Biblioteca Naţională, de la deţinuţii din Palatul Justiţiei la un sediu de cinci stele

În primăvara acestui an, pe data de 23 Aprilie, va avea loc un eveniment unic şi de-a dreptul istoric pentru cultura din România: se va inaugura sediul Bibliotecii Naţionale a României.

Este un moment unic pentru că deşi ne-am obişnuit să ştim că această instituţie are un sediu chiar în Centrul Vechi al Capitalei, niciodată nu a fost ridicată o clădire specială pentru bibliotecă. Mereu în chirie, în locaţii pe care alte instituţiile nu le doreau, acest centru nervos al cărţilor din ţara noastră reuşeşte după mulţi ani de aşteptare să fie, măcar în parte, la nivelul instituţiilor similare din Apus. Ce şi cum s-a realizat, dar şi ce mai este de făcut, sunt întrebări pe care mulţi ni le punem. Din acest motiv primul articol care va deschide seria amintită este un interviu în exclusivitate acordat de doamna director a Bibliotecii Naţionale, Elena Tîrziman, publicaţiei noastre.

Biblioteca printre deţinuţii din Palatul Justiţiei

Doamna directoare, din ce am înţeles acesta este primul sediu propriu zis al Bibliotecii Naţionale. Fostul sediu din strada Ion Ghica a avut parte de o inaugurare?

Ce-i lipseşte patrimoniului: Ia expertul de unde nu-i!

Probabil cea mai importantă problemă a patrimoniului cultural din România sunt banii. Însă nu unica. Un alt aspect semnalat de mulţi dintre directorii de direcţii de cultură din România este lipsa experţilor şi a specialiştilor în domeniul patrimoniului. Însă nimeni nu a spus vreodată făţiş că nu avem. De altfel ar minţi dacă ar susţine aşa ceva. Cum se poate să avem destul de mulţi experţi şi specialişti acreditaţi, însă aceştia să lipsească cu desăvârşire acolo unde e nevoie de ei? Realitatea din România ne arată cum.

Primul semn de întrebare pe care l-am avut cu privire la acest subiect a apărut când discutând despre Cetatea Giurgiu, domnul director amintea de un proiect de restaurare realizat de un arheolog de la Muzeul Militar. Acest aspect a repărut în dese rânduri când diverse proiecte de restaurare sau conservare mergeau foarte greu şi din cauză că expertul sau specialistul în domeniul patrimoniului - pictor, artist plastic, istoric, inginer constructor, arhitect, restaurator sau proiectant - lipsea. Adesea proiectele aflate în curs de căutări de finanţare purtau semnături ale unor specialişti şi experţi care nu erau din judeţele unde se găsea monumentul. Mi s-a explicat că astfel procesul de obţinere a unor documente este de două ori mai lung ca durată şi cam tot pe atât de costisitor. Cazurile, deloc rare, ale unor biserici care necesită reparaţii fac apel la mai multe tipuri de personal specializat ceea ce reduce considerabil sorţii de reabilitate integrală a unui monument.

Cum stăm în teorie la nivel de cadre specializate în domeniul patrimoniului

Potrivit site-ului cimec.ro în România există: 798 de arheologi de diverse categorii (debutant, specialist sau expert), 1292 de specialişti şi experţi în domeniul patrimoniului cultural mobil, dintre care 504 sunt certificaţi în zona de restaurare-conservare, şi 460 de specialişti şi experţi înregistraţi în domeniul restaurării, conservării şi protejării patrimoniului istoric imobil.

Se cuvine să facem câteva precizări. Patrimoniul cultural istoric din România are mai multe împărţiri. Una dintre ele este după mobilitate: pe de o parte clădiri încărcate de trecut, iar pe de altă parte obiecte. Din descrierea făcută specialiştilor observăm că cifrele sunt oarecum egale în ceea ce priveşte numărul de persoane alocate celor două categori.

Ne vom ocupa de această dată doar de patrimoniul imobil, care la rândul său, potrivit legii, este împărţit în alte 4 categorii: situri arheologice, clădiri istorice, monumente de for public (statui, mausolee etc.), monumente comemorative (plăci funerare, cimitire etc). După cum vedem sunt aproape 800 de arheologi care, potrivit specializărilor lor, se vor ocupa de siturile arheologice, rămânând ca pentru celelalte 3 categorii să avem aproximativ 460 de specialişti (numărul acestora este cu vreo 25 de persoane mai mare pe site-ul Institutului Naţional al Patrimoniului).

Făcând o numărătoare a imobilelor cu un bogat trecut înscrise în Lista Monumentelor Istorice - document actualizat anual şi prezent pe toate website-urile amintite, dar şi pe cel al Ministerului Culturii şi Patimoniului Naţional - observăm că în România sunt 29.425 de altfel de clădiri. Fără a aduna bob cu bob, undeva la un sfert dintre acestea sunt situri arheologice. Într-un articol postat în 2007 pe acelaşi website cimec.ro, se arată că în România sunt aproximativ 8500 de situri, ceea ce vine să certifice statistica noastră. Munca arheologilor este legată în general de aceste monumente, aşadar ne rămân ceva peste 460 de experţi şi specialişti pe vreo 21.000 de imobile. Traducând într-o matematică elementară fără să ţinem cont de N variabile există un specialist sau un expert la 45 de monumente.

Sunt regiuni întregi unde nu are cine să facă ceva

Sunt cel puţin două tipuri de probleme majore cu care ne putem confrunta. Prima este o repartizare deficitară a resurselor umane, iar a doua ţine de acele elemente care neplăcut ne caracterizează drept balcanici: diverse interese în obţinerea de finanţări şi nivelul de calificare a unora dintre cei implicaţi în proiecte.

Vom analiza prima problemă în condiţii ideale şi anume:
1. Toţi cei acreditaţi au obţinut aceste calificative pe merit şi sunt competenţi să facă ceea ce este certificat;
2. Proiectele de finanţare pentru dinverse monumente se repartizează corect;
3. Toţi cei implicaţi în proiecte nu au alte interese decât acela de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu la cel mai înalt nivel de competenţe pe care îl poate satisface.

Folosind cele 3 condiţii ideale ca punct de pornire şi privind doar cifrele vedem o discrepanţă mare între media pe ţară - un specialist la 45 de monumente - şi media din Bucureşti - o persoană specializată la 12 monumente. Mai mult decât atât, aproape jumătate dintre experţi şi specialişti, 217 mai exact, sunt în Capitală. Următorul mare oraş ca număr de experţi este Iaşi cu 33 de oameni, urmat de Sibiu cu 17. Media expert-monumente este în Iaşi de 1-49, iar în Sibiu 1-59. Totuşi nu aici sunt problemele cele mai importante. Putem să enumerăm nu mai puţin de 9 judeţe unde este un singur om specializat în patrimoniu. Se poate afirma că multe dintre aceste regiuni nu au aşa de multe clădiri de patrimoniu, dar se ajunge la cifre aberante de o persoană specializată la 500 de monumente.

Dacă lucrurile le-am putea opri aici se pot găsi soluţii: realocarea personalului pe nişte regiuni mai mari, „împrumutarea" unor experţi etc; însă lucrurile sunt mai complicate. Până în prezent am considerat experţii şi specialiştii tot una, însă potrivit legii primii se ocupă doar protejarea monumentelor, iar ceilalţi de conservare şi restaurare. Astfel cei 460 de împart în: 123 de experţi şi 337 de specialişti. Mai mult chiar întâlnim în rândul lor 5-6 tipuri de meserii diferite, de care un proiect poate să aibă nevoie fie de una-două, fie de mai multe: arhitect, artist plastic, inginer constructor, sculptor, istoric, restaurator-chimist, pictor.

Privind în această nouă lumină ce poate face un expert care este singurul atestat într-un judeţ în condiţiile în care el are doar una dintre aceste meserii. Cel mai probabil nu prea multe, dar problema nu este neapărat la el, ci la proprietarul care trebuie, conform legii să se adreseze unor experţi şi specialişti pentru restaurarea casei în care locuieşte sau mai mult a edificiilor pe care le gestionează - cum este cazul multor primării.

Şi puţinul care este se face de multeori prost, dar cu mult „interes"

Dacă introducem şi ultima componentă în sistem şi anume diversele interese şi lacunele unora dintre specialişti, obţinem un peisaj pe lângă care trecum zilnic. Nu putem să aducem acuze directe nimănui încă, dar privind la modul în care în România secolului XXI s-au putut fabrica pe bandă rulantă şoferi la Piteşti, chiar cu acordul şi împreună cu organele de acolo, nu cred că nu există experţi sau specialişti care din diverse considerente, cu un pic de ajutor şi ceva interes au ajuns să deţină această titulatură.

Pe de altă parte există şi cei care au decis să facă din această muncă de restaurare-conservare o sursă de venit constant. În urma discuţiilor destul de aprinse pe care le-am avut cu directorul Direcţiei de Cultură Suceava când l-am întrebat anul trecut de un raport privind starea bisericilor şi mănăstirilor din Bucovina aflate în patrimoniul UNESCO, domnia sa încerca să insinueze că aş fi fost pus de cineva să redactez un material împotriva domniei sale. Acel sau acei oameni care i-ar fi dorit „răul", am dedus noi, că ar fi făcut parte din cei care potrivit spuselor directorului „obţin mai mereu proiecte de restaurare". Cazul din Suceava nu este singular, în Satu Mare vedem că simbolul oraşului este dat către restaurare de către proprietar unei firme care are un specialist acreditat, iar „surpriză", această firmă subcontractează proiectul unei firme al cărei proprietar e chiar patronul.

Tot ceea ce v-am prezentat în ultimul pasaj sunt doar nişte observaţii pe care le-am făcut în timpul documentării articolelor cu pricina, lucrurile ar putea să fie diferite însă vom încerca să facem un exerciţiu simplu pentru a vedea cât timp vor mai avea de suferit multe din monumente ce constituie patrimoniul românesc.

Luăm ca exemplu o biserică de lemn secol XVII din judeţul Mehedinţi. Aici sunt înregistrati doi specialişti: un inginer constructor şi un arhitect. Comunitatea care deţine biserica este foarte săracă şi foarte mică. Să presupunem că Biserica Ortodoxă Română prin organele ei din teritoriu decide cumva să investească ceva spre acel locaş de cult (situaţie ipotetică şi destul de rară). Preotul, om de bună credinţă, trebuie să întocmească un proiect. Dacă pe arhitect şi pe inginer îi găseşte în judeţ, cel mai probabil în Drobeta Turnul Severin, pentru un pictor specialist în restaurare a picturilor murale pe lemn va trebui să bată cale lungă, cu puţin noroc ar găsi unul la Timişoara. Dacă problemele sunt mai grave şi e nevoie de un expert chimist sau de vreun artist plastic cu siguranţă omul nostru va trebui să ajungă la Bucureşti.
Faptul că anumiţi specialişti sunt extrem de rari face ca numărul de monumente care cer expertiza lor să fie mare şi localizate la zeci, chiar sute de kilometri distanţă de reşedinţa sa. În plus numărul acestora poate să fie cu mult mai mare decât media pe ţară de 45 de monumente pe cadru specializat. Astfel angrenarea în mai multe proiecte concomitent este exclusă, iar posibilitatea să ajungă la monumentul luat de noi ca exemplu este într-o marjă de ani. Se poate ca până ajunge specialistul la monument să nu mai fie nevoie să mai vină, pentru că acesta fie e la pământ, fie problemele au fost cârpite într-un mod neprofesionist care a distrus mai mult decât dacă nu s-ar fi intervenit.

Ultima şansă a conacului în care s-a filmat "Enigma Otiliei"

În momentul în care rosteşti titlul cărţii lui G. Călinescu, "Enigma Otiliei", cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri se luminează la faţă. Nu îşi mai aduc aminte cu exactitate aventurile tânărului Felix şi ale frumoasei Otilia, dar aproape instantaneu în minte le revine perioada liceului. O lucrare de control, o notă la teză, emoţiile probei de limbă română de la BAC vin ca un tăvălug de amintiri legat de această carte.

Unii cu memoria mai bună chiar îşi aduc aminte de primele pagini ale poveştii în care tânărul abia ajuns în Bucureşti se trezeşte în faţa unei case bătrâne, impozante, dar rece, ba chiar înfiorătoare. În comentariu literar, pe care profesorii de română îl impuneau elevilor să-l înveţe ca pe Tatăl Nostru, întreaga lucrare, dar mai cu seamă acest pasaj descriptiv al casei era descris drept balzaciană. Totuşi casa în care s-a filmat, pelicula Felix şi Otilia, era mai degrabă una neoromânească decât balzaciană. Vâzând filmul am refuzat să îmi imaginez o atmosferă balzaciană într-un conac atât de frumos. Totuşi povestea casei a continuat, iar azi arată mai rău decât ar fi putut însuşi Balzac să şi-o imagineze.

Istoria acesteai clădiri, ridicată în stil brâncovenesc pe la sfârşitul secolului XIX şi început de XX, continuă să se scrie în continuare după ce Primăria Capitalei s-a arătat dispusă să iniţieze un proiect pentru exproprierea ei. În prezent clădirea, monument istoric, este lăsată de doi proprietari celebri în paragină. Pentru microbişti, numele lui Dumitru Dumitriu şi al lui Ilarian Puşcoci nu sunt necunoscute. Aceştia deţin clădirea din 1994 şi pentru că nu au fost lăsaţi să-şi facă vile noi pe terenul generos din buricul târgului, aceştia şi-au propus să o lase să se autodistrugă.

Însă am luat-o prea devreme cu situaţia actuală clădirii! În vremurile bune, gazdele de aici au fost colonelul (de cavalerie!) Radu Miclescu şi soţia sa, Elsa Florescu. Construită de tatăl colonelului Miclescu, casa a devenit bun al poporului după naţionalizare.

Există o întreagă istorie despre cum a fost determinat colonelul să-şi dea casa statului, devenind ca mulţi alţi "burghezo-moşieri" chiriaş în propria locuinţă. În 1948, dictatura proletariatului nu i-a mai plătit pensia colonelului Miclescu, invalid din Primul Război Mondial, iar el a refuzat să mai achite impozitul deodată crescut pentru duşmanul de clasă. Prin urmare, casa a fost confiscată. În plus, ca timp de gândire, bătrânul a primit vreo 3 luni de puşcărie, iar la întoarcere şi-a găsit soţia mutată în camerele servitorilor. Trecînd în proprietatea ICRAL, acesta a închiriat-o Uniunii Artiştilor Plastici. Imobilul a fost împărţit în 7 apartamente, cea mai mare parte revenind familiei pictorului maghiar Ştefan Szonyi. Poate aceasta a fost şansa unei părţi importante din casă. Mai mult chiar de această casă s-a legat şi numele filmului care ecraniza una dintre cele mai citite cărţi din România: Enigma Otiliei. Însăşi fiica pictorului, Julieta Szonyi, a jucat rolul Otiliei în cunoscutul film. O parte din imobil a fost puternic afectat de cutremurul din 1977. Nu s-a intervenit niciodată pentru a fi efectuate reparaţiile necesare.

Ghinionul familiei Miclescu face ca în februarie 1990, bătrânul colonel să moară în micile odăi în care locuise 40 de ani. Marea luptă să dă pentru cei 3000 metri pătraţi, iar degradarea este în avantajul celor care în 1994 au cumpărat drepturile de proprietate. De altfel cazul de aici nu este singular. În anii în care legislaţia cu privire la patrimoniul cultural a lipsit cu desăvârşire, astfel de afaceri dăunătoare patrimoniului naţional au fost în floare. Azi legislaţia obstrucţionează astfel de practici, dar nu poate să le stopeze pe deplin, iar cele care sunt deja în mâinile unor proprietari care au interese legate doar de terenul aflat în zone ultra-centrale sunt cvasi-pierdute.

În cazul de faţă, Ministerul Culturii a încercat încă din 2001 să ia legatura cu proprietarii pentru a rezolva problema, dar aceştia nu au răspuns chemării. În 2006, Ministerul a cerut să se înceapă urmarirea penală împotriva celor doi. Motivul era faptul că îşi lasă casa sa se autodistruga, iar distrugerea unui monument constituie infracţiune potrivit legii.

Totuşi cum legea de la noi nu are suficient de ascuţiţi dinţii când e vorba de interesul unor grupuri de oameni puternici, Parchetul de pe lângă Judecatoria Sectorului 1 a soluţionat dosarul cu neînceperea urmăririi penale pe motiv că „atitudinea de pasivitate cu privire la degradarea unui bun nu este sancţiune, ci doar împiedicarea măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea măsurilor luate în acest sens".

Deşi legea spune ceva, interpretarea acesteia este "un pic" diferită. De aici şi până la jena directorilor Direcţiilor de Cultură şi Patrimoniu Naţional nu e decât un pas. În plus aproape că vedem îndreptăţită atitudinea acestora din moment ce legislaţia nu este suficient de dură pentru a le întări poziţia în faţa unor proprietari ce au în spate un drept constituţional. Cu alte cuvinte, toţi proprietarii care îşi lasă monumentele să se autodistruga nu fac nimic ilegal. Ilegalitatea se considera doar atunci când pui mâna pe baros sau intri cu buldozerul şi pui casa la pământ.

Acţiunile Ministerului Culturii au continuat şi după acest eveniment. Astfel a cerut in numeroase rânduri fostului primar al Capitalei, Adriean Videanu, să declanseze procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publica în acest caz, astfel încât proprietarii să fie despăgubiţi, iar imobilul să treacă în proprietatea statului. Demersurile au rămas fără niciun rezultat. Procedura a fost reluată când a venit la Primaria Capitalei Sorin Oprescu.

Acesta a dat în luna martie a acestui an Direcţiei de Cultură din cadrul Primariei sarcina de a face cercetarea prealabilă pentru întocmirea dosarului de expropriere. De atunci însă nu s-a mai întâmplat nimic. Autorităţile din domeniul patrimoniului aruncă vina tot pe legislaţie spunând că aprobările, analizele şi termenele pentru întocmirea oricărui act sunt consecutive şi nu se pot realiza concomitent. Acest fapt crează o birocraţie complicată şi greoaie, care adesea ajută mai mult pe agresor decât victima. În plus sancţiunile prevăzute sunt o glumă pe lângă valoarea proprietăţii în sine.

Suma pe care o are în vedere Primăria Capitalei este de 2 milioane de lei pentru exproprierea unui casei de pe Şoseaua Kiseleff 35-37, aşa cum este trecută fosta reşedinţă Miclescu în Lista Monumentelor Istorice. Între timp, în vasta sală de bal din centrul clădirii se fugăresc şobolanii, iar prin acoperisul parţial prăbuşit a nins toată iarna. Abia acum înţeleg pe deplin cum arată o atmosferă balzaciană.

Dacă un monument a aparţinut unui criminal de război, credeţi ar trebui demolat? Cazul castelului Bay

Istoria nu a fost niciodată dreaptă, ba dimpotrivă e crudă, brutală, nemiloasă şi absurdă. Ceea ce unora le pare a fi just la un moment dat este de fapt o atrocitate fără margini faţă de alţii. Compromisurile, unele care ne par azi inacceptabile, sunt fire de nisip în clepsidra trecutului.

Privesc şi mă întreb uneori cum sunt încă pe picioare clădirile lagărelor de concentrare de la Auschwitz, Dachau sau Treblinka. Cum de locurile acelea, care în urmă cu mai bine de jumătate de secol înainte au devenit malaxoare de suflete nu doar pentru evrei, ci şi pentru ţigani, slavi sau alte populaţii ce nu se încadrau în standardele rasei umane impuse de arienii nazişti, rezistă încă. De ce nu sunt făcute una cu pământul pentru a şterge cu buretele istoria criminală a naziştilor? De ce au rămas piatră pe piatră construcţiile ordonate de unul dintre cei mai mari criminali din istorie?

Există monumente criminale?
Răspunsul pe care îl primesc la aceste întrebări hoardele de turişti este unul pe cât de simplu pe atât de just şi poate intrigant: "Ca lumea să nu uite! Ca ceea ce s-a întâmplat aici să rămână mărturie pentru istorie şi niciodată să nu se mai întâmple." Mai este un răspuns pe care ghizii nu îl spun pentru că este atât de lumesc şi meschin încă contravine sobrietăţii impusă de asemenea monumente: păstrarea şi conservarea acestor locuri este adevărata sursă de venit a comunităţilor din zonă. Altfel spus PIB-ul polonez actual beneficiază de pe urma unui regim criminal. Dincolo de orice considerant moral lucrurile pot fi văzute şi aşa, în ciuda faptului că prezervarea acestor locuri suscită, pe de o parte, sume importante, iar, pe de alta, modalitatea în care se face, discuţii interminabile între urmaşii celor care şi-au pierdut pe cei dragi, mai cu seamă când sentinţa la moarte este transfrontalieră.

Un astfel de loc controvesat există şi în România, undeva în judeţul Sălaj, în comuna Treznea unde se găseşte reşedinţa unui criminal de război. Castelul Bay, situat în această localitate şi inclus în Lista Monumentelor Istorice ca monument de importanţă locală, se află într-o stare avansată de degradare, porţiuni semnificative din acesta fiind definitiv ruinate.

Clădirea a aparţinut grofului maghiar Bay Ferenc şi a fost contruit la mijlocul secolului al XIX-lea. Are în componenţă două corpuri principale legate între ele printr-o reproducere unică în România a celebrei „punţi a suspinelor" din Veneţia.

Avocatul Călin Hârza cel care în 2008-2009 a propus autorităţilor publice locale din Treznea, în numele Balivatului Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templierilor din Ierusalim, să închirieze imobilul pe care ar fi urmat să îl restaureze şi să înfiinţeze un centru de cercetări medievale, oferă o perspectivă mai largă a importanţei arhitectonice a castelului. Acesta declara pentru ziarul Adevărul că monumentul „... este unic, nu doar în Transilvania, ci în vechiul Imperiu Austro-Ungar. Era foarte bine păstrată blazoneria, atât Bay cât şi soţia sa fiind de viţă regală. Castelul, construit pe la mijlocul secolului al XIX-lea, este în stil neo-baroc. Corpul familiei, care cuprindea şi birourile, era unit cu corpul în care locuia soţia printr-o replică a Punţii Suspinelor din Veneţia. Unicitatea clădirii este reprezentată şi de faptul că stilul eclectismului neo-baroc, gotic, este amestecat cu acela mai nou, ţărănesc. Ţăranii, lucrând acolo, şi-au lăsat influenţa ancestrală în toate elementele."

Groful a locuit în acest imobil până în anul 1944, când s-a retras împreună cu familia din calea armatei române. A fost declarat criminal de război, fiind considerat autorul moral al atrocităţilor de la Treznea, din 9 septembrie 1940, când 93 de localnici (87 români şi 6 evrei) au fost masacraţi de trupele horthyste. În semn de cinstire pentru jertfele date şi pentru eroismul manifestat în timpul ocupaţiei fascisto-horthyste, localitatea Treznea a fost declarată localitate martir a neamului românesc, prin Legea nr. 76/1995. Acesta este principalul motiv, de ordin afectiv, pentru care cetăţenii şi conducerea comunei Treznea se opun restaurării castelului, deşi acesta este pe lista monumentelor istorice de interes local.

Castelul Bay sub comunişti şi după
Spre deosebire de ce s-a întâmplat cu alte conace şi castele ale nobilimii maghiare, care au devenit „închisori" pentru copii cu probleme, în timpul regimului comunist, monumentul a devenit sediu al Cooperativei Agricole de Producţie (CAP) din localitate, iar ulterior al Circumscripţiei Sanitar-Veterinare, fiind destul de bine întreţinut. Resentimentele faţă de imobil s-au intensificat destul de târziu, după anul 1998, când clădirea a fost abandonată.

Totuşi după Revoluţia din 1989, clădirea a fost revendicată în două rânduri de moştenitorii lui Bay Ferenc: în anul 1990, de către Bay Francisc, iar în anul 1998 de către nepotul Bay Janos Gyorgy. Cu această ultimă ocazie dreptul de proprietate nu a fost reconstituit, pe motiv că legislaţia în vigoare nu permite reconstituirea dreptului de proprietate pentru persoanele declarate criminali de război cărora li s-au confiscat averile. Între cele două acţiuni are loc ratificarea legii menţionată mai sus, în 1995, când localitatea este declarată martir.

Click pe imagini pentru galerie foto

Interesul manifestat de reprezentanţi ai unor organizaţii private pentru cumpărarea sau închirierea imobilului şi, ulterior, realizarea lucrărilor necesare de restaurare s-a lovit în permanenţă de refuzul reprezentanţilor Primăriei şi Consilului Local Treznea. Cazul avocatului Călin Hârza din Zalău care dorea să folosească imobilul drept sediu pentru Balivatul Transilvaniei al Ordinului Suprem Militar al Templierilor din Ierusalim şi dorea să înfiinţeze un centru de cercetări medievale, respectiv un muzeu care să evoce martiriul ţăranilor ucişi la Treznea, s-a soluţionat cu refuzul categoric al autorităţilor locale.

„Primăria a fost deschisă la propuneri, pe faţă, dacă suntem de acord să facem investiţii. Am făcut expertize de peste 80 de milioane de lei vechi şi le-am dat la primărie. Mi-au spus mulţumesc şi au încheiat colaborarea noastră. Apoi a început să apară teoria conspiraţionistă. Primarul mi-a spus că sunt persoane sus-puse care vor castelul. Într-o adunare de la primărie, oamenii au vrut să mă linşeze. Eu nu cred că voia nimeni castelul. Toţi cei care l-au cerut, l-au cerut din cauza terenului, cu intenţia de a demola clădirea", povestea în vara anului trecut avocatul.

Soluţia unui primar dintr-o ţară membră UE
Dincolo de faptul că a existat un investitor, care ar fi putut face ceva pentru monument, sau de posibilităţile de finanţare ce pot veni prin programele Uniunii Europene, care ar ajuta creşterea economică a localităţii, în anul 2009, primarul Emanoil Stanciu a adresat Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional un memoriu solicitând declasarea castelului. În motivarea solicitării s-au invocat lipsa mijloacelor pentru întreţinerea şi conservarea acestuia şi pericolul prezentat pentru localnici de starea avansată de degradare a imobilului, existând riscul prăbuşirii şi al desprinderii unor materiale de construcţii. Totodată, primarul a propus ca, pe amplasamentul şi în proximitatea castelului să fie realizate un nou sediu pentru primărie, un dispensar, locuinţe ANL şi o bază sportivă. Întrebarea care se ridică este: cum a reuşit primăria din Treznea să aducă din 1998 până azi imobilul în această stare pe care singur o invocă edilul şef al localităţii?

Ministerul de resort nu a luat în calcul solicitarea, iar reprezentanţii Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj refuză să susţină demersurile edilului Emanoil Stanciu de declasare a monumentului istoric.

Este interesant următorul aspect în cererea Primăriei: pe de o parte, invocarea lipsei de mijloace pentru întreţinerea şi conservarea a unui monument unic în România, iar pe de alta disponibilitatea de finanţare a cel puţin patru noi construcţii. Degeaba legea a făcut dreptate Primăriei din Treznea lăsând în proprietatea comună a urmaşilor victimelor terenul şi reşedinţa fostului agresor, fapt ce ar putea să crească nivelul de trai a celor care vieţuiesc azi. Folosindu-se de resentimentele unui trecut din ce în ce mai îndepărtat, care ar trebui expus ca şi în Polonia - spre a nu se uita ce s-a întâmplat! - autorităţile locale încearcă să obţină profit rapid pentru un număr mic de oameni.

Astfel în perioada 2009-2010, în apropierea monumentului istoric a fost amenajată o bază sportivă. Lucrările au presupus şi decopertarea unei porţiuni de teren în zona de protecţie a monumentului istoric (o zonă de 15 metri în jurul imobilului), fiind realizate cu avizul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj.
De altfel problema primarului era în vara anului trecut legată tot de proiectele domniei sale: gardul stadionului. „Noi vrem să fie declarat pentru a-l putea dărâma. Este într-o stare jalnică, nu se poate face nimic cu el. Ne cade molozul în cap, este pericol public, nu se mai poate reface. Dacă mai este 30 la sută din el în picioare. Nu pot pune viaţa oamenilor în pericol. Se autodemolează. Mi-a dărâmat gardul stadionului. Am făcut demersuri la Ministerul Culturii pentru a fi declasat", spunea primarul. Nu vom căuta să vedem cum s-au făcut licitaţiile pentru această bază sportivă şi cum s-a folosit banul public în acest caz, deşi poate pe viitor vom urmări mai atent, cine are o agendă legată de declasarea şi dărâmarea clădirii. Din păcate lucrurile sunt adesea mult mai pragmatice, iar manipularea emoţională cu elemente xenofobe este doar o unealtă pentru obţinea unor interese de moment.

Pe lângă această atitudine a Primăriei, pe care nu o poţi amenda decât moral, autorităţile au „ajutat" la accentuarea degradării monumentului prin lipsirea acestuia de un paznic, aşa cum cere legea şi prin ignoranţa faţă de imobil. Astfel, în luna august 2009, un turn şi o porţiune a peretelului din partea sudică a castelului s-au prăbuşit; în luna martie 2011, un alt turn al castelului a avut aceeaşi soartă. Ulterior, pe fondul lipsei unor măsuri de protecţie, au fost furate cărămizi de la baza pereţilor, care au condus la prăbuşirea unor ziduri, iar în luna iulie 2011 au fost furate porţiuni ale acoperişului de tablă - aproximativ 700 kg. Este curios cum s-a putut realiza acest furt, în condiţiile în care sustragerea unei asemenea cantităţi de tablă necesita folosirea de unelte şi mjloace de transport.

Cum îşi pierde comunitatea identitatea de martir?

Legea presupune amendarea proprietarului în cazul în care nu asigură paza şi protecţia monumentului istoric, precum şi lipsa de grijă faţă de acesta. Totuşi cum aplici această reglementare clară în cazul în care comunitatea a fost victimă? În 1995 toată România se înclina în faţa atrocităţilor petrecute la Treznea. Însă o lege este mai perenă decât o piatră. Refacerea şi folosirea casei agresorului, dobândită de comunitate chiar împotriva unei dintre cele mai puternice legi făcute de om - cea a proprietăţii - ar fi fost mereu un viu document a celor petrecute în septembrie 1940.

Cu prilejul întâlnirii membrilor Filialei Sălaj a Asociaţiei Comunelor din România (septembrie 2011), şeful Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj, Doina Cociş, a lansat edililor sălăjeni invitaţia de a încheia parteneriate cu instituţiile abilitate în vederea reabilitării şi punerii în valoare a castelelor şi conacelor monumente istorice existente pe teritoriul judeţului şi includerea acestora într-un circuit turistic. Din păcate, dicutând cu domnia sa, cazul de la Treznea se dovedeşte a fi mai degrabă unul de rea voinţă din partea propietarului.

Cum s-ar putea rezolva situaţia de la castelul Bay din Treznea pentru a nu pierde un monument unic în România mai ales că are anumite elemente de arhitectură unice?

Acolo este o problemă mai veche şi lucrurile sunt destul de complicate. Acel monument este într-o stare deplorabilă. Este într-o stare avansată de degradare şi datorită lipsei de interes a autorităţii publice locale. Nu vreau să arunc anatema asupra domniilor lor, dar li s-au transmis în nenumărate rânduri obligaţiile pe care le au faţă de acest monument. La un moment dat, le-am oferit oportunitatea de a aplica un proiect la Ministerul Culturii pentru reabilitarea monumentelor, dar dumnealor sunt în situaţia în care doresc să declaseze acest monument, asta înseamnă să-l scoată din Lista Monumentelor Istorice, ca să-l poată demola şi să construiască altceva pe acel teren. Punctul de vedere al Ministerului Culturii, respectiv al Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Sălaj este că acel castel nu se va putea declasa. Ministerul Culturii nu are nici un interes să declaseze un monument de o asemenea importanţă, iar noi susţinem acest punct de vedere. Ceea ce ne dorim este ca imobilul să fie reabilitat. Totuşi Primăria, pentru că ei sunt proprietarii, trebuie să fie dispusă să facă acest lucru. Din păcate peste voia lor nu se poate întâmpla nimic. Noi putem, eventual, să-i amendăm pentru lipsă de interes, şi pentru grave prejudicii aduse monumentului. N-am făcut chestiunea asta din motive lesne de înţeles: dorim să ne păstrăm bunele relaţii, iar o amendă va aduce o tensiune în plus. Nu amenda rezolvă situaţia, ci faptul că autorităţile din Treznea trebuie să conştientizeze că monumentul merită păstrat, reabilitat şi trebuie să i se dea o destinaţie.

Istoria proprietarului castelului este una controversată, acesta fiind responsabilul moral al masacrului de la Treznea din septembrie 1940. Nu credeţi că ar fi fost nimerit ca acel monument să fie făcut făcut un muzeu al terorii fasciste sau hortyste?

Noi chiar le-am propus să realizeze un muzeu al terorii fasciste sau un muzeu al holocaustului. Domniile lor susţin că au nişte amintiri triste vizavi de monumentul acela şi comunitatea are un resentiment pe care încă-l păstrează. Sigur că nu poate fi vorba de aşa ceva. În primul rând au fost vremuri care au trecut de mult, iar în prezent cele două comunităţi română şi maghiară sunt în bune relaţii. Ideea ar fi că, acolo, acel monument ar putea fi redat unui circuit tocmai dându-i-se o astfel de destinaţie.

Nu credeţi că dacă polonezii ar fi reacţionat la fel la Auschwitz n-am fi avut un muzeu al holocaustului azi?

Sunt multe naţiuni, nu doar polonezii, care dacă ar fi avut un astfel de monument şi oportunităţile pe care le avem azi, ar fi ştiut ce să facă. Mergem în străinătate şi vedem pe la alţii cum dacă au o singură pietrică de care se leagă memoria unei personalităţi ei ştiu cum s-o împrejmuiască şi cum s-o pună în valoare. Din păcate, noi, iată, avem un monument de o asemenea valoare şi administraţia publică locală nu doar că nu întelege importanţa istorică a monumentului, dar nu vrea să vadă în imobil o posibilă sursă de venit pentru comunitatea pe care o reprezintă.

Ca director al Direcţiei de Cultură le-am recomandat dacă nu pot să investească în el să îl concesioneze pe o perioadă de 50 de ani sau chiar în ultimă instanţă să îl vândă. Sunt convinsă că ar fi găsit doritori şi nu vorbesc din auzite. Sunt monumente în ţară unde au venit străini, s-au concesionat monumente, le-au redat în circuitul turistic, le-au pus în valoare şi le-au făcut cunoscute în întreaga lume. Până la urmă şi aceasta este o variantă.

Trebuie să speculăm momentul în care sunt alţii doritori să vină să investească la noi, dacă n-avem bani suficienţi, asta este o oportunitate. Într-adevăr, Primăria invocă la nesfârşit faptul că nu are surse financiare şi îi înţelegem că au alte lucruri de făcut cu puţinele resurse pe care le deţin, dar este vorba de obligaţiile pe care ei le au. Totuşi, din păcate, în acest caz pornim de la faptul că dumnealor doresc ca acel monument să dispară. Asta este principala problemă din păcate şi din nefericire.
Dincolo de cele spuse de directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional putem din această poveste putem concluziona următoarele. Trist este faptul că peste ani ceea ce s-a petrecut la Treznea în 1940 se va uita. Monumentul care în prezent aduce aminte de un agresor va dispărea din lipsa de interes a unui edil, iar povestea va mai rămâne doar prinsă de o lege, ce într-o marjă de timp, nu va mai avea efect pentru că nimic din istoria acelor clipe cumplite nu va mai fi acolo. În plus ne vom trezi mai săraci cu un monument pe care o lege dreaptă l-a dăruit comunităţii în numele abuzurilor înfăptuite de fostul proprietar. Atunci ne vom întreba unde putem cinsti memoria celor ucişi şi ce stă mărturie „ca lumea să nu uite"?

Castelele şi conacele din Bihor sau un exemplu de cum să ştergi istoria cu buretele

Ca multe alte obiective de patrimoniu din România, castelele şi conacele nobilimii maghiare au fost şi ele uitate şi ignorate, aşa că multe se află astăzi în pragul colapsului. Pierderea lor ar însemna însă ştergerea unor capitole nu doar din trecutul naţional, ci şi din cel european. O minimă acţiune de salvare le-ar face să dăinuiască în timp şi ar deschide drumul turistului de mâine către o Românie mai bogată.

În zestrea culturală a României de azi există un număr deloc neglijabil de imobile cu o imensă valoare istorică nu doar pentru studiul trecutului nostru, ci şi pentru istoria multiculturală europeană. Pe cuprinsul întregii ţări aflăm astfel, pe lângă vechile biserici ortodoxe, cetăţi moldave sau aşezăminte brâncoveneşti, şi oraşele greceşti de la Marea Neagră, dar şi necropolele bastarne ori aşezările săseşti şi maghiare din Transilvania. Toate, în egală măsură, fac parte din moştenirea patrimonială a ţării, moştenire care poate deveni o mină de aur pentru turismul cultural.

Conacele şi castelele, potenţiale pensiuni şi case de vacanţă

Ne vom îndrepta atenţia în articolul nostru către castelele şi conacele nobiliare maghiare din Transilvania. Întrucât aceste tipuri de construcţii se întind în tot spaţiul transilvănean, dar şi în Crişana, Banat şi Maramureş, ne vom opri de data aceasta asupra celor din judeţul Bihor.

Din păcate, cele mai multe dintre aceste castele ale nobilimii maghiare nu au fost incluse în patrimoniul cultural la categoria A (importanţă naţională), ci au fost marcate doar drept obiective de interes local. Judeţul Bihor însumează astfel circa treisprezece imobile cu titlul de castel şi alte câteva conace. Din păcate, importanţa lor istorică nu este cunoscută (în afara unui număr restrâns de specialişti) şi ele nu se regăsesc în niciun ghid turistic; deşi ar exista toate argumentele pentru această acţiune. Din păcate, nici autorităţile locale nu ştiu cum ar putea să folosească aceste clădiri, mulţi reprezentanţi considerându-le, pur şi simplu, o povară pentru bugetele locale.

Observăm din numeroase exemple că fructificarea încărcăturii istorice a unui monument nu este întotdeauna o soluţie pentru salvarea acestuia. Adesea, primarii - neluând în calcul că pot exista mai multe opţiuni pentru susţinerea în viaţă a imobilelor - oferă acestor clădiri doar „şansa" de a deveni azile pentru persoane cu diverse dizabilităţi sau sedii de societăţi comerciale - instituţii care, prin natura lor, presupun o serie de modificări, şi nu în favoarea monumentelor. Alteori, edilii aşteaptă pur şi simplu să le vină de undeva nişte bani - bani de care să nu aibă nevoie în alte scopuri - ca să facă acolo un muzeu de orice natură. Dar, în loc să restrângă paleta de posibilităţi, primarii ar putea închiria sau chiar vinde unele dintre aceste monumente pe care nu le pot îngriji, asigurându-se că în contractele aferente sunt stipulate clauze clare cu privire la îngrijirea lor. Întrucât vorbim mai mult de foste domicilii sau case de vacanţă, aceste castele şi conace s-ar putea întoarce la destinaţiile iniţiale - acţiune cu mult mai puţin invazivă decât dacă ar fi gazde pentru diverse instituţii...

Click aici pentru mai multe imagini

Pentru exemplificarea stării teribile de degradare în care se găsesc mare parte dintre aceste imobile (şi aceasta e situaţia în toată ţara, nu doar aici), am ales din judeţul Bihor două conace, Draveczky din comuna Tarcea şi Curia Komarony din satul Otomani, comuna Sălacea, şi trei castele: Zichy din satul Diosig, Thelegdy din comuna Tileagd, Miskolczy din comuna Ciumeghiu.

Conacele Draveczky şi Curia Komarony se degradează pe zi ce trece

Dacă despre castelele nobiliare se cunosc mai multe amănunte, iar documentarea este mai lesne de făcut întrucât familiile nobiliare care le-au construit sunt dintre cele reprezentative pentru regiune, conacele stau foarte prost la capitolul datare/informaţii. Aparţinând adesea unor funcţionari mai bogaţi sau unor nobili de rang mic, datele despre aceste imobile au rămas până în prezent captive fondurilor arhivistice. Astfel s-ar putea explica modul în care viceprimarul comunei Tarcea, Kerezsi Attila Sándor, localitatea în care se află conacul Draveczky, a prezentat presei locale imobilul ca fiind „o reşedinţă a unui fost boieraş".

Tot în această localitate există şi conacul Frater, clădire reabilitată, care găzduieşte în prezent un orfelinat. Conacul Draveczky, terminat în anul 1846, se află însă la un pas de prăbuşire; o parte a tavanului a căzut deja în interior. Primăria nu a alocat fonduri pentru reparaţii, invocând că imobilul nu se află în proprietatea sa, însă a realizat demersuri pe lângă proprietari fără a obţine rezultatul scontat.

Celălalt conac pe care îl prezentăm este Curia Komarony din satul Otomani, comuna Sălacea. Ridicat în secolul al XVIII-lea, imobilul se află într-o avansată stare de degradare, prezentând găuri şi fisuri mari în pereţi. În urmă cu trei ani, primarul oferea o speranţă celor care voiau să vadă acest imobil restaurat. „Avem un proiect comun cu Ungaria, finanţat de Uniunea Europeană, pentru a reabilita Conacul Otomani. Proiectul se derulează în două faze. Vrem să reabilităm partea interioară şi exterioară şi să deschidem o sală de expoziţie legată de Apele Române", declara pentru o publicaţie locală doamna Porsztner Sarolta Melinda. Ce s-a întâmplat de atunci şi până azi? În afara faptului că degradarea clădirii a continuat, lucrurile au rămas neclintite.

Eşti frumos, ai o şansă...

Castelele nobilimii maghiare trec printr-o selecţie impusă nu de vreun criteriu istoric, politic sau naţional, ci de unul monden - al frumuseţii. Astfel, dacă unele dintre ele - cele spectaculoase din punct de vedere arhitectonic - au avut norocul să fie preluate de proprietari care au investit cât de cât în consolidarea lor, altele, „banale", ridicate în dulcele stil clasic, îndură o soartă extrem de aspră; chiar dacă încă găzduiesc diverse instituţii. Ce-i drept, aceste clădiri cu arhitectură „banală", deşi arată destul de rău, sunt cvasi-funcţionale tocmai datorită micilor reparaţii făcute din când în când.

Poate cel mai bun exemplu al acestei selecţii „neoficiale" îl reprezintă Castelul Zichy din satul Diosig. În Bihor există astfel trei castele construite de familia nobiliară Zichy: în localitatea Lugaşu de Jos, la Gheghie şi cel din satul Diosig. Dacă primele două, spectaculoase ca arhitectură, au fost renovate şi întreţinute, cel din Diosig, chiar dacă e cel mai vechi dintre ele, se găseşte într-o situaţie jalnică.

Castelul a fost construit de către Grunsfeld Franz Johann în anul 1701, iar în 1719 a fost renovat şi lărgit. În anul 1810, castelul şi podgoria au fost cumpărate de un membru al familiei Zichy, din Bratislava. Până în anul 1920 a fost castel nobiliar, apoi, până în 1965, şcoală de viticultură. După această dată a găzduit Casa Agricolă Judeţeană. Până recent, o parte din sălile castelului au fost închiriate de către societatea comercială S.C. „Contimex" S.A. din Oradea pentru activităţi de producţie.

Primăria Diosig are în vedere un proiect pentru a pune în valoare imobilul din punct de vedere turistic, luând în considerare parcul dendrologic al castelului (de circa un hectar, bine întreţinut) şi apa termală disponibilă în zonă. Cu toate acestea, conform specialiştilor contactaţi pentru restaurarea clădirii de 44 de camere, suma necesară este de ordinul milioanelor de lei; şi nimeni nu e dispus să ofere atâţia bani...

Reprezentativ ca destinaţie pentru cele mai multe dintre aceste imobile, castelul Miskolczy din comuna Ciumeghiu a ajuns, după naţionalizarea produsă în timpul regimului comunist, unitate sanitară. O vreme a funcţionat drept cămin-spital pentru copii cu probleme psihice şi fizice, ulterior a fost dispensar sătesc. Ca şi în cazul Cetăţii Ineului, unele dintre aceste monumente ascund nu doar trista lor poveste, ci şi a celor care, în vremea comunismului, au fost lăsaţi să sufere între zidurile lor pentru că nu erau compatibili cu omul nou pe care regimul dorea să îl construiască. Lucrările de construcţie a castelului Miskolczy au fost definitivate în 1779, acesta aparţinând baronului maghiar Tisza. În prezent se desfăşoară procedurile de retrocedare a clădirii (aflate în stare de degradare) către urmaşii baronului.

Câştigat de proprietar, dar lăsat statului român

Castelul Thelegdy din comuna Tileagd este un caz aparte. În urmă cu mai mulţi ani, imobilul a fost revendicat în instanţă de către un urmaş al contelui Thelegdy, domiciliat în Viena. Cel în cauză a renunţat ulterior la revendicarea clădirii, cu condiţia ca aceasta să nu poată fi folosită în alte scopuri decât pentru îngrijirea copiilor instituţionalizaţi - ceea ce, aşa cum aminteam, se întâmplă cu multe imobile care au aparţinut nobilimii maghiare. În prezent, clădirea este în administrarea Consiliului Judeţean Bihor, având destinaţia de Centru şcolar pentru educaţie incluzivă pentru copiii cu handicap. Din păcate, monumentul construit la 1848 este deteriorat masiv: bucăţi din tencuiala exterioară şi interioară s-au desprins de pe pereţii clădirii, iar acoperişul este parţial degradat.

Autorităţile: avem planuri, dar nu şi bani

Epilog: l-am contactat pe Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor, dorind să ştim care este motivul pentru care castelele şi conacele din judeţ au ajuns în această stare; cine este vinovat şi cum s-a implicat instituţia pe care domnia sa o conduce în rezolvarea problemelor. Principala problemă semnalată de domnia sa a fost lipsa fondurilor pentru reabilitare. La capitolul soluţii, domnul Silaghi ne-a declarat că doar „accesarea de fonduri europene pentru introducerea în circuitul turistic sau concesionarea lor, cu condiţia reabilitării, ar putea salva aceste monumente". Totuşi, directorul consideră că „DJCPN Bihor nu se poate implica în reabilitarea monumentelor în primul rând pentru că nu dispune de fonduri şi pentru că, potrivit legislaţiei în vigoare, obligaţia de întreţinere, reabilitare revine proprietarilor".

Capitolul realizări este acoperit de planuri şi proiecte: „La Miskolczy şi la Curia Komarony s-au realizat proiecte de reabilitare, în timp ce pentru castelul Thelegdy, proprietarul său - C.J. Bihor - doar intenţionează să facă un astfel de proiect. Dacă pentru monumentul de la Zichy situaţia juridică este neclară şi încă nu s-a făcut un proiect, în conacul Draveczky cu siguranţă nu se vor investi bani publici pentru că este proprietate privată".

Aceste monumente aşteaptă de ani de zile răspunsuri clare; ar vrea să redevină borne ale istoriei, dar primesc în schimb promisiuni şi planuri. De 20 de ani, vidul şi carenţele legislative, dezinteresul şi neprofesionalismul celor responsabili, subfinanţarea cronică, lipsa de viziune, laolaltă cu nenumăratele încălcări ale legii au produs un dezastru generalizat cât priveşte patrimoniul cultural local şi naţional.

Apocalipsa bisericilor fortificate săseşti este de neoprit

Patrimoniul cultural românesc deţine o componetă multi-culturală deosebit de valoroasă. Pe lângă fondul cultural produs de populaţia românească există o multitudine de alte construcţii şi obiecte de patrimoniu produse de alte culturi, care nu fac altceva decât să îmbogătească frumuseţile pe care un turist le-ar putea vizita. O astfel de „ofertă”, în condiţiile unei normalităţi pe care noi fiind în pielea turistului o putem vedea în Occident, ar putea genera o sursă de venit considerabilă, iar întreţinerea acestor monumente ar fi o prioritate naţională. 

Revenind la anormalităţiile cotidiene şi la absurdităţile româneşti în materie de valorificarea patrimoniului cultural, vom încerca să aruncăm o privire către starea bisericilor evanghelice din Transilvania, construite de comunităţile săseşti. Am ales acest subiect şi pentru că ultimul Ministrul al Culturii aparţine formaţiunii politice UDMR, iar echitatea, în maniera de inferenţă şi subfinanţarea, a fost aceeaşi ca sub un ministru de orice altă orientare politică.


Splendide monumente, un real pericol pentru turişti
Pentru a deschide acest capitol al monumentelor contruite de alte populaţii şi care ar putea fi folosite cu real succes într-un plan turistic cultural, am ales patru biserici evanghelice din judeţul Mureş: Daia, Vulcan, Viişoara şi Filitelnic. Toate sunt monumente de importanţă naţională incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate necunoscute publicului, însă grav degradate şi abandonate în paragină.

Biserica evanghelică din satul Vulcan, comuna Apold, prezintă, atât la exterior, cât şi la interior, fisuri care accentuează riscul de prăbuşire a unor ziduri, precum şi numeroase porţiuni de tencuială desprinse. Totodată, acoperişul este perforat în mai multe locuri, prin care se produc infiltraţii ale apei pluviale. Întrucât, începând cu anii '90, obiectivul a fost practic abandonat (în incinta acestuia nu se mai oficiază serviciul religios), biserica a fost devalizată de-a lungul anilor prin sustragerea de către hoţi a icoanelor, a obiectelor de cult şi prin demontarea clopotelor bisericii în vederea valorificării materiei prime, alamă.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Filitelnic, comuna Bălăuşeri, are structură de rezistenţă grav afectată de factorii naturali şi antropici, aflându-se în pragul prăbuşirii. Pe suprafeţe întinse lipseşte tavanul, lăsând să se întrevadă şarpanta de lemn şi acoperişul, care la rândul lor sunt grav afectate. Mai mult de jumătate din ţigla acoperişului a fost distrusă, iar şarpanta prezintă instabilitate structurală. Incinta fortificată şi pereţii exteriori ai bisericii au fost invadaţi de vegetaţie abundentă, care întreţine procesul de degradare.
Podeaua lăcaşului, confecţionată iniţial din scânduri de lemn, a fost înlăturată, fiind înlocuită în prezent de resturi de ţigle sparte, cărămizi, moloz şi pământ. Ferestrele şi uşile de acces au fost vandalizate, fapt care conduce la accelerarea acţiunii factorilor naturali de degradare. La interior, nu se mai găsesc obiecte de cult ori piese de mobilier, acestea fiind furate ori devastate.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Daia, comuna Apold, este format din biserica evanghelică, incinta fortificată şi turnul clopotniţă. Distrugerile sunt prezente la tot pasul. Ζidurile bisericii sunt deformate şi fisurate, iar din acoperiş lipsesc ţigle, fapt ce facilitează accesul apei pluviale în interior. Ιncinta fortificată cuprinde segmente grav degradate, care necesită intervenţii urgente pentru evitarea riscurilor de prăbuşire. Turnul clopotniţă (în care se mai găsesc clopotele şi mecanismul ceasului) este cel mai afectat de existenţa unor fisuri profunde în zidăria exterioară şi de o structură de rezistenţă degradată, fapt care a generat o înclinare a edificiului.

Biserica evanghelică din localitatea Viişoara are contraforţii afectaţi structural, câţiva fiind desprinşi de corpul bisericii, punând astfel în pericol stabilitatea lăcaşului de cult.
Ferestrele sunt sparte, iar acoperişul prezintă orificii care facilitează infiltrarea apei pluviale în interior şi în structura construcţiei. Totodată, în cursul anului 2010, au fost efectuate lucrări neautorizate de refacere parţială a zidăriei şi tencuielii unor contraforţi şi au fost înlocuite ţiglele sparte.

Am încercat să găsim câteva răspunsuri şi ceva speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu toată bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut am descoperit mult mai multe probleme, iar răspunsul este cât se poate de crud, năruind orice gând de mai bine: „Nu sunt bani!"
În plus, faptul că cei puşi să monitorizeze şi să controleze nici măcar nu sunt întrebaţi de priorităţile şi urgenţele din zona pe care o administrează, ne indică, încă o dată, că aceste Direcţii de Cultură au fost create fără nicio putere.

Domnule director cum au ajuns aceste biserici evanghelice în starea asta de degradare?
Există un motiv principal, lipsa fondurilor, şi două cauze care explică de ce s-a ajuns la acest rezultat: o subfinanţare constantă de mulţi ani venită de la nivel central şi, în al doilea rând, micşorarea, până la dispariţie în unele locuri, ale comunităţile săseşti, cele care ar fi putut să le întreţină. Practic, cele patru biserici Daia, Viişoara, Filitelnic şi Vulcan, sunt sub juristicţia celor de Sighişoara. De acolo vine pastorul lor din când în când şi mai slujeşte pentru puţinii enoriaşi existenţi prin satele acestea. Noi, ca Direcţie Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu, nu dispunem de surse financiare ca să putem finanţa nici măcar de întreţinere curentă. Din punct de vedere legal noi trebuie să monitorizăm starea lor şi să raportăm, ceea ce şi facem, dar obligaţia de întreţinere a bisericilor revine, conform legii, proprietarilor (Cultul evanghelic).

Asta urma să vă întreb: cine este responsabil ?
Proprietarul şi numai proprietarul poate iniţia lucrările de restaurare pentru că numai lui i se eliberează certificat de urbanism pentru intervenţie şi apoi autorizaţie de construcţie. Deci numai el poate iniţia astfel de lucrări sub rezerva că are cu ce le face, dar până şi documentaţia costă. Pentru ceea ce trebuie să primească de la noi, de la Direcţia de Cultură, şi anume avizul este gratuit, dar realizarea dosarului, care e făcută de arhitecţi, costă sume importante. Sigur, teoretic, pentru situaţii de urgenţă se pot solicita finanţări de la minister, dar, deocamdată, în astfel de situaţii n-au fost alocate sume. Până şi mutările instituţionale făcute în timpul acestei guvernări, nu sunt de bun augur pentru aceste monumente. Astfel, Secretariatul de Stat pentru Culte a trecut în direct în subordinea Primului Ministru, deci interfaţa între noi, ca Direcţie de Cultură şi biserici nu mai este Ministerul Culturii.

Deci instituţional lucrurile s-au complicat? Iar banii ar trebui să vină prin primul ministru?
Da, banii ar trebui să vină din fondul de rezervă, în situaţii când există acele fonduri. Sigur mai există şi banii de Consiliul Judeţean, dar sume derizorii, 50-100 milioane de lei pe an. Cu sumele acestea nu te poţi apuca să faci restaurări. Pentru că trebuie să mergem să vedem starea lor, eu am fost şi le-am văzut pe toate în primăvară şi sumele de care ar fi nevoie urgentă sunt foarte mari. Le-am cerut primarilor şi preoţilor să încerce să atragă fonduri europene, să facă proiecte, dar sigur că nu pot să îi forţez mai mult, decât să-i încurajez să facă astfel de demersuri. La cât de sărace sunt comunităţile şi la cât de puţină populaţie săsească mai este în zonă nici nu se poate poate pune problema de sancţiuni financiare. Biserica din Deal, din Sighişoara, care este cea mai importantă din zonă, a fost finanţată de la buget, prin Ministerul Culturii şi Fundaţia Messersmith, dar acesta este un caz aparte. Un alt caz fericit este biserica de la Sachiz, tot evanghelică, şi care este pe lista UNESCO. Aici au avut loc, în ultimii trei ani, lucrări de restaure şi arată foarte bine. Însă celelalte, fiind mai mici şi în opinia celor care distribuie banii mai puţin importante, decât cele care sunt deja integrate în circuitul cultural n-au beneficiat de acelaşi tratament.

Ce aţi reuşit dumneavoastră, ca Direcţie de Cultură să faceţi pentru aceste monumente şi ce o vă propuneţi pentru viitor?
Noi nu avem cum să susţinem financiar monumentele istorice. De altfel nici nu există alocate fonduri pentru acest capitol pentru că rolul nostru este de monitorizare şi control al clădirilor de patrimoniu. Ceea ce noi facem mereu, inclusiv la nivelul Prefecturii, încercăm să ridicăm problema legată de starea monumentelor istorice, nu doar a celor 4 biserici de care am vorbit, ci pentru toate 1017 momente aflate pe lista din 2010 în judeţul nostru, în toate discuţiile pe care le avem nu doar cu autorităţile locale, ci şi cu potenţiali sponsori. Mai există un inconvenient: prioritatea şi urgenţele în privinţa patrimoniului nu le stabilim noi. Noi, financiar, nu putem face nimic. În rest ne-am dat concursul, am avut dezbateri, discuţii pe tema protecţiei monumentelor cu cei care sunt factorii direct implicaţi. Problema e a banilor. Nu de sfaturi este nevoie, ci de bani. Totul se reduce la fonduri fiindcă lucrările trebuiesc făcute cu bani ori noi, de pildă, pentru acţiuni culturale, începând cu anul 2005, avem zero lei la buget. Prin dispoziţia doamnei Mona Muscă, pentru că domnia sa era ministru, pentru acţiuni şi proiecte culturale am avut ani la rând zero lei. E dezastruos şi chiar scandalos, ca o instituţie centrală reprezentativă să nu poată da bani măcar pentru un afiş unui artist. Ar trebui gândite strategiile şi priorităţile astea. Spre exemplu, dacă ar fi să mi se ceară să spun care sunt priorităţile pentru judeţul Mureş, cred că pe lângă bisericile evanghelice, mai afectate sunt cele ortodoxe pentru că sunt făcute din lemn, care este un material mai vulnerabil. Ideal e să fie pentru toate, din punctul meu de vedere, dar nu ştiu în care guvernare va fi posibilă o astfel de strategie naţională a restaurării monumentelor.

Nu credeţi că renovarea unor astfel de monumente ar putea furniza în viitor bani prin turismul cultural?

Absolut. Dar dacă nu se alocă bani de la buget, în mod coerent, pe o politică naţională, bazată pe priorităţi, nu cred că vor supravieţui prea multe monumente. Trebuie să înţelegem că multe monumente sunt în colaps, iar banii sunt puţini şi ar trebui lucrat eficient. Într-adevăr există un Program Naţional de Restaurare prin care se împart banii, dar noi, care cunoaştem monumentele, nici măcar nu suntem consultaţi în stabilirea priorităţilor.

Speranţa că poate într-o bună zi vom călători în România urmând un traseu cultural, precum Castelele de pe Valea Loarei sau cele bavareze, în condiţiile în care ne propunem doar să trăim ziua de mâine, este una deşartă. Pentru a câştiga din turismul cultural ar trebui ca modelul mănăstirilor din nordul Moldovei să fie importat şi pentru aceste zone, iar atracţiile de la Sighişoara să se regăsească măcar în parte şi în celelalte zone turistice, însă cel mai important ar fi să uităm de "ce îmi iese mie acum" şi să investim în trecut pentru un viitor ceva mai îmbelşugat.