Istoria sediului abia inaugurat al Bibliotecii Naţionale FOTO

Ieri s-a inaugurat noul sediu al Bibliotecii Nationale. După lungi aşteptări şi lucruri mai puţin dorite am pătruns în noul templu cultural al Bucurestiului. se cuvine ca la deschidere sa privim puţin şi în urmă mai ales că lucrurile nu au stat firesc, ci există o intreagă epopee cu acest sediu.


Dacă ideea unui sediu dedicat acestei instituţii s-a înfiripat pe undeva prin anii '60, iar planurile s-au facut prin '70, cutrmurul din martie 1977 a mai întârziat vreo câtţiva ani demararea construcţiei. Aşa că piatra de temelie a fost pusă de conducătorul iubit, în anul de graţie 1986.

Termenul de finalizare era 1990, dar decembrie 1989 a făcut ca acesta să nu se mai respecte. Când a început să se strige Libertate la Bucureşti, sediul Bibliotecii era la roşu cu geamurile puse.

Din acel moment şi până ieri, ar fi putut fi terminată si dată în funcţiune de multe ori însă interese au făcut ca aceasta să ajungă în stare de colaps. Propuneri care mai de care mai creţe - să fie făcută mall, parlament, dărâmată etc - au stat pe masa diverselor guverne.
 În 2007 s-a luat decizia de a se păstra destinaţia iniţială a clădirii şi totodată să fie remodelată. De asemenea cu această ocazie Ministerul Culturii a găsit cu cale să îşi rezerve o bucată drept sediu. Cam acesta a fost tributul pe care a trebuit să îl plătească Biblioteca pentru a se putea muta în casă nouă.

Ultima şansă a conacului în care s-a filmat "Enigma Otiliei"

În momentul în care rosteşti titlul cărţii lui G. Călinescu, "Enigma Otiliei", cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri se luminează la faţă. Nu îşi mai aduc aminte cu exactitate aventurile tânărului Felix şi ale frumoasei Otilia, dar aproape instantaneu în minte le revine perioada liceului. O lucrare de control, o notă la teză, emoţiile probei de limbă română de la BAC vin ca un tăvălug de amintiri legat de această carte.

Unii cu memoria mai bună chiar îşi aduc aminte de primele pagini ale poveştii în care tânărul abia ajuns în Bucureşti se trezeşte în faţa unei case bătrâne, impozante, dar rece, ba chiar înfiorătoare. În comentariu literar, pe care profesorii de română îl impuneau elevilor să-l înveţe ca pe Tatăl Nostru, întreaga lucrare, dar mai cu seamă acest pasaj descriptiv al casei era descris drept balzaciană. Totuşi casa în care s-a filmat, pelicula Felix şi Otilia, era mai degrabă una neoromânească decât balzaciană. Vâzând filmul am refuzat să îmi imaginez o atmosferă balzaciană într-un conac atât de frumos. Totuşi povestea casei a continuat, iar azi arată mai rău decât ar fi putut însuşi Balzac să şi-o imagineze.

Istoria acesteai clădiri, ridicată în stil brâncovenesc pe la sfârşitul secolului XIX şi început de XX, continuă să se scrie în continuare după ce Primăria Capitalei s-a arătat dispusă să iniţieze un proiect pentru exproprierea ei. În prezent clădirea, monument istoric, este lăsată de doi proprietari celebri în paragină. Pentru microbişti, numele lui Dumitru Dumitriu şi al lui Ilarian Puşcoci nu sunt necunoscute. Aceştia deţin clădirea din 1994 şi pentru că nu au fost lăsaţi să-şi facă vile noi pe terenul generos din buricul târgului, aceştia şi-au propus să o lase să se autodistrugă.

Însă am luat-o prea devreme cu situaţia actuală clădirii! În vremurile bune, gazdele de aici au fost colonelul (de cavalerie!) Radu Miclescu şi soţia sa, Elsa Florescu. Construită de tatăl colonelului Miclescu, casa a devenit bun al poporului după naţionalizare.

Există o întreagă istorie despre cum a fost determinat colonelul să-şi dea casa statului, devenind ca mulţi alţi "burghezo-moşieri" chiriaş în propria locuinţă. În 1948, dictatura proletariatului nu i-a mai plătit pensia colonelului Miclescu, invalid din Primul Război Mondial, iar el a refuzat să mai achite impozitul deodată crescut pentru duşmanul de clasă. Prin urmare, casa a fost confiscată. În plus, ca timp de gândire, bătrânul a primit vreo 3 luni de puşcărie, iar la întoarcere şi-a găsit soţia mutată în camerele servitorilor. Trecînd în proprietatea ICRAL, acesta a închiriat-o Uniunii Artiştilor Plastici. Imobilul a fost împărţit în 7 apartamente, cea mai mare parte revenind familiei pictorului maghiar Ştefan Szonyi. Poate aceasta a fost şansa unei părţi importante din casă. Mai mult chiar de această casă s-a legat şi numele filmului care ecraniza una dintre cele mai citite cărţi din România: Enigma Otiliei. Însăşi fiica pictorului, Julieta Szonyi, a jucat rolul Otiliei în cunoscutul film. O parte din imobil a fost puternic afectat de cutremurul din 1977. Nu s-a intervenit niciodată pentru a fi efectuate reparaţiile necesare.

Ghinionul familiei Miclescu face ca în februarie 1990, bătrânul colonel să moară în micile odăi în care locuise 40 de ani. Marea luptă să dă pentru cei 3000 metri pătraţi, iar degradarea este în avantajul celor care în 1994 au cumpărat drepturile de proprietate. De altfel cazul de aici nu este singular. În anii în care legislaţia cu privire la patrimoniul cultural a lipsit cu desăvârşire, astfel de afaceri dăunătoare patrimoniului naţional au fost în floare. Azi legislaţia obstrucţionează astfel de practici, dar nu poate să le stopeze pe deplin, iar cele care sunt deja în mâinile unor proprietari care au interese legate doar de terenul aflat în zone ultra-centrale sunt cvasi-pierdute.

În cazul de faţă, Ministerul Culturii a încercat încă din 2001 să ia legatura cu proprietarii pentru a rezolva problema, dar aceştia nu au răspuns chemării. În 2006, Ministerul a cerut să se înceapă urmarirea penală împotriva celor doi. Motivul era faptul că îşi lasă casa sa se autodistruga, iar distrugerea unui monument constituie infracţiune potrivit legii.

Totuşi cum legea de la noi nu are suficient de ascuţiţi dinţii când e vorba de interesul unor grupuri de oameni puternici, Parchetul de pe lângă Judecatoria Sectorului 1 a soluţionat dosarul cu neînceperea urmăririi penale pe motiv că „atitudinea de pasivitate cu privire la degradarea unui bun nu este sancţiune, ci doar împiedicarea măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea măsurilor luate în acest sens".

Deşi legea spune ceva, interpretarea acesteia este "un pic" diferită. De aici şi până la jena directorilor Direcţiilor de Cultură şi Patrimoniu Naţional nu e decât un pas. În plus aproape că vedem îndreptăţită atitudinea acestora din moment ce legislaţia nu este suficient de dură pentru a le întări poziţia în faţa unor proprietari ce au în spate un drept constituţional. Cu alte cuvinte, toţi proprietarii care îşi lasă monumentele să se autodistruga nu fac nimic ilegal. Ilegalitatea se considera doar atunci când pui mâna pe baros sau intri cu buldozerul şi pui casa la pământ.

Acţiunile Ministerului Culturii au continuat şi după acest eveniment. Astfel a cerut in numeroase rânduri fostului primar al Capitalei, Adriean Videanu, să declanseze procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publica în acest caz, astfel încât proprietarii să fie despăgubiţi, iar imobilul să treacă în proprietatea statului. Demersurile au rămas fără niciun rezultat. Procedura a fost reluată când a venit la Primaria Capitalei Sorin Oprescu.

Acesta a dat în luna martie a acestui an Direcţiei de Cultură din cadrul Primariei sarcina de a face cercetarea prealabilă pentru întocmirea dosarului de expropriere. De atunci însă nu s-a mai întâmplat nimic. Autorităţile din domeniul patrimoniului aruncă vina tot pe legislaţie spunând că aprobările, analizele şi termenele pentru întocmirea oricărui act sunt consecutive şi nu se pot realiza concomitent. Acest fapt crează o birocraţie complicată şi greoaie, care adesea ajută mai mult pe agresor decât victima. În plus sancţiunile prevăzute sunt o glumă pe lângă valoarea proprietăţii în sine.

Suma pe care o are în vedere Primăria Capitalei este de 2 milioane de lei pentru exproprierea unui casei de pe Şoseaua Kiseleff 35-37, aşa cum este trecută fosta reşedinţă Miclescu în Lista Monumentelor Istorice. Între timp, în vasta sală de bal din centrul clădirii se fugăresc şobolanii, iar prin acoperisul parţial prăbuşit a nins toată iarna. Abia acum înţeleg pe deplin cum arată o atmosferă balzaciană.

Centrul Vechi din Botoşani, un exemplu de bună practică doar pe jumătate

La finele anului trecut, în oraşul Botoşani se încheia oficial procesul de reabilitare a 18 clădiri din Centrul Vechi al urbei. Iniţiativa municipalităţii, finanţată din fondurile de preaderare la Uniunea Europeană, se vedea în sfârşit concretizată; o dovadă că, dacă există interes, construcţiile ruinate, cu faţade decojite, pot reveni la menirea iniţială: cea comercială. Există însă şi o neîmplinire care umbreşte succesul din Botoşani: cele 18 clădiri restaurate reprezintă doar un sfert din imobilele de patrimoniu din zona respectivă. Celelalte, aflate în proprietate privată, păstrează încă semne din urâta imagine a oraşului de dinainte de începerea proiectului.

Întemeierea oraşului Botoşani se pierde în zorii Evului Mediu românesc: aşezarea a luat naştere în ultimele decenii ale secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, pe locul unei alte localităţi. Cronicarul Grigore Ureche consemnează târgul în lucrarea sa, Letopiseţul Ţării Moldovei: „Scrie letopiseţul nostru că în anii 6947 (1439) noiembrie 28, intrat-au în ţară oaste tătărească de au prădatu şi au arsu până la Botoşani şi au arsu şi târgul Botoşani". Aşadar, acest 28 noiembrie 1439 trebuie luat ca actul oficial de întemeiere a Botoşanilor.

O străveche vocaţie de târg
În Evul Mediu românesc, pe lângă diverse fapte istorice - bătălii, treceri ale voievozilor, invazii, prădăciuni, incendii etc. - oraşul Botoşani şi-a afirmat un puternic rol comercial, stimulat în parte şi de populaţia care locuia aici. Primii au fost armenii, pentru a căror statornicire stă mărturie prima biserică, ridicată în anul 1350. Prezenţa acestora ca buni negustori, moşieri, arendaşi, administratori de moşii, deţinători ai unor case frumoase (a se vedea construcţiile de pe Strada Armeană - n.r.) şi a unor biserici impunătoare este menţionată şi de istorici precum Nicolae Iorga sau Vasile Pârvan. Totuşi, cei care au reuşit să ajungă la proporţiile populaţiei româneşti, ba chiar să le şi depăşească, au fost, în perioada interbelică, evreii. Aceştia au continuat ocupaţiile armenilor, ale lipovenilor, având centrul de greutate în strada „Popa Şapcă" şi în zona limitrofă.
Faţa oraşului a fost schimbată cu totul de marele incendiu din 3 iunie 1887. Atunci a fost afectată puternic Strada Mare, indiscutabil artera comercială principală a târgului. Au ars cu acel nefericit prilej nenumărate prăvălii armeneşti, evreieşti sau româneşti, locuinţe şi magazine la modă în perioadă. După incendiu, locul edificiilor din lemn a fost luat de altele, din zid, cărămidă, piatră, cea mai mare parte a acestora dăinuind până astăzi. Totuşi, în urma acestui eveniment, centrul de greutate din punct de vedere al comerţului s-a mutat în zona Pieţii „Carol" (devenită în timpul comunismului „1907", actualmente „1 decembrie 1918"), la intersecţie cu o nouă arteră, Calea Naţională, care a căpătat rol polarizator. Aceasta este şi în prezent bulevardul care împarte în două oraşul. Albumele fotografice cu imagini ale prăvăliilor pline cu produsele negustorilor armeni şi evrei sunt edificatoare; după cum edificatoare e şi piesa „Take, Ianke şi Cadâr", a dramaturgului Victor Ioan Popa, bun cunoscător al realităţilor din micile oraşe moldave.

Cum ajung centrele vechi o ruină
Centrul istoric al oraşului Botoşani se concentrează astăzi în jurul acestei Pieţe „1 decembrie 1918" şi în ce a mai rămas din Strada Mare de odinioară. Sunt peste 60 de imobile înregistrate pe lista monumentelor istorice în această zonă. Ca mai toate centrele vechi din România, clădirile care alcătuiesc miezul istoric al Botoşanilor nu au constituit o prioritate la consolidare nici în Epoca de Aur, nici în primii 10-15 de ani care au urmat Revoluţiei din 1989.

Oferite ca spaţii locative diverselor familii care constituiau cazuri sociale sau folosite în regim de chirie, imobilele nu au mai cunoscut o renovare adecvată de foarte mulţi ani. După Revoluţie, unele dintre ele au fost vânate la propriu atât de urmaşii foştilor proprietari, cât şi de diverse societăţi sau persoane interesate mai degrabă de teren. Amplasamentul central a constituit o miză importantă pe fondul creşterii preţului metrului pătrat construit în România. Astfel, doar un număr limitat de clădiri a rămas în subordinea autorităţilor locale. Mai mult: vidul legislativ din primii zece ani de după 1989 a făcut ca multe dintre imobile să dispară cu totul, aşa că întâlnim astăzi în centrele istorice ale oraşelor din România clădiri cu totul nepotrivite cu amplasamentul în care se găsesc: turnuri de tip „glass and steel", înconjurate de clădiri de secol XVIII-XIX.

Click aici pentru mai multe imagini


18 clădiri din Centrul Vechi al Botoşanilor, reabilitate
Cât priveşte imobilele rămase în gestiunea autorităţilor locale, ele au intrat într-un program de reabilitare - cazul fericit al Botoşanilor. Dar nici aceste programe n-au fost ferite de probleme; a se vedea numai ce s-a întâmplat în Centrul Vechi al Capitalei, unde, mai bine de doi ani, aproape toate străzile din zona Lipscani erau nu doar un pericol public pentru trecători, dar şi un focar de infecţie. Chiar şi astăzi lucrările sunt departe de a fi terminate...

Revenind la Botoşani, iată ce se va întâmpla cu clădirile restaurate şi aflate în gestiunea primăriei, potrivit lui Dănuţ Huţu, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu (D.J.C.P.N): „Cele 18 clădiri restaurate, care reprezintă cam 20-25% din imobilele de patrimoniu din municipiu Botoşani şi care sunt ale Consiliului Local, cel mai probabil îşi vor păstra contractele care sunt în vigoare, întrucât unele dintre ele au fost închiriate. Celelalte vor fi destinate instituţiilor de cultură din oraş: ONG-uri culturale, spaţii expoziţionale etc. În plus, pe lângă monumentele restaurate trebuie luat în seamă şi faptul că s-a modernizat întreaga reţea de utilităţi: apă, canal şi gaz, precum şi infastructura".

De ce costă mult un Centru Vechi
Investiţia de la Botoşani a însumat 7,6 milioane de euro fără TVA şi circa patru ani de muncă (2008-2011). Au fost reabilitate/renovate/restaurate un număr de 18 clădiri monument-istoric din Centrul Vechi, clădiri aflate în proprietatea municipalităţii, în cadrul proiectului „Reabilitarea Centrului Istoric şi a zonei pietonale a municipiului Botoşani", finanţat prin programul PHARE CES 2006.

Cu această ocazie s-a refăcut şi întreaga reţea de utilităţi din zonă (apa-canal, gaz, energie electrică), au fost amenajate trei parcări, s-a montat mobilier urban şi zona a fost pavată. În plus, în Centrul Vechi s-au construit şi două fântâni arteziene - una la intrarea în Piaţa „1 Decembrie" şi una în dreptul Bisericii „Uspenia", dar şi un amfiteatru în aer liber. Directorul D.J.C.P.N a nuanţat: „Incluzând şi mobilierul urban, proiectul a costat cam 7,6 milioane de euro. Este foarte scump să restaurezi. Se porneşte de la proiectare, urbanizare, realizare. Sunt lucruri care costă şi durează. La aceste clădiri nu s-au făcut doar reparaţii, ci şi consolidări. Noi, plimbându-ne, vedem doar faţadele, dar clădirile sunt afectate de timp, în plus, faptul că unele din ele au avut destinaţii sociale şi-a lăsat putenic amprenta. Sperăm ca în viitor să reuşim, împreună cu Primăria şi Consiliul Judeţean, să restaurăm întreg Centrul Istoric."

Pe lângă modernizările aduse zonei, care cresc considerabil factura lucrărilor, restaurarea şi reabilitarea unei clădiri monument istoric pot să prespună costuri mult mai mari decât ar fi presupus ridicarea unui imobil cu aceeaşi capacitate. Apare atunci întrebarea: de ce să cheltuim atât de mult? Răspunsul - valabil nu doar pentru acest caz sau pentru celelalte centre vechi ale oraşelor româneşti, dar şi pentru oricare monument istoric - este că o construcţie nouă, chiar făcută după modelul celei demolate, rămâne doar o imitaţie fără valoare istorică deosebită. Pentru cei care au călătorit, de pildă, în capitala Poloniei, Varşovia (complet distrusă în Al Doilea Război Mondial), sentimentul de imitaţie, dacă nu chiar de fals, este prezent la tot pasul.
Click aici pentru a vedea imagini din Botoşanii de odinioară


Ce urmează după reabilitare

Şi pentru că încercăm nu doar să prezentăm cazul fericit al Botoşanilor, ci să întocmim şi un cod de bune practici, ar trebui să avem în vedere şi lucrurile care se întâmplă după ce proiectul e gata. Paza acestor obiective nu este, de pildă, realizată în mod satisfăcător. Se cuvine ca beneficiarii unor astfel de proiecte (autorităţi şi cetăţeni) nu doar să fie conştienţi de sumele şi munca alocate, dar şi de responsabilităţile pe care le au faţă de imobile în sine şi de zonă, ca ansamblu. Unele autorităţi locale preferă înăsprirea regulilor cu privire la estetica zonei şi bine fac. Dacă zona a fost dedicată comerţului se preferă ca siglele societăţilor comerciale să fie dintr-un material care să corespundă ansamblului.

Pentru a nu se ajunge la sume foarte mari necesare restaurării, în Franţa, spre exemplu, se preferă alocarea periodică a unor sume mici pentru acţiuni de conservare. De asemenea, amenzile pentru acţiuni de degradare a patrimoniului sunt usturătoare. Şi aceasta pentru că, prin natura sa, un monument istoric rămâne pentru totdeauna un „bolnav", care trebuie supravegheat şi ajutat să supravieţuiască..
.
Ce facem cu celelalte clădiri, care nu aparţin municipalităţii?

Monumentele refăcute sunt un mare pas înainte, dar, ne întrebăm, ce se întâmplă cu ansamblul? Ce se întâmplă cu celelalte clădiri din Centrul Vechi, care se degradează pe zi ce trece? Directorul Huţu face distincţiile: „Trebuie precizat de la bun început că nu s-a refăcut tot Centrul Vechi, ci doar o mică porţiune de clădiri, care sunt în proprietatea Consiliului Local. Restul nu s-a refăcut. Nici n-avea cum, întrucât sumele din care s-a finanţat această lucrare provin din fondurile PHARE, iar acestea nu se dau decât pentru clădiri aflate în proprietatea statului. Păi, ce, credeţi că oferă Uniunea Europeană bani pentru proprietari privaţi?"
Într-adevăr, la Botoşani s-a creat un precedent; s-a restaurat ce se putea restaura cu fonduri europene. Celelalte imobile însă, aflate în proprietate privată, se află la rândul lor într-un real pericol de dispariţie, ameninţate de probleme precum: iminenţa prăbuşiri în cazul unor ziduri care prezintă fisuri încrucişate, exfolierea tencuielilor exterioare, infiltraţii ale apei pluviale în ziduri, degradări ale învelitorilor acoperişurilor, structuri de susţinere a acoperişurilor degradate, degradări structurale care pot conduce la prăbuşire în caz de cutremur. Se adaugă aici intervenţiile realizate de proprietari la tencuielile exterioare originale, cu tencuieli realizate după standarde moderne, fără respectarea normelor estetice şi tehnice specifice acestei categorii de monumente istorice.

Soluţiile posibile pentru aceste clădiri, în opinia directorului D.J.C.P.N, ar fi reprezentate, printre altele, de acordarea unor facilităţi „în conformitate cu legea", a unor scutiri de taxe şi impozite pentru aceia care ar lua în calcul reabilitarea imobilelor pe care le deţin: „Cred însă că acest gen de subiect trebuie discutat şi negociat în prealabil. De asemenea, există şi posibilitatea folosirii legislaţiei în vigoare care, în momentul de faţă, obligă pe toţi proprietarii de clădiri care au faţadele distruse să le repare. Probabil, Primăria va realiza un proiect pentru a le repara sau restaura. Apoi îşi va recupera în timp banii de la proprietari".

Visând frumos, autorităţile şi cetăţenii îmbrăţişează ideea ca zona istorică a Botoşanilor să redevină principala zonă comercială şi culturală al urbei. Ce-i drept, s-au făcut primii paşi, dar aceştia sunt mici, insuficienţi. Salvarea Centrului Vechi continuă să fie un deziderat, unul major. Atât forurile centrale europene, cât şi cele locale trebuie să se alieze, înlesnind revenirea Botoşanilor la vocaţia sa comercială, dar şi intrarea în circuitul turistic şi cultural al ţării.

Cazarma Husarilor din Oradea, la un pas de colaps

Deşi arhitectura militară este lipsită de frumuseţea şi distincţia oferită locuinţelor, fie ele nobiliare, fie ţărăneşti, aceasta oferă un spectru lărgit asupra diverselor epoci. Dacă pasiunea pentru Evul Mediu face ca fortificaţiilor, cetăţilor sau depozitelor de arme ale acestei epocii să li se acorde o atenţie sporită, nu acelaşi lucru se poate spune şi pentru cele din perioada modernă şi chiar contemporană. Astfel cazărmi, lini de fortificaţii etc. , se află în ruină cu mici şanse de supravieţuire.

Un astfel de imobil există şi în municipiul Oradea. „Ansamblul Cazarma Husarilor", monument considerat de importanţă locală şi trecut în Lista Monumentelor Istorice din România la categoria B. Este una dintre clădirile ridicate de armata imperială austriacă în secolul al XVIII-lea. Zidită cu ajutorul localnicilor care, în acest fel, au fost scutiţi de obligaţia de a găzdui trupele imperiale în propriile locuinţe, monumentul, aflat azi în paragină, este un ansamblu de construcţii care cuprindea clădirea manejului (incendiată în anul 2000), grajdurile şi alte dependinţe şi avea un plan în forma literei "U". Faţada este asimetrică faţă de rezalitul central datorită adăugirilor ulterioare din 1805 şi 1890. După ce trupele imperiale au părăsit localitatea clădirea a fost transformată în internat.

„Copilul cu două moaşe, rămâne ..."
În prezent, obiectivul se află în stare de precolaps. Ansamblul se află în proprietate mixtă: „Cazarma" aparţine S.C. „Master Car" S.R.L. Cluj-Napoca, iar „Manejul" se află în proprietatea Primăriei municipiului Oradea. Datorită amplasării şi suprafeţei mari, terenul este valoros pentru dezvoltatorii imobiliari, existând interese ca monumentul să fie lăsat să se auto-degradeze. În acest sens, în urmă cu circa trei ani, S.C. „Master Car" S.R.L. a cerut aviz Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimonoiu Naţional (D.J.C.P.N.) Bihor pentru construirea în proximitatea sa a unui imobil cu birouri şi locuinţe, însă, întrucât cererea includea teren ce se afla în aria de protecţie a monumentului, a fost refuzată.

În cursul lunii ianuarie 2011, reprezentanţi ai D.J.C.P.N. Bihor şi ai Inspecţiei Teritoriale în Construcţii au realizat un control la „Cazarma Husarilor", în urma acţiunii fiind întocmite procese de constatare, iar proprietarilor impunându-li-se un desfăşurător cu termene succesive cuprinzând o serie de măsuri (paza monumentului, lucrări de conservare/întreţinere/restaurare) ce trebuie realizate până în anul 2012.
Cristian Beltechi, director general al Administraţiei Imobiliare Oradea (AIO), a declarat că municipalitatea nu are fonduri pentru monument, precum şi că societatea comercială clujeană a făcut o propunere care implică şi partea de manej, care trebuie să obţină şi avizul Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice din Cluj.

Un proiect de restaurare refuzat
La sfârşitul lunii decembrie 2010, Primăria Oradea a prezentat Consiliului Local (CL) Oradea un proiect prin care terenul de 3.000 mp reprezentând manejul ar fi fost dat în folosinţă gratuită Asociaţiei Religioase „Biserica Credinţei", pe o perioadă de 30 de ani. Conform proiectului, asociaţia s-ar fi obligat să investească 750.000 de euro în refuncţionalizarea clădirii pentru a fi transformată într-un centru cultural multifuncţional, în interval de doi ani. Deoarece au existat îndoieli în privinţa activităţii asociaţiei, consilierii locali au votat împotriva proiectului, avansându-se ideea, la acel moment, că există interese ascunse în legătură cu suprafaţa de 3.000 mp a monumentului.

L-am contactat şi pe domnul Lucian Silaghi, directorul Direcţiei Judeţene pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor, cu intenţia de a cunoaşte mai multe lucruri despre acest caz. Domnia sa ne-a prezentat cu lux de amănunte cum stau lucrurile la Ansamblul Cazarma Husarilor.
Click pe imagini pentru galerie FOTO


 
1. Cum a ajuns monumentul în această stare de degradare?
În decursul anilor, în special după 1990, monumentul a fost abandonat şi nu s-au realizat intervenţii de consolidare şi conservare iar părţi din teren şi clădiri au ajuns proprietăţi private. Nici unul dintre proprietarii succesivi nu au luat măsuri pentru îmbunătăţirea stării clădirilor. În decursul anilor, Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniu Naţional Bihor precum şi instituţiile antecesoare au notificat proprietarii, privind statutul clădirilor precum şi obligaţiile ce le revin.
2. Ce aţi găsit în controlul efectuat în 2011 şi ce s-a realizat din măsurile pe care le-aţi cerut proprietarilor?
Este un ansamblu compus din trei corpuri de clădire cu trei proprietari diferiţi.

I. "Cazarma"/Spitalul
Principala clădire a ansamblului este într-o stare extrem de rea de conservare, fiind practic părăsită, abandonată de mai mulţi ani de către proprietarii succesivi. În prezent este neacoperită, şarpanta fiind aproape integral distrusă.

În anul 1999, o porţiune din zidul vestic al clădirii spitalului s-a prăbuşit; zidurile de compartimentare alăturate au fost dislocate, bolţile aferente s-au prăbuşit; s-au prăbuşit de asemenea planşeele unor încăperi de la etaj, tavanele unor încăperi de la etaj. Şarpanta s-a degradat rapid, ţiglele au dispărut, fapt ce a permis pătrunderea apei pluviale, care a afectat planşeul de lemn şi extradosul bolţilor. Clădirea este decopertată, lipsind învelitoarea. Tencuiala este căzută în cea mai mare parte, iar zidurile clădirii sunt fisurate.

II. Grajdurile
Din anul 1960 în fostele grajduri au fost amenajate birouri şi locuinţe şi au început recompartimentări interioare, care au schimbat aspectul iniţial al clădirii. Faţadele au o mare eterogenitate datorită numeroaselor intervenţii la ferestre, uşi şi zidării. Majoritatea uşilor şi ferestrelor au fost transformate şi mărite în ultimele două decenii. Faţadele au fost renovate, zugrăvite iar tâmplăriile sunt schimbate.
Pe parcelă - în curte există mai multe clădiri cu caracter industrial, depozite, hale etc, ridicate în decursul timpului - clădiri parazitare din punct de vedere al monumentului.

III. Clădirea fostului Manej
Stare de conservare foare rea. Pereţii sunt integri dar lipseşte acoperişul. În urma incendiului din anul 1999 acoperişul a fost distrus, prăbuşindu-se şi cele două pinioane ale aripilor scurte. Au fost înzidite unele ferestre.

În data de 28.01.2011 s-a întocmit procesul verbal de inspecţie împreună cu Inspecţia Judeţeană în Construcţii Bihor şi Administraţia Imobiliară Oradea la clădirea fostului Manej. S-au dispus mai multe măsuri printre care lucrări de conservare, întreţinere şi eliminarea construcţiilor parazitare. Restaurare şi consolidare conform prevederilor legale - termen până la 31.12.2012.
În data de 01.02.2011 s-a întocmit procesul verbal de inspecţie împreună cu I.J.C. Bihor la clădirea fostei cazărmi/spital. S-au dispus mai multe măsuri printre care lucrări de conservare, întreţinere şi eliminarea construcţiilor parazitare.

Restaurare şi consolidare conform prevederilor legale - termen până la 31.12.2012.
Până în decembrie 2011 s-au realizat: eliminarea elementelor şi construcţiilor parazitare, curăţirea amplasamentului, îndepărtarea vegetaţiei.

Proprietarul clădirii fostei cazărmi/spital a depus în octombrie şi decembrie 2011 o solicitare pentru consultare, privind un proiect de refuncţionalizare a zonei şi clădirilor. I s-a comunicat soluţia acceptată pentru ideea de proiect prezentată şi condiţionarea acestuia de restaurarea monumentului. Solicitantul urma să revină cu o nouă documentaţie şi cu actele administrative (concesiune, contract de parteneriat cu proprietarii învecinaţi afectaţi).

3. Care ar fi soluţiile ca monumentul să fie restaurat?
Soluţia pe care o întrevedem ar fi cea a unui parteneriat public - privat între proprietari, parteneriat care ar facilita accesarea de fonduri europene, dat fiind faptul că o entitate ca Primăria (unul dintre proprietari) ar avea toate atuurile în acest sens (fonduri, credibilitate, expertiză).
4. Înţeleg că în 2010 a existat o asociaţie interesată de acel monument, dar proiectul a fost refuzat de Consiliul Local deoarece au existat temeri cu privire la nişte interese ascunse. Care au fost aceste temeri şi cum ar fi putut fi ocolită legea pentru ca acest monument să nu fie restaurat ci să se întâmple altceva cu el?

În iulie 2010 Asociaţia Religioasă Biserica Credinţei, a solicitat o consultare pentru o idee de proiect - Reamenajarea, reabilitarea, refuncţionalizarea clădirii fostului Manej din cadrul ansamblului Cazarma Husarilor - care urma să ducă la reabilitarea acestuia. Proiectul nu a fost continuat. Nu cunoaştem cauzele refuzului Consiliului Local şi nici interesele ascunse, dacă acestea au existat. Din moment ce s-a solicitat o consultare la Comisia Zonală Cluj - Napoca a Monumentelor Istorice, nu pare să fi existat intenţia eludării legii.

Privind la nivelul întregii ţări pierderea unei clădiri ca Ansamblul „Cazarma Husarilor" din Oradea nu este o tragedie naţională, dar cu siguranţă pentru Oradea ar fi. Ar lăsa această urbe fără o parte din istoria ei, ar sărăci-o de un simbol care ar dispărea pentru totdeauna.

Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă

Una din perlele arhitecturale ale oraşului Botoşani, Casa Sofian, este osândită ca multe alte imobile de patrimoniu din România, să piară. Ajunsă de la un simbol local, la o ruină, prin nepăsarea autorităţilor locale, dar şi a unui proprietar de lux, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, putem spune azi, urmărind ştirile din ultimii doi ani, că situaţia Casei Sofian este chiar privilegiată întrucât includerea acesteia în Planul Naţional de Restaurare oferă o speranţă în plus că într-o bună zi imobilul îşi va redomândi maiestatea de odinioară. Totuşi înţelepciunea populară spune să nu te bazezi pe ultima speranţă, mai ales când certitudinea acesteia este îndoielnică.Constuită de un om cu inimă mare şi lăsată bătrânilor din Botoşani

Denumit astfel, după numele a doi importanţi boieri botoşăneni, mari filantropi, Nicolae şi Ruxandra Sofian, imobilul datează din jurul anului 1900, fiind specific stilul arhitectural vienez ,,Secession". Clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice, ca imobil de importanţă locală - categoria B. Totuşi prin maeistatea sa, chiar dacă azi la doi ani de la începerea lucrărilor de restaurare este încă o ruină, cu geamurile blocate de scânduri şi tencuiala căzută, impresionează pe trecător prin eleganţă şi frumuseţe.

Deşi construit de nişte oameni cu multă dare de mână în epoca lor, aceştia au decis ca frumoasa lor locuinţă, amplasată într-o frumoasă zonă a oraşului, să devină azil de bătrâni. Această dorinţă a fost stipulată şi în testamentul lui Nicolae Sofian. Ulterior clădirea a găzduit diverse stabilimente spitaliceşti, iar la sfârşitul perioadei interbelice şi imediat după instaurarea comunismului, vastul parc aferent clădirii a fost sacrificat, făcând loc sub administraţia Direcţiei Sanitare a Judeţului Botoşani unor clădiri anexe de îngrijire, leagăn de copii, distrofici, lehuze, persoane afectate de sindromul imuno-deficitar, şi altele care, ca şi corpul principal de clădire, erau total improprii unui act medical corespunzător.

Totate aceste modificări survenite, adesea forţate, uneori prea rapide ale destinaţiei iniţiale au condus la degradarea bătrânului aşezământ. O şansă irosită, chiar înainte de izbucnirea Revoluţiei din 1989, a fost trecerea, prin transfer a clădirii de la Direcţia Sanitară a Judeţului Botoşani, la cea de Cultură, în ideea amenajării unei Galerii a Oamenilor de seamă ai Botoşanilor. Poate aceasta ar fi fost o şansă reală ca 

monumentul să nu ajungă ce este azi, şi anume o ruină.

Click aici pentru mai multe imagini

 

Dezastrul început cu Revoluţia din 1989

După 1990, în Consiliul Local Botoşani s-a vehiculat ideea înfiinţării aici a unui cazino pentru ,,progresul" municipiului. Timp de 13 ani monumentul s-a aflat în „conservare", probabil ca multe altele, devenit domiciliul de lux a oamenilor străzii. În cele din urmă pe la începutul anilor 2000, Consiliul Judeţean Botoşani a cedat-o Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, dornică să o restaureze şi să o transforme într-un Centru Cultural - Ecumenic.

După încă o vreme în care noul proprietar de lux al imobilului nu a intervenit sub nicio formă, au demarat lucrări de restaurare, necesitând indiscutabil sume uriaşe pe care acesta a considerat că nu trebuie să le plătească el, ci Ministerul Culturii. Astfel s-a reuşit includerea clădirii pe lista celor care urmează a fi restaurate prin Planul Naţional de Restaurare.

Imobilul a beneficiat de mai multe finanţări din partea Ministerului Culturii, în perioada 2007-2009, acestea acoperind sub 20% din necesarul fondurilor aferente executării lucrărilor de restaurare /consolidare a imobilului.

Interesantă este totuşi declaraţia protopopului judeţului Botoşani, reprezentant al Mitropoliei, care în 2009 nu avea idee de niciun fel de reparaţii. „Încă nu se lucrează la Casa Sofian. În decembrie anul trecut s-au alocat aproximativ 800 milioane lei de la Ministerul Culturii, însă nu s-au făcut decât nişte decopertări, protejări ale acoperişului şi organizare de şantier. Nu ştiu cam de ce sumă este vorba pentru ca lucrările măcar să înceapă. Constructorii de la Restaco Suceava aşteaptă banii", a precizat protopopul Lucian Leonte.

Autorităţile locale "se bucură" că nu pot face nimic pentru a ajuta acest monument să supravieţuiască. De altfel poziţia Consiliului Judeţean este cam aceeaşi din 2009 şi azi: „Casa Sofian este de şase ani (în 2009 n.r.) în grija Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi dacă există vreun proiect de investiţie ei ştiu asta. Ştiu din discuţiile cu Înalt Prea Sfinţia Sa Teofan că există un proiect în execuţie. Dacă acest monument ar fi fost în grija noastră, a Consiliului Judeţean, de mult ar fi fost un proiect prin care să reabilităm casa cu finanţare externă", a declarat Mihai Ţâbuleac, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, pentru ziarul Adevărul.

Ne îndoim că lucrurile ar fi fost rezolvate, după cum declara preşedintele CJ Botoşani în 2009 şi după cum declară azi directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Botoşani, Dănuţ Huţu, iar acest semn de întrebare ridicat de noi nu ţine de vreo doză de scepticism exagerat, ci de "rezultatele" apărute în alte cazuri precum: centrul oraşului Botoşani, Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, Mănăstirea Coşula; exemple pe care le vom trata pe larg în alte articole ale acestei rubrici.

Cert este că în 2010, în ianuarie presa locală amintea faptul că Ministerul Culturii a mai aprobat alocarea unei some de 600.000 de lei, fiind unicul monument din Botoşani în care această instituţie a investiti direct. Însă lucrările nu au avansat. Abia în noiembrie 2011 lucrările au fost reîncepute de de acelaşi executant (S.C. RESTACO SRL din Suceava), cu finanţare asigurată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în prezent lucrându-se la acoperişul imobilului.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani arată către Ministerul Culturii

Am considerat că ar fi cazul să îi dăm cuvântul şi domnului director al Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani, Dănuţ Huţu, cel care are dreptul să monitorizeze starea obiectivelor de patrimoniu din judeţ. Domnia sa însă ne indică drept „vinovat" situaţia economică dificilă a ţării şi faptul că insuficienţele alocărilor bugetare fac să tergiverseze încheierea reparaţiilor.

Domnule director, voiam să vă pun câteva întrebări legate de Casa Sofian?

Toate informaţiile pe care le puteţi auzi de la mine despre Casa Sofian, sunt informaţii publice.

În primul rând voiam să vă întreb în ce stadiul se află monumentul în momentul de faţă?

Monumentul este într-o avansată stare de degradare de mulţi ani. De asemenea începând cu anul 2009 imobilul a fost inclus pe lista monumentelor care intră în "Planul Naţional de Restaurare", proiect desfăşurat de Ministerul Culturii.

Înţeleg că în 2009 s-au început lucrările de renovare şi restaurare?

Da, din acel moment, de când imobilul a fost inclus în planul de restaurare a Ministerului Culturii, au demarat lucrările.

Ce anume s-a realizat până în acest moment?

S-au făcut lucrări în limita fondurilor care a fost alocat de Ministerul Culturii. Într-adevăr banii au fost puţini, dar câţi au fost aceştia s-au investit în monument.

Şi în ultima perioadă s-a mai făcut ceva?

Nu ştiu exact. Nu am verificat în ultima perioadă, asta însemnând câteva luni, de când s-a lăsat frigul. Dar ce ştiu este că lucrările au început pe interior, întrucât s-a pornit de la consolidarea clădirii. Până în prezent nu s-au efectuat lucrări care să se desfăşoară pe exterior.

Cam când preconizaţi că aceste lucrări se vor încheia?

Noi nu putem să facem nimic. Ce a depins de noi a fost făcut. Începând cu 2009 totul se rezumă la ritmul în care sunt alocate sumele necesare, adică de fondurile care vor fi alocate de la nivel central, respectiv Ministerul Culturii. Dacă ar depinde de noi am putea fi gata şi mâine. Trebuie înţeles că acest plan naţional de restaurare naţională se realizează în funcţie de alocarile bugetare. Cu toţii cunoaştem faptul că patrimoniul şi cultura, în general, în bugetul de acest an au avut de suferit. Cunoaşteţi faptul că s-au operat tăieri din alocaţiile bugetare pentru Ministerul Culturii pe anul în curs şi atunci mie mi-e clar că monumentele au de suferit.

Cu alte cuvinte, nu aveţi idee cam când s-ar putea termina, nu există un plan?

Valoarea lucrărilor este foarte mare, în jur de un milion de euro. Până acum abia s-au alocat aproximativ de 150.000 de euro. Oricine poate să facă un calcul simplu să vadă cam în cât timp se va termina lucrare, dacă în intervalul 2009-2011 s-a alocat suma anterior menţionată. Lucrările ajung la suma aceasta din cauza stării avansate de degradare şi aproape 1 milion de euro înseamnă să se finalizeze tot ce e început: restaurare, consolidare, reparaţii învelitoare acoperiş.

Care va fi utilitatea acestei clădiri?

După cum ştiţi monumentul are un proprietar, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Această instituţie urmează să stabilească utilitatea clădirii.

Ceea ce poate ar trebui spus este faptul că atât autorităţile locale, care au găsit o formă elegantă de a scăpa de o "problemă", precum bătrânul imobil, prin actul de donaţie către biserică, cât şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei, de altfel o instituţie destul de bogată (dacă vrea!), aşteaptă din partea Ministerului ca acest imobil să fie refăcut. Din moment ce proprietarul stabileşte destinaţia, de ce un proprietar, care este o instituţie aparte a statului român, nu este evaluat ca unul privat. De cele mai multe ori instituţile aparţinând statului nu sunt amendate de către directorii Direcţiilor de Cultură, însă proprietarii particulari sunt cântăriţi cu altă oca. În plus Mitropolia Moldovei ca beneficiar al lucrării ar fi trebuit să contribuie cumva, din moment ce Biserica Ortodoxă este separată de statul laic încă din vremea lui Cuza Vodă.

Repunerea în valoare a Casei Sofian ar servi Botoşanilor în a-şi afirma vocaţia monumentală, culturală şi turistică. Până atunci locul rămâne un preferat al mirilor care, însoţiţi de fotograf, încearcă să surprindă pentru cea mai fericită zi din viaţa lor ceva din frumuseţea de odinioară a clădirii sau din estetica urâtului oferită de priveliştea actuală.

Comorile patrimoniului arădean, condamnate la pieire

Chiar dacă nu este definit ca distinct de normativele în vigoare, în general patrimoniul ecleziastic poate fi văzut ca o componentă aparte. După cum menţionam şi cu alte ocazii, biserica este locaşul reprezentativ în care sunt investite cele mai bune resurse ale fiecărei comunităţi în parte. Prin intermediul ei, valorile comunităţii sunt păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Totuşi, în momentul în care apar o serie de limitări, cum este cazul transilvănean, grija extremă a ceea ce ai dreptul să păstrezi face ca astăzi să avem adevărate mărturii, din elemente ce sunt supuse unei degradări rapide, ale existenţei românilor în teritoriile pe care regii maghiari au încercat să le anexeze pentru totdeauna.

Prestigiul bisericilor de lemn din Maramureş, incluse în cadrul monumentelor U.N.E.S.C.O., este un motiv de mândrie pentru orice român care vorbeşte despre frumuseţile ţării sale, dar acestea sunt doar vârful aisbergului ale unei culturi tributare lemnului vreme de multe secole.

De ce s-a construit doar în lemn în Transilvania

În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distictă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român de azi.

Dacă în articolul privind starea locaşurilor din zona Oltului, S.O.S. bisericile Olteniei, am prezentat starea deplorabilă a câtorva locaşuri din lemn din judeţele Mehedinţi şi Gorj, zone intrate pentru diverse perioade de timp sub administraţia maghiară, respectiv austriacă, în prezentul articol ne vom ocupa de cele din judeţul Arad, zonă care, de la cucerirea maghiară a Transilvaniei şi până la 1918, a fost parte integrantă a regatului ungar.

Avem în vedere cinci biserici, majoritatea monumente incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate extraordinar de frumoase, dar total necunoscute publicului: biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Corbeşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" din Ioneşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" Luncşoara, biserica „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş şi biserica „Sfînţii Apostoli Petru şi Pavel" din Tisa.

Click pe imagini pentu galeria foto

 

Biserica de lemn „Naşterea Maicii Domnului" Corbeşti

În comuna Petriş, satul Corbeşti, se află biserica de lemn cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", situată în cimitirul satului, catalogată ca monument istoric de valoare naţională.

Biserica a fost construită la începutul secolul al XVIII-lea, în anul1707. Pictura interioară, vizibilă şi azi, a fost executată însă aproape un secol mai târziu, în anul 1810. Se pare că nu aceasta a fost primul amplasament, întrucât există informaţii că lăcaşul a fost adus în satul Corbeşti în 1835 şi aşezat pe o talpă de piatră. Biserica păstrează formele arhaice ale topoarelor meşterilor care au lucrat-o în lemn de gorun. Aceasta nu a fost tencuită cu pământ, cum s-a preferat în unele cazuri pentru a spori rezistenţa lăcaşului.

Numele meşterului zugrav, Nicolae de la Lupşa Mare, poate fi descifrat încă pe pereţii monumentului care se remarcă prin frumuseţea picturii care acoperă interiorul, tavanul boltit şi iconostasul. Totuşi, ca orice alt monument istoric pe care îl putem defini ca „un om bolnav", mai ales în acest caz unde lemnul se dovedeşte a fi extrem de greu de prezervat, biserica necesită reparaţii urgente. Brâul de piatră este deteriorat şi necesită lucrări de consolidare. Pictura interioară, realizată pe pânză, este în stare avansată de degradare, fiind distrusă în proporţie de 80%, necesită o intervenţie specializată de conservare şi restaurare.

Din păcate, eforturile unor preoţi tineri sunt subminate tocmai de instituţiile care ar trebui să-i sprijine, de birocraţia stufoasă şi de lipsa de profesionalism a unor oameni plătiţi să protejeze aceste monumente.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Ioneşti

În satul Ioneşti, comuna Hălmagiu, se află biserica din lemn cu hramul "Sf. Mucenic Gheorghe", datată în anul 1730, etichetată ca monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural, singura din cele cinci inclusă în LMI la categoria B.

Biserica a fost construită în 1730 pe locul uneia ce data din 1460. Conform preotului paroh Petru Bejan, biserica a fost clădită iniţial pe un alt amplasament, pe locul actual fiind adusă în 1730. Un alt avantaj al acestor construcţii de lemn era mobilitatea. Aşa cum am subliniat şi în introducere, o astfel de construcţie lăsată neîngrijită direct pe pământ putea ca în mai puţin de 100 de ani să dispară definitiv. Despre acest inconvenient arheologic amintea şi directorul Institutului de Arheologie din Bucureşti Vasile Pârvan, domnul Alexandru Vulpe, în momentul în care vorbea despre cultura dacilor, ca una a lemnului.

La exterior, biserica se păstrează în condiţii relativ bune, acoperişul de şindrilă fiind înlocuit cu ţiglă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn. De asemenea, partea superioară a turnului clopotniţă a fost acoperită cu tablă din aceleaşi considerente.

Navei dreptunghiulare i se alătură o absidă pe plan dreptunghiular la bază, dar rotunjită la pereţi. O astfel de soluţie tehnică nu se regăseşte în restul văii Crişului Alb. În Arhiepiscopia Aradului, abside de plan semicircular au mai existat la bisericile din localităţile Luguzău şi Iermata, azi dispărute.

Pictura a fost executată la mijlocul secolului al XIX-lea de un meşter local. Posibil, conform lui Coriolan Petranu (1893 - 1945), primul istoric de artă român din Transilvania, să aparţină lui Ioan Demetrovici din Timişoara.

Biserica a fost pictată pe interior în tempera, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, mai ales în zona altarului unde s-a infiltrat apă.

Bolta naosului este susţinută de o structură de fier pentru consolidare şi împiedicarea prăbuşirii tavanului.

O serie de icoane, aparţinând lăcaşului de cult de la Ioneşti, au fost depozitate la Mănăstirea cu hramul „Simeon Stîlpnicul" din Arad-Gai. Totodată, lăcaşul de cult păstrează şi o serie de tipărituri de valoare: Catavasier, Râmnic - 1708, Cazanie - 1765, Evanghelie - 1765 etc. Inventarierea patrimoniului ecleziastic mobil lasă de dorit. Nici prezervarea acestuia nu este mai bună. De multe ori aceste cărţi de cult sunt uitate prin diverse lazi în podurile clopotniţelor sau prin ungherele întunecoase ale locaşului.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Luncşoara

În satul Luncşoara, comuna Hălmăgel, se află biserica din lemn "Sfântul Mucenic Gheorghe", situată la marginea localităţii, pe un dâmb deasupra cimitirului.

Datată în anul 1740, a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1835. Se înalţă pe o fundaţie de piatră brută, cu pereţii din bârne masive, încheiate pe la colţuri, cu şarpantă din lemn cu învelitoare din şindrilă. Forma deosebită a turnului bisericii cu înălţimea sa apreciabilă, ce rivalizează cu cel al locaşurilor maramureşene, face biserica de lemn lesne remarcată.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea a fost picată de către Ioan Demetrovici, parte din lucrarea acestuia păstrându-se doar în altar şi pe iconostas. Între obiectele de valoare, biserica păstrează un chivot de lemn, o raritate pentru Ţara Zărandului, o icoană de lemn pictată în tonuri de verde închis, reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe, care ţine în mâini crucea credinţei şi lancea dreptăţii, databilă din secolul al XVIII-lea. Tot din aceeaşi perioadă datează şi singura icoană pe sticlă de dimensiuni foarte mici, ajunsă aici din şcoala de iconari de la Nicula.

Lăcaşul de cult se află în stare avansată de degradare. Structura de lemn a fost acoperită cu pământ şi apoi cu var, fiind ridicată pe un brâu de piatră. În mai multe locuri pământul acoperit cu var a căzut de pe structura de lemn, aceasta fiind expusă intemperiilor, fapt care accentuează degradarea. Tavanul bisericii este foarte distrus, pe interior fiind susţinut de o structură fragilă din lemn, existând riscul degradării sale în întregime şi prăbuşirii acestuia.

Biserica de lemn „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş

În satul Şoimuş, comuna Brazii, se află locaşul din lemn cu hramul "Sfântul Mucenic Dimitrie", situată în cimitirul de la intrarea în sat, construită în secolul al XVIII-lea. Totuşi date certe în legătură cu anul construirii lăcaşului de cult nu există. De asemenea nu există o pisanie. Există o istorie cel puţin ciudată menţionată de preotul cercetător Pavel Vesa şi anume că biserica a fost construită iniţial în satul învecinat Iacobeni. În anul 1775 fusese sfinţită cu hramul „Sf. Teodor Tiron", iar în 1865 a fost vândută satului Buceava.

Lăcaşul de cult se remarcă prin valoarea excepţională a picturii. Istoricul de artă arădean Horia Medeleanu consideră monumentul ca fiind unic în zonă prin frumuseţea şi simbolistica picturii interioare. De asemenea, pentru că nu a fost îndeajuns cercetată pictura, se poate ca la o restaurare a acesteia să se găsească sub ea urme de pictură cu mult mai veche precum şi alte indicii interesante.

Faptul că starea monumentului se degradează continuu o arată comparaţia unor imagini actuale cu cele ale lui Coriolan Petranu, făcute în interbelic. Principala cauză este legată de neefectuarea la timp a reparaţiilor. Dacă lucrurile vor merge pe acest făgaş, probabil din multe astfel de monumente nu vor mai rămâne decât fotografii şi imagini video făcute când încă nu erau la pământ.

Biserica de lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - Tisa

În satul Tisa, comuna Hălmagiu, se află biserica de lemn cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", situată în cimitirul vechi, datată în anul 1770.

Lăcaşul de cult este asemănător cu celelalte biserici de lemn din regiune, deosebiri existând în ceea ce priveşte forma turnului, corul şi altarul.

Principala problemă a acestui locaş este legată de degradarea picturii. În perioada ridicării monumentului, pictura a fost realizată de un zugrav local pe nume Iosif. Ulterior, în 1795, zugravul Constantin realizează un nou iconostas şi icoanele împărăteşti, inclusiv cele de hram.

În anul 1846, biserica a fost pictată pe interior în tempera, de către Ioan Demetrovici, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, iar în multe locuri fâşiile de pânză au fost distruse complet.

La exterior biserica se păstrează în condiţii bune, turnul clopotniţă şi acoperişul fiind acoperite cu tablă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn în anul 1933.

Autorităţile răspund prin tăcere

Am încercat să obţinem câteva răspunsuri de la domnul Adrian Laurenţiu Şimon, directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Arad, dar domnia sa nu ne-a răspuns la solicitate, probabil din cauza articolului despre starea de degradarea de la cetatea Ineului - Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie.

Există tentaţia să credem descrierile făcute sunt metaforice, poate uşor poetice, însă realităţile ne arată lucrurile complet diferit. Nu doar că aşa stau lucrurile în cel crud mod cu putinţă, dar sunt şi probleme generale pentru toate aceste monumente. De exemplu nu există ghiduri turistice care să cuprindă informaţii cu privire la aceste biserci. Ca şi în Oltenia, implicarea organelor superioare pe scară ierarhică din Biserica Ortodoxă nu face decât să sporească obstacolele în calea rezolvării problemelor existente, mai ales dacă respectivele locaşuri încă servesc cultului. Nici distribuţia specialiştilor în acest domeniu nu vine în ajutorul monumentelor, după cum vom vedea în materialele viitoare. Lipsa de finanţare, de interes, precum şi statutul juridic al terenurilor pe care unele dintre aceste locaşuri se află aduc monumente păstrate cu grijă şi sfinţenie de înaintaşi pe marginea unei prăpastiei. Ceea ce nu s-a reuşit printr-o politică coerentă dusă de împotriva românilor ortodocşi sute de ani - şi anume distrugerea elementelor definitorii ale culturii nostre, reuşesc azi urmaşii acestora într-un stat numit România.

S.O.S. bisericile Olteniei!

Patrimoniul ecleziastic al Olteniei e în pericol. O dovedeşte fără drept de tăgadă o lucrare publicată recent, care inventariază, judeţ după judeţ, biserici-monument istoric din zonă, laolaltă cu problemele acestora. „Un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oamenii", notează Adrian Gheorghe, autorul, cu privire la starea deplorabilă în care se găsesc, de pildă, cele peste 119 biserici din lemn din judeţul Gorj. Aceasta, în condiţiile în care toate aceste biserici (ale Olteniei şi ale României, în general) ar putea fi cu succes valorizate turistic, creându-se premisele prin care pelerinajul religios să devină şi unul cultural...

Potrivit tradiţiei româneşti, tot ce avea mai bun o comunitate era investit în locaşul reprezentativ - biserica; acest lucru a fost unul cotidian până în epoca modernă. Că patrimoniul ecleziastic nu mai reprezintă însă, în timpurile noastre, o prioritate o arată şi lucrarea publicată recent, S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei. De dimensiuni reduse, cartea deschide o cutie a Pandorei cât priveşte bisericile de patrimoniu ale zonei. E drept, nu-şi propune să trateze exhaustiv problema acestora (nici nu avea cum; s-a născut în urma unui proiect de voluntariat şi reprezintă, aşadar, un început), dar dovedeşte interesul pentru valorile care dau greutate istoriei românilor.
Renunţând la mitizări inutile şi cu puţinele resurse pe care le-a deţinut, autorul, Adrian Gheorghe (şi O.N.G.-ul pe care îl conduce, Alexis Project), a adunat informaţii preţioase despre bisericile incluse în patrimoniul naţional din zona Olteniei, dintre care, cele mai multe, sunt total necunoscute publicului şi se află într-o avansată stare de degradare.

Cine e de vină?
Obiectivul principal al lucrării este, aşadar, acela de a prezenta situaţia dezastruoasă în care se află bisericile monument istoric ale Olteniei, situaţie determinată de indiferenţa, ignoranţa şi pasivitatea persoanelor fizice şi juridice care deţin prerogative în administrarea bunurilor imobile şi mobile religioase incluse în Lista Monumentelor Istorice.
Adrian Gheorghe identifică, astfel, o serie de vinovaţi: „există entităţi desemnate legal din rândul Bisericii Ortodoxe, ale administraţiei locale/centrale, precum şi instituţii descentralizate teritoriale aflate în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, ce nu îşi exercită optim atribuţiile specifice pentru salvarea şi prezervarea patrimoniului naţional religios. Asistăm astfel la imagini cu biserici «jupuite», fresce/elemente de mobilier/structuri de rezistenţă distruse, termopane montate pe monumente de secol XVIII, instalaţii electrice sau de climatizare fixate impropriu în zidăria originală, icoane şi cărţi de patrimoniu naţional depozitate în condiţii improprii sau înstrăinate către persoane fizice neautorizate". Autorul menţionează demersul Mitropoliei Olteniei, administratorul obiectivelor de patrimoniu menţionate, de a iniţia proiecte de restaurare, însă surprinde greutatea cu care se implementează acestea din cauza insuficienţei resurselor financiare.
Click pe imagini pentru a vedea mai multe fotografii


Important e însă altceva: S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei nu se opreşte, în cele mai multe dintre cazuri, asupra monumentelor emblematice ale zonei (care arată cât de cât satisfăcător), ci mai cu seamă asupra acelora pe care turistul le „ratează", adesea pentru că nu le cunoaşte. Deşi pentru mulţi dintre noi indicativul categorie B, cu care sunt prezentate aceste imobile în Lista Monumentelor Istorice, atrage după sine ideea că bisericile cu pricina sunt mai puţin importante decât altele, trebuie să ştim că ele reprezintă totuşi o altă istorie, nu mai puţin semnificativă; istoria celor care nu au domnit, care nu au avut resurse suficiente pentru a ridica monumente unicat, dar au ridicat totuşi locaşe de cult, a căror putere în viaţa comunităţii nu poate fi pusă sub semnul întrebării.

Cartea trage un semnal de alarmă şi asupra faptului că nu există un inventar complet al bunurilor mobile şi imobile aparţinând patrimoniului naţional bisericesc din zona Olteniei. Ne permitem să completăm afirmaţia cu o alta: un astfel de inventar nu s-a realizat în majoritatea protopopiatelor din ţară.

Lucrarea care stă la baza acestui articol a apărut în cadrul unui proiect de voluntariat desfăşurat de O.N.G.-ul Alexis Project, condus de Adrian Gheorghe. În cele 90 de pagini ale sale, cartea se constituie într-un semnal de alarmă privind degradarea patrimoniului ecleziastic al Olteniei (judeţele Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt).
 
În judeţul Dolj nu există probleme mici
Lucrarea are, aşadar, în vedere elemente ale patrimoniului ecleziastic din cele cinci judeţe care formează regiunea Olteniei: Dolj, Gorj, Mehedinţi, Vâlcea şi Olt. Judeţului Dolj i s-a acordat cea mai mare atenţie (probabil în funcţie de cum s-a reuşit realizarea documentării), iar autorul menţionează un număr de 10 biserici şi ansambluri care au nevoie de reparaţii urgente, cele mai multe incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria B: biserica „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa, biserica Sfântul Pantelimon din satul Goieşti (1816), Mănăstirea Sadova (secolul XV, una dintre primele construcţii ale lui Matei Basarab), imobilul care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu (clădire încadrată în categoria A), biserica „Coşuna-Bucovăţ" (1483, una dintre cele mai vechi biserici din regiunea Olteniei, imobil încadrat în categoria A), biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Paraschiva" din Craiova, bisericile „Sfinţii Voievozi" (atât cea veche, aflată în ruine, cât şi cea nouă) din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota şi biserica „Sfântul Nicolae" din Castranova.
 
În cele mai multe cazuri, probleme grave - precum lipsa marcării adecvate („Sfântul Pantelimon" sau „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva"), nevoia urgentă de restaurare a picturii, scurgerea apei pluviale pe pereţii exteriori, care provoacă erodarea şi distrugerea tencuielii, sau lipsa unor geamuri - par amănunte minore pe lângă adevăratele dezastre cu care se confruntă alte locaşuri: fisuri masive în zidărie, cu risc de surpare (bisericile „Înalţarea Domnului" din comuna Gruiţa şi „Sfinţii Voievozi" din Balota), prăbuşirea acoperişului şi deteriorarea extrem de gravă a picturilor („Sfinţii Voievozi" - biserica veche - din Amărăştenii de Jos, biserica „Sfinţii Voievozi" din Balota, precum şi biserica „Înalţarea Domnului"), fisuri în fundaţie şi în structura de rezistenţă, din cauza montării iresponsabile a utilităţilor (biserica „Sfântul Gheorghe Vechi-Cuvioasa Parachiva").

Un caz aparte este cel al imobilului care adăposteşte fondul de carte rară al Mitropoliei Olteniei de la Mănăstirea Jitianu. Colecţia care cuprinde peste 700 de volume din patrimoniul cultural naţional mobil este depozitată în condiţii precare, fără a fi respectate normele de protejare şi conservare în vigoare. Există riscul iminent al deteriorării sau al distrugerii iremediabile a unor exemplare cu valoare deosebită, precum Catavasierele de la Sibiu (1803, 1817, 1819), Noul Testament-Sankt Petersburg (1819), Octoihul de la Râmnic (1811).

Câteva dintre bisericile Mehedinţiului, transformate în depozite
În judeţul Mehedinţi, lucrarea se opreşte asupra bisericilor din lemn, un patrimoniu preţios, în mare parte necunoscut şi subevaluat. Majoritatea acestor biserici - sunt 36 în Lista Monumentelor Istorice - se află într-o avansată stare de degradare, survenită atât pe fondul lipsei banilor, dar şi a cadrului legal ambiguu referitor la titlul de proprietate al terenurilor pe care se află construcţiile.

E prezentată pe larg situaţia a opt dintre aceste biserici: biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan" (ridicată pe la 1650; nu se mai slujeşte aici din 1930) situată în cimitirul satului Căpăţâneşti, comuna Broşteni, biserica „Sfinţii Voievozi" (1763, refăcută în 1836) din Isverna, biserica „Sfântul Gheorghe"(1841) din cimitirul Turtaba, comuna Isverna, biserica „Intrarea Macii Domnului în Biserică" (1777, rezidită în 1820) din cimitirul satului Peştenuţa, comuna Floreşti, biserica „Sfântul Nicolae" (ridicată înainte de 1862, când se finalizează pictarea) situată în cimitirul satului Malarişca, comuna Podeni, biserica „Sfinţii Voievozi Mihail şi Gavriil"(1770) din cimitirul comunei Balta, biserica din lemn „Sfinţii Voievozi" (1763) din Seliştea, comuna Isverna, biserica „Sfinţii Voievozi" din comuna Husnicioara (1785, singura de zid).

Câteva dintre aceste biserici încă funcţionează ca locaşe de cult, însă multe dintre cele rămase sunt folosite ca depozite ale materialelor de uz gospodăresc în cimitire. Întrucât sunt construite din lemn, toate necesită urgente reparaţii la structura de rezistenţă. Majoritatea - cu excepţia bisericii „Sfinţii Voievozi" din Isverna, unde localnicii au refăcut acoperişul fără aprobarea Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu - prezintă fisuri în înveliş. Restaurarea picturii este, de asemenea, o problemă generală, însă nimeni nu se încumetă să facă ceva din cauza statutului incert al titlului de proprietate asupra pământului pe care se află ridicate.
 
În Gorj „este un dezastru generalizat"

Aceeaşi situaţie a neclarificării dreptului de proprietate este invocată de administratori, preoţi şi protoierei din judeţul Gorj. Deşi autorul prezintă detaliat doar patru locaşuri de cult din acest judeţ - biserica de lemn „Sfântul Nicolae" (1781) din comuna Scoarţa, biserica de zid „Sfântul Grigorie Teologul" (1841) din Bălăneşti, biserica de zid „Sfinţii Ioan, Nicolae şi Gheorghe" (1824) din Târgu-Cărbuneşti şi biserica de lemn „Sfântul Gheorghe" (1794) din comuna Schela -, el aminteşte totuşi cele peste 119 biserici din lemn ce se găsesc aici, precum şi starea îngrijoărătoare în care au ajuns: „Este un dezastru generalizat: unele sunt căzute la pământ, prin acoperişurile şi învelitorile distruse plouă şi ninge de la Dumnezeu, interioarele devastate, ca după războaie, sau folosite ca depozite de gunoi, icoane vechi din lemn, aruncate la întâmplare, aflate într-o stare avansată de degradare, cârpeli «binevoitoare» la tot pasul, improvizaţii moderniste şi construcţii adiacente, care au desfigurat forma originală a acestora, un spectacol înfiorător, care nu este demn de o instituţie ce-L slujeşte pe Dumnezeu şi oameni".
Adrian Gheorghe menţionează şi cazurile celebre, Mănăstirea Polovragi şi Tismana: în primul caz restaurarea s-a făcut de mântuială, iar în al doilea s-au realizat lucrări de „modernizare" a paraclisului aferent mănăstirii Tismana fără avizele necesare.

În judeţul Vâlcea sunt analizate monumentele reprezentative
În Vâlcea autorul renunţă a mai prezenta micile perle necunoscute ale patrimoniului ecleziastic şi se opreşte asupra problemelor existente la cinci dintre monumente reprezentative pentru judeţ: Mănăstirea Hurezi (1690-1709, ctitoria lui Constantin Brâncoveanu şi imobil înscris în patrimoniul U.N.E.S.C.O.), biserica „Sfântul Nicolae şi Sfinţii Voievozi" (1774-1790, monument categoria A) situată în comuna Măldăreşti, ansamblul fostei mănăstiri Mamu (sec. XVIII) din comuna Lungeşti, biserica „Adormirea Maicii Domnului" (sec. XV, una dintre cele mai vechi din Ţara Românească), fosta mănăstire Stăneşti, comuna Lungeşti, şi bolniţa Mănăstirii Cozia - biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel". La toate aceste biserici, mai puţin în cazul Mănăstirii Hurezi, autorul remarcă probleme consistente legate de restaurarea picturii şi conservarea structurilor de rezistenţă. La Hurezi însă problema ţine de ansamblu, mai exact de unele dintre clădirile anexe, precum hambarul Arhimadritului Ioan sau bolniţa mănăstirii, care necesită reparaţii şi numeroase intervenţii.

Cum facem să ne promovăm monumentele?
Pentru judeţul Olt lucrarea urmăreşte o altă idee. Dintre cele şase monumente prezentate, trei sunt într-o stare satisfăcătoare sau chiar foarte bună: mănăstirea Călui, mănăstirea Clocociov şi mănăstirea Brâncoveni; toate incluse în categoria A în Lista Monumentelor Istorice. Adrian Gheorghe semnalează însă câteva probleme legate de condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea muzeele aflate în administrarea acestor aşezăminte şi accentuează lipsa de interes a autorităţilor în a face cunoscute monumentele. Celelalte trei locaşuri prezentate necesită intervenţii urgente: mănăstirea Seaca Muşeteşti (1427-1518), biserica din lemn „Adormirea Macii Domnului" (1766-1771) din comuna Leleasca şi mănăstirea Hotărani (sec.XVI); ultima, deşi e încadrată ca monument de tip B, e considerată de specialişti la fel de importantă ca mănăstirile Brâncoveni, Călui şi Clocociov.

Şi, atunci, principala concluzie care se desprinde din lectura lucrării S.O.S. Zestrea culturală a Olteniei e aceea că zestrea patrimonială ecleziastică - şi nu doar cea din Oltenia - e o componentă care poate fi valorizată de statul român în spaţiul european în care am intrat de câţiva ani. Mai mult decât atât: autorităţi, Biserică, societate, cu toţi ar trebui să înţelegem că o investiţie în patrimoniu nu e un câştig pe termen scurt, dar e una care se poate dovedi imună la crizele mondiale de orice natură. Factorii de decizie ar trebui astfel să înţeleagă că toate aceste biserici trebuie să facă parte din „România turistică"; restaurate şi conservate, ar putea în orice moment să constituie un argument pentru un viitor (şi dorit) pelerinaj cultural.

Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie

Vă spunem în cele ce urmează trista poveste a Cetăţii Ineului; cu menţiunea că statul român ne-a obişnuit ca astfel de vestigii, care stau să cadă din lipsa banilor, să nu reprezinte o prioritate într-o „Românie turistică". La noi, promisiunile şi proiectele ţin loc de acţiune.

Peste tot în lume investiţiile în cultură şi patrimoniu s-au dovedit a fi neprofitabile pe termen scurt şi chiar mediu. Nu e un secret că un monument istoric este un veşnic „om bolnav" pentru care, per ansamblu, se cheltuieşte extrem de mult. Totuşi, din experienţa Occidentului mai învăţăm două lecţii la fel de importante: investiţiile în prevenţie şi conservare sunt considerabil mai mici decât cele legate de reconsolidare sau restaurare completă, iar pe termen mediu (uneori), dar mai ales pe termen lung, banii turiştilor aduc sume considerabile economiei ţării respective. Factorii de decizie ar trebui să se gândească bine la aspect verificat în toată lumea: un monument istoric important poate salva economic o întreagă zonă. Şi acum povestea...

Cetatea închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb
În oraşul Ineu, judeţul Arad, se află o cetate de o valoare inestimabilă, operă a arhitecturii Renaşterii târzii, încadrată în Lista Monumentelor Istorice în clasa A. Cetatea actuală a fost construită între anii 1645-1652, în timpul principilor transilvăneni Rakoczi şi Rakoczi al II-lea (fiind folosită de către aceştia şi ca reşedinţă de vară), după planurile arhitectului austriac Gabriel Haller. Totuşi, istoria acestor locuri menţionează că aici a existat o fortificaţie anterioară, atestată documentar în jurul anilor 1295. De asemenea, potrivit altor documente, cetatea de dinaintea actualei construcţii a făcut parte din fortificaţiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a devenit reşedinţă de sangeac (diviziune administrativă turcă) şi a intrat în posesia lui Mihai Viteazul în 1599. Ulterior, aşa cum am amintit, cetatea a fost refăcută de principii Rakoczi. Cucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa sa şi de Miron Costin, aceştia o stăpânesc până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când este ocupată de către trupele habsburgice. A devenit apoi centru de regiment grăniceresc, iar începând cu 1745 a fost părăsită; doar cetatea interioară a fost refăcută, pe la 1870, în stil neoclasic.

Click aici pentru a vedea mai multe imagini din cetatea Ineului

Din timpul ocupaţiei turceşti ne-a rămas o descriere a fortăreţei, realizată de călătorul Evlia Celebi la 1660: „Este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră, iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin şanţurile ce¬tăţii curge doldora râul Criş. În in¬teriorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus şi şan¬ţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case..."

Mai citeşte:
Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
Situl de la Pietroasele un exemplu de cum să faci lucrurile rău sau cum îşi bat joc românii de istorie
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Despre importanţa strategică a Cetăţii Ineului, Adrian Laurenţiu Şimon, directorul direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Arad, precizează: „Ea constă în faptul că închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb. Pe locul actualei cetăţi este atestată în anul 1295 o fortificaţie despre care însă nu se ştiu prea multe. Actuala cetate este, de fapt, un mare castel întărit, care se afla în interiorul unei fortificaţii azi aproape dispărute. Pentru stăpânirea acestei adevărate chei de pătrundere spre Transilvania, de-a lungul timpului s-au dat lupte aprige între turci, transilvăneni şi austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, cetatea s-a aflat sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. Din punct de vedere al stilului arhitectonic, unele elemente decorative aparţin Renaşterii târzii. Din punct de vedere militar, a jucat un rol activ până la cucerirea acestor ţinuturi de către austrieci la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind abandonată spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În jurul anului 1870 a fost refăcut castelul, adică ceea ce a mai rămas din cetatea abandonată."

Aşa cum se aminteşte şi în descrierea călătorului turc la 1660, monumentul este compus din două elemente. Primul, cetatea interioară (castelul) cu două nivele, păstrată până astăzi, are formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate. Al doilea element, cetatea exterioră, aşezată la o distanţă de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din acestea nu se mai păstrează decât nişte urme.

Unica reparaţie generală, în timpul lui Ceauşescu
Singura dată când cetatea a beneficiat de reparaţii a fost în timpul regimului Ceauşescu, în anii '70, dar intervenţiile au afectat starea iniţială a acesteia. Directorul Direcţiei de Cultură menţionează: „În anii 1974-1976 au fost făcute, pe baza unui proiect executat de către Ministerul Muncii, intitulat «Dezvoltarea Şcolii speciale Ineu-reamenajări interioare», următoarele lucrări: consolidare planşee cu grinzi armate; intervenţii la şarpantă în partea de sud a cetăţii; subzidiri la corpul de clădire din partea de sud a cetăţii; reparaţii tâmplărie; reamenajări şi compartimentări interioare; instalaţii sanitare şi de incendiu; instalaţii electrice; instalaţii de încălzire".

Dincolo de povestea cetăţii, care arată astăzi într-o stare deplorabilă, edificiul mai ascunde o istorie tragică, cea a şcolii speciale create în timpul regimului comunist pentru cei cu deficienţe psihice şi fizice. Copiii de care atât părinţii, cât şi regimul se deziceau erau „închişi" aici: „În prezent se mai păstrează amprenta copiilor care au trecut prin şcoala din cetate. Vechile duşuri aduc aminte vizitatorului de lagărele naziste, în care copiii erau nevoiţi să se spele o dată pe săptămână, când era apă caldă. Sala de sport, în care au mai rămas şi acum doi pereţi vopsiţi, este şi ea în paragină. În ceea ce priveşte soarta celor care au avut ghinionul să înveţe lecţia dură a vieţii între zidurile fortăreţei, lipsa mâncării, frigul şi nu în ultimul rând sistemul au făcut ca rata supravieţuirii să fie foarte mică. Astăzi, toate acestea au rămas pradă istoriei, la fel ca întregul edificiu." După 1989, lucrurile s-au schimbat în cadrul acestei şcoli speciale, iar din 1998 aceasta, intitulată azi Grupul Şcolar „Sava Brancovici", a părăsit clădirile cetăţii propriu-zise, folosind nişte anexe, al cărui interior a fost amenajat pentru săli de curs, dormitoare, ateliere, grupuri sanitare.

Proiectele din ultimii ani şi visul repunerii în circuitul turistic
În prezent, cetatea este administrată de către Consiliul Local al oraşului Ineu. Deşi la nivelul administraţiei locale, cel puţin declarativ, au fost analizate şi s-au propus diverse planuri de refacere a monumentului, acestea au rămas în stadiul de proiect, deteriorarea monumentului continuând în ritm accelerat.

Încercând să aflăm de la directorul Direcţiei de Cultură Arad cum a ajuns monumentul în această stare de degradare şi care au fost proiectele de refacere a edificiului efectuate până anul acesta, Adrian Laurenţiu Şimon ne-a declarat: „Cetatea Ineului este un monument de anvergură. Intervenţiile efectuate de-a lungul timpului nu au fost realizate pentru întreg ansamblul de corpuri-clădiri; zonele fără intervenţii au suferit prea mult pentru a suporta reparaţii de mică amploare. Până în anul 1998, cetatea a adăpostit o şcoală specială pentru copii cu probleme psihice, după care a intrat în proprietatea oraşului Ineu. Primăria nu a avut posibilităţile materiale necesare unei restaurări majore şi nici nu a fost găsită o soluţie pentru exploatarea corespunzătoare a acestui spaţiu. În perioada anilor 2008-2009 s-au pus mari speranţe într-un proiect transfrontalier cu oraşul Jula (Gyula-Ungaria), care are experienţa gestionării unei cetăţi din aceeaşi perioadă istorică. Cetatea de la Jula, înainte de restaurarea realizată în ultima perioadă, se afla într-o stare de conservare mai rea decât este acum Cetatea Ineului. Din păcate, acest proiect transfrontalier pentru care s-a semnat un memorandum nu s-a realizat".

Cât priveşte intervenţia Primăriei Ineu, domnul Şimon a precizat: „Din 1999 până în prezent Consiliul Local al oraşului Ineu a efectuat lucrări de igienizare, întreţinere spaţii verzi, salubrizare. Lucrări importante nu s-au efectuat din pricina lipsei de fonduri atât pentru execuţie, cât şi pentru proiectare. În consecinţă, a fost depus în ianuarie 2010, prin Programul de Cooperare Transfrontalieră, HURO/0901, o cerere de finanţare cu titlul «Cultura Instorie şi Cooperare», în parteneriat cu Primăria Oraşului Jula. Cererea de finanţare a fost depusă pentru elaborarea studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic. În urma comunicării organismului decizional, cererea de finanţare a fost respinsă în august 2010".

Înainte de respingerea acestui plan de restaurare, presa arădeană mediatiza că monumentul de la Ineu este subiectul unui proiect depus de primăria din localitate, care ar putea aduce aproximativ 520.000 de euro. Din declaraţiile lui Nicolae Mehelean, edilul şef al Ineului din acel moment, rezulta că a fost semnat un program româno-maghiar, prin care se încerca accesarea unor fonduri europene necesare întocmirii studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic pentru reabilitarea şi revitalizarea Cetăţii Ineului. Aşa cum ne-a declarat şi directorul Şimon, cererea de finanţare a fost respinsă. Acesta era, în fapt, al doilea proiect pierdut de monumentul din Ineu. Potrivit unor articole din 2008, tot din presa locală, Primăria Ineu, proprietarul şi administratorul cetăţii, avea în studiu un proiect deosebit de important pentru refacerea cetăţii. Autorităţile locale afirmau, la acel moment, că s-a realizat deja un studiu de prefezabilitate, iar cererea de finanţare se va face pe fonduri structurale. Valoarea totală a investiţiei era de 12 milioane de euro, din care Consiliul Local urma să contribuie cu 2% cofinanţare. Nici acel proiect nu a prins însă contur.

„A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă"
În aceste condiţii, va deveni vreodată cetatea un punct de atracţie turistică? Ce facem cum ea? Şimon explică: „În anul 2011 a fost organizată o licitaţie pentru concesionarea, în condiţiile legii, a imobilului Cetatea Ineului, în vederea conservării, restaurării, consolidării, reabilitării, protejării, modernizării infrastructurii şi introducerii în circuitul turistic şi cultural, de la care se speră să rezolve marile probleme ale monumentului şi, în plus, să contribuie la dezvoltarea turismului într-o zonă pitorească. Proiectele de restaurare întocmite de către firma câştigătoare a licitaţiei vor conţine cercetări care vor evidenţia amploarea intervenţiilor, mai ales ale celor din anii '70 ai secolului trecut. Aceste proiecte vor fi avizate de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional conform Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în Monitorul Oficial nr. 938/2006" .

L-am întrebat pe domnul director şi dacă instituţia care o conduce a încercat, folosind chiar măsuri punitive, să determine proprietarul, Primăria Ineu, să repare monumentul. Am primit următorul răspuns: „Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Arad a cerut autorităţilor locale în calitate de proprietari ai imobilului să se achite de obligaţiile pe care le aveau în conformitate cu Legea 422/2001. A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă care oricum nu ar fi dat rezultatele scontate. În viitor, Direcţia pentru Cultură va supraveghea şi va acorda consultanţa necesară, în limite legale, în fiecare etapă a lucrărilor de restaurare-conservare".

Planul înclinat de la Comandău - cum dispare un unicat

Ansamblul tehnic, planul înclinat de la Comandău (Covasna) este probabil singurul de acest gen din lume. Acesta ar avea şanse reale de a fi inclus pe lista patrimoniului mondial UNESCO, însă dacă lucrurile continuă să evolueze ca din 2000 până în prezent, în mai puţin de 10 ani nu se va mai găsi aici nici măcar locul pe unde odinioară trecea calea ferată îngustă.

În 2010, revista Historia vă prezenta într-un articol povestea istoriei planului înclinat de la Comandău, arătând faptul că în 2009, când autorul materialul respectiv a făcut o serie de fotografii, deja situaţia era alarmantă în privinţa stării de conservare a monumentului.

În acelaşi material se relata seria nefastă de lucruri petrecute la Comandău, chiar după împlinirea a 100 de ani de la darea în funcţiune a ansamblului tehnic. În 1995, Planul înclinat a fost afectat de o puternică furtună, ce a doborât aproape toţi arborii de pe versantul pe care se întindea.
Apoi, doi ani mai târziu, în 1997, cabina de comandă a staţiei de vârf a fost distrusă de un puternic incendiu. La alţi doi ani distanţă, se anunţa închidera trosonului din cauza diminuării drastice a volumului de masă lemnoasă exploatat.

Astfel Planul Înclinat urma să fie trecut în conservare la 1 octombrie 1999 (împreună cu cei 32 de kilometri ai liniilor ce compuneau ultimele rămăşiţe ale sistemului căilor ferate forestiere de la Comandău şi cu întregul material rulant rămas în zonă).
Click pe imagine pentru a vedea mai multe fotografii din 2008-2009

2009  Planul Înclinat de la Comandău, Covasna, aflat azi în paragină.
Ultima firmă care a exploatat acest monument pe când era încă în funcţiune a fost Brafor S.A. Aceasta, la puţin timp a intrat în lichidare voluntară, lichidatorul desemnat fiind societatea CONT-EXPERT S.R.L. Înainte de a realta despre încâlceala birocratică ce aduce mai mult o distrugere a Planului Înclinat, se cuvine să amintim câteva lucruri despre importanţa acestei minuni a tehnicii.
Click aici pentru a vedea cat de mult s-a degratat monunetul in doi ani


 
De ce a apărut Planul Înclinat de la Comandău
Pe la 1888, David Horn inaugura fabricile de cherestea de la Ghiula şi Comandău foarte aproape de graniţa Imperiului Austro-Ungar cu tânărul stat român.
Pentru a facilita aprovizionarea cu buşteni şi transportul cherestelei, între anii 1889-1891, Concesiunea David Horn a construit calea ferată cu ecartament îngust (760 mm) Comandău-Gara Covasna (Depozitul Central).
După doi ani, David Horn şi asociaţii au transferat concesiunea Societăţii Forestiere „Ardeleana", fostă „Erdelyi Erdoipar R.T.", proprietate a fraţilor Groedel, ce fusese înfiinţată în anul 1890. Societatea a construit şi a exploatat un sistem de căi ferate forestiere compus din nouă linii, având în total 118,3 km: 1. Gara Covasna - Planul înclinat - Comandău (1889-1891) 21,2 km; 2. Comandău - Păpăuţi (1891-1895) 18 km; 3. Ramificaţia Pădurea Zagon (1891-1895) 4 km; 4. Comandău - Mica (1890-1892) 18,8 km; 5. Mica - Valea Bâsca Mare - C.F.F. Nehoiu (1920) 5,2 km; 6. Iancău - Reitec (1934-1935) 4,5 km; 7. Ghiula - Ghiurca (1934-1935) 5,4 km; 8.Comandău - Valea Bâsca Mică - C.F.F. Nehoiu (1920) 19 km; 9.Holom - Benedec - Nereju (1890 - 1895) 22,2 km.

1940 - Comandău - Trenul forestier trecând peste podul din imediata apropiere a Planului Înclinat
 
Caracteristicile tehnice ale Planului înclinat
Lungimea căii de rulare = 1236 m
Diferenţa de nivel = 327 m
Altitudinea staţiei de bază = 686 m
Altitudinea punctului de încrucişare = 853 m
Altitudinea staţiei de vârf = 1013 m
Lungimea platformelor = 6 m
Lăţimea platformelor = 3 m
Ecartamentul căii de rulare = 1435 mm
Declivitatea liniei = 280 mm/m
Grosimea cablului de tracţiune = 28 mm
 
Imagini dintr-un documentar german pe când planul înclinat era inca funcţional

Planul înclinat, unicat în Europa
În anul 1890, pentru a face posibilă legătura între Valea Zânelor şi Punctul Şiclău, a fost inaugurat Planul înclinat. Instalaţia, complet ecologică, dar şi unică în Europa, a fost realizată după proiectul inginerului Emil Lux, cu componente produse de firma vieneză Obach. Planul înclinat a fost folosit timp de peste un secol (1892-1995), zilnic transportându-se aproximativ 30 de vagonete, fiecare având o capacitate de 10 m3 de material lemnos. Principiul de funcţionare era deosebit de simplu, urcarea şi coborârea celor două platforme înclinate, realizându-se numai cu ajutorul forţei de gravitaţie.

Legate între ele printr-un cablu metalic al cărui avans era reglat printr-un sistem de scripeţi controlaţi din camera de comandă situată în staţia de vârf, platformele rulau pe o linie cu ecartament normal (1435 mm), întregul ansamblu fiind proiectat astfel încât energia vagonetului încărcat, ce cobora, să fie integral folosită pentru remorcarea unui vagonet gol, ce urca din staţia de bază. Iar la mijlocul Planului înclinat exista un punct de ramificaţie a şinelor, ce permitea trecerea simultană a celor două platforme.

Unica sursă externă de energie folosită pentru funcţionarea acestui unicat tehnic feroviar erau cei doi cai ce manevrau micile vagoane din staţiile situate la extremităţile Planului înclinat, până pe liniile de unde erau preluate de locomotivele cu abur. Acestea le remorcau până în punctul de transbordare din staţia Covasna, ori până în centrul forestier de la Comandău.

Dacă ultimii zece ani se repetă aici nu va mai fi nimic
După 1999 situaţia monumentului s-a degratat rapid. Furturile de fier din calea ferată, din macazurile, din locomotive sau vagoane precum şi degradarea clădirilor ce compun ansamblul fac dintr-un monument de categoria A o ruină pe care natura o va înghiţi în curând. Dacă în alte părţi ale Europei poţi admira natura din funiculare, unele asemănătoare într-un fel cu Planul Înclinat de la Comandău, aici în mai puţin de 10 ani nu vom mai avea nimic.

1913  - Planul Înclinat era o minune a tehnicii şi a ingeniozităţii
Ultimii 10 ani, din 1999 până în prezent, continuă seria neagră a degradării monumentelor. Chiar dacă prin 2005 autorităţile locale se sesizează în priviţa stării precare în care se afla de atunci ansamblul, birocraţia cu privire la exproprierea proprietariolor face ca şi astăzi monumentul să nu fie în patrimoniul statului.
Astfel Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Covasna a solicitat exproprierea în 2006. Avizele de la Ministerul Culturii şi de la Consilul Judeţean Covasna au fost primite chiar în luna în care DCCPN Covasna a făcut adresa, însă procedura la tribunal a durat extrem de mult. Astfel în 2008 găsim o Cerere de Expropriere înregistrată la Tribunalul Covasna, însă numărul celor care deţineau Planul Înclinat s-a mărit. Din document aflăm că S.C. Brafor S.A. a vândut aproape jumătate din ansamblu către SC Alabastru SRL şi Kocsis Iren, respectiv Kocsis Bela. Sumele care trebuiau date către expropriere, potrivit documentului citat, erau 628.519 RON catre Brafor S.A, 401.1337 către Alabastru SRL şi 55.911 către cele două persoane fizice.

Lucrurile nu au ajuns la un consens între statul român şi proprietari. De aceea s-a mers în justiţie. Întreaga birocraţie legată de procesul care se desfăşoară în acest moment nu face decât să întârzie şi mai mult măsurile urgente care trebuiesc luate pentru protejarea, a ceea ce mai poate fi salvat din Planul Înclinat de la Comandău. Ironia face ca indirect demersul prin care se face cumva dreptate ansamblului să fie cel care îl osândeşte la dispariţie. Nepăzit, într-o stare de degradare avansată, edificiului îi lipseşte doar un lucru ca să dispară definitiv, tipul în care nu se acţionează. Involutar, justiţia i-l oferă.

Are cineva de câştigat din faptul că această minune a tehnicii dispare? Nu. Nu aveam de-a face cu un teren urmărit de cineva pentru valorificarea sa economică. Aşa cum am spus-o şi în alte rânduri investiţia în cultură este una în viitor şi un monument istoric poate deveni o atracţie turistică, ce ar putea să susţină la un moment dat o comunitate, chiar dacă această a avut la origini o cu totul altă formă de susţinere economică. Urmărind imaginile puteţi vedea cum de la an la an ansamblul dispare văzând cu ochii. Aceeaşi ironie crudă face ca acolo unde este pus semnul de monument istoric clasa A sa arate ca niste ruine dezafectate care asteapta din moment in moment sa vină cei responsabili si sa le ia.