În primăvara acestui an, pe data de 23 Aprilie, va avea loc un
eveniment unic şi de-a dreptul istoric pentru cultura din România: se va
inaugura sediul Bibliotecii Naţionale a României.
Este un moment unic pentru că deşi ne-am obişnuit să ştim că această
instituţie are un sediu chiar în Centrul Vechi al Capitalei, niciodată
nu a fost ridicată o clădire specială pentru bibliotecă. Mereu în
chirie, în locaţii pe care alte instituţiile nu le doreau, acest centru
nervos al cărţilor din ţara noastră reuşeşte după mulţi ani de aşteptare
să fie, măcar în parte, la nivelul instituţiilor similare din Apus. Ce
şi cum s-a realizat, dar şi ce mai este de făcut, sunt întrebări pe care
mulţi ni le punem. Din acest motiv primul articol care va deschide
seria amintită este un interviu în exclusivitate acordat de doamna
director a Bibliotecii Naţionale, Elena Tîrziman, publicaţiei noastre.
Biblioteca printre deţinuţii din Palatul Justiţiei
Doamna directoare, din ce am înţeles acesta este primul sediu
propriu zis al Bibliotecii Naţionale. Fostul sediu din strada Ion Ghica a
avut parte de o inaugurare?
Discursurile politico-istorice au identificat de-a lungul vremii bisericile de lemn din Transilvania ca mărturii ale statorniciei românilor şi a Ortodoxiei pe aceste meleaguri, le-au înnobilat cu metafore demne de capodopera lui Michelangelo - Capela Sixtină - însă de foarte puţine ori autorităţile şi chiar autorii acestor cuvântări înflăcărate le-au considerat îndreptăţite să devină priorităţi naţionale când vine vorba de alocare a sumelor în privinţa restaurării, conservării sau altor tipuri de lucrări.
Pentru cei mai mulţi, imaginea unei biserici de lemn este asociată azi în mod eronat doar cu Maramureşul. Greşeala vine nu din faptul că acolo, în Maramureş, nu ar fi astfel de monumente, ci pentru că astfel de locaşuri sunt ridicate în toată Transilvania. Acest fapt nu vine doar ca o expresie diferită a culturii româneşti, ci în urma unei decizii politice stabilite în îndepărtatul Ev Mediu. În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.
Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.
Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distinctă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român actual. Totuşi azi ele trebuiesc incluse în valoarea multiculturală pe care Transilvania şi România, în general, o aduc Europei.
După ce am discutat de bisericile evanghelice din Mureş, toate expresie a unei culturi citadine a pietrei, se cuvine să tragem un semnal de alarmă şi pentru monumentele ecleziastice din această regiune a ţării. Ne-am oprit atenţia asupra a trei biserici de lemn care au nevoie disperată de ajutor: biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" din satul Troiţa, locaşul ortodox cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş şi biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic. Dacă ar fi să privim la nivelul întregului judeţ putem spune că cele trei reprezintă un număr insignifiant - sunt 65 de astfel de biserici de lemn. Totuşi proporţiile devin alarmate, dacă ţinem cont că în 1941 erau peste 200!
Biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" cu clopotniţă din satul Troiţa, comuna Găleşti, prezintă degradări semnificative la nivelul acoperişului bisericii, unde se remarcă spărturi importante ale şindrilei, care facilitează accesul apei pluviale în interior, existând chiar riscul de prăbuşire al acestuia.
Atestată documentar în anul 1775, când, în actele unui proces intentat protopopului Nicolae din Morești pentru că a reconvertit populația la ortodoxism, lăcaşul de cult a fost vandalizat şi este în prezent părăsit (în cadrul acestuia nu se oficiază slujbe religioase), obiectele de cult şi mobilierul fiind furate. Procesul de degradare este acutizat din cauza faptului că ferestrele sunt sparte, iar uşa de acces în biserică este în permanenţă deschisă, facilitând accesul în interiorul monumentului istoric persoanelor neautorizate. Unul din motivele principale ale degradării îl constituie numărul redus al comunităţii ortodoxe din zonă. Spre exemplul în 1910, erau consemnați 1245 locuitori, dintre care doar 5 români, deși, aparținând de confesiuni specifice românești (ortodocși sau greco-catolici), s-au declarat un număr de 134 locuitori, iar în 1992 satul mai număra doar 855, mulţi dintre aceştia foarte în vârstă
Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş, comuna Adămuş, se găseşte într-o stare avansată de degradare şi nu este valorificat turistic, stare întreţinută de faptul că în prezent localitatea este depopulată (în prezent, în sat mai trăiesc doar trei familii de păstori n.r.), de amplasamentul izolat şi de precaritatea drumului de acces. Momentul construcției nu se cunoaște exact, conscripțiile secolului al XVIII-lea menționând existența unei biserici de lemn în această localitate. În memoria colectivă se păstrează amintirea unei inscripții, acum dispărută, ce spunea că la anul 1832 biserica a fost împodobită cu pictură interioară. Această pictură se crede că a fost puternic deteriorată în urma mutării edificiului cu aproximativ 100 m mai la sud în anul 1912, mutare necesară datorită deteriorării terenului ca urmare a ploilor abundente din anii 1911-1912.
Din cauza poziţionării sale pe versantul unui deal, fundaţia bisericii (edificată din lespezi de piatră) prezintă semne vizibile de instabilitate care au afectat şi şarpanta acoperişului. Ferestrele sunt acoperite de scânduri bătute în cuie. Clopotniţa este distrusă aproape în totalitate de intemperii şi de vegetaţie, iar clopotele au fost furate.
Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, a fost realizată, potrivit tradiţiei, în anul 1751, la care s-a folosit material de la biserica anterioară, aflată pe un alt deal, ea fiind menționată de Micu Clain în conscripția din 1733 și de la o alta, provenind din zona Deda și adusă cu plutele prin Ogra. O găsim menționată și în conscripția lui Buccow din anii 1760-1762, dar și în anul 1805, la conscripția ortodocșilor. Inscripțiile de pe altar și de pe ancadramentul intrării în naos, vin și întăresc tradiția mai sus menționată. Biserica este deosebită atât din punct de vedere arhitectural, cât şi al tehnicilor folosite la construcţia acesteia, dar mai ales prin decoraţiuniile scupltate la intrarea în pronaos şi naos. Biserica atrage atenția atât prin armonia proporțiilor, cât și prin cele două intrări, ale căror ancadramente au forma găurii de cheie, fiind o formă foarte rar întâlnită, doar la biserica „Sf.Nicolae" din Lăpușna, fiind și singurele din țară. Faptul că atât locaşul ca şi contrucţie, cât şi pictura acestuia au fost considerate extrem de importante o arată şi donaţia de 10 000 de lei făcută în perioada interbelică de către Nicolae Iorga, bani ce au fost folosiţi la restaurarea integrală a bisericii.
În prezent locaşul are acoperişul grav afectat, recent fiind montată o prelată, ancorată cu sârmă şi fixată în cuie în corpul de lemn al bisericii, menită să stopeze efectul nociv produs de infiltraţiile pluviale asupra edificiului. În lipsa identificării unor fonduri financiare destinate refacerii acoperişului şi înlocuirii şindrilei, soluţia pentru care s-a optat în prezent reprezintă o variantă de compromis care convine din punct de vedere tehnic, însă contrastează puternic din perspectivă estetică şi se află în contradicţie cu prevederile legale care reglementează intervenţiile asupra monumentelor istorice. Fundaţia prezintă fisuri şi deplasări ale lespezilor de piatră, destabilizând întreg edificiul. Geamurile ferestrelor lipsesc, accentuând acţiunea factorilor de degradare. Pictura de pe pereţii interiori ai bisericii este grav afectată, fiind estompată aproape în totalitate.
Monumentul istoric nu este valorificat, nici din punct de vedere religios (obiectele de cult şi icoanele au fost strămutate în alte biserici, în incinta sa nu se oficiază serviciu religios), nici turistic.
Ne rămân speranţele că într-o zi va fi altfel?
Ca şi în cazul bisericilor săseşti din Mureş, pe care le-am prezentat în urmă cu ceva vreme, am încercat să găsim câteva răspunsuri şi, de ce nu, speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu aceeaşi bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut ne-a prezentat situaţia nu doar de la cele trei biserici - cea de la Troiţa, comuna Găleşti, cea de la Chinciuş, comuna Adămuş şi cea din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, ci şi din alte locuri din judeţ. Problema este că lucrurile, deşi există o deschidere chiar din partea celui care conduce această instituţie, ca unul care a contribuit la conservarea unor dintre ele, lipsa de iniţiativă a comunităţilor ucid şi ultimele licăriri de speranţă.
Domnule director, cum au ajuns cele trei biserici în această stare de degradare?
Un răspuns simplu nu este posibil. Lucrurile sunt complexe şi ele se înscriu într-o durată de timp destul de mare. În 1941, de pildă, în Transilvania erau peste 1400 de biserici de lemn. În judeţul Mureş erau, în aceeaşi perioadă 224 de astfel de monumente. În 1986, mai rămăseseră doar 70, iar în anul 2005, 65 de biserici de lemn. Putem spune că şi istoria a fost împotriva lor din mai multe motive. Primul motiv al degradării bisericilor de lemn este unul care pleacă din natura materialului. Lemnul este mult mai expus decât alte materiale de construcţie. Aceasta a făcut ca multe biserici de lemn să aibă de suferit din cauza calităţii materialului.
Apoi este un lucru care, în judeţul Mureş are o conotaţie aparte. Multe dintre bisericile de lemn sunt situate într-o zonă Valea Mirajului, numită şi Valea Plângerii, în care elementul ortodox românesc a fost într-o descreştere continuă, ajungându-se, în unele locuri, până la dispariţia credincioşilor. Bisericile au rămas, dar nu a mai avut cine să se ocupe de ele. În alte localităţi din Mureş bisericile de lemn fie au fost amplasate marginal faţă de localitate, fie au devenit neîncăpătoare pentru nevoile comunităţii şi atunci inevitabil s-a luat decizia să se ridice biserici noi, de piatră, rămânând ca grija faţă de bisericile de lemn să fie mult mai scăzută şi interesul să se direcţioneze spre locaşurile în care se slujea. Apoi, pentru că ar fi trebuit să se aibă grijă şi de aceste biserici intră în discuţie lipsa banilor.
Cel puţin în ultimii 20 de ani, numărul tot mai mic al locuitorilor din satele mureşene, îmbătrânirea populaţiei au dus, inevitabil, la lipsa susţinerii financiare pentru intervenţii măcar de urgenţă acolo unde era cazul. Principalul punct vulnerabil, de unde încep toate neajunsurile ulterioare pentru bisericile de lemn, este acoperişul. Aceasta în cazul bisericilor de lemn este din draniţă (şindrilă n.r.). Draniţa, la modul ideal, dacă este bine tratată şi conservată ţine 20 de ani. După această perioadă, ar trebui reparate şi înlocuite draniţele stricate. Dacă nici acest lucru nu se întâmplă, acele zone ale învelitorii devin vulnerabile şi cu consecinţe în ce priveşte interiorul bisericii de lemn. Fiindcă multe dintre bisericile de lemn nu sunt doar monumente de arhitectură, ele sunt şi zugrăvite cu pictură de foarte bună calitate şi atunci grija ar fi trebuit să treacă şi spre acest aspect.
Ce se poate face pentru aceste monumente?
Ca unul care cunoaşte foarte bine fenomenul, întrucât sunt autorul unui dicţionar de monumente istorice, biserici de lemn din judeţul Mureş şi am bătut cu pasul toate bisericile, personal consider că trebuie să avem în calcul care este puterea comunităţilor în care se află biserici de lemn şi care ar putea, cu sprijinul statului român, să intervină pentru bisericile de lemn.
Eu văd, ca singură soluţie - în contextul îmbătrânirii şi reducerii numărului locuitorilor din satele care au şi biserici de lemn - o strategie naţională pentru salvarea bisericilor de lemn, fiindcă ele nu sunt doar elemente de arhitectură, care adăpostesc valori de patrimoniu bisericesc, ci sunt şi martore ale existenţei a poporului român. În Mureş, şi nu cred că doar aici, sunt localităţi în care singurul martor al existenţei unei comunităţi româneşti ortodoxe sau greco-catolică este biserica.
Sunt biserici, îmi vine în minte acum cea din localitatea Nicoleşti, în care nu există nici un credincios ortodox. Biserica este veche, de secol al XVII-lea. Locaşul de la Nicoleşti este însă un caz fericit, pentru că acolo s-au mai făcut intervenţii şi biserica este păstrată, dar este, ceea ce aţi văzut şi dumneavoastră, la Cuştelnic, o biserică pentru care în 1938 a dat bani chiar şi Nicolae Iorga pentru reparaţii, care între timp a ajuns într-o situaţie care ar trebui să îngrijoreze atât administraţia locală (cea de la Târnăveni, de care aparţine localitatea Cuştelnic), dar şi pe credincioşi. Însă pentru că serviciul divin se oficiază într-o biserică de piatră, locaşul de lemn, pentru ei, a trecut în plan secund. Din punct de vedere legal, ca monument istoric, au obligaţia să facă demersuri pentru a o salva. Cred că în prezent pentru această zonă a bisericilor de lemn, locaşul din satul Cuştelnic, este cazul cel mai disperat.
La celălalt pol este biserica mănăstirii de la Lăpuşna, care a fost restaurată cu finanţări, de la bugetul de stat, de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a fost restaurată nu numai construcţia, ci şi pictura. Poate fii un model de restaurare de foarte bună calitate. De asemenea s-au restaurat şi alte biserici: cea de la Săcalu de Pădure, la Culpiu, la Reghin, Sărmăşel şi Sărmaşu.
În unele situaţii s-a mers pe varianta transformării bisericilor de lemn în spaţii muzeale. Fiindcă nu se mai slujeşte în ele s-au creat condiţii ca acestea să devină păstrătoare ale patrimoniului bisericesc şi să poată să fie vizitate. Este, în primul rând, cazul bisericii de lemn de la Reghin, apoi al celei de lemn de la Sărmaşu. La Nadeşa unde a fost organizat spaţiul bisericii de lemn ca spaţiu muzeistic, lucrurile n-au fost aşa cum s-a dorit şi biserica cu mulţi ani în urmă a fost prădată şi o parte din bunuri au dispărut fără a mai putea fi recuperate. Sigur, cred că administraţiile locale ar putea să contribuie mai mult. Chiar şi asigurarea pazei ar fi un plus. Bugetul alocat de Consiliului Judeţean este limitat, iar nevoile pe care le reclamă restaurările şi reparaţiile la bisericile de lemn sunt mult mai mari decât ceea ce pot administraţiile locale să facă, iar puterea financiară a comunităţilor intră puţin în discuţie.
Pentru că aţi amintit de biserica de la Nicoleşti, ce s-a întâmplat acolo - dacă nu exista nici un credincios - să se reuşească refacerea bisericii? Cum s-a reuşit? E un exemplu pozitiv şi ar trebui menţionat.
Nu este corect că mă dau ca exemplu, dar această poveste datează din vremea în care nici nu mă gândeam că voi ocupa această funcţie. Lucram la televiziune şi am descoperit această biserică cu hramul Sfântului Nicolae. Numele meu de botez este Nicolae şi atunci am considerat că este o îndatorire de suflet, una personală. Împreună cu protopopiatul de la Târgu Mureş, am adunat materiale şi, mă rog, am obţinut puţinele aprobări de care aveam nevoie - se întâmpla prin anii '93, încă n-apăruse Legea Patrimoniului - şi m-am transformat în meşter şi am bătut eu draniţă pe acoperiş pentru biserică. Apoi am dat cu ulei de transformator, ca lemnul să dureze mai mult. Nici nu mă gândeam atunci că voi ajunge cândva să-mi fie atât dragi bisericile.
Acela a fost începutul apropierii mele de aceste monumente. Am editat cinci monografii de biserici din lemn. Pentru judeţul Mureş cred că există una dintre cele mai complexe lucrări dedicate acestor monumente, aproape 700 de pagini, volumul I, „Biserici de lemn din judeţul Mureş", documentaţie foarte bine făcută de un împătimit, Ion Eugen Man, care lucrează în prezent la volumul 2.
De asemenea din partea noastră există o deschidere totală pentru cei care vor să facă ceva pentru bisericile astea. Nu doar că le punem la dispoziţie lucrurile care ţin de noi ca Direcţie, ci în multe cazuri toată documentaţia până şi planul de situaţie şi proiecte pe care n-ar trebui să le mai plătească. Dar trebuie responsabilizate şi comunităţile locale pentru că, bisericile sunt în primul rând ale lor. Iar conform legii, primii care răspund de ele sunt acestea. Direcţiile pentru Cultură nu au alocate fonduri pentru intervenţii la monumente în general, nu doar la bisericile de lemn.
Există un Plan Naţional de Restaurare, există fonduri care se alocă prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Sigur, banii trebuie ceruţi, fiindcă n-o vină nimeni să te întrebe: „Ce biserică este stricată, am vrea să-ţi dăm bani". Aşadar comunităţile locale trebuie să facă o parte a documentaţiei şi să o înainteze. Este adevărat o parte dintre ele costă şi abia apoi să solicite finanţarea. Poate că visez, am dreptul să visez, o politică naţională în ceea ce priveşte salvarea bisericilor de lemn şi includerea lor într-un circuit turistic şi religios ar putea să atragă şi fonduri europene.
Aşadar există vreo speranţă ca în viitor să existe un traseu cultural-religios care să includă şi aceste biserici?
Noi am făcut proiecte, câteva seminarii şi conferinţe pe tema acesta. Am invitat specialişti, dar şi colegi directori din ţară însă, în momentul în care accesul spre aceste biserici de lemn înseamnă să parcurgi nişte trasee care-ţi pot distruge mijlocul de transport aceste monumente au şanse din ce în ce mai mici. Inevitabil, pentru a putea fi inclusă într-un ghid turistic nu e suficient doar să publicăm broşuri sau pliante, ci trebuie rezolvată şi problema infrastructurii. Sunt bisericii în judeţul Mureş care ar merita să fie văzute de foarte multă lume, dar aceste impediemente le fac total necunoscute. În unele dintre ele se şi slujeşte încă. Revin la Lăpuşna care este biserică salvată, adusă acolo de către Carol al II-lea dintr-o altă localitate şi reamplastă acolo cu scopul de a fi biserică pentru familia regală. Ea este chiar un punct de atracţie şi are şansa ca fiind inclusă în cadrul unei mănăstiri să poată să fie prin ea însăşi promotoare a ideii de biserici de lemn ca loc de reculegere, loc de rugăciune dar şi de a putea fi văzute valori de patrimoniu naţional.
Vorbeam la sfârşitul materialului dedicat Bisericilor evanghelice din Mureş de speranţa că poate într-o zi vom putea urma un traseu cultural precum Castele Bavareze, sau cele de pe valea Loarei. Aici în Mureş, cu instrumentele noastre empirice, am descoperit cel puţin un ghid cu patru trase: Civilizaţii la confluenţă, iar traseele ar fi - Bisericile de lemn ortodoxe, Biserici săseşti fortificate, Oraşe-cetăţi şi de ce nu Castele şi conace. Întrebarea se pune, vor depăşi vreodată aceste propuneri nivelul de litere însirate pe o foaie de hârtie?
Bibliografie:
Man Ioan Eugen - Biserici de lemn din județul Mureș. Monumente de artă populară românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia
Man Ioan Eugen- Studiu istoric privind biserica de lemn „Sf.Nicolae" Cuștelnic-Târnăveni
Dacă ar fi să numesc un loc în care să evadez după o perioadă obositoare sau dacă imaginar aş dori să găsesc o imagine care să mă liniştească există doar un singur cuvânt care mi-ar îndeplini această dorinţă - Aluniş.
Considerat de unii leagănul al creştinătăţii din România, numit de alţii Athosul românesc, numele ansamblului rupestru de la Aluniş-Nucu-Bozioru, din judeţul Buzău, nu spune multora dintre turiştii de la noi din ţară mare lucru. De ce? Dincolo de lipsa publicităţii, a informării (întrucât nu există un ghid turistic oficial) şi de greutatea cu care se poate ajunge la multe dintre dintre ele (o parte dintre locuinţe sunt ascunse în pădure), nici chiar autorităţile nu încearcă să le ofere adevărata preţuire de care un astfel de ansamblu ar avea nevoie.
O sălbăticie divină
În trecut pentru a se proteja de pericole, cât şi pentru a se apropia de Divinitate, oamenii au căutat cele mai ascunse locuri, uneori chiar şi în adâncurile pământului. Astfel au luat naştere pe teritoriul românesc bisericile şi schiturile rupestre, unele dintre ele fiind părăsite de mult timp, altele existând chiar şi azi. Aşezările rupestre sunt situate în general în locuri în care se poate patrunde cu dificultate, vechii sihaştri dorind astfel să fie mai protejaţi şi mai puţin tulburaţi de cei din lumea. Aici, în adancurile munţilor, în nişte locuri predestinate parcă reculegerii sufleteşti şi meditaţiei, primii creştini s-au simtit mai aproape de Dumnezeu.
Munţii Buzăului, respectiv zona Aluniş-Nucu-Bozioru, ascund aproximativ 30 de locuinţe rupeste între care cea mai cunoscută este biserica din satul Aluniş, care funcţionează de peste 700 de ani, fiind una dintre puţinele locaşuri săpate în piatră în care încă se mai slujeşte. Se pare că a fost săpată în piatră pe la 1274-1275 de către doi ciobani, Vlad şi Simeon. Legenda spune că unul dintre cei doi ciobani a avut un vis în care a fost indemnat să sape în piatră unde se află azi biserica de la Aluniş pentru că acolo va găsi o icoană. Acesta ar fi găsit icoană şi apoi cu ajutorul celuilalt cioban ar fi săpat biserica. Chiar dacă avem de a face doar cu o poveste este cert că pe la 1351 biserica exista şi funcţiona drept schit de călugări, deşi cercetările specialiştilor indică posibiliatea apariţiei acestui ansamblu în secolul IV. Până în 1871 situaţia a rămas neschimbată, de atunci însă aceasta este biserica satului Aluniş purtând hramul "Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezatorul". Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii
De obicei când intru în curtea unei biserici de ţară unde cimitirul înconjoară locaşul trăiesc sentimentul „memento mori", însă aici, nu bucuria păgână a unui cimitir vesel, ci liniştea şi pacea divină se pogoară pe ramurile brazilor ce străjuiesc intrarea în pridvorul de lemn. Parcă fiecare liturghie oficiată aici are un liant cu mult mai puternic decât în oricare alt lăcaş cu divinitatea.
Cum dispare eternitatea
Pe lângă chilile neamenajate ce pot fi văzute în apropierea bisericii, amintim şi alte locuinţe ce sunt puncte de reper în istoria ansamblului: Fundul Peşterii, Anatonul Nou, Agatonul Vechi, Chilia lui Dionisie Torcătorul, Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită, Peşterea Gura Tătarilor, Uşa Pietrei etc.
Deşi toate locuinţele sunt încadrate pe bună dreptate în lista monumentelor istorice în clasa A de importanţă povestea celor mai multe dintre aşezări este complet necunoscută. De fapt unele dintre ele ascund amănunte încă necunoscute despre vechile civilizaţii. Din punct de vedere istoric, fiecare schit care compune ansamblul este un reper al unei perioade îndelungate, unele datând din secolul al VI-lea î.Hr., altele din perioada creştină sau din creştinismul timpuriu.
„Fundul Peşterii", mai cunoscut şi ca schitul „Peştera", este cel mai important din zonă din punct de vedere istoric. Lăcaşul a fost amenajat şi locuit în secolele VI - IV î.Hr. şi refolosit în evul mediu timpuriu de către călugării creştini. Pe pereţii schitului se află incizate săbii scurte de tip „akinokes", specifice sciţilor şi perşilor, desene ce datează din anul 2000 î. Hr. şi sunt probabil unice în Europa şi în lume[1].
Dacă unele locaşuri amintesc de începutrurile creştinismului, din secolul IV precum Biserica (peşterea) lui Iosif, altele precum cele două Agatoane sunt mărturii ale vieţuirii sihaştrilor în secolele XVI-XVII. Impresionantă este chilia lui Dionis, chilie săpată în piatră, la intrarea căreia se ajunge cu o scară.
Cu toate acestea, lipsa unui ghid turistic în zonă le face greu accesibile vizitatorilor. Necesitatea unei persoane responsabile în zonă este cu atât mai acută cu cât s-au înregistrat agresiuni asupra aşezărilor rupestre: o parte din pereţii schitului „Peştera" au fost coloraţi cu spray-graffiti, fapt ce face imposibilă descifrarea mai multor însemne[2].
Potenţial maxim, exploatarea la pământ
Potenţialul turistic al vestigiilor rupestre din zona Bozioru - Aluniş nu este exploatat, din păcate, la nivelul său maxim deoarece lipsesc traseele turistice, însemnările, indicatoarele şi chiar promovarea profesională a acestor locuri. În zona Aluniş, unde sunt peşterile rupestre, pentru a ajunge, de exemplu, la peştera lui Dinosie Torcătorul, precum şi la celelalte obiective, turiştii trebuie să treacă prin curtea unor săteni, fără a beneficia însă de vreun semn turistic adecvat, după care să se ghideze[3].
Într-o postare a celor de la turismbuzau.ro, singurii care au încercat să facă un fel de ghid turistic virtual al aşezărilor, acestia atenţionau că „zona e sălbatică şi foarte vastă, iar adesea marcajele şi hărţile se dovedesc inutilizabile. E greu de ajuns cu ajutorul GPS-ului. Telefonia mobilă nu acoperă decât zonele de culme, aşa că este extrem de riscantă o asemenea încercare. Sunt zeci de kilometri de străbătut doar pe jos în condiţii grele. Din ce cunoaştem există câteva persoane care pot face serviciul de călăuză, dar nu ştim în ce condiţii."
Chiar dacă multe aşezări rupestre sunt în pădure, departe de orice drum, ceea ce descurajează mulţi turişti, la biserica de la Aluniş s-ar putea ajunge în condiţii foarte bune. S-ar putea, dar lucrurile nu stau chiar aşa. Principala ruta către zona Colţi-Aluniş este din Buzău pe Drumul Naţional 10 spre Braşov, în localitatea Pătârlagele (la aproape 60 km de Buzău) există un indicator la dreapta spre un drum judetean ce duce spre localitate Colţi. De la Colţi la Aluniş, cei aproape 7 km este un drum comunal, care la prima ploaie se desfundă.
Interesant e faptul că acest drum comunal a fost reabilitat din fonduri SAPARD şi inaugurat în 2004. Drumul suferă încontinuu lucrări de reparaţii, în principal datorită traficului cu utilaje de mare tonaj realizat de o firmă ce se ocupă cu exploatarea forestieră în zonă (S.C.M. Forest)[4]. Nici drumul de la Pătârlagele până la Colţi nu e mult diferit, astfel că după o zi ploioasă, cei aproape 15 kilometri pot deveni o piatră de încercare pentru mulţi şoferi.
Atât primarul din localitate, cât şi reprezentanţii Consiliului Judeţean Buzău nu au dispus măsuri în zonă, cu toate că localnicii au făcut mai multe sesizări în acest sens. Aşadar, accesul către vestigiile rupestre nu se poate realiza în condiţii civilizate[5]. Directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Buzău, preotul Constantin Cătoi pe care nu l-am putut găsi pentru până luni seară, când a apărut materialul de faţă, ne-a contactat în cursul zilei de marţi când a făcut o sumă de precizări cu privire la acest subiect.
Voiam să vă întreb care este importanţa bisericii rupestre de la Aluniş şi a celorlalte aşezări din zonă şi ce s-a făcut acolo pentru promovarea turistică? Din ce cunosc drumurile nu sunt chiar foarte bune şi că se ajunge foarte greu.
Am înţeles, pentru punerea ei în valoare. Nu ne interesează doar punerea în valoare a monumentului, ci şi modul în care s-a făcut. Ştiu că s-a făcut o pensiune în zonă (construcţia a început prin 2008 n.r.), care nu respectă în totalitate legislaţia... În primul rând e prea aproape de biserică, care este un momument de patrimoniu şi apoi, nici din punct de vedere moral nu e binevenită o crâşmă (pentru că tereasa pensiunii este o cârciumă) lângă o biserică, nu-i aşa?
Am înţeles. Această informaţie nu o aveam, mulţumesc că mi-aţi adus-o la cunoştinţă. O să facem o investigaţie în sensul acesta şi vom căuta o rezolvare. Există plăcuţe sau indicatoare ca să ajungem mai uşor?
Din partea Direcţie de Cultură este mai greu să punem indicatoare pentru că este nevoie de aprobarea Consiliului Judeţean. Consiliu Judeţean ar trebui să ne ajute în sensul acesta. Noi am pus semne doar pe clădirile monument. Dar un ghid turistic există pentru zona respectivă?
Din câte ştiu eu, de un an şi ceva s-a înfiinţat la nivel de Consiliu Judeţean o Direcţie de Turism, de punere în valoare a zonelor de atracţie din judeţ. Sunt şi ei la început, am înţeles că au făcut aşa ceva pentru câteva zone, dar pentru zona asta nu am văzut să fi reuşit să facă cineva un ghid turistic. Din ce ştiu eu lucrurile stau în la modul următor, puteţi să îmi confirmaţi sau nu: până la Aluniş poţi să ajungi cât de cât cu maşina, deşi faci vreo 15 km într-o oră. Distanţa e calculată de la Pătârlagele (de când se iese de pe DN 10) până la acolo. Cei drept există câteva indicatoare.
E cam greu drumul, dar merge cât de cât. Până aici suntem de acord, dar la celelalte aşezări rupestre precum Dionisie Torcătorul, Peşterea lui Iosif, cele două Agatoane există indicatoare?La aşezămintele rupestre e foarte greu, acolo se poate ajunge cu piciorul sau cu calul şi necesită destul timp. Şi nici nu se va putea realiza un drum, e mai greu. Aţi fost vreodată acolo? Am fost. Tatăl meu s-a născut în zonă şi am fost de mai multe ori acolo.
Dacă sunteţi buzoian atunci cu mare plăcere de ce să nu ne întâlnim odată şi încercăm să facem o colaborare. Numai că din punctul acesta de vedere ne-ar mai trebui şi ceva sprijin, pentru că, din nefericire, în ultimul timp, Direcţia de Cultură este puţin limitată atât din punct de vedere material, cât şi din punctul de vedere al activităţilor. Avem angajaţi puţini, ne descurcăm destul de greu. Dar este o zonă deosebită în care şi noi, în colaborare cu Direcţia de cultură de la Galaţi vrem să facem un reportaj, şi alte câteva idei, doar că nu prea sunt sponsori şi finanţatori pentru ele. Dar o să verific informaţia pe care ne-aţi oferit-o şi vă mulţumim pentru ea, aceasta cu aşezarea unei cabane lângă biserica de la Aluniş. Voiam să vă mai întreb un lucru: am găsit o informaţie, infirmată de unii, potrivit căreia s-ar fi pus termopane la Biserica de la Aluniş?
Informaţia dumneavoastră este reală, dar este veche. Într-adevăr acolo pentru protejare, cineva a montat nişte geamuri termopane, dar după ce Direcţia a luat atitudine şi la indicaţia Arhipiescopiei Buzăului acestea au fost înlocuite cu ferestre din lemn normale. Deci nu mai există această problemă. A fost într-adevăr, dar a fost rezolvată.
Vă mulţumesc mult pentru informaţii
Şi când pornim de la zero, tot greşit plecăm
Pe vremea când am mers prima oară la Aluniş, prin 1999, nu aveai unde să înoptezi acolo. Puţinele case cu aspect sărăcăcios şi o crâşmă completau imaginea satului. Lucrurile s-au modificat în ultimii 3 ani.
O altă ameninţare pentru aşezările rupestre de la Aluniş este reprezentată de ridicarea unor imobile în ariile protejate. Micii antreprenori nu lipsesc de acolo de unde s-ar putea face un mic profit. Deşi ei reprezită un factor dinamic în stimularea economiei locale, care ar trebui încurajat, aceştia ar trebui făcuţi să înţeleagă faptul că pierderea monumentului respectiv, duce la falimentul afacerii sale. Astfel, în satul Aluniş, un localnic a ridicat o pensiune în zona de protecţie, fără să aibă avizele necesare. Cu toate că Direcţia de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Buzău s-a sesizat în acest sens, nu au fost întreprinse măsuri împotriva celor care au încălcat legislaţia în vigoare şi au construit în zonele protejate după bunul plac[6]. Poate ar fi fost bine ca această pensiune, de altminteri frumoasă în peisaj, să nu fie chiar poartă în poartă cu o biserică veche de sute de ani.
Mă gândesc dacă nu ar fi mai bine pentru acel loc să rămână departe de traseele turistice clasice, de publicitate şi de mii de turişti veniţi să se îndoape cu mici şi bere pe pajiştile din împrejurime. Apoi între două sticle să intre să vadă chiliile şi biserica sau chiar mai rău, să strice ceea ce natura nu a îndrăznit. Şi totuşi deja frumuseţea locului atrage suficient de mulţi oameni încât unica şansă, ca măcar o parte din atmosfera divină să se păstreze, ar fi investiţia umană în conservare şi prezerevare a acestei arii.
NOTE
[1] Opinia Buzău, „Semne de întrebare despre vechile civilizaţii din Munţii Buzăului, în urma desenelor din Schitul Peştera", 07.08.2009;
[2] Focus TV Buzău, „Misterul pietrei însemnate", 24.09.2009;
[3] Jurnalul de Buzău, „Deşi Buzău beneficiază de multe obiective turistice, lipsesc cu desăvârşire traseele către ele", 08.11.2010;
[4] Frontal de Buzău, „Ministru Orban a promis, dar uită să se ţină de cuvânt", 22.01.2008;
[5] Opinia Buzău, „Drumul către vestigiile rupestre de la Aluniş-Nuc, distrus bucată cu bucată de firma unui afacerist local", 10.09.2008;
[6] Şansa buzoiană, „Încercări de îngropare a istoriei", 22.08.2008;
Exista o modă, în vremea copilăriei mele, a micului colecţionar de timbre. Bătrânii filatelişti, pentru care manifestam un respect aproape egal cu veneraţia, îmi certificau faptul că această pasiune nu era deloc nouă. Poate doar metoda de a agăţa fete folosind celebra replică, „Nu vii pe la mine, să îţi arăt colecţia de timbre?”, era în sine un scop pentru tinerii filatelişti amatori.
Lăsând deoparte nostalgia unei epoci, trebuie spus că obiectele filatelice au reprezentat dintotdeauna o valoare cu mult mai mare decât ne-am putea imagina. Pasiunea pentru filatelie a unora dintre români a făcut ca, în acest moment, statul român să deţină un tezaur, a cărui valoare valoare îl aşază, probabil, între primele cinci din lume. Spunem probabil pentru că nu se cunoaşte exact nici numărul, şi nici valoarea pieselor aflate în evidenţa actualului Muzeul Naţional Filatelic (MNF), înfiinţat în 2004, ca sucursală a Poştei Române.
Potrivit directorului Muzeului Naţional Filatelic, doamna Lia Galic, în administraţia instituţiei pe care o conduce se găsesc în acest moment „în jur de 14 milioane de piese, reprezentând atât timbre, cât şi matriţe, plicuri prima zi, efecte poştale, machete şi alte obiecte”. Specialişti în domeniu estimează valoarea totală a pieselor filatelice din patrimoniul muzeului în jurul sumei de 500 de milioane de euro, dat fiind că aproximativ 5.000 de piese sunt unicate. La acestea se adaugă cele care sunt în sine documente istorice, prin semnăturile de aprobare date de diverse personalităţi politice sau culturale. Întrebată despre valoarea efectivă a tezaurului MNF, Lia Galic ne-a răspuns uşor evaziv: „Este foarte greu de estimat pentru că valoarea pieselor o dă piaţa şi ar trebui studiate toate licitaţiile... Nu vă pot spune cu exactitate.”
Înainte de a prezenta situaţia actuală a timbrelor de la Muzeul Naţional Filatelic, se cuvine să povestim cum s-a ajuns ca într-o ţară cu un tezaur filatelic imens să nu existe un muzeu până atât de târziu în istorie. Prima menţiune despre o colecţie filatelică a Poştei Române datează din 1891, când colonelul Augustin Gorjan, directorul de atunci al Poştei, anunţa iminenta deschidere a unui muzeu poştal. Cert e că obiectele poştale şi colecţia de timbre nu au fost nicicând accesibile vizitatorilor, având doar un caracter închis. Colecţia, denumită Conservatorul de timbre, a avut o existenţă agitată, trecând prin mâna mai multor administratori: Poşta Română, Banca Naţională sau Imprimeria Statului. Ca urmare a unor sesizări privind posibilele sustrageri de timbre, în 1984, Nicolae Ceauşescu – încercând să limiteze accesul la acestea – mută cea mai mare parte a timbrelor la BNR, sub denumirea de Tezaurul Naţional de Timbre al României. După Revoluţie, colecţia revine la Poşta Română şi intră într-un con de umbră.
Abia în decembrie 2003 ia naştere Muzeul Filatelic, dar nu ca o instituţie juridică de sine stătătoare, ci ca o sucursală a Poştei, care se obligă să respecte legislaţia în vigoare privind colecţiile muzeale (311/2003) şi protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (legea 182/2000, respectiv 488/2006). Anul următor, instituţia primeşte, printr-o hotărâre de guvern, titulatura de muzeu de importanţă naţională. Totuşi, faptul că patrimoniul acestui muzeu, şi muzeul ca atare, se află sub o altă administraţie creează unele inconveniente privind modalitatea de a controla corecta sa valorificare şi conservare. În primul rând, cei care sunt îndreptăţiţi să controleze nu vin din zona de cultură. Apoi, cei care administrează acest patrimoniu se află undeva la mijloc între legislaţia culturală în vigoare şi cea privind proprietatea privată; de aceea, ce este obligatoriu la celelalte muzee ale ţării aici poate purta titlul de opţional.
Spre exemplu, Muzeul Naţional Filatelic nu este acreditat. Directorul instituţiei se apără spunând: „Probleme nu sunt. Acreditarea unui muzeu este o operaţiune destul de complicată şi chiar n-aş şti să vă spun o cifră, dar nu cred că mai mult de 25% din muzeele din ţară sunt acreditate”. De asemenea, nici speranţe de acreditare n-ar fi prea curând, spune Lia Galic. „Păi, din 2004 până în 2011 nu s-a reuşit acreditarea muzeului şi probabil că nu va fi, pentru că nu îndeplinim toate condiţiile pentru acreditare. Legea este destul de severă şi sunt nişte condiţii pe care, efectiv, nu le vom putea îndeplini. E vorba în primul rând de spaţiu. Noi avem un spaţiu concesionat de la Muzeul de Istorie. Sunt trei săli, iar tezaurul de timbre nu se află aici (acesta se găseşte într-un depozit de pe Calea Griviţei – n.a.), decât ceea ce e expus în săli; practic, materialele noastre filatelice se află în altă parte. Apoi, una dintre cele mai grele condiţii legale pe care nu le putem îndeplini, care îmi vine acum în minte, este faptul că am avea nevoie de un laborator de restaurare, de un restaurator. Specialişti avem, dar restauratori nu. Deşi mai puţine piese din colecţiile noastre pot fi restaurate, timbrele niciodată, eventual matriţele şi machetele ar avea nevoie... Dar vă spun că este una din condiţiile pe care nu le vom putea îndeplini, pentru că n-avem spaţiu să facem şi laborator de restaurare. Specialişti avem şi, în continuare, îi şcolarizăm pe cei existenţi”. Poate că dacă muzeul ar fi aparţinut direct de Ministerul Culturii, lucrurile ar fi stat puţin diferit şi vina s-ar fi împărţit...
Numeroase nereguli, semnalate într-un raport al Curţii de Conturi, în 2009
În anul 2004, odată cu apariţia Muzeului Naţional Filatelic, a început şi inventarierea timbrelor şi a obiectelor filatelice. Patru ani mai târziu, MNF confirma încheierea acestui inventar. Totuşi, în 2009, când se efectuează un control de la Curtea de Conturi, lucrurile nu mai sunt aşa de clare cât priveşte finalizarea inventarierii. Acesta, în primul rând, pentru că aproape 900.000 de timbre erau neînregistrate. La acel moment, Curtea de Conturi a emis un document prin care sugera ca patrimoniul Muzeului Naţional Filatelic să fie transferat la Banca Naţională, menţionând o serie de grave nereguli şi ilegalităţi, din care amintim: aproape toate timbrele nu erau înregistrate şi clasate ca bunuri aparţinând patrimoniului public al statului (doar 8 piese din aproape 9 milioane de timbre fuseseră clasate!), nesemnalarea şi neexpertizarea unui număr de 875 de timbre Cap de Bour (emisiunile I şi II), asupra cărora planează suspiciunea de fals, trimiterea a 6.373 de mărci poştale valoroase (estimate la 400.000 RON) la expoziţii fără să se verifice dacă au revenit, existenţa a aproape 900.000 de timbre neînregistrate nicăieri şi diverse alte minusuri. Cerând doamnei director să comenteze aceste lucruri prevăzute de raportul Curţii de Conturi din 2009, aceasta ne-a declarat că are cunoştinţă de acel control, dar că nu era în funcţie la momentul respectiv (Lia Galic este director al MNF din ianuarie 2010 – n.a). „Da, ştiu despre controlul acela, dar Curtea de Conturi îşi face datoria, găseşte, mă rog, ei spun la toate neregularităţi şi abateri de la lege. Nu e nimic grav decât faptul că nu s-a încheiat încă inventarierea timbrelor. Acesta e un proces de foarte lungă durată, care a început în 2004. Într-adevăr, în patrimoniul cultural naţional au fost clasate doar 8 obiecte până acum, cele care au fost considerate cele mai importante”.
La întrebarea privind situaţia celor aproape 900.000 de timbre neînregistrate, doamna Galic ne-a asigurat: „Sunt tot atât de multe, în sensul că nu au dispărut, n-a dispărut nici unul. În plus, s-au rezolvat aproape complet. În maximum 5 săptămâni, ele vor fi înregistrate. Acum ele sunt evaluate pentru că nu sunt toate piese care să merite a fi înregistrate în colecţiile muzeului. Ele vor fi păstrate, chiar dacă sunt timbre rupte de pe scrisori, deci nu sunt piese filatelice de valoare. Acestea au fost pur şi simplu nişte saci cu timbre depozitate în Conservator”.
Ce s-a întâmplat cu aproape 90.000 de timbre în intervalul mai 2009-iunie 2010?
Totuşi, într-un inventar făcut în iunie 2010 chiar de MNF, numărul de 882.380 de timbre neînregistrate – prezent în documentul Curţii de Conturi din mai 2009 – scăzuse la doar 881.883. Există probabilitatea ca procesul de contestare în instanţă a raportul Curţii de Conturi, deschis de Poşta Română, să fi fost interpretat ca o măsură ce nu mai obligă muzeul să continue înregistrarea timbrelor.
Alarmant este faptul că acelaşi inventar al Muzeului Naţional Filatelic menţionează mai multe lipsuri fără explicaţie decât în 2009 (1.582, faţă de 1.002) şi mult mai puţine timbre înregistrate în colecţia de bază a MNF (8.834.397 de timbre în 2010, faţă de 8.924.541 în 2009). Ce s-a întâmplat cu aproape 90.000 de timbre în intervalul mai 2009-iunie 2010? Cu privire la acest lucru directorul muzeului ne-a precizat: „Timbrele sunt tot atâtea câte s-au numărat. Deci, ele au fost numărate bucată cu bucată şi verificate bucată cu bucată. În procesul verbal din care citează Curtea de Conturi s-au făcut nişte erori de redactare, sunt nişte listinguri făcute pe calculator. Au fost, efectiv, adiţionări greşite, deci timbrele nu s-au mişcat, n-au dispărut, sunt tot atâtea câte a numărat Comisia. În privinţa lipsurilor amintite de raport, cele 1.002, trebuie spus că în Conservator se află şi foarte multe documente şi s-a lucrat, paralel cu inventarierea, şi la verificarea documentelor, găsindu-se astfel explicaţii. Au fost timbre trimise de Ceauşescu la diverse expoziţii. Deci, există explicaţii pentru lipsa lor. Au fost trimise la expoziţie, au fost donate Şahului Iranului. Cele 6.000 de timbre trimise la expoziţii cu o simplă menţiune, «trimis la expoziţie», fără actele necesare, s-au găsit, ele au fost căzute la momentul respectiv, dar n-aveam toate documentele. Deci, practic, ce aţi găsit în documentul Curţii de Conturi sunt citate din procesul verbal încheiat de comisia de inventariere. Oamenii au făcut inventarierea timbrelor, au scris tot ce-au găsit la faţa locului, inclusiv aceste lipsuri. Între timp, s-au mai găsit dosare, documente, registre şi ele au fost scăzute de conducerea Poştei şi a Ministerului din anii ’60, ’70. Dar, în 2009, când s-a încheiat acest proces, n-am avut acces la aceste acte, care erau unele în Arhiva Poştei, altele la Minister. Deci e o muncă destul de laborioasă”.
„Mă îndoiesc că se puteau sustrage”
Dacă în privinţa existenţei unui microclimat – conform standardelor, temperatură constantă între 18-22 de grade şi umiditate cuprinsă între 50-60% – care ar fi putut să explice deteriorarea unor piese doamna director nu ne lămureşte, aceasta ne asigură însă că nu există nicio suspiciune de furt asupra personalului muzeului: „Timbrele au microclimat, dar înainte de 1990 vorbim despre nişte ani în care se făceau confiscări multe. Sunt timbre care provin din confiscări, din donaţii. Iar când se confiscau timbre de către Miliţia lui Ceauşescu, chiar nu se uita nimeni dacă au valoare sau nu. Erau pur şi simplu aduse în saci, în plicuri. Cele de valoare au fost înregistrate, dar probabil că la momentul respectiv n-au fost considerate importante, de-aia au fost lăsate... Cum, de altfel, nici nu sunt valoroase. Cât priveşte suspiciunea ca cineva să fi sustras ceva, fie şi dintre exemplarele neînregistrate, nu am cunoştinţă de aşa ceva. Mă îndoiesc că se puteau sustrage. Deci, ele au fost acolo şi există documente. Deci, ele au mai fost inventariate în 1984. S-a făcut o inventariere. Există o lege care spune că inventarierea se face la 15 ani, deci asta nu înseamnă că n-au fost înregistrate. Doar cele rupte, de care pomeneam mai devreme. Ele n-au fost scăzute, există în continuare şi sunt evaluate; şi care merită să fie păstrate în colecţii vor fi păstrate în colecţii, restul nu ştiu, va hotărî conducerea Poştei, ministerul, vom face nişte propuneri să le depozităm undeva“.
În privinţa contractării unei poliţe de asigurare pentru obiectele filatelice, cele mai multe uşor perisabile, doamna director ne-a spus că este la curent cu situaţia, dar preferă să nu ne răspundă. În schimb, şi-a manifestat speranţa ca poate într-o bună zi va fi şi în România „un Muzeu al Poştei mare şi frumos, aşa cum sunt în alte ţări“, măcar pe jumătate din cât este proaspăt relansatul Muzeul „Antipa”.
Dincolo de cele menţionate de Raportul Curţii de Conturi din 2009, de inventarul Muzeului Naţional Filatelic din 2010, de lipsa acreditării, de lipsurile cu sau fără explicaţii, de inexistenţa unei asigurări a bunurilor sau de posibilitatea de a folosi obiectele filatelice într-un scop turistic mai larg, rămâne o întrebare: ce s-ar întâmpla cu patrimoniul unei sucursale a Poştei dacă această instituţie ar da, ipotetic, faliment, în condiţiile în care doar 8 piese filatelice sunt clasate în patrimoniul naţional cultural mobil, colecţia nefiind în patrimoniu public, ci în cel privat? Cine ar putea revendica aceste piese unicat şi documentele de care aminteam mai sus? Cel mai probabil... nimeni, iar un tezaur naţional estimat de specialişti la aproape 500 de milioane de euro ar dispărea.
Nici acuarela lui Joan Miro nu e clasată în patrimoniul naţional
Prezentam în paginile revistei noastre, în numărul din luna iulie a anului trecut, una dintre cele mai importante piese al Muzeului Naţional Filatelic, acuarela celebrului pictor catalan Joan Miro, donată statului român după inundaţiile devastatoare din 1970. Cunoscând adulaţia catalanilor pentru acest pictor – catalanii au un mozaic reprezentând una dintre picturile lui Miro, la intrarea pe principala arteră turistică a Barcelonei, Rambla, şi au încercat să claseze în patrimoniu UNESCO toate lucrările sale – am întrebat-o pe doamna director dacă această piesă pe care o deţine Muzeul Naţional Filatelic a fost clasată în patrimoniul cultural naţional. Răspunsul este dezamăgitor: „Nu s-a ocupat nimeni. Deci până acum mai puţin de un an nici nu s-a dat mare importanţă acestui tablou. Acum l-am pus în valoare şi am avut şi un eveniment legat de el, în decembrie anul trecut. Deci chiar să zic că din decembrie 2010 a început să se dea importanţă acestui tablou. Aşa că urmează"
Octombrie 2011. Mult râvnita cetate a Giurgiului arata ca după un lung şi groaznic asediu. Totul în jur e pârjolit şi printre dărâmături mă aştept să dau de leşurile soldaţilor care au apărat-o până în ultima clipă. Te aştepţi ca dintr-un moment în altul să apară un voievod român, o paşa otomană sau vreun general rus care să-şi proclame victoria asupra unei redute care nu s-a predat până când zidurile nu s-au surpat cu tot cu apărători. Din păcate în această poveste nu e pic de eroism. Fumul înecăcios nu e de la proiectile medievale, iar cadavrele sunt doar peturi şi alte mizerii care ard mocnit între săpăturile arhelogice efectuate în ultimii 30 de ani, la ce a mai rămas după 200 de ani de indolenţă şi uitare.
Cum a început măreaţa şi trista poveste a Cetăţii Giurgiu
Povestea cetăţii aşezate pe malul Dunării începe undeva în secolul al XIV-lea. S-a crezut iniţial că a fost ridicată de către genovezi, tocmai ca să contoleze unul dintre principalele vaduri ale Dunării de Jos. Aserţiunea se baza pe supoziţia că numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al Genovei. S-a stabilit ulterior că afirmaţia era nefondată, iar N. A. Constantinescu a propus derivarea numelui de la "un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu". Oricum datarea exactă este imposibilă.
Dincolo de disputele privind originea exactă şi fondatorii cetăţii, datele istorice indică faptul că aceasta a apărut în efortul constructiv de întărire a malurilor Dunării care s-a desfăşurat înainte de anul 1388, intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-dunărene.
Prima menţiune a cetăţii este făcută chiar în perioada 1380-1390, în cunoscutul Itinerariu de la Bruges (« Călători străini...», vol. I, Bucureşti, 1968), unde este menţionată localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptăţi presupunerea că cel târziu la data redactării exista la vadul de trecere peste Dunăre cel puţin o localitate numită Jargo.
De asemenea, în Codex Latinus Parisinus, redactat cu probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia Zorio, cu menţiunea „luogo deserto" (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât că cetatea existentă fusese probabil distrusă în urma invaziei turceşti din 1394. Ştim, de atunci, din diploma dată lui Ioan Maroth în 1404 de Sigismund, că a fost cucerită de altfel şi cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus face referire la bătălia de la Nicopole şi nu este o sursă directă pentru această zonă, ci una mai degrabă tangenţială.
Avem aşadar două datări posibile pe care le găsim în relatările unor călători care au trecut prin zonă: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Batrân) şi 1388, sau, în cazul în care admitem că noua situatie politica de după 1388-89 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 şi cel târziu 1396 (acceptând informaţia din Codex Latinus Parisinus), data care ar putea fi decalată cu doi ani în cazul în care informaţiile cu privire la conflictele de graniţă ar fi complete.
Pe de altă parte, prima atestare documentară într-un act intern a oraşului Giurgiu (şi implicit a Cetăţii din Insulă), din 23 septembrie 1403, apare într-un document reprezentând reînnoirea tratatului de alianţă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu Wladislaw Jagello, regele Poloniei, emis de Cancelaria domnitorului muntean, în care se menţionează că „...scrise sunt aceste lucruri în cetatea noastră Giurgiu", specificându-se şi funcţia sa citadină.
Pe urmele lui Mircea cel Bătrân
Astfel, am putea spune că înainte de 1394 sau între aceasta ultimă dată şi 1396 nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare corespunde realităţii, deoarece domnii Ţării Româneşti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destrămarea taratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Batrân a cucerit Chilia. Aceste fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toata această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retrasarea graniţelor balcanice şi reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Ţării Româneşti. De asemenea ar trebui să amintim ca N. A. Constantinescu a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn şi pământ.
Totuşi acest punct întărit nu putea să rămână ca o ameninţare pentru graniţa Imperiul Otoman. De aceea după ce în prima jumatate a secolului al XV-lea cetatea a fost cucerită pe rând când de valahi, când de turci, din 1438 punctul fortificat revine otomanilor.
Mărită, în 1560, cetatea a deveni un veritabil cap de pod pentru sultani peste Dunăre. Importanţa cetăţii este sporită şi de primirea titulaturii de kaza. Existenţa unui asemenea punct în stânga Dunării şi foarte aproape de Bucureşti a dus la un amestec major a sultanilor în trebuirile interne ale Ţării Româneşti. Astfel se explică raidurile de cucerire ale lui Mihai Viteazul. Voievodul a reuşit pentru câţiva ani să păstreze cetatea, după marea victorie de la Giurgiu din 1595. Doi ani mai târziu turcii reveneau în cetate pe care o refac şi o măresc. Timp de aproape 150 de ani cetatea nu a mai suferit asedii. Ultimul voievod român care a încercat o recuperare a ei a fost Mihnea al III-lea, dar acest lucru nu a făcut altceva decât să ducă la refacerea edificiului şi la fortificarea oraşului. Treptat cetatea din insulă îşi pierde importanţa. Ultima oară când e folosită drept bastion de apărare a fost în timpul luptelor ruso-otomane (1768-1774). Deşi a fost cucerită de ruşi, cetatea revine turcilor care fortifică oraşul, devenind magazie de muniţii. În toate războiele ruso-austro-otomane ce au urmat cetatea a fost asediată.
În 1829 revine în administaraţiei Ţării Româneşti. Tot atunci putearea protectoare, Imperul Rus, decide dezafectarea cetăţii şi dărâmarea parţială a zidurilor. Situaţia actuală a celor două cetăţi de la Giurgiu, dărâmate parţial în 1829, este urmarea atitudinii populaţiei şi autorităţilor vreme de 125 ani.
Începutul cercetărilor şi lucrările de restaurare
Îndemnul la cercetare adresat de Nicolae Iorga giurgiuvenilor în 1929 a fost transpus în viaţă abia în 1955, când avut loc prima campanie de săpături arheologice, sub egida Academiei Române. Deşi rezultatele ştiinţifice erau promiţătoare, şantierul a rămas închis două decenii.
În 1975, când ruina era ameninţată cu distrugerea totală, noul Muzeu Judeţean din Giurgiu a încheiat un protocol cu instituţiile de istorie militară, care a funcţionat neîntrerupt 22 de ani (1976 - 1997). În 1998 arheologul lt. col. Dan Căpăţână s-a pensionat, iar Ministerul Apărării Naţionale şi-a declinat pe viitor interesul pentru şantierul de la Giurgiu. Pe de altă parte, Direcţia Monumentelor Istorice (sub diversele ei titulaturi), Ministerul Culturii şi celelalte foruri centrale abilitate nu au avut niciodată atitudinea cuvenită faţă de importanţa monumentului.
După ce s-au început săpăturile, în anii '80, pe şantierul arheologic de la Cetate s-au executat lucrări empirice de completare şi egalizare a suprafeţelor cu piatră făţuită, recuperată de la alte construcţii. Deşi realizate într-o manieră primitivă, aceste completări şi-au dovedit în timp utilitatea.
Primele studii pentru un viitor proiect de restaurare, pe baza rezultatelor obţinute arheologic, au fost întreprinse de arhitectul Gheorghe Sion, care a susţinut mai multe comunicări ştiinţifice pe această temă. În 1999, Consiliul Local l-a audiat pe specialistul în cauză şi s-a hotărât comandarea proiectului, dar arhitectul oraşului a tergiversat transmiterea temei şi problema a fost „îngropată".
Discuţii amatoriste aducătoare de necazuri
Lăsând trecutul deoparte, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivul numit „Cetatea din Insulă" sau Cetatea lui Mircea cel Bătrân este declarat monument de categoria „A" şi orice decizie în legătură cu el trebuie avizată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice de pe lângă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.
Edilii giurgiuveni şi diverşi cetăţeni şi-au manifestat în repetate rânduri dorinţa de a face ceva pentru protejarea şi valorificarea Cetăţii. Unii visează chiar reconstituirea ei, aşa cum au văzut în alte ţări ori măcar cum arată Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului.
Arhitecţi şi ingineri bine intenţionaţi, dar incompetenţi în materie şi-au dat cu părerea. De asemenea istorici şi arheologi, care au cunoştinţe superioare faţă de oamenii obişnuiţi, dar nu sunt specialişti în cetăţi, au propus cu entuziasm fie soluţii nerealiste, fie sărirea unor etape sau ocolirea unor obstacole, ceea ce ar conduce însă la blocaje şi ar îngreuna posibilitatea accesării unor fonduri europene, condiţie esenţială pentru salvarea Cetăţii.
Cauzele degradării monumentului
1. De când au început lucrările arheologice până în toamna anului 2009 a lipsit un gard împrejmuitor care să limiteze accesul neautorizat.
2. Neasigurarea cu pază permanentă a perimetrului a permis depozitarea ilegală a deşeurilor în zonă.
3. Infiltrarea apei din Canalul Plantelor (adiacent Cetăţii Giurgiu) la fiecare inundaţie ori creştere semnificativă a nivelului apei şi transformarea sitului într-un lac, ce a favorizat erodarea în timp a ruinelor.
4. Lipsa aproape totală de interes a reprezentanţilor administraţiei publice locale în identificarea de resurse financiare (inclusiv prin accesarea de fonduri comunitare) pentru descărcarea de sarcină arheologică, restaurarea/conservarea cetăţii şi amenajarea zonei în vederea valorificării turistice.
Toate aceste lucruri plus focul pus din când în când face ca o cetatea care ar fi putut fi emblema oraşului să rămână doar o ruină. Dacă am compara doar cu cele două cetăţi amintite mai sus ne putem da seama că autorităţile stau pe o mină de aur, care însă riscă să dispară pentru totdeauna. Există încă ideea că un oraş de vamă nu are cum să piară, dar actualul context european arată că libera trecere ar putea în timp să diminueze drastic bugetele de altă dată. Folosirea componentei culturale ar fi mai mult decât un colac de salvare în acest caz, însă nimeni nu are de gând să se concentreze asupra unor ruine arse şi pline de gunoaie. Pentru moment, banii care se mai adună în acest important punct de vamă au alte priorităţi, între care Cetatea Giurgiu nu se regăseşte.
„O mie de vorbe, doi bani nu fac"
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Giurgiu, domnul profesor Niculae Adrian consideră că singurul vinovat ar fi doar lipsa fondurilor. Singurele realizări concrete cu care autorităţile şi Direcţia pe care o conduce se pot lăuda este realizarea unui gard care împrejmuieşte (aproape total) perimetrul. În rest, aşa cum şi domnia sa recunoaşte lucrurile s-au rezumat doar la discuţii. Voiam să vă întreb în primul rând, care este importanţa istorică a Cetăţii Giurgiu?
Ea este în lista monumentelor, ca monument de importanţă naţională. Din câte mi-aduc aminte a fost construită în timpul lui Mircea cel Bătrân?
Da. Deci este de importanţă naţională, dacă raportăm strict la importanţa direcţiei noastre. Am înţeles. Dar care e situaţia ei actuală, cum se prezintă monumentul, cum arată?
În acest moment nu sunt luate măsurile necesare de către proprietar, ca să zic aşa, încât ea să se prezinte într-o stare foarte bună. Adică din lipsa fondurilor nu se pot efectua lucrările de protejare în adevăratul înţeles al cuvântului.
Cine este proprietarul?
Proprietarul ar fi Administraţia Publică Locală. Cetatea Giurgiu este în patrimoniul ei. Pentru lucrările de acolo au tot fost discuţii pentru a se începe anumite proiecte de restaurare, însă personal cred trebuie un parteneriat între autorităţi şi un investitor. De asemenea ar trebui inclusă pe o listă a priorităţilor naţionale, în ceea ce priveşte patrimoniul, fiindcă sunt foarte multe activităţi care ar trebui desfăşurate acolo. În primul rând descărcare arheologică, apoi şi celelate, pentru că sunt multe, multe lucruri care ar trebui făcute şi fondurile, din păcate, nu sunt. Dar ce măsuri s-au luat până în prezent pentru protejarea edificiului? Ştim că acolo au săpat cei de la Muzeul Militar Naţional mai bine de 22 de ani.
Dan Căpăţână a fost cel care s-a ocupat de tot până s-a pensionat în 1998. Păi de când n-a mai săpat Dan acolo, în ideea de a se mai descărca de sarcină arheologică părţi din cetate, nu s-a mai lucrat nimic pe linia aceasta.
Nici de restaurare nimic nu s-a mai făcut?
Nu, nu, nu. Păi ca să ajungi la restaurare în primul rând trebuie să faci nişte relevee şi ca să faci relevee trebuie să faci descărcarea de sarcină, de aceea vă spuneam mai devreme. Dar ansamblul a fost până la urmă încercuit cu gard?
Da, da, da. De către Primărie. Eu am trecut pe acolo, prin 2009, pe la începutul anului şi nu era încercuită?
Da. S-a făcut lucrul acesta pe la începutul lui 2010. Noi am cerut, la un moment dat, din poziţia pe care o avem ca Direcţie de Cultură, ca obiectivul să fie inclus între cele protejate de Poliţie şi Jandarmerie. Acest lucru s-a realizat în baza unei colaborări cu cele două instituţii. Se dorea la un moment dat şi chestiunea asta şi cu îngrăditul a fost să nu se depoziteze pe acolo, ştiu şi eu, diferite resturi menajere.
Şi s-a curăţat pe acolo?
Parţial. Eu am trecut şi acum vreo două zile pe acolo şi era dat foc. M-am speriat când am văzut, nu-mi venea să cred. Ardeau nişte gunoaie. Nu mi-a venit să cred!
Ştiu, aşa este. E un lucru foarte sensibil acum. Toată lumea, toţi ştiu cât de importantă este, dar lipsa fondurilor determină starea care este acolo. Noi ca Direcţie nu avem pârghii foarte multe decât să cerem să respecte legislaţia. Ne sunt aduse argumente că nu sunt bani, ceea ce este şi adevărat, de altfel. E destul de delicat. Dar dumneavoastră puteţi să daţi amenzi proprietarului?
Da. Da, se pot da amenzi. Dar cum să vă spun, noi tot am încercat să reuşim să găsim formula prin care să facem ceva acolo. A da o amendă acum nu înseamnă că am şi rezolvat. Dar pentru valoarea turistică nu se poate face nimic acolo pentru că încă nu-i descărcat şi...
Ba da. Ea poate fi inclusă într-un traseu turistic şi nu trebuie să facă neapărat descărcarea de sarcină arheologică pentru a fi inclus. Însă ar trebui făcut un itinerariu turistic. Ştiu că s-au tot încercat lucrurile acestea la nivelul municipiului şi la nivel de judeţ. Faptul că nu este făcută descărcarea arheologică asta nu înseamnă că nu poate fi inclusă într-un traseu turistic. Dar din păcate nu s-a făcut lucru acesta.
La Primărie sunt lucruri demarate, însă apoi s-au oprit. Mai e un aspect mai puţin ştiut Dan Căpăţână, cel care a condus săpăturile de la cetate vreo 20 de ani, a păstrat cele mai multe din notiţele săpăturilor pentru el. Nu se ştie exact ce s-a descoperit, până unde, la ce nivel. E o situaţie destul de încurcată. Părerea mea e că nu se va rezolva mare lucru până când nu se vor găsi toate fondurile necesare pentru a se efectua descărcările de sarcină arheologică, relevee şi toate celelalte. Pentru asta trebuie o echipă, o echipă în adevăratul sens al cuvântului, cu oameni de specialitate. Altfel lucrurile vor fi amânate sau făcute de mântuială.
Dar nişte fonduri europene nu s-ar putea debloca pentru acest edificiu?
Ba da. Păi tocmai asta s-a şi încercat la un moment dat. A fost o discuţie să se facă un parteneriat cu o mare universitate din Europa. Au fost multe discuţii dar, până la urmă, încă nu s-a concretizat nimic. Ştiu că multă vreme cetatea a fost sub administraţie otomană. Nu credeţi că dacă v-aţi adresa ambasadei turce din România pentru un parteneriat aţi avea mai mulţi sorţi de izbândă?
Au fost mai multe faze ale cetăţii. Mai multe etape printre care şi cele otomane. Eu ştiu că au fost discuţii în acest sens, dar v-am spus, deocamdată suntem în situaţia de acum. Adică aproape nu s-au făcut paşi foarte importanţi. Există vreun vinovat pentru toate lucrurile astea sau ...?
E greu a găsi un anume vinovat. E foarte greu. Pentru că ştiţi ce se întâmplă, totul pleacă de la lipsa aceasta de fonduri şi a spune unde e vinovatul, pentru că ştiţi, aşa, chestii de a da cu o greblă şi să ia de acolo gunoiul lucrurile astea se face. Dar dacă vrem să ajungem la restaurare acolo deja lucrurile sunt mult mai mult decât cosmetizare. Dar şi cosmetizarea asta am putem să încercăm să o folosim. Astfel am putea să apropiem mai mult oamenii de zona respectivă, să înţeleagă că e o cetate nu doar interesantă, ci extrem de importantă pentru istoria noastră. Cetatea Giurgiu a fost foarte multă vreme un punct de reper la graniţa dintre cele două imperii.
Păi a fost. Şi cetatea aceasta a fost una dintre cele mai importante de pe malul Dunării. O să mai vorbim şi noi cu cei de la Primărie, poate cu ADP-ul, însă eu m-am raportat în discuţia cu dumneavoastră mai mult la fondurile de care ar fi nevoie şi la încercarea de a restaura.
De la o problemă, la alta
Vorbind cu domnul profesor Adrian Niculae, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Giurgiu, care a fost deosebit de amabil să ne răspundă la întrebări, ne-am dat seama şi de o altă problemă care ar putea să influenţeze mersul greoi al acestor „probleme delicate". Problema în cauză are două aspecte: unul ar fi legat de legislaţie, care nu oferă suficiente pârghii de acţiune a celor care se află în fruntea Direcţiilor de Cultură, iar al doilea ar fi legat de calitatea oamenilor aflaţi în fruntea acestor instituţii deconcentrate.
De această dată ne vom axa puţin asupra celui de-al doilea aspect. În cursul campaniei pe care am lansat-o privind aspectul deplorabil al patrimoniului istoric al României, de cele mai multe ori directorii Direcţiilor de Cultură erau artişti şi sau oameni de cultură: poeţi, preoţi, profesori etc. O parte semnificativă dintre aceştia sunt oameni bine intenţionaţi, dar niciunul dintre ei nu este specialist în probleme de patrimoniu. De multe ori se lasă „păcăliţi" de discuţii liderilor locali şi speră că lucrurile se vor rezolva pe cale amiabilă. Atribuţiile de control şi sancţiune sunt reduse la minim pentru că nefiind specialişti pe probleme de patrimoniu se tem să le pună în aplicare, iar în plus fiind numiţi dintre oamenii de cultură ai urbei se tem de cei care au adevărata putere în zonă: Consilul Local, respectiv cel Judeţean. Altfel spus în loc să reprezinte o instituţie independentă de puterea locală, de multe ori, informal, aceştia devin dependenţi de autorităţi cu care ar trebui nu doar să colaboreze, ci şi să le controleze. Repetăm, toate aceste observaţii nu se referă la un singur om, ci sunt lucruri care se regăsesc în toată ţară.
Sugestii pentru problema Cetăţii Giurgiu
Iată câteva etape (unele chiar necostisitoare din punct de vedere material) care ar duce la rezolvarea problemei cetăţii Giurgiu:
1. Comandarea de către Primărie a unui P.U.Z., către orice proiectant agreat, cu condiţia ca acesta să subcontracteze Muzeul Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu" (pentru asistenţă tehnică de specialitate).
P.U.Z. - ul trebuie să urmărească:
- delimitarea sitului în vederea intabulării;
- cunoaşterea statutului şi regimului de proprietate al vecinătăţilor (digul, trei gospodării individuale, calea ferată, drumurile de acces, podul nou, căminul de ape);
- stabilirea unor puncte de acces (care pot fi racordate la drumuri), a unor posibile spaţii de parcare, eventual a amplasamentelor pentru panourile de avertizare şi pentru iluminatul public al zonei.
2. În baza P.U.Z. - ului, se poate comanda apoi Proiectul pentru realizarea unor împrejmuiri combinate (garduri definitive şi provizorii), cu stabilirea unor puncte de control la intrarea în viitoarea incintă şi cu eventuale corectare a unor obstacole naturale. Punerea în operă a proiectului va putea fi făcută ulterior în etape, având în vedere cu prioritate limitarea accesului animalelor şi persoanelor nedorite, precum şi posibilitatea de a păzi ori supraveghea permanent zona.
Studiile istorice necesare proiectelor de la aceste prime puncte pot fi realizate gratuit, cu sprijinul muzeografilor din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu".
3. Comandarea unui proiect de restaurare. Pentru a evita cheltuielile inutile se pot folosi şi studiile proiecturlui de restaurare întreprinse de arhitectului Gheorghe Sion, despre care am amintit mai sus.
4. Redeschiderea şantierului arheologic cu un colectiv de cercetare lărgit, începând cu resturile zidurilor târzii.
De asemenea am mai putea adăuga şi alte sugestii pentru un proiect pe termen mai lung
5. Deschiderea şantierului de restaurare, în paralel cu cercetările arheologice şi în funcţie de atragerea fondurilor.
6. Se pot adopta variante de reconstituiri parţiale.
7. Realizarea unor amenajări pentru vizitatori.
8. Modificarea traseului digului.
9. Amenajarea spaţiului dintre insulă şi rambleul căii ferate în funcţie de varianta de valorificare adoptată.
Aşa cum se pratică în străinătate este bine de cooptat în mod serios şi responsabil fostul şef al şantierului arheologic de la Cetatea Giurgiu, arheologul Dan Căpăţână, mai ales, dacă acesta nu a reuşit să publice prea mult din ceea ce a descoprit aici.
Lăsând deoparte orice alt obiectiv de interes local, o atracţie de o asemenea amploare, ar aşeza Giurgiu la locul cuvenit pe o hartă a turismului istoric. Pragmatic vorbind, în contextul unei Europe fără frontiere, în care oraşele de graniţă îşi pierd treptat importanţa economică, forma de venit care a asigurat o lungă vieţuiere pe aceste meleaguri, ar putea fi înlocuită de ceea ce înaintaşii cu încăpăţânare au constuit şi au susţinut cu orice preţ.
Clădirea simbol a oraşului Satu Mare, Hotelul Dacia, se află într-o periculoasă situaţie gri: nici în ruină, nici restaurată, cu o firmă care o gestionează aflată în faliment şi cu un proprietar care încearcă să tragă nişte sfori să obţină un preţ mare de la stat. Lucrurile se află într-un blocaj, din care imobilul este cel mai afectat.
Istoricul clădirii simbol a oraşului Satu Mare
Apariţia clădirii în peisajul local a fost determinată, la finele secolului al XIX-lea, de decizia autorităţilor vremii de înnoire a centrului Sătmarului, odată cu demolarea vechii primării numite de localnici „Casa cu turn", construită în 1777.
Problema destinaţiei noii clădiri ce urma a fi ridicată a produs numeroase discuţii pro şi contra în rândul edililor oraşului. O parte a autorităţilor doreau construirea unei clădiri de locuinţe de închiriat sau a unui bazar care ar fi adus profituri considerabile. Alţii, printre care şi primarul de la acea vreme, Herman Mihaly, adept al înnoirii, propuneau construirea unui hotel modern care să găzduiască o cafenea, un restaurant, o imensă sală de protocol. Acest complex arhitectonic ar fi putut servi drept focar de cultură, corespunzător dezideratelor culturale moderne.
După polemici aprinse, adepţii primarului Herman Mihaly au avut câştig de cauză, astfel că, în vara anului 1897, a fost organizat un concurs pentru conceperea de proiecte de edificii în vederea ridicării unui complex arhitectonic care să satisfacă exigenţele. Arhitecţilor, le-a fost dată mână liberă, singurele condiţii fiind cele de încadrare în spaţiul de circa 300 de mp şi în bugetul de 200.000 de forinţi.
Din cele 11 de proiecte depuse şi evaluate de Comisia de arhitectură din Budapesta, a fost declarat câştigător cel conceput de arhitecţii Balint Zoltan şi Frommer Lajos. Cei doi au fost elevii şi continuatorii arhitectului Lechner Odon, promotorul stilului seccesion pe care avea să-l reprezinte şi clădirea Hotelului „Dacia". Hotelul se poate lăuda cu faptul că proiectul său arhitectural a fost răsplătit cu medalia de aur la un concurs de arhitectură din Viena, în 1910.
; Un pic din influenţa lui Gustav Klimt
Stilul respectiv (de provenienţă austriacă, sezession, de la gruparea „Wienner Sezession" iniţiată de G. Klimt) se caracterizează printr-un eclectism al formelor ceea ce şi explică bogăţia de motive şi reprezentări pe care o regăsim în arhitectura hotelului, ce conţin influenţe de stil renascentist, gotic, biblic sau chiar popular, cu specific transilvănean.
Analizând planul clădirii, se observă că are forma unui patrulater neregulat, cu unele excrescenţele pe laturi şi extremităţi. Clădirea, realizată în anul 1902, este compusă din parter, etajul I şi II, structura sa interioară fiind subordonată spaţiului oarecum restrâns. Spaţiul de la parter dinspre faţadă cuprindea, de o parte şi alta a intrării principale, un restaurant şi o cafenea. Legătura cu aripa din spate a clădirii a fost realizată printr-o curte acoperită (din structuri metalice şi sticlă) ce găzduia sala mare a restaurantului cu un interior luxos. Aceasta se continua cu o cofetărie ce dădea în cele din urmă într-o spaţioasă sală de bal. Click aici pentru a vedea mai multe fotografii
De la cofetărie la Filarmonica "Dinu Lipatti"
Ulterior, aceste spaţii au ajuns să aibă o altă destinaţie, astfel că, de o parte şi alta a intrării principale, se afla recepţia hotelului şi un spaţiu comercial, iar curtea acoperită cu structuri metalice şi sticlă a devenit singurul spaţiu cu destinaţie de restaurant. Spaţiul cofetăriei şi sălii de bal au ajuns să găzduiască sediul Filarmonicii „Dinu Lipatti", având înălţimea cât parterul şi etajul I împreună. Etajele I şi II au o structură identică, ambele nivele găzduind hotelul propriu-zis, cu o împărţire specifică, de 107 camere.
Faţada are o plastică arhitecturală deosebit de expresivă, segmentată în mai multe registre, delimitate de coloane adosate. În partea superioară a faţadei se află imprimată stema oraşului Satu Mare, în patru medalioane, imprimate din faianţă colorată.
În perioada austro-ungară a purtat numele de Hotel „Pannonia", iar după 1918 a primit denumirea de Hotel „Dacia". O dată cu ocupaţia horthystă din 1940, s-a revenit la vechea denumire, iar piaţa din faţa sa a primit numele „Horty Miklos". După cel de-al doilea război mondial, s-a redenumit „Dacia", iar pieţei i s-a conferit numele de Piaţa Libertăţii, în tot acest răstimp a acumulat o tradiţie îndelungată în găzduirea unor evenimente de ordin cultural (în 1938, pictorul Ţânţaş Ion a expus aici lucrările „Nunta Dacilor", „Bătrânii" şi „Ţărăncuţa").
Greşelile din trecut care ameninţă monumentul
În tot acest răstimp imobilul s-a aflat în proprietatea municipalităţii Satu Mare. După Revoluţie pe fundalul unui vid legislativ în privinţa patrimoniului, hotelul devine firmă. SC „Dacia" SA Satu Mare s-a creat prin privatizarea prin metoda MEBO, în 1995, a Complexului hotelier „Dacia", cu capital integral de stat, pentru ca, în 1996, prin sentinţă judecătorească, să devină societate privată, acţiunile fiind transferate de la Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondul Proprietăţii Private către Asociaţia Salariaţilor „PAS Dacia SA". Amintim faptul că prima lege cu privire la patrimoniu în România post revoluţionară a apărut abia în 1997.
Primăria s-a luptat în instanţă cu firma SC „Dacia" SA pentru imobil pierzând în 2005 printr-o hotârâre judecătorească irevocabilă. Interesant e faptul că pe acest fundal, preşedintele Consiliului Judeţean de atunci, Szabo Ştefan, era şi administrator al firmei SC Dacia SA. El intră în posesia clădirii, deşi ocupa o funcţie publică, fără ca nimeni să ridice niciun semn de întrebare.
Tot acest domn, care a înstrăinat clădirea lui Ţânţaş Vasile, în 2007 contra sumei de 1,7 milioane de euro "a avut grijă" să omită ieşirea din indiviziune a spaţiului ocupat de filarmonica Dinu Fipati, care funcţiona în cadrul corpul hotelului, în aripa mai sus menţionată.
Noul proprietar a decis că ar fi bine să renoveze şi să restaureze. Ba chiar întrocmeşte un proiect vizând consolidarea, restaurarea, recompartimentarea, reamenajarea, mansardarea imobilului. După ce obţine aprobările porneşte la lucru cu o firmă autorizată în domeniul intervenţiilor asupra imobilelor de patrimoniu. De asemenea declară că suma care urmează să fie investită va fi aprape 4,5 milioane de euro. Până aici lucrurile par mai mult decât bune.
Totuşi lucrările au fost subcontractate unei alte firme, a cărui patron este directorul de la SC Dacia SA, Radu Hosu, care nu era neapărat autorizată pentru acest tip de intervenţii. Apoi în 2010, pică bomba criza financiară aduce în faliment societatea SC Dacia SA. Proprietarul decide că nu mai poate ţine singur clădirea şi vrea să o vândă. Face o documentaţie în vederea eventualei exercitări a dreptului de preemţiune a statului, dar incompletă
Reacţia autorităţilor
Direcţia de cultură încearcă să obţină răspunsuri cu privire la exercitarea dreptului de preemţiune de la toate forurile locale (Consiliul Judeţean şi Primărie), dar şi de la Ministerul Culturii. Nimeni nu răspunde foarte clar, pentru că proprietarul nu a menţionat niciun preţ. Ministerul în primă instanţă nu a răspuns la adresa formulată de directorul Direcţie de Cultură. Primăria, deşi ar avea nevoie de o clădire pentru filarmonică şi pentru alte activităţi culturale, a declarat că nu dispune de fondurile necesare pentru a achiziţiona imobilul.
La jumătatea acestui an primarul, Iuliu Ilyes, declara că a exclus orice posibilitate de a intra în tratative cu societatea "Dacia", care deţine hotelul, pentru a-l cumpăra. „A venit o scrisoare de la Gheorghe Silaghi Pop, în care ideea vechiculată era ca municipalitatea să cumpere imobilul şi să-l reabiliteze. Din păcate, aşa ceva e imposibil. E ca şi cum aş spune că vreau să cumpăr un elicopter pentru ca angajaţii primăriei să circule mai uşor. Din punctul meu de vedere, acest subiect de discuţie este închis", a declarat edilul-şef. Nici Ministerul Culturii nu şi-a arătat, pentru moment, disponibilitatea de a achiziţiona imobilul, în condiţiile de criză bugetară. „Am fost la Bucureşti şi am discutat şi cu domnul ministru Kelemen Hunor. Mi s-a spus că ministerul nu dispune de fonduri. Nici Ministerul Culturii, nici guvernul", a mai afirmat Ilyes. Primarul susţine că nu vede nici în domeniul privat interes pentru hotel. „Dacă l-ar cumpăra un privat, acesta ar trebui să îşi asume o investiţie majoră, fără să-şi poată recupera banii. Dacă vine unul şi îşi asumă chestia asta, jur că-l fac cetăţean de onoare", a mai declarat primarul.
Ministrul Kelemen Hunor a considerat şi el că această clădire e mult prea scumpă pentru instituţia pe care o conduce, chiar fără să ştie un preţ oficial şi a declinat dreptul de preemţine pe care îl exercita. Singurii care nu au dat un răspuns clar este Consiliul Judeţean care a fost pus în situaţia să aştepte un preţ venit de la proprietar dincolo de termenul în care ar fi trebuit să spună dacă e sau nu interesat de clădire. Există însă voci din interiorul Consiliului Judeţean care spun că în ciuda speranţelor date de președintele Consiliului județean Csehi Arpad, care încă cere evaluări ale costurilor clădirii, probabilitatea cumpărării este aproape nulă.
Preţurile vehiculate de proprietar
Singurele preţuri pe care Vasile Tânţaş le-a menţionat vreodată a fost către Adevărul de Seară Satu Mare, unde vorbea de sume între 10 şi 14 milioane de euro, cu mult peste cât a dat. Acesta oferea şi posibilitatea ca să cedeze 50% din acţiuni celui care ar dori să termine reabilitatea clădirii, iar suma pe care o vehiculează ar fi de circa 8-10 milioane de euro. De asemenea omul de afaceri consideră că până acum au fost investite 4,5 milioane de euro în clădire.
Totuşi sumele vehiculate de acesta sunt puţin cam neverosimile. El a cumpărat într-unul din cei mai scumpi ani imobiliari o clădire cu 1,7 milioane de euro. Dacă această sumă este o evaloare corectă atunci în 2011 când preţurile au scăzut nu ar fi corect să o depăşească. În privinţa investiţiilor specialiştii vorbesc de doar 1,5 milioane de euro investiţi. Totuşi dincolo de investiţii trebuie văzut şi cum s-au investit pentru că din punct de vedere al respectării legii cu privire la clădirile de patrimoniul lucrurile nu sunt neapărat cele mai fericite: consolidarea pasajului pietonal Ruha Stefan s-a făcut fără să se respecte nici cea mai mică normă, iar consolidarea fundaţiei (subsolul si demisolul) s-a făcut fără a obţine certificatul de descărcare arheologică.
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Satu Mare, domnul Gheorghe Silaghi Pop, unul dintre cei mai implicaţi oameni de cultură în protejarea monumentului, care a trimis documentaţia cu privire la exercitarea dreptului de preemţiune nu doar la Ministerul Culturii, ci şi la Consiliul Judeţean şi la Primăria Satu Mare, consideră că factorul politic local a determinat pe de o parte neîncrederea între autorităţii cu privire la această clădire. În plus lucrurile "necurate" moştenite nu fac decât să îi îngreuneze situaţia. De asemenea lipsa unui preţ de negociere face ca lucrurile să rămână îngheţate.
"Domnule director, care este situaţia actuală la Hotelul Dacia?
Eu nu am dat avizul pentru ceea ce se petrece acolo. Nu am dat avizul pentru foarte multe lucruri acolo. Deci eu, cu toate că sunt aparţin de Ministerului Culturii nu am dat avizul pentru ceea ce se întâmplă acum în el, după care proprietarul s-a dus şi a obţinut acest drept la Bucureşti.
În acest moment ştiţi foarte bine că eu ca director de al Direcţiei de Cultură am anunţat Ministerul pentru acest imobil. Ministrul nostru a fost aici, ştie tot, toate problemele. Noi aşteptăm ca proprietarul să vină cu un preţ, pentru că ministerul Culturii şi noi ne-am exercitat dreptul pe preemţiune. Şi el trebuie să vină cu un preţ şi să se anunţe chestiunea pentru ca să pot să-i dau hârtia. Pe mine în acest moment, ca reprezentant al Direcţie de Cultură, mă interesează ca legea să fie respectată chiar dacă doresc să-l vândă sau să-l păstreze. Eu doresc ca faţada şi celelalte reparaţii din interior să fie conform dosarului pe care l-am aprobat deja. Proprietarul, ştiţi bine, că nu s-a început să se lucreze la faţată. Nu s-a făcut nimic. Iar ce se petrece în rest e complicat, sunt multe lucruri. Ar trebui venit să vă dau hârtii, să vedeţi ce s-a dat, cât am aprobat noi.
Înţeleg că tema este complicată. Vroiam să vă întreb dacă există aprobări pentru modificările aduse la pasajul care merge spre curtea interioară?
Eu n-am dat aviz pentru pasajul ăla. Povestea e totuşi de multă vreme. N-am dat aviz, s-a construit fără aviz, după care am oprit cu Poliţia, cu Primăria, după care am oprit şi s-a revenit la stadiul iniţial. Acolo unde se lucrează se face doar ca să îi punem să dărâme. Deci noi n-am dat, eu personal, Direcţia de Cultură, n-am dat aviz pentru aşa ceva. Niciodată. Ce-a făcut acolo a făcut proprietarul din proprie iniţiativă?
Da, ce a fost acolo a făcut de capul lui. Asta a fost şi problema. După care, evident, toată lumea, organele abilitate, a crezut că celălalt ar fi dat vreo aprobare. Situaţia, v-am spus, e complicat acolo şi datorită implicaţiilor politice, dar asta nu e problema mea. Problema mea era să se respecte legea în privinţa aceastei clădiri, unică din judeţul Satu Mare, care este încadrată în categoria A în Lista Monumentelor Istorice, în stilul seccesion. Eu nu cedez pentru asta. Dacă mai vreţi ceva, tehnic e colegul meu Mircea Drăgan care vă poate răspunde.
(La telefon intră arhitectul angajat de Directia de Cultură, Mircea Drăgan) Preţul cerut de proprietar şi vehiculat prin presă este 10 milioane de euro? Există o Comisie sau cineva autorizat care stabileşte preţul acestei clădiri de patrimoniu?
Da, este de patrimoniu, totuşi proprietatea privată în România să ştiţi că contează foarte mult. Din acest motiv nu putem intra. Nu pot decât să respect intervenţiile asupra clădirii. Mă înţelegeţi, numai intervenţiile asupra clădirii respectându-se specificul. Preţul se stabileşte de către un evaluator atestat. Evaluatorul trebuie să fie atestat pe patrimoniu?
Nu neapărat, dar trebuie să fie un evaluator ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România) care are o calitate atestată, asta e obligatoriu. Şi de acolo preţul se negociază. Şi proprietarul are o astfel de hârtie la mână, a contactat pe cineva care să evalueze clădirea?
Asta noi nu cunoaştem. Şi preţul cum l-a stabilit? El a cumpărat clădirea pe aproape 2 milioane de euro şi vrea acum 10? Cineva trebuie să îi spună cam cât e valoarea imobilului?!
Aşa e, dar nu cred că a vorbit cu vreun evaluator. Bănuiesc că n-a făcut, ar fi trebuit să o prezinte cu documentaţia privind dintenţia de vânzare. De asemenea noi am cerut cerut ca Ministerului să facă o asemenea adresă. Am cerut şi Consiliului Judeţean acelaşi lucru, care în mod normal trebuia să vină de la proprietar. În funcţie de acest preţ C.J. se poate exprima dacă se poate cumpăra sau nu de către instituţiile sau instituţia interesată. Şi spuneţi că nu s-a încumetat nimeni să cumpere clădirea. Primăria a spus nu, iar ministrul a spus cam „nu prea"?
Până nu se ştie valoarea nimeni nu se poate să se exprime. Am înţeles.
Sigur, prima dată e valoarea. Dacă cu o valoare, să spunem, extraordinar de mare se intră la negocieri şi proprietarul este dispus să negocieze şi va fi cineva interesat este cu totul altceva. Ca după aia el să poată să decidă... Dacă nu se înţelege cu autorităţile, el are dreptul să facă vânzarea unei terţe persoane sau societăţi. Aşa prevede Legea. Şi cu Filarmonica ce se întâmplă? Filarmonica e tot acolo, nu?
Da, asta este un ansamblu comun, în ansamblu cu Hotelul „Dacia". Deci Filarmonica rămâne separat, e proprietate separată.
După cum v-am spus lucrurile sunt complicate. Totul a fost doar pe o bază de adrese între instituţii, n-au fost nişte discuţii libere şi n-a fost o hotărâre de la bun început. Şi atunci, pe baza acestor adrese, de fapt, s-a lăsat la latitudinea fiecărei instituţii să decidă dacă este interesat sau nu. Aici s-au mai adăugat şi alte intrese. E păcat de clădire că este foarte frumoasă şi a ajuns să fie doar...
O ruină, da, aşa este. Nu aş ajunge până acolo că sunt altele mai rele, dar ar putea...
Bine, dar am pus aşa, în ghilimele în sensul că a rămas neutilizată exact în centrul oraşului. E un simbol al oraşului. (Revine la telefon directorul Directiei de Cultură şi Patrimoniu, Pop Silaghi)
Noi, direcţia de cultură nu am dat avize decât pentru intervenţia argumentată, care nu s-a făcut pentru că nu mai au bani. Problema cea mai mare rămâne la proprietar. Eu nu am cedat nimic, pentru că vă daţi seama este cea mai importantă clădire din judeţul Satu Mare. Am avut probleme cu oameni politici, pentru că ştiţi că s-a intervenit, însă aceste lucruri nu mă interesează."
Părăsit şi în plin blocaj simbolul oraşului Satu Mare a ajuns un imens avizier, pentru că Poliţia de Patrimoniu nu se sinchiseşte nici măcar pe cei pe care poate să îi amendeze
