Cetatea Giurgiu arată mai rău ca după asediu lui Mihai Viteazul şi al lui Vlad Ţepeş VIDEO

Octombrie 2011. Mult râvnita cetate a Giurgiului arata ca după un lung şi groaznic asediu. Totul în jur e pârjolit şi printre dărâmături mă aştept să dau de leşurile soldaţilor care au apărat-o până în ultima clipă. Te aştepţi ca dintr-un moment în altul să apară un voievod român, o paşa otomană sau vreun general rus care să-şi proclame victoria asupra unei redute care nu s-a predat până când zidurile nu s-au surpat cu tot cu apărători. Din păcate în această poveste nu e pic de eroism. Fumul înecăcios nu e de la proiectile medievale, iar cadavrele sunt doar peturi şi alte mizerii care ard mocnit între săpăturile arhelogice efectuate în ultimii 30 de ani, la ce a mai rămas după 200 de ani de indolenţă şi uitare.

Cum a început măreaţa şi trista poveste a Cetăţii Giurgiu
Povestea cetăţii aşezate pe malul Dunării începe undeva în secolul al XIV-lea. S-a crezut iniţial că a fost ridicată de către genovezi, tocmai ca să contoleze unul dintre principalele vaduri ale Dunării de Jos. Aserţiunea se baza pe supoziţia că numele ar fi fost un derivat de la San Giorgio, patron al Genovei. S-a stabilit ulterior că afirmaţia era nefondată, iar N. A. Constantinescu a propus derivarea numelui de la "un întemeietor de sat cu numele de Jurj, Giurge sau Giurgiu". Oricum datarea exactă este imposibilă.

Dincolo de disputele privind originea exactă şi fondatorii cetăţii, datele istorice indică faptul că aceasta a apărut în efortul constructiv de întărire a malurilor Dunării care s-a desfăşurat înainte de anul 1388, intervalul 1388-1389 fiind cel la care turcii otomani cuceresc teritoriile sud-dunărene.

Prima menţiune a cetăţii este făcută chiar în perioada 1380-1390, în cunoscutul Itinerariu de la Bruges (« Călători străini...», vol. I, Bucureşti, 1968), unde este menţionată localitatea Rossy vel Jargo, care ar îndreptăţi presupunerea că cel târziu la data redactării exista la vadul de trecere peste Dunăre cel puţin o localitate numită Jargo.

De asemenea, în Codex Latinus Parisinus, redactat cu probabilitate în secolul al XV-lea, apare în dreptul Giurgiului fortificaţia Zorio, cu menţiunea „luogo deserto" (loc pustiu), ceea ce nu poate însemna altceva decât că cetatea existentă fusese probabil distrusă în urma invaziei turceşti din 1394. Ştim, de atunci, din diploma dată lui Ioan Maroth în 1404 de Sigismund, că a fost cucerită de altfel şi cetatea Turnu. Codex Latinus Parisinus face referire la bătălia de la Nicopole şi nu este o sursă directă pentru această zonă, ci una mai degrabă tangenţială.

Avem aşadar două datări posibile pe care le găsim în relatările unor călători care au trecut prin zonă: între 1386 (data venirii la domnie a lui Mircea cel Batrân) şi 1388, sau, în cazul în care admitem că noua situatie politica de după 1388-89 impunea fortificarea graniţei sudice, între 1389 şi cel târziu 1396 (acceptând informaţia din Codex Latinus Parisinus), data care ar putea fi decalată cu doi ani în cazul în care informaţiile cu privire la conflictele de graniţă ar fi complete.


Pe de altă parte, prima atestare documentară într-un act intern a oraşului Giurgiu (şi implicit a Cetăţii din Insulă), din 23 septembrie 1403, apare într-un document reprezentând reînnoirea tratatului de alianţă a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) cu Wladislaw Jagello, regele Poloniei, emis de Cancelaria domnitorului muntean, în care se menţionează că „...scrise sunt aceste lucruri în cetatea noastră Giurgiu", specificându-se şi funcţia sa citadină.

Pe urmele lui Mircea cel Bătrân
Astfel, am putea spune că înainte de 1394 sau între aceasta ultimă dată şi 1396 nu a mai avut loc niciun alt eveniment în care cetatea Giurgiului să fi fost avariată până la stadiul inutilizabil. Poate că prima datare corespunde realităţii, deoarece domnii Ţării Româneşti nu puteau ignora avansarea turcilor la sudul Dunării. Tocmai de aceea Vladislav Vlaicu, profitând de destrămarea taratului lui Alexandru, a luat în stăpânire Vidinul şi Nicopolea, Dan a luat Silistra, iar Mircea cel Batrân a cucerit Chilia. Aceste fapte grăiesc de la sine în ceea ce priveşte atenţia de care se bucura pe toata această perioadă frontiera dunăreană. Odată cu retrasarea graniţelor balcanice şi reorganizarea de către Mircea cel Bătrân a sistemului defensiv la sfârşitul secolului XIV, în insula de la vadul Giurgiului a fost ridicată o fortificaţie care corespundea cerinţelor defensive ale Ţării Româneşti. De asemenea ar trebui să amintim ca N. A. Constantinescu a presupus, pe baza cercetărilor efectuate în situl din insula Giurgiului, că Vladislav Vlaicu ar fi construit aici o fortificaţie de lemn şi pământ.
Totuşi acest punct întărit nu putea să rămână ca o ameninţare pentru graniţa Imperiul Otoman. De aceea după ce în prima jumatate a secolului al XV-lea cetatea a fost cucerită pe rând când de valahi, când de turci, din 1438 punctul fortificat revine otomanilor.

Mărită, în 1560, cetatea a deveni un veritabil cap de pod pentru sultani peste Dunăre. Importanţa cetăţii este sporită şi de primirea titulaturii de kaza. Existenţa unui asemenea punct în stânga Dunării şi foarte aproape de Bucureşti a dus la un amestec major a sultanilor în trebuirile interne ale Ţării Româneşti. Astfel se explică raidurile de cucerire ale lui Mihai Viteazul. Voievodul a reuşit pentru câţiva ani să păstreze cetatea, după marea victorie de la Giurgiu din 1595. Doi ani mai târziu turcii reveneau în cetate pe care o refac şi o măresc. Timp de aproape 150 de ani cetatea nu a mai suferit asedii. Ultimul voievod român care a încercat o recuperare a ei a fost Mihnea al III-lea, dar acest lucru nu a făcut altceva decât să ducă la refacerea edificiului şi la fortificarea oraşului. Treptat cetatea din insulă îşi pierde importanţa. Ultima oară când e folosită drept bastion de apărare a fost în timpul luptelor ruso-otomane (1768-1774). Deşi a fost cucerită de ruşi, cetatea revine turcilor care fortifică oraşul, devenind magazie de muniţii. În toate războiele ruso-austro-otomane ce au urmat cetatea a fost asediată.

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În 1829 revine în administaraţiei Ţării Româneşti. Tot atunci putearea protectoare, Imperul Rus, decide dezafectarea cetăţii şi dărâmarea parţială a zidurilor. Situaţia actuală a celor două cetăţi de la Giurgiu, dărâmate parţial în 1829, este urmarea atitudinii populaţiei şi autorităţilor vreme de 125 ani.

Începutul cercetărilor şi lucrările de restaurare
Îndemnul la cercetare adresat de Nicolae Iorga giurgiuvenilor în 1929 a fost transpus în viaţă abia în 1955, când avut loc prima campanie de săpături arheologice, sub egida Academiei Române. Deşi rezultatele ştiinţifice erau promiţătoare, şantierul a rămas închis două decenii.

În 1975, când ruina era ameninţată cu distrugerea totală, noul Muzeu Judeţean din Giurgiu a încheiat un protocol cu instituţiile de istorie militară, care a funcţionat neîntrerupt 22 de ani (1976 - 1997). În 1998 arheologul lt. col. Dan Căpăţână s-a pensionat, iar Ministerul Apărării Naţionale şi-a declinat pe viitor interesul pentru şantierul de la Giurgiu. Pe de altă parte, Direcţia Monumentelor Istorice (sub diversele ei titulaturi), Ministerul Culturii şi celelalte foruri centrale abilitate nu au avut niciodată atitudinea cuvenită faţă de importanţa monumentului.

După ce s-au început săpăturile, în anii '80, pe şantierul arheologic de la Cetate s-au executat lucrări empirice de completare şi egalizare a suprafeţelor cu piatră făţuită, recuperată de la alte construcţii. Deşi realizate într-o manieră primitivă, aceste completări şi-au dovedit în timp utilitatea.
Primele studii pentru un viitor proiect de restaurare, pe baza rezultatelor obţinute arheologic, au fost întreprinse de arhitectul Gheorghe Sion, care a susţinut mai multe comunicări ştiinţifice pe această temă. În 1999, Consiliul Local l-a audiat pe specialistul în cauză şi s-a hotărât comandarea proiectului, dar arhitectul oraşului a tergiversat transmiterea temei şi problema a fost „îngropată".



Discuţii amatoriste aducătoare de necazuri
Lăsând trecutul deoparte, trebuie să precizăm de la bun început că obiectivul numit „Cetatea din Insulă" sau Cetatea lui Mircea cel Bătrân este declarat monument de categoria „A" şi orice decizie în legătură cu el trebuie avizată de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice de pe lângă Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Edilii giurgiuveni şi diverşi cetăţeni şi-au manifestat în repetate rânduri dorinţa de a face ceva pentru protejarea şi valorificarea Cetăţii. Unii visează chiar reconstituirea ei, aşa cum au văzut în alte ţări ori măcar cum arată Cetatea Sucevei şi Cetatea Neamţului.

Arhitecţi şi ingineri bine intenţionaţi, dar incompetenţi în materie şi-au dat cu părerea. De asemenea istorici şi arheologi, care au cunoştinţe superioare faţă de oamenii obişnuiţi, dar nu sunt specialişti în cetăţi, au propus cu entuziasm fie soluţii nerealiste, fie sărirea unor etape sau ocolirea unor obstacole, ceea ce ar conduce însă la blocaje şi ar îngreuna posibilitatea accesării unor fonduri europene, condiţie esenţială pentru salvarea Cetăţii.

Cauzele degradării monumentului
1. De când au început lucrările arheologice până în toamna anului 2009 a lipsit un gard împrejmuitor care să limiteze accesul neautorizat.

2. Neasigurarea cu pază permanentă a perimetrului a permis depozitarea ilegală a deşeurilor în zonă.
3. Infiltrarea apei din Canalul Plantelor (adiacent Cetăţii Giurgiu) la fiecare inundaţie ori creştere semnificativă a nivelului apei şi transformarea sitului într-un lac, ce a favorizat erodarea în timp a ruinelor.
4. Lipsa aproape totală de interes a reprezentanţilor administraţiei publice locale în identificarea de resurse financiare (inclusiv prin accesarea de fonduri comunitare) pentru descărcarea de sarcină arheologică, restaurarea/conservarea cetăţii şi amenajarea zonei în vederea valorificării turistice.

Toate aceste lucruri plus focul pus din când în când face ca o cetatea care ar fi putut fi emblema oraşului să rămână doar o ruină. Dacă am compara doar cu cele două cetăţi amintite mai sus ne putem da seama că autorităţile stau pe o mină de aur, care însă riscă să dispară pentru totdeauna. Există încă ideea că un oraş de vamă nu are cum să piară, dar actualul context european arată că libera trecere ar putea în timp să diminueze drastic bugetele de altă dată. Folosirea componentei culturale ar fi mai mult decât un colac de salvare în acest caz, însă nimeni nu are de gând să se concentreze asupra unor ruine arse şi pline de gunoaie. Pentru moment, banii care se mai adună în acest important punct de vamă au alte priorităţi, între care Cetatea Giurgiu nu se regăseşte.

„O mie de vorbe, doi bani nu fac"
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Giurgiu, domnul profesor Niculae Adrian consideră că singurul vinovat ar fi doar lipsa fondurilor. Singurele realizări concrete cu care autorităţile şi Direcţia pe care o conduce se pot lăuda este realizarea unui gard care împrejmuieşte (aproape total) perimetrul. În rest, aşa cum şi domnia sa recunoaşte lucrurile s-au rezumat doar la discuţii.
Voiam să vă întreb în primul rând, care este importanţa istorică a Cetăţii Giurgiu?
Ea este în lista monumentelor, ca monument de importanţă naţională.
Din câte mi-aduc aminte a fost construită în timpul lui Mircea cel Bătrân?
Da. Deci este de importanţă naţională, dacă raportăm strict la importanţa direcţiei noastre.
Am înţeles. Dar care e situaţia ei actuală, cum se prezintă monumentul, cum arată?
În acest moment nu sunt luate măsurile necesare de către proprietar, ca să zic aşa, încât ea să se prezinte într-o stare foarte bună. Adică din lipsa fondurilor nu se pot efectua lucrările de protejare în adevăratul înţeles al cuvântului.

Cine este proprietarul?
Proprietarul ar fi Administraţia Publică Locală. Cetatea Giurgiu este în patrimoniul ei. Pentru lucrările de acolo au tot fost discuţii pentru a se începe anumite proiecte de restaurare, însă personal cred trebuie un parteneriat între autorităţi şi un investitor. De asemenea ar trebui inclusă pe o listă a priorităţilor naţionale, în ceea ce priveşte patrimoniul, fiindcă sunt foarte multe activităţi care ar trebui desfăşurate acolo. În primul rând descărcare arheologică, apoi şi celelate, pentru că sunt multe, multe lucruri care ar trebui făcute şi fondurile, din păcate, nu sunt.
Dar ce măsuri s-au luat până în prezent pentru protejarea edificiului? Ştim că acolo au săpat cei de la Muzeul Militar Naţional mai bine de 22 de ani.
Dan Căpăţână a fost cel care s-a ocupat de tot până s-a pensionat în 1998. Păi de când n-a mai săpat Dan acolo, în ideea de a se mai descărca de sarcină arheologică părţi din cetate, nu s-a mai lucrat nimic pe linia aceasta.

Nici de restaurare nimic nu s-a mai făcut?
Nu, nu, nu. Păi ca să ajungi la restaurare în primul rând trebuie să faci nişte relevee şi ca să faci relevee trebuie să faci descărcarea de sarcină, de aceea vă spuneam mai devreme.
Dar ansamblul a fost până la urmă încercuit cu gard?
Da, da, da. De către Primărie.
Eu am trecut pe acolo, prin 2009, pe la începutul anului şi nu era încercuită?
Da. S-a făcut lucrul acesta pe la începutul lui 2010. Noi am cerut, la un moment dat, din poziţia pe care o avem ca Direcţie de Cultură, ca obiectivul să fie inclus între cele protejate de Poliţie şi Jandarmerie. Acest lucru s-a realizat în baza unei colaborări cu cele două instituţii. Se dorea la un moment dat şi chestiunea asta şi cu îngrăditul a fost să nu se depoziteze pe acolo, ştiu şi eu, diferite resturi menajere.

Şi s-a curăţat pe acolo?
Parţial.
Eu am trecut şi acum vreo două zile pe acolo şi era dat foc. M-am speriat când am văzut, nu-mi venea să cred. Ardeau nişte gunoaie. Nu mi-a venit să cred!
Ştiu, aşa este. E un lucru foarte sensibil acum. Toată lumea, toţi ştiu cât de importantă este, dar lipsa fondurilor determină starea care este acolo. Noi ca Direcţie nu avem pârghii foarte multe decât să cerem să respecte legislaţia. Ne sunt aduse argumente că nu sunt bani, ceea ce este şi adevărat, de altfel. E destul de delicat.
Dar dumneavoastră puteţi să daţi amenzi proprietarului?
Da. Da, se pot da amenzi. Dar cum să vă spun, noi tot am încercat să reuşim să găsim formula prin care să facem ceva acolo. A da o amendă acum nu înseamnă că am şi rezolvat.
Dar pentru valoarea turistică nu se poate face nimic acolo pentru că încă nu-i descărcat şi...
Ba da. Ea poate fi inclusă într-un traseu turistic şi nu trebuie să facă neapărat descărcarea de sarcină arheologică pentru a fi inclus. Însă ar trebui făcut un itinerariu turistic. Ştiu că s-au tot încercat lucrurile acestea la nivelul municipiului şi la nivel de judeţ. Faptul că nu este făcută descărcarea arheologică asta nu înseamnă că nu poate fi inclusă într-un traseu turistic. Dar din păcate nu s-a făcut lucru acesta.

La Primărie sunt lucruri demarate, însă apoi s-au oprit. Mai e un aspect mai puţin ştiut Dan Căpăţână, cel care a condus săpăturile de la cetate vreo 20 de ani, a păstrat cele mai multe din notiţele săpăturilor pentru el. Nu se ştie exact ce s-a descoperit, până unde, la ce nivel. E o situaţie destul de încurcată. Părerea mea e că nu se va rezolva mare lucru până când nu se vor găsi toate fondurile necesare pentru a se efectua descărcările de sarcină arheologică, relevee şi toate celelalte. Pentru asta trebuie o echipă, o echipă în adevăratul sens al cuvântului, cu oameni de specialitate. Altfel lucrurile vor fi amânate sau făcute de mântuială.

Dar nişte fonduri europene nu s-ar putea debloca pentru acest edificiu?
Ba da. Păi tocmai asta s-a şi încercat la un moment dat. A fost o discuţie să se facă un parteneriat cu o mare universitate din Europa. Au fost multe discuţii dar, până la urmă, încă nu s-a concretizat nimic.
Ştiu că multă vreme cetatea a fost sub administraţie otomană. Nu credeţi că dacă v-aţi adresa ambasadei turce din România pentru un parteneriat aţi avea mai mulţi sorţi de izbândă?
Au fost mai multe faze ale cetăţii. Mai multe etape printre care şi cele otomane. Eu ştiu că au fost discuţii în acest sens, dar v-am spus, deocamdată suntem în situaţia de acum. Adică aproape nu s-au făcut paşi foarte importanţi.
Există vreun vinovat pentru toate lucrurile astea sau ...?
E greu a găsi un anume vinovat. E foarte greu. Pentru că ştiţi ce se întâmplă, totul pleacă de la lipsa aceasta de fonduri şi a spune unde e vinovatul, pentru că ştiţi, aşa, chestii de a da cu o greblă şi să ia de acolo gunoiul lucrurile astea se face. Dar dacă vrem să ajungem la restaurare acolo deja lucrurile sunt mult mai mult decât cosmetizare.
Dar şi cosmetizarea asta am putem să încercăm să o folosim. Astfel am putea să apropiem mai mult oamenii de zona respectivă, să înţeleagă că e o cetate nu doar interesantă, ci extrem de importantă pentru istoria noastră. Cetatea Giurgiu a fost foarte multă vreme un punct de reper la graniţa dintre cele două imperii.
Păi a fost. Şi cetatea aceasta a fost una dintre cele mai importante de pe malul Dunării. O să mai vorbim şi noi cu cei de la Primărie, poate cu ADP-ul, însă eu m-am raportat în discuţia cu dumneavoastră mai mult la fondurile de care ar fi nevoie şi la încercarea de a restaura.

De la o problemă, la alta
Vorbind cu domnul profesor Adrian Niculae, directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Giurgiu, care a fost deosebit de amabil să ne răspundă la întrebări, ne-am dat seama şi de o altă problemă care ar putea să influenţeze mersul greoi al acestor „probleme delicate". Problema în cauză are două aspecte: unul ar fi legat de legislaţie, care nu oferă suficiente pârghii de acţiune a celor care se află în fruntea Direcţiilor de Cultură, iar al doilea ar fi legat de calitatea oamenilor aflaţi în fruntea acestor instituţii deconcentrate.
De această dată ne vom axa puţin asupra celui de-al doilea aspect. În cursul campaniei pe care am lansat-o privind aspectul deplorabil al patrimoniului istoric al României, de cele mai multe ori directorii Direcţiilor de Cultură erau artişti şi sau oameni de cultură: poeţi, preoţi, profesori etc. O parte semnificativă dintre aceştia sunt oameni bine intenţionaţi, dar niciunul dintre ei nu este specialist în probleme de patrimoniu. De multe ori se lasă „păcăliţi" de discuţii liderilor locali şi speră că lucrurile se vor rezolva pe cale amiabilă. Atribuţiile de control şi sancţiune sunt reduse la minim pentru că nefiind specialişti pe probleme de patrimoniu se tem să le pună în aplicare, iar în plus fiind numiţi dintre oamenii de cultură ai urbei se tem de cei care au adevărata putere în zonă: Consilul Local, respectiv cel Judeţean. Altfel spus în loc să reprezinte o instituţie independentă de puterea locală, de multe ori, informal, aceştia devin dependenţi de autorităţi cu care ar trebui nu doar să colaboreze, ci şi să le controleze. Repetăm, toate aceste observaţii nu se referă la un singur om, ci sunt lucruri care se regăsesc în toată ţară.

Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto de la Giurgiu


Sugestii pentru problema Cetăţii Giurgiu
Iată câteva etape (unele chiar necostisitoare din punct de vedere material) care ar duce la rezolvarea problemei cetăţii Giurgiu:
1. Comandarea de către Primărie a unui P.U.Z., către orice proiectant agreat, cu condiţia ca acesta să subcontracteze Muzeul Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu" (pentru asistenţă tehnică de specialitate).
P.U.Z. - ul trebuie să urmărească:
- delimitarea sitului în vederea intabulării;
- cunoaşterea statutului şi regimului de proprietate al vecinătăţilor (digul, trei gospodării individuale, calea ferată, drumurile de acces, podul nou, căminul de ape);
- stabilirea unor puncte de acces (care pot fi racordate la drumuri), a unor posibile spaţii de parcare, eventual a amplasamentelor pentru panourile de avertizare şi pentru iluminatul public al zonei.
2. În baza P.U.Z. - ului, se poate comanda apoi Proiectul pentru realizarea unor împrejmuiri combinate (garduri definitive şi provizorii), cu stabilirea unor puncte de control la intrarea în viitoarea incintă şi cu eventuale corectare a unor obstacole naturale. Punerea în operă a proiectului va putea fi făcută ulterior în etape, având în vedere cu prioritate limitarea accesului animalelor şi persoanelor nedorite, precum şi posibilitatea de a păzi ori supraveghea permanent zona.
Studiile istorice necesare proiectelor de la aceste prime puncte pot fi realizate gratuit, cu sprijinul muzeografilor din cadrul Muzeului Judeţean de Istorie „Teohari Antonescu".
3. Comandarea unui proiect de restaurare. Pentru a evita cheltuielile inutile se pot folosi şi studiile proiecturlui de restaurare întreprinse de arhitectului Gheorghe Sion, despre care am amintit mai sus.
4. Redeschiderea şantierului arheologic cu un colectiv de cercetare lărgit, începând cu resturile zidurilor târzii.
De asemenea am mai putea adăuga şi alte sugestii pentru un proiect pe termen mai lung
5. Deschiderea şantierului de restaurare, în paralel cu cercetările arheologice şi în funcţie de atragerea fondurilor.
6. Se pot adopta variante de reconstituiri parţiale.
7. Realizarea unor amenajări pentru vizitatori.
8. Modificarea traseului digului.
9. Amenajarea spaţiului dintre insulă şi rambleul căii ferate în funcţie de varianta de valorificare adoptată.

Aşa cum se pratică în străinătate este bine de cooptat în mod serios şi responsabil fostul şef al şantierului arheologic de la Cetatea Giurgiu, arheologul Dan Căpăţână, mai ales, dacă acesta nu a reuşit să publice prea mult din ceea ce a descoprit aici.

Lăsând deoparte orice alt obiectiv de interes local, o atracţie de o asemenea amploare, ar aşeza Giurgiu la locul cuvenit pe o hartă a turismului istoric. Pragmatic vorbind, în contextul unei Europe fără frontiere, în care oraşele de graniţă îşi pierd treptat importanţa economică, forma de venit care a asigurat o lungă vieţuiere pe aceste meleaguri, ar putea fi înlocuită de ceea ce înaintaşii cu încăpăţânare au constuit şi au susţinut cu orice preţ.

Simbolul oraşului Satu Mare, un tun imobiliar în aşteptare

Clădirea simbol a oraşului Satu Mare, Hotelul Dacia, se află într-o periculoasă situaţie gri: nici în ruină, nici restaurată, cu o firmă care o gestionează aflată în faliment şi cu un proprietar care încearcă să tragă nişte sfori să obţină un preţ mare de la stat. Lucrurile se află într-un blocaj, din care imobilul este cel mai afectat.

Istoricul clădirii simbol a oraşului Satu Mare
Apariţia clădirii în peisajul local a fost determinată, la finele secolului al XIX-lea, de decizia autorităţilor vremii de înnoire a centrului Sătmarului, odată cu demolarea vechii primării numite de localnici „Casa cu turn", construită în 1777.

Problema destinaţiei noii clădiri ce urma a fi ridicată a produs numeroase discuţii pro şi contra în rândul edililor oraşului. O parte a autorităţilor doreau construirea unei clădiri de locuinţe de închiriat sau a unui bazar care ar fi adus profituri considerabile. Alţii, printre care şi primarul de la acea vreme, Herman Mihaly, adept al înnoirii, propuneau construirea unui hotel modern care să găzduiască o cafenea, un restaurant, o imensă sală de protocol. Acest complex arhitectonic ar fi putut servi drept focar de cultură, corespunzător dezideratelor culturale moderne.

După polemici aprinse, adepţii primarului Herman Mihaly au avut câştig de cauză, astfel că, în vara anului 1897, a fost organizat un concurs pentru conceperea de proiecte de edificii în vederea ridicării unui complex arhitectonic care să satisfacă exigenţele. Arhitecţilor, le-a fost dată mână liberă, singurele condiţii fiind cele de încadrare în spaţiul de circa 300 de mp şi în bugetul de 200.000 de forinţi.

Din cele 11 de proiecte depuse şi evaluate de Comisia de arhitectură din Budapesta, a fost declarat câştigător cel conceput de arhitecţii Balint Zoltan şi Frommer Lajos. Cei doi au fost elevii şi continuatorii arhitectului Lechner Odon, promotorul stilului seccesion pe care avea să-l reprezinte şi clădirea Hotelului „Dacia". Hotelul se poate lăuda cu faptul că proiectul său arhitectural a fost răsplătit cu medalia de aur la un concurs de arhitectură din Viena, în 1910.

;
Un pic din influenţa lui Gustav Klimt
Stilul respectiv (de provenienţă austriacă, sezession, de la gruparea „Wienner Sezession" iniţiată de G. Klimt) se caracterizează printr-un eclectism al formelor ceea ce şi explică bogăţia de motive şi reprezentări pe care o regăsim în arhitectura hotelului, ce conţin influenţe de stil renascentist, gotic, biblic sau chiar popular, cu specific transilvănean.

Analizând planul clădirii, se observă că are forma unui patrulater neregulat, cu unele excrescenţele pe laturi şi extremităţi. Clădirea, realizată în anul 1902, este compusă din parter, etajul I şi II, structura sa interioară fiind subordonată spaţiului oarecum restrâns. Spaţiul de la parter dinspre faţadă cuprindea, de o parte şi alta a intrării principale, un restaurant şi o cafenea. Legătura cu aripa din spate a clădirii a fost realizată printr-o curte acoperită (din structuri metalice şi sticlă) ce găzduia sala mare a restaurantului cu un interior luxos. Aceasta se continua cu o cofetărie ce dădea în cele din urmă într-o spaţioasă sală de bal.
Click aici pentru a vedea mai multe fotografii



De la cofetărie la Filarmonica "Dinu Lipatti"
Ulterior, aceste spaţii au ajuns să aibă o altă destinaţie, astfel că, de o parte şi alta a intrării principale, se afla recepţia hotelului şi un spaţiu comercial, iar curtea acoperită cu structuri metalice şi sticlă a devenit singurul spaţiu cu destinaţie de restaurant. Spaţiul cofetăriei şi sălii de bal au ajuns să găzduiască sediul Filarmonicii „Dinu Lipatti", având înălţimea cât parterul şi etajul I împreună. Etajele I şi II au o structură identică, ambele nivele găzduind hotelul propriu-zis, cu o împărţire specifică, de 107 camere.

Faţada are o plastică arhitecturală deosebit de expresivă, segmentată în mai multe registre, delimitate de coloane adosate. În partea superioară a faţadei se află imprimată stema oraşului Satu Mare, în patru medalioane, imprimate din faianţă colorată.

În perioada austro-ungară a purtat numele de Hotel „Pannonia", iar după 1918 a primit denumirea de Hotel „Dacia". O dată cu ocupaţia horthystă din 1940, s-a revenit la vechea denumire, iar piaţa din faţa sa a primit numele „Horty Miklos". După cel de-al doilea război mondial, s-a redenumit „Dacia", iar pieţei i s-a conferit numele de Piaţa Libertăţii, în tot acest răstimp a acumulat o tradiţie îndelungată în găzduirea unor evenimente de ordin cultural (în 1938, pictorul Ţânţaş Ion a expus aici lucrările „Nunta Dacilor", „Bătrânii" şi „Ţărăncuţa").

Mai citeşte:
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Greşelile din trecut care ameninţă monumentul
În tot acest răstimp imobilul s-a aflat în proprietatea municipalităţii Satu Mare. După Revoluţie pe fundalul unui vid legislativ în privinţa patrimoniului, hotelul devine firmă. SC „Dacia" SA Satu Mare s-a creat prin privatizarea prin metoda MEBO, în 1995, a Complexului hotelier „Dacia", cu capital integral de stat, pentru ca, în 1996, prin sentinţă judecătorească, să devină societate privată, acţiunile fiind transferate de la Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondul Proprietăţii Private către Asociaţia Salariaţilor „PAS Dacia SA". Amintim faptul că prima lege cu privire la patrimoniu în România post revoluţionară a apărut abia în 1997.

Primăria s-a luptat în instanţă cu firma SC „Dacia" SA pentru imobil pierzând în 2005 printr-o hotârâre judecătorească irevocabilă. Interesant e faptul că pe acest fundal, preşedintele Consiliului Judeţean de atunci, Szabo Ştefan, era şi administrator al firmei SC Dacia SA. El intră în posesia clădirii, deşi ocupa o funcţie publică, fără ca nimeni să ridice niciun semn de întrebare.

Tot acest domn, care a înstrăinat clădirea lui Ţânţaş Vasile, în 2007 contra sumei de 1,7 milioane de euro "a avut grijă" să omită ieşirea din indiviziune a spaţiului ocupat de filarmonica Dinu Fipati, care funcţiona în cadrul corpul hotelului, în aripa mai sus menţionată.

Noul proprietar a decis că ar fi bine să renoveze şi să restaureze. Ba chiar întrocmeşte un proiect vizând consolidarea, restaurarea, recompartimentarea, reamenajarea, mansardarea imobilului. După ce obţine aprobările porneşte la lucru cu o firmă autorizată în domeniul intervenţiilor asupra imobilelor de patrimoniu. De asemenea declară că suma care urmează să fie investită va fi aprape 4,5 milioane de euro. Până aici lucrurile par mai mult decât bune.

Totuşi lucrările au fost subcontractate unei alte firme, a cărui patron este directorul de la SC Dacia SA, Radu Hosu, care nu era neapărat autorizată pentru acest tip de intervenţii. Apoi în 2010, pică bomba criza financiară aduce în faliment societatea SC Dacia SA. Proprietarul decide că nu mai poate ţine singur clădirea şi vrea să o vândă. Face o documentaţie în vederea eventualei exercitări a dreptului de preemţiune a statului, dar incompletă

Reacţia autorităţilor
Direcţia de cultură încearcă să obţină răspunsuri cu privire la exercitarea dreptului de preemţiune de la toate forurile locale (Consiliul Judeţean şi Primărie), dar şi de la Ministerul Culturii. Nimeni nu răspunde foarte clar, pentru că proprietarul nu a menţionat niciun preţ. Ministerul în primă instanţă nu a răspuns la adresa formulată de directorul Direcţie de Cultură. Primăria, deşi ar avea nevoie de o clădire pentru filarmonică şi pentru alte activităţi culturale, a declarat că nu dispune de fondurile necesare pentru a achiziţiona imobilul.
La jumătatea acestui an primarul, Iuliu Ilyes, declara că a exclus orice posibilitate de a intra în tratative cu societatea "Dacia", care deţine hotelul, pentru a-l cumpăra. „A venit o scrisoare de la Gheorghe Silaghi Pop, în care ideea vechiculată era ca municipalitatea să cumpere imobilul şi să-l reabiliteze. Din păcate, aşa ceva e imposibil. E ca şi cum aş spune că vreau să cumpăr un elicopter pentru ca angajaţii primăriei să circule mai uşor. Din punctul meu de vedere, acest subiect de discuţie este închis", a declarat edilul-şef. Nici Ministerul Culturii nu şi-a arătat, pentru moment, disponibilitatea de a achiziţiona imobilul, în condiţiile de criză bugetară. „Am fost la Bucureşti şi am discutat şi cu domnul ministru Kelemen Hunor. Mi s-a spus că ministerul nu dispune de fonduri. Nici Ministerul Culturii, nici guvernul", a mai afirmat Ilyes. Primarul susţine că nu vede nici în domeniul privat interes pentru hotel. „Dacă l-ar cumpăra un privat, acesta ar trebui să îşi asume o investiţie majoră, fără să-şi poată recupera banii. Dacă vine unul şi îşi asumă chestia asta, jur că-l fac cetăţean de onoare", a mai declarat primarul.

Ministrul Kelemen Hunor a considerat şi el că această clădire e mult prea scumpă pentru instituţia pe care o conduce, chiar fără să ştie un preţ oficial şi a declinat dreptul de preemţine pe care îl exercita. Singurii care nu au dat un răspuns clar este Consiliul Judeţean care a fost pus în situaţia să aştepte un preţ venit de la proprietar dincolo de termenul în care ar fi trebuit să spună dacă e sau nu interesat de clădire. Există însă voci din interiorul Consiliului Judeţean care spun că în ciuda speranţelor date de președintele Consiliului județean Csehi Arpad, care încă cere evaluări ale costurilor clădirii, probabilitatea cumpărării este aproape nulă.

Preţurile vehiculate de proprietar
Singurele preţuri pe care Vasile Tânţaş le-a menţionat vreodată a fost către Adevărul de Seară Satu Mare, unde vorbea de sume între 10 şi 14 milioane de euro, cu mult peste cât a dat. Acesta oferea şi posibilitatea ca să cedeze 50% din acţiuni celui care ar dori să termine reabilitatea clădirii, iar suma pe care o vehiculează ar fi de circa 8-10 milioane de euro. De asemenea omul de afaceri consideră că până acum au fost investite 4,5 milioane de euro în clădire.

Totuşi sumele vehiculate de acesta sunt puţin cam neverosimile. El a cumpărat într-unul din cei mai scumpi ani imobiliari o clădire cu 1,7 milioane de euro. Dacă această sumă este o evaloare corectă atunci în 2011 când preţurile au scăzut nu ar fi corect să o depăşească. În privinţa investiţiilor specialiştii vorbesc de doar 1,5 milioane de euro investiţi. Totuşi dincolo de investiţii trebuie văzut şi cum s-au investit pentru că din punct de vedere al respectării legii cu privire la clădirile de patrimoniul lucrurile nu sunt neapărat cele mai fericite: consolidarea pasajului pietonal Ruha Stefan s-a făcut fără să se respecte nici cea mai mică normă, iar consolidarea fundaţiei (subsolul si demisolul) s-a făcut fără a obţine certificatul de descărcare arheologică.
Directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Satu Mare, domnul Gheorghe Silaghi Pop, unul dintre cei mai implicaţi oameni de cultură în protejarea monumentului, care a trimis documentaţia cu privire la exercitarea dreptului de preemţiune nu doar la Ministerul Culturii, ci şi la Consiliul Judeţean şi la Primăria Satu Mare, consideră că factorul politic local a determinat pe de o parte neîncrederea între autorităţii cu privire la această clădire. În plus lucrurile "necurate" moştenite nu fac decât să îi îngreuneze situaţia. De asemenea lipsa unui preţ de negociere face ca lucrurile să rămână îngheţate.

"Domnule director, care este situaţia actuală la Hotelul Dacia?
Eu nu am dat avizul pentru ceea ce se petrece acolo. Nu am dat avizul pentru foarte multe lucruri acolo. Deci eu, cu toate că sunt aparţin de Ministerului Culturii nu am dat avizul pentru ceea ce se întâmplă acum în el, după care proprietarul s-a dus şi a obţinut acest drept la Bucureşti.
În acest moment ştiţi foarte bine că eu ca director de al Direcţiei de Cultură am anunţat Ministerul pentru acest imobil. Ministrul nostru a fost aici, ştie tot, toate problemele. Noi aşteptăm ca proprietarul să vină cu un preţ, pentru că ministerul Culturii şi noi ne-am exercitat dreptul pe preemţiune. Şi el trebuie să vină cu un preţ şi să se anunţe chestiunea pentru ca să pot să-i dau hârtia. Pe mine în acest moment, ca reprezentant al Direcţie de Cultură, mă interesează ca legea să fie respectată chiar dacă doresc să-l vândă sau să-l păstreze. Eu doresc ca faţada şi celelalte reparaţii din interior să fie conform dosarului pe care l-am aprobat deja. Proprietarul, ştiţi bine, că nu s-a început să se lucreze la faţată. Nu s-a făcut nimic. Iar ce se petrece în rest e complicat, sunt multe lucruri. Ar trebui venit să vă dau hârtii, să vedeţi ce s-a dat, cât am aprobat noi.

Înţeleg că tema este complicată. Vroiam să vă întreb dacă există aprobări pentru modificările aduse la pasajul care merge spre curtea interioară?
Eu n-am dat aviz pentru pasajul ăla. Povestea e totuşi de multă vreme. N-am dat aviz, s-a construit fără aviz, după care am oprit cu Poliţia, cu Primăria, după care am oprit şi s-a revenit la stadiul iniţial. Acolo unde se lucrează se face doar ca să îi punem să dărâme. Deci noi n-am dat, eu personal, Direcţia de Cultură, n-am dat aviz pentru aşa ceva. Niciodată.
Ce-a făcut acolo a făcut proprietarul din proprie iniţiativă?
Da, ce a fost acolo a făcut de capul lui. Asta a fost şi problema. După care, evident, toată lumea, organele abilitate, a crezut că celălalt ar fi dat vreo aprobare. Situaţia, v-am spus, e complicat acolo şi datorită implicaţiilor politice, dar asta nu e problema mea. Problema mea era să se respecte legea în privinţa aceastei clădiri, unică din judeţul Satu Mare, care este încadrată în categoria A în Lista Monumentelor Istorice, în stilul seccesion. Eu nu cedez pentru asta. Dacă mai vreţi ceva, tehnic e colegul meu Mircea Drăgan care vă poate răspunde.
(La telefon intră arhitectul angajat de Directia de Cultură, Mircea Drăgan)
Preţul cerut de proprietar şi vehiculat prin presă este 10 milioane de euro? Există o Comisie sau cineva autorizat care stabileşte preţul acestei clădiri de patrimoniu?
Da, este de patrimoniu, totuşi proprietatea privată în România să ştiţi că contează foarte mult. Din acest motiv nu putem intra. Nu pot decât să respect intervenţiile asupra clădirii. Mă înţelegeţi, numai intervenţiile asupra clădirii respectându-se specificul. Preţul se stabileşte de către un evaluator atestat.
Evaluatorul trebuie să fie atestat pe patrimoniu?
Nu neapărat, dar trebuie să fie un evaluator ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din România) care are o calitate atestată, asta e obligatoriu. Şi de acolo preţul se negociază.
Şi proprietarul are o astfel de hârtie la mână, a contactat pe cineva care să evalueze clădirea?
Asta noi nu cunoaştem.
Şi preţul cum l-a stabilit? El a cumpărat clădirea pe aproape 2 milioane de euro şi vrea acum 10? Cineva trebuie să îi spună cam cât e valoarea imobilului?!
Aşa e, dar nu cred că a vorbit cu vreun evaluator. Bănuiesc că n-a făcut, ar fi trebuit să o prezinte cu documentaţia privind dintenţia de vânzare. De asemenea noi am cerut cerut ca Ministerului să facă o asemenea adresă. Am cerut şi Consiliului Judeţean acelaşi lucru, care în mod normal trebuia să vină de la proprietar. În funcţie de acest preţ C.J. se poate exprima dacă se poate cumpăra sau nu de către instituţiile sau instituţia interesată.
Şi spuneţi că nu s-a încumetat nimeni să cumpere clădirea. Primăria a spus nu, iar ministrul a spus cam „nu prea"?
Până nu se ştie valoarea nimeni nu se poate să se exprime.
Am înţeles.
Sigur, prima dată e valoarea. Dacă cu o valoare, să spunem, extraordinar de mare se intră la negocieri şi proprietarul este dispus să negocieze şi va fi cineva interesat este cu totul altceva. Ca după aia el să poată să decidă... Dacă nu se înţelege cu autorităţile, el are dreptul să facă vânzarea unei terţe persoane sau societăţi.
Aşa prevede Legea. Şi cu Filarmonica ce se întâmplă? Filarmonica e tot acolo, nu?
Da, asta este un ansamblu comun, în ansamblu cu Hotelul „Dacia". Deci Filarmonica rămâne separat, e proprietate separată.
După cum v-am spus lucrurile sunt complicate. Totul a fost doar pe o bază de adrese între instituţii, n-au fost nişte discuţii libere şi n-a fost o hotărâre de la bun început. Şi atunci, pe baza acestor adrese, de fapt, s-a lăsat la latitudinea fiecărei instituţii să decidă dacă este interesat sau nu. Aici s-au mai adăugat şi alte intrese.
E păcat de clădire că este foarte frumoasă şi a ajuns să fie doar...
O ruină, da, aşa este.
Nu aş ajunge până acolo că sunt altele mai rele, dar ar putea...
Bine, dar am pus aşa, în ghilimele în sensul că a rămas neutilizată exact în centrul oraşului. E un simbol al oraşului.
(Revine la telefon directorul Directiei de Cultură şi Patrimoniu, Pop Silaghi)
Noi, direcţia de cultură nu am dat avize decât pentru intervenţia argumentată, care nu s-a făcut pentru că nu mai au bani. Problema cea mai mare rămâne la proprietar. Eu nu am cedat nimic, pentru că vă daţi seama este cea mai importantă clădire din judeţul Satu Mare. Am avut probleme cu oameni politici, pentru că ştiţi că s-a intervenit, însă aceste lucruri nu mă interesează."

Părăsit şi în plin blocaj simbolul oraşului Satu Mare a ajuns un imens avizier, pentru că Poliţia de Patrimoniu nu se sinchiseşte nici măcar pe cei pe care poate să îi amendeze

DEMOLAREA ROMÂNIEI Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"

Poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român, membru fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea, de numele şi activitatea lui Vasile Alecsandri, împreună cu altora din generaţia paşoptistă, se leagă conturarea primului stat naţional român prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza în 1859.

Vasile Alecsandri a fost considerat cel mai mare poet român până la afirmarea lui Mihai Eminescu, iar criticul literar Titu Maiorescu îl numea ... "cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul «Doinelor şi lăcrimioarelor», culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (...). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor ..." (Convorbiri literare, 1871)

Dacă despre viaţa şi activitatea poetului se poate scrie doar la modul laudativ, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre modul în care urmaşii săi îi cinstesc memoria. Casa în care poetul s-a născut, în municipiul Bacău, în 1821, este în prezent o ruină în loc să fie un muzeu dedicat marelui om de cultură.

Istoria tragică a casei în care s-a născut Vasile Alecsandri

Istoria acestui imobil începe undeva în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cunoaştem faptul că poetul a moştenit casa de la părintele său, vornicul Vasile Alecsandri. Locuinţa făcea parte dintr-un ansamblu mult mai mare aflat în centru oraşului Bacău. Până la naţionalizare casa a rămas în patrimoniul familiei poetului. Ulterior o parte din ansamblu a fost demolat, însă locuinţa a fost inclusă pe lista monumentelor istorice în 1980. După Revoluţie, când teoretic lucrurile ar fi trebuit să devină mai bune, casa a revenit doamnei Florica Urziceanu, descendentă a poetului.
Click pe imagini pentru a vedea o galerie foto cu starea jalnică în care arată imobilul

Aceasta, în anul 2000, a vândut casa către o firmă, Info-Terra, societate condusă de cetăţeanul italian Mario Maggi. Intenţiile cetăţeanului italian erau să demoleze clădirea şi să folosească terenul pentru alte construcţii, datorită faptului că se află în centru oraşului, însă clasarea construcţiei ca imobil de patrimoniu clasa A, l-a împiedicat să facă acest lucru.

Totuşi, ca şi în alte cazuri precum Moara Asan sau clădirea Palatului Adevărul din Bucureşti, proprietarul şi-a propus să aducă locuinţa la stadiul în care nu s-ar mai putea face nimic pentru ea. Mizând pe neimplicarea autorităţilor: Primărie, Consiliul Judeţean sau Direcţia Judeţenă pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bacău (DJCCPCN); administratorul firmei a continuat să nu facă nimic. În plus a cerut o sumă fabuloasă pe care ştia că nimeni nu o va plăti.

Într-un interviu dat ziarului Adevărul în 2010, conf. univ. Ioan Dănilă, de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, spunea că pretenţiile cetăţeanului italian din 2007 erau de "un milion de euro. După câtva timp a scăzut prețul. Acum vrea doar un sfert din această sumă pentru că i se pare o pacoste. Nu o poate restaura așa cum vrea el pentru că se află pe lista monumentelor istorice. Când a cumpărat-o nu știa acest lucru".

Totuşi nimeni nu este dispus să îi ofere suma cerută. Interesant este faptul că primarul oraşului Bacău, Romeo Stavarache, şi-a luat angajamentul chiar în 2007 să aducă imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri în proprietatea public a urbei. Mai mult chiar, prin hotărârea de Guvern H.G. 1424/ 2007 Consiliu Local a primit suma de 82.000 RON pentru documentaţia renovării clădirilor istorice şi de patrimoniu, dar autorităţile locale nu au realizat documentaţia cu pricina, care includea şi acest imobil.

Mai citeşte:
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

În primăvara lui 2010 discuţiile reapar în momentul în care se decide achiziţionarea de către Primărie a unui fost depozit de cereale contra sumei de 450.000 de euro. La acel moment administratorul firmei Info-Terra era dispus să vândă casa, probabil şi din cauza crizei, contra sumei de 250.000 de euro. "E un preț corect. Suntem dispuși să-l plătim. Merita!", afirma atunci, Roxana Mironescu, viceprimarul municipiului Bacău. În schimb, același viceprimar considera că cei 250.000 de euro ceruți pentru casa lui Alecsandri reprezintă o sumă mult prea mare pentru bugetul local. "Nu avem bani. Este un buget restricționat anul acesta și probabil că așa va fi și la anul. Nu ne ajunge să acoperim nici măcar nevoile primare. Avem mari restricții financiare", a afirmat Mironescu.

O afacere cusută cu aţă albă

În toiul acestor discuţii între autorităţi şi firma Info-Terra, în iunie 2010, casa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri îşi schimbă proprietarul: patronul italian al firmei devine proprietarul imobilului. Cu alte cuvinte Mario Maggi şi-a vândut sieşi casa nerespectând dreptul de preemţiune pe care statul îl are prin autorităţile care îl reprezintă în teritoriul. În plus nu există nicio hotărâre de Consiliul Local sau Judeţean cu privire la intenţia de a achiziţiona acest imobil la acea dată, contrar tuturor declaraţiilor făcute în presă. Ca să nu plătească taxe notariale prea mari cetăţeanul italian şi-a vândut casa pe care o avea în administraţie contra sumei de doar 50.000 de euro.
După modificarea proprietarului, în chiar prima zi a acestui an, imobilul suferă două incendii în aceeaşi zi. Din declaraţiile oficiale se pare că incendiile a fost provocate de oamenii străzii. Totuşi din declaraţia celei care a sesizat pompierii, Dorina Lăpușneanu, cel de-al doilea incendiu a fost provocat: "Era un grup mai mare de adolescenți care au stat, au fumat și la un moment dat au plecat. Doi s-au întors până la geam și când au văzut că ieșea flacăra au plecat. Atunci am anunțat din nou pompierii".

Controversate încep să fie declaraţiile edilului Bacăului după cele două incedii. Dacă până la finele lui 2010 a motivate, pentru presă, doar faptul că preţul este mult prea mare pentru buget local, în şedinţa de Consiliul Local de la începutul lunii februarie 2011 a refuzat să aprobe achiziţionarea imobilului contra sumei de 250.000 de euro. Motivaţia sa a stîârnit indignare între oamenii de cultură din Bacău. „Casa nu mai poate fi consolidată din cauza stării de degradare. Practic, trebuie construită din temelii alta nouă. Nu pot da 250.000 de euro pe un imobil pe care urmează să-l dărâm a doua zi". Primarul a propus fie cumpărarea pământului de sub locuinţă, fie realizarea unui schimb de terenuri cu proprietarul. Ambele variante duc însă spre acelaşi deznodământ: ridicarea din temelii a unei alte case identice ca arhitectură şi stil cu cea actuală.
„Există o diferenţă între restaurare şi reconstruire. Restaurarea se poate face de la temelie, dar se folosesc şi materiale de la vechiul imobil, iar la reconstrucţie se folosesc doar materiale noi. Fiind clădire de patrimoniu, trebuie restaurată şi nu reconstruită", susţinea cu acel prilej Ioan Dănilă, preşedintele executiv al Asociaţiei Culturale „Vasile Alecsandri". Acesta a mai precizat că, indiferent de ce soluţie va adopta în final Primăria, banii pentru restaurare vor fi asiguraţi de către alte instituţii din ţară. „Sunt bani de restaurare. Vor veni finanţări de la Ministerul Culturii, de la Universitatea «V. Alecsandri» şi de la sponsori", a adăugat Ioan Dănilă.

Proprietarul, "strâns cu uşa"

Tot în februarie ONG-ul respectiv, Asociaţia Culturală „Vasile Alecsandri", a trimis prin intermediul Prefecturii Bacău o notificare proprietarului italian prin care îl anunţau că nu a respectat legea privind protejarea monumentelor istorice. „În acest caz el va pierde clădirea, iar statul român trebuie să-i ofere pe ea un preţ stabilit de o comisie de expertiză agreată de Ministerul Culturii. Varianta aceasta este mai costisitoare financiar decât un schimb de terenuri", explica atunci profesorul Ioan Dănilă. Tot în februarie se clama faptul că "italianul va fi expropriat și va pierde dreptul asupra casei și a terenului situat la 100 de metri de imobil pentru că nu s-a ocupat de conservarea și îngrijirea monumentului. Vestea bună este că Primăria este decisă să-i ofere la schimb un teren în altă zonă a orașului", a mai spus Ioan Dănilă, care estima că imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri va intra într-un proces de restaurare cel mai devreme în această vară.

Vara a trecut şi lucrurile arată la fel de rău. Cele trei autorităţi, care ar fi fost capabile să rezolve situaţia, se declară neputincioase. Primaria şi Prefectura motivează lipsa banilor, iar Direcţia Judeţenă de Cultură şi Patrimoniu Bacău se spală pe mâini de imobil cu o amendă de vreo 10.000 RON, dată proprietarului, amendă contestată în justiţie de acesta. În plus şeful acesteia consider că singurul vinovat de situaţie este primarul. Poate şi din motivul că edilul are alte orientări politice decât şeful DJCCPCN, dar aceste aspecte contează mult prea puţin. Cert este faptul că atunci când s-ar fi putut interveni, când imobilul şi-a schimbat proprietarul - cel puţin în acte - nimeni nu s-a sesizat.

"S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"

Directorul Direcţiei Judeţene de Cultură şi Patrimoniu Bacău, Petru Cimpoeşu (foto) care anul trecut, după ce imobilul a trecut din patrimoniul firmei Inter Terra în posesia administratorului acesteia, cetăţenului italian Mario Maggi, a declarat că situaţia clădirii "s-ar rezolva mai uşor printr-un seism", ne-a relatat într-un scurt interviu cum instituţia pe care o conduce a făcut tot ce a fost posibil, fără niciun fel de succes, pentru ca acest imobil să dispară pentru totdeauna.

"Domnule director care este situaţia casei în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri, imobil aflat în Bacău?

În cazul casei lui Vasile Alecsandri noi nu putem face mare lucru. Ceea ce a ţinut de noi am făcut. Am dat o amendă proprietarului, undeva între 8.000 şi 10.000 de RON. Această amendă nu a fost achitată, ci a fost constestată în instanţă. După ce a pierdut procesul proprietarul a făcut recurs, iar în prezent se judecă recursul. Acolo în primă instanţă trebuie cumpărat imobilul. După aceea, având în vedere că Primăria este eligibilă la fonduri europene, să înceapă restaurarea. Primarul de aici, din Bacău, a promis prin 2008 că va face chestia asta. Există chiar o hotărâre de Consiliu Local care-l mandatează să înceapă negocierile să cumpere, după care a renunţat, n-am mai cumpărat, a motivat că patronul italian care are casa a cerut prea mult şi a rămas aşa.

Ce sumă a fost cerută pe casă?

Nu ştiu exact. S-au vehiculat sume în jur de 700.000 de euro, dar nu-mi vine să cred. Eu cred că ei o dau şi cu 300.000 de euro, dar nu există, până una, alta, mă rog, voinţă. Pentru că acea casă este într-o zonă centrală şi are şi teren în jur, mă rog, din punct de vedere imobiliar. Povestea care v-o spun eu era din 2008, când preţurile imobilelor erau la apogeu. Acum probabil că ar mai fi scăzut. Primăria mai are şi posibilitate de expropiere din motive de utilitate publică.

Ştim că Primăria nu a făcut nimic, dumneavoastră n-aveţi nici o putere acolo?

Noi suntem o instituţie deconcentrată a Ministerului Culturii şi avem patru oameni la ora asta, avem numai sarcini de verificare, control şi, eventual, de penalizare la Legea 422/2001.

Cu alte cuvinte nu se poate face nimic dacă Primăria nu ia nicio măsură?

Fie Primăria, fie Consiliul Judeţean, adică oamenii care au bani sau cineva care are bani şi care vrea să facă ceva. Soluţia pe care noi am propus-o a fost asta ca acea casă să fie reintrodusă în circuitul public, să fie răscumpărată de la proprietari, care au cumpărat-o pe nimica toată, cu vreo 70.000 sau 700.000 de milioane (vechi - n.n.) sau aşa ceva, oricum cu o sumă modestă, şi putea fi răscumpărată, fie de administraţia judeţului, fie de administraţia locală şi transformată într-un centru cultural. Sigur nu poţi s-o faci într-un an, poţi s-o faci în zece ani sau în cincisprezece ani, important este să începi să lucrezi mai întâi la acoperiş, la structura de rezistenţă şi încet, încet. Legea asta de care vă ziceam, 422, prevede inclusiv obligaţia Consiliilor Locale de a aloca din buget o anumită sumă pentru restaurarea monumentelor istorice, sau pentru reparaţii, pentru că nu e singura care ar fi în patrimoniul Primăriei. Dar dacă nu au vrut n-ai ce să le faci şi în scurt timp, probabil, că va intra în colaps total, adică ea este deja într-un grad foarte avansat de degradare, abia mai stă, la cel mai cutremur se duce jos.

Şi nu e păcat de o casă de două sute de ani a unui dintre cei mai mari poeţi ai noştri să aştepte să fie dărâmată?

Păi sigur că este păcat, dar dacă asta este atitudinea comunităţii faţă de trecutul ei, ce poţi să-i faci? Comunitatea a ales un primar şi un consiliu local care o reprezintă, iar acest primar şi acest consiliu local nu este interesat de istorie, de 200 de ani, de Alecsandri şi de ce mai vreţi dumneavoastră. Din păcate, în momentul acesta s-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă."

Articol apărut în ziarul Adevărul, editia electronică în data de 27 Septembrie 2011