fier pentru consolidare şi împiedicarea prăbuşirii tavanului.

O serie de icoane, aparţinând lăcaşului de cult de la Ioneşti, au fost depozitate la Mănăstirea cu hramul „Simeon Stîlpnicul" din Arad-Gai. Totodată, lăcaşul de cult păstrează şi o serie de tipărituri de valoare: Catavasier, Râmnic - 1708, Cazanie - 1765, Evanghelie - 1765 etc. Inventarierea patrimoniului ecleziastic mobil lasă de dorit. Nici prezervarea acestuia nu este mai bună. De multe ori aceste cărţi de cult sunt uitate prin diverse lazi în podurile clopotniţelor sau prin ungherele întunecoase ale locaşului.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Luncşoara

În satul Luncşoara, comuna Hălmăgel, se află biserica din lemn "Sfântul Mucenic Gheorghe", situată la marginea localităţii, pe un dâmb deasupra cimitirului.

Datată în anul 1740, a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1835. Se înalţă pe o fundaţie de piatră brută, cu pereţii din bârne masive, încheiate pe la colţuri, cu şarpantă din lemn cu învelitoare din şindrilă. Forma deosebită a turnului bisericii cu înălţimea sa apreciabilă, ce rivalizează cu cel al locaşurilor maramureşene, face biserica de lemn lesne remarcată.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea a fost picată de către Ioan Demetrovici, parte din lucrarea acestuia păstrându-se doar în altar şi pe iconostas. Între obiectele de valoare, biserica păstrează un chivot de lemn, o raritate pentru Ţara Zărandului, o icoană de lemn pictată în tonuri de verde închis, reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe, care ţine în mâini crucea credinţei şi lancea dreptăţii, databilă din secolul al XVIII-lea. Tot din aceeaşi perioadă datează şi singura icoană pe sticlă de dimensiuni foarte mici, ajunsă aici din şcoala de iconari de la Nicula.

Lăcaşul de cult se află în stare avansată de degradare. Structura de lemn a fost acoperită cu pământ şi apoi cu var, fiind ridicată pe un brâu de piatră. În mai multe locuri pământul acoperit cu var a căzut de pe structura de lemn, aceasta fiind expusă intemperiilor, fapt care accentuează degradarea. Tavanul bisericii este foarte distrus, pe interior fiind susţinut de o structură fragilă din lemn, existând riscul degradării sale în întregime şi prăbuşirii acestuia.

Biserica de lemn „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş

În satul Şoimuş, comuna Brazii, se află locaşul din lemn cu hramul "Sfântul Mucenic Dimitrie", situată în cimitirul de la intrarea în sat, construită în secolul al XVIII-lea. Totuşi date certe în legătură cu anul construirii lăcaşului de cult nu există. De asemenea nu există o pisanie. Există o istorie cel puţin ciudată menţionată de preotul cercetător Pavel Vesa şi anume că biserica a fost construită iniţial în satul învecinat Iacobeni. În anul 1775 fusese sfinţită cu hramul „Sf. Teodor Tiron", iar în 1865 a fost vândută satului Buceava.

Lăcaşul de cult se remarcă prin valoarea excepţională a picturii. Istoricul de artă arădean Horia Medeleanu consideră monumentul ca fiind unic în zonă prin frumuseţea şi simbolistica picturii interioare. De asemenea, pentru că nu a fost îndeajuns cercetată pictura, se poate ca la o restaurare a acesteia să se găsească sub ea urme de pictură cu mult mai veche precum şi alte indicii interesante.

Faptul că starea monumentului se degradează continuu o arată comparaţia unor imagini actuale cu cele ale lui Coriolan Petranu, făcute în interbelic. Principala cauză este legată de neefectuarea la timp a reparaţiilor. Dacă lucrurile vor merge pe acest făgaş, probabil din multe astfel de monumente nu vor mai rămâne decât fotografii şi imagini video făcute când încă nu erau la pământ.

Biserica de lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - Tisa

În satul Tisa, comuna Hălmagiu, se află biserica de lemn cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", situată în cimitirul vechi, datată în anul 1770.

Lăcaşul de cult este asemănător cu celelalte biserici de lemn din regiune, deosebiri existând în ceea ce priveşte forma turnului, corul şi altarul.

Principala problemă a acestui locaş este legată de degradarea picturii. În perioada ridicării monumentului, pictura a fost realizată de un zugrav local pe nume Iosif. Ulterior, în 1795, zugravul Constantin realizează un nou iconostas şi icoanele împărăteşti, inclusiv cele de hram.

În anul 1846, biserica a fost pictată pe interior în tempera, de către Ioan Demetrovici, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, iar în multe locuri fâşiile de pânză au fost distruse complet.

La exterior biserica se păstrează în condiţii bune, turnul clopotniţă şi acoperişul fiind acoperite cu tablă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn în anul 1933.

Autorităţile răspund prin tăcere

Am încercat să obţinem câteva răspunsuri de la domnul Adrian Laurenţiu Şimon, directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Arad, dar domnia sa nu ne-a răspuns la solicitate, probabil din cauza articolului despre starea de degradarea de la cetatea Ineului - Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie.

Există tentaţia să credem descrierile făcute sunt metaforice, poate uşor poetice, însă realităţile ne arată lucrurile complet diferit. Nu doar că aşa stau lucrurile în cel crud mod cu putinţă, dar sunt şi probleme generale pentru toate aceste monumente. De exemplu nu există ghiduri turistice care să cuprindă informaţii cu privire la aceste biserci. Ca şi în Oltenia, implicarea organelor superioare pe scară ierarhică din Biserica Ortodoxă nu face decât să sporească obstacolele în calea rezolvării problemelor existente, mai ales dacă respectivele locaşuri încă servesc cultului. Nici distribuţia specialiştilor în acest domeniu nu vine în ajutorul monumentelor, după cum vom vedea în materialele viitoare. Lipsa de finanţare, de interes, precum şi statutul juridic al terenurilor pe care unele dintre aceste locaşuri se află aduc monumente păstrate cu grijă şi sfinţenie de înaintaşi pe marginea unei prăpastiei. Ceea ce nu s-a reuşit printr-o politică coerentă dusă de împotriva românilor ortodocşi sute de ani - şi anume distrugerea elementelor definitorii ale culturii nostre, reuşesc azi urmaşii acestora într-un stat numit România.

S.O.S. bisericile Olteniei!

Patrimoniul ecleziastic al Olteniei e în pericol. O dovedeşte fără drept de tăgadă o lucrare publicată recent, care inventariază, judeţ după judeţ, biserici-monument istoric din zonă, laolaltă cu problemele acestora. „Un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii", notează Adrian Gheorghe, autorul, cu privire la starea deplorabilă în care se găsesc, de pildă, cele peste 119 biserici din lemn din judeţul Gorj. Aceasta, în condiţiile în care toate aceste biserici (ale Olteniei şi ale României, în general) ar putea fi cu succes valorizate turistic, creându-se premisele prin care pelerinajul religios să devină şi unul cultural...

Potrivit tradiţiei româneşti, tot ce avea mai bun o comunitate era investit în locaşul reprezentativ - biserica; acest lucru a fost unul cotidian până în epoca modernă. Că patrimoniul ecleziastic nu mai reprezintă însă, în timpurile noastre, o prioritate o arată şi lucrarea publicată recent, S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei. De dimensiuni reduse, cartea deschide o cutie a Pandorei cât priveşte bisericile de patrimoniu ale zonei. E drept, nu-şi propune să trateze exhaustiv problema acestora (nici nu avea cum; s-a născut în urma unui proiect de voluntariat şi reprezintă, aşadar, un început), dar dovedeşte interesul pentru valorile care dau greutate istoriei românilor.
Renunţând la mitizări inutile şi cu puţinele resurse pe care le-a deţinut, autorul, Adrian Gheorghe (şi O.N.G.-ul pe care îl conduce, Alexis Project), a adunat informaţii preţioase despre bisericile incluse în patrimoniul naţional din zona Olteniei, dintre care, cele mai multe, sunt total necunoscute publicului şi se află într-o avansată stare de degradare.

Cine e de vină?
Obiectivul principal al lucrării este, aşadar, acela de a prezenta situaţia dezastruoasă în care se află bisericile monument istoric ale Olteniei, situaţie determinată de indiferenţa, ignoranţa şi pasivitatea persoanelor fizice şi juridice care deţin prerogative în administrarea bunurilor imobile şi mobile religioase incluse în Lista Monumentelor Istorice.
Adrian Gheorghe identifică, astfel, o serie de vinovaţi: „există entităţi desemnate legal din rândul Bisericii Ortodoxe, ale administraţiei locale/centrale, precum şi instituţii descentralizate teritoriale aflate în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ce nu îşi exercită optim atribuţiile specifice pentru salvarea şi prezervarea patrimoniului naţional religios. Asistăm astfel la imagini cu biserici «jupuite», fresce/elemente de mobilier/structuri de rezistenţă distruse, termopane montate pe monumente de secol XVIII, instalaţii electrice sau de climatizare fixate impropriu în zidăria originală, icoane şi cărţi de patrimoniu naţional depozitate în condiţii improprii sau înstrăinate către persoane fizice neautorizate". Autorul menţionează demersul Mitropoliei Olteniei, administratorul obiectivelor de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare, însă surprinde greutatea cu care se implementează acestea din cauza insuficienţei resurselor financiare.
Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii


Important e însă altceva: S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei nu se opreşte, în cele mai multe dintre cazuri, asupra monumentelor emblematice ale zonei (care arată cât de cât satisfăcător), ci mai cu seamă asupra acelora pe care turistul le „ratează", adesea pentru că nu le cunoaşte. Deşi pentru mulţi dintre noi indicativul categorie B, cu care sunt prezentate aceste imobile în Lista Monumentelor Istorice, atrage după sine ideea că bisericile cu pricina sunt mai puţin importante decât altele, trebuie să ştim că ele reprezintă totuşi o altă istorie, nu mai puţin semnificativă; istoria celor care nu au domnit, care nu au avut resurse suficiente pentru a ridica monumente unicat, dar au ridicat totuşi locaşe de cult, a căror putere în viaţa comunităţii nu poate fi pusă sub semnul întrebării.

Cartea trage un semnal de alarmă şi asupra faptului că nu există un inventar complet al bunurilor mobile şi imobile aparţinând patrimoniului naţional bisericesc din zona Olteniei. Ne permitem să completăm afirmaţia cu o alta: un astfel de inventar nu s-a realizat în majoritatea protopopiatelor din ţară.

Lucrarea care stă la baza acestui articol a apărut în cadrul unui proiect de voluntariat desfăşurat de O.N.G.-ul Alexis Project, condus de Adrian Gheorghe. În cele 90 de pagini ale sale, cartea se constituie într-un semnal de alarmă privind degradarea patrimoniului ecleziastic al Olteniei (judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt).
 
În judeţul Dolj nu există probleme mici
Lucrarea are, aşadar, în vedere elemente ale patrimoniului ecleziastic din cele cinci judeţe care formează regiunea Olteniei: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt. Judeţului Dolj i s-a acordat cea mai mare atenţie (probabil în funcţie de cum s-a reuşit realizarea documentării), iar autorul menţionează un număr de 10 biserici şi ansambluri care au nevoie de reparaţii urgente, cele mai multe incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria B: biserica „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa, biserica Sfântul Pantelimon din satul Goieşti (1816), Mănăstirea Sadova (secolul XV, una dintre primele construcţii ale lui Matei Basarab), imobilul care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu (clădire încadrată în categoria A), biserica „Coşuna-Bucovăţ" (1483, una dintre cele mai vechi biserici din regiunea Olteniei, imobil încadrat în categoria A), biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Paraschiva" din Craiova, bisericile „Sfinţii Voievozi" (atât cea veche, aflată în ruine, cât şi cea nouă) din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota şi biserica „Sfântul Nicolae" din Castranova.
 
În cele mai multe cazuri, probleme grave - precum lipsa marcării adecvate („Sfântul Pantelimon" sau „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva"), nevoia urgentă de restaurare a picturii, scurgerea apei pluviale pe pereţii exteriori, care provoacă erodarea şi distrugerea tencuielii, sau lipsa unor geamuri - par amănunte minore pe lângă adevăratele dezastre cu care se confruntă alte locaşuri: fisuri masive în zidărie, cu risc de surpare (bisericile „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa şi „Sfinţii Voievozi" din Balota), prăbuşirea acoperişului şi deteriorarea extrem de gravă a picturilor („Sfinţii Voievozi" - biserica veche - din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota, precum şi biserica „Înalţarea Domnului"), fisuri în fundaţie şi în structura de rezistenţă, din cauza montării iresponsabile a utilităţilor (biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva").

Un caz aparte este cel al imobilului care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu. Colecţia care cuprinde peste 700 de volume din patrimoniul cultural naţional mobil este depozitată în condiţii precare, fără a fi respectate normele de protejare şi conservare în vigoare. Există riscul iminent al deteriorării sau al distrugerii iremediabile a unor exemplare cu valoare deosebită, precum Catavasierele de la Sibiu (1803, 1817, 1819), Noul Testament-Sankt Petersburg (1819), Octoihul de la Râmnic (1811).

Câteva dintre bisericile Mehedinţiului, transformate în depozite
În judeţul Mehedinţi, lucrarea se opreşte asupra bisericilor din lemn, un patrimoniu preţios, în mare parte necunoscut şi subevaluat. Majoritatea acestor biserici - sunt 36 în Lista Monumentelor Istorice - se află într-o avansată stare de degradare, survenită atât pe fondul lipsei banilor, dar şi a cadrului legal ambiguu referitor la titlul de proprietate al terenurilor pe care se află construcţiile.

E prezentată pe larg situaţia a opt dintre aceste biserici: biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan" (ridicată pe la 1650; nu se mai slujeşte aici din 1930) situată în cimitirul satului Căpăţâneşti, comuna Broşteni, biserica „Sfinţii Voievozi" (1763, refăcută în 1836) din Isverna, biserica „Sfântul Gheorghe"(1841) din cimitirul Turtaba, comuna Isverna, biserica „Intrarea Macii Domnului în Biserică" (1777, rezidită în 1820) din cimitirul satului Peştenuţa, comuna Floreşti, biserica „Sfântul Nicolae" (ridicată înainte de 1862, când se finalizează pictarea) situată în cimitirul satului Malarişca, comuna Podeni, biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil"(1770) din cimitirul comunei Balta, biserica din lemn „Sfinţii Voievozi" (1763) din Seliştea, comuna Isverna, biserica „Sfinţii Voievozi" din comuna Husnicioara (1785, singura de zid).

Câteva dintre aceste biserici încă funcţionează ca locaşe de cult, însă multe dintre cele rămase sunt folosite ca depozite ale materialelor de uz gospodăresc în cimitire. Întrucât sunt construite din lemn, toate necesită urgente reparaţii la structura de rezistenţă. Majoritatea - cu excepţia bisericii „Sfinţii Voievozi" din Isverna, unde localnicii au refăcut acoperişul fără aprobarea Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu - prezintă fisuri în înveliş. Restaurarea picturii este, de asemenea, o problemă generală, însă nimeni nu se încumetă să facă ceva din cauza statutului incert al titlului de proprietate asupra pământului pe care se află ridicate.
 
În Gorj „este un dezastru generalizat"

Aceeaşi situaţie a neclarificării dreptului de proprietate este invocată de administratori, preoţi şi protoierei din judeţul Gorj. Deşi autorul prezintă detaliat doar patru locaşuri de cult din acest judeţ - biserica de lemn „Sfântul Nicolae" (1781) din comuna Scoarţa, biserica de zid „Sfântul Grigorie Teologul" (1841) din Bălăneşti, biserica de zid „Sfinţii Ioan, Nicolae şi Gheorghe" (1824) din Târgu-Cărbuneşti şi biserica de lemn „Sfântul Gheorghe" (1794) din comuna Schela -, el aminteşte totuşi cele peste 119 biserici din lemn ce se găsesc aici, precum şi starea îngrijoărătoare în care au ajuns: „Este un dezastru generalizat: unele sunt căzute la pământ, prin acoperişurile şi învelitorile distruse plouă şi ninge de la Dumnezeu, interioarele devastate, ca după războaie, sau folosite ca depozite de gunoi, icoane vechi din lemn, aruncate la întâmplare, aflate într-o stare avansată de degradare, cârpeli «binevoitoare» la tot pasul, improvizaţii moderniste şi construcţii adiacente, care au desfigurat forma originală a acestora, un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oameni".
Adrian Gheorghe menţionează şi cazurile celebre, Mănăstirea Polovragi şi Tismana: în primul caz restaurarea s-a făcut de mântuială, iar în al doilea s-au realizat lucrări de „modernizare" a paraclisului aferent mănăstirii Tismana fără avizele necesare.

În judeţul Vâlcea sunt analizate monumentele reprezentative
În Vâlcea autorul renunţă a mai prezenta micile perle necunoscute ale patrimoniului ecleziastic şi se opreşte asupra problemelor existente la cinci dintre monumente reprezentative pentru judeţ: Mănăstirea Hurezi (1690-1709, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu şi imobil înscris în patrimoniul U.N.E.S.C.O.), biserica „Sfântul Nicolae şi Sfinţii Voievozi" (1774-1790, monument categoria A) situată în comuna Măldăreşti, ansamblul fostei mănăstiri Mamu (sec. XVIII) din comuna Lungeşti, biserica „Adormirea Maicii Domnului" (sec. XV, una dintre cele mai vechi din Ţara Românească), fosta mănăstire Stăneşti, comuna Lungeşti, şi bolniţa Mănăstirii Cozia - biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". La toate aceste biserici, mai puţin în cazul Mănăstirii Hurezi, autorul remarcă probleme consistente legate de restaurarea picturii şi conservarea structurilor de rezistenţă. La Hurezi însă problema ţine de ansamblu, mai exact de unele dintre clădirile anexe, precum hambarul Arhimadritului Ioan sau bolniţa mănăstirii, care necesită reparaţii şi numeroase intervenţii.

Cum facem să ne promovăm monumentele?
Pentru judeţul Olt lucrarea urmăreşte o altă idee. Dintre cele şase monumente prezentate, trei sunt într-o stare satisfăcătoare sau chiar foarte bună: mănăstirea Călui, mănăstirea Clocociov şi mănăstirea Brâncoveni; toate incluse în categoria A în Lista Monumentelor Istorice. Adrian Gheorghe semnalează însă câteva probleme legate de condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea muzeele aflate în administrarea acestor aşezăminte şi accentuează lipsa de interes a autorităţilor în a face cunoscute monumentele. Celelalte trei locaşuri prezentate necesită intervenţii urgente: mănăstirea Seaca Muşeteşti (1427-1518), biserica din lemn „Adormirea Macii Domnului" (1766-1771) din comuna Leleasca şi mănăstirea Hotărani (sec.XVI); ultima, deşi e încadrată ca monument de tip B, e considerată de specialişti la fel de importantă ca mănăstirile Brâncoveni, Călui şi Clocociov.

Şi, atunci, principala concluzie care se desprinde din lectura lucrării S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei e aceea că zestrea patrimonială ecleziastică - şi nu doar cea din Oltenia - e o componentă care poate fi valorizată de statul român în spaţiul european în care am intrat de câţiva ani. Mai mult decât atât: autorităţi, Biserică, societate, cu toţi ar trebui să înţelegem că o investiţie în patrimoniu nu e un câştig pe termen scurt, dar e una care se poate dovedi imună la crizele mondiale de orice natură. Factorii de decizie ar trebui astfel să înţeleagă că toate aceste biserici trebuie să facă parte din „România turistică"; restaurate şi conservate, ar putea în orice moment să constituie un argument pentru un viitor (şi dorit) pelerinaj cultural.