Discursurile politico-istorice au identificat de-a lungul vremii bisericile de lemn din Transilvania ca mărturii ale statorniciei românilor şi a Ortodoxiei pe aceste meleaguri, le-au înnobilat cu metafore demne de capodopera lui Michelangelo - Capela Sixtină - însă de foarte puţine ori autorităţile şi chiar autorii acestor cuvântări înflăcărate le-au considerat îndreptăţite să devină priorităţi naţionale când vine vorba de alocare a sumelor în privinţa restaurării, conservării sau altor tipuri de lucrări.
Pentru cei mai mulţi, imaginea unei biserici de lemn este asociată azi în mod eronat doar cu Maramureşul. Greşeala vine nu din faptul că acolo, în Maramureş, nu ar fi astfel de monumente, ci pentru că astfel de locaşuri sunt ridicate în toată Transilvania. Acest fapt nu vine doar ca o expresie diferită a culturii româneşti, ci în urma unei decizii politice stabilite în îndepărtatul Ev Mediu. În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.
Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.
Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distinctă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român actual. Totuşi azi ele trebuiesc incluse în valoarea multiculturală pe care Transilvania şi România, în general, o aduc Europei.
După ce am discutat de bisericile evanghelice din Mureş, toate expresie a unei culturi citadine a pietrei, se cuvine să tragem un semnal de alarmă şi pentru monumentele ecleziastice din această regiune a ţării. Ne-am oprit atenţia asupra a trei biserici de lemn care au nevoie disperată de ajutor: biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" din satul Troiţa, locaşul ortodox cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş şi biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic. Dacă ar fi să privim la nivelul întregului judeţ putem spune că cele trei reprezintă un număr insignifiant - sunt 65 de astfel de biserici de lemn. Totuşi proporţiile devin alarmate, dacă ţinem cont că în 1941 erau peste 200!
Biserica din lemn cu hramul „Sfinţii Arhangheli" cu clopotniţă din satul Troiţa, comuna Găleşti, prezintă degradări semnificative la nivelul acoperişului bisericii, unde se remarcă spărturi importante ale şindrilei, care facilitează accesul apei pluviale în interior, existând chiar riscul de prăbuşire al acestuia.
Atestată documentar în anul 1775, când, în actele unui proces intentat protopopului Nicolae din Morești pentru că a reconvertit populația la ortodoxism, lăcaşul de cult a fost vandalizat şi este în prezent părăsit (în cadrul acestuia nu se oficiază slujbe religioase), obiectele de cult şi mobilierul fiind furate. Procesul de degradare este acutizat din cauza faptului că ferestrele sunt sparte, iar uşa de acces în biserică este în permanenţă deschisă, facilitând accesul în interiorul monumentului istoric persoanelor neautorizate. Unul din motivele principale ale degradării îl constituie numărul redus al comunităţii ortodoxe din zonă. Spre exemplul în 1910, erau consemnați 1245 locuitori, dintre care doar 5 români, deși, aparținând de confesiuni specifice românești (ortodocși sau greco-catolici), s-au declarat un număr de 134 locuitori, iar în 1992 satul mai număra doar 855, mulţi dintre aceştia foarte în vârstă
Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sf. Arhangheli" din satul Chinciuş, comuna Adămuş, se găseşte într-o stare avansată de degradare şi nu este valorificat turistic, stare întreţinută de faptul că în prezent localitatea este depopulată (în prezent, în sat mai trăiesc doar trei familii de păstori n.r.), de amplasamentul izolat şi de precaritatea drumului de acces. Momentul construcției nu se cunoaște exact, conscripțiile secolului al XVIII-lea menționând existența unei biserici de lemn în această localitate. În memoria colectivă se păstrează amintirea unei inscripții, acum dispărută, ce spunea că la anul 1832 biserica a fost împodobită cu pictură interioară. Această pictură se crede că a fost puternic deteriorată în urma mutării edificiului cu aproximativ 100 m mai la sud în anul 1912, mutare necesară datorită deteriorării terenului ca urmare a ploilor abundente din anii 1911-1912.
Din cauza poziţionării sale pe versantul unui deal, fundaţia bisericii (edificată din lespezi de piatră) prezintă semne vizibile de instabilitate care au afectat şi şarpanta acoperişului. Ferestrele sunt acoperite de scânduri bătute în cuie. Clopotniţa este distrusă aproape în totalitate de intemperii şi de vegetaţie, iar clopotele au fost furate.
Biserica ortodoxă din lemn cu hramul „Sfântul Nicolae" din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, a fost realizată, potrivit tradiţiei, în anul 1751, la care s-a folosit material de la biserica anterioară, aflată pe un alt deal, ea fiind menționată de Micu Clain în conscripția din 1733 și de la o alta, provenind din zona Deda și adusă cu plutele prin Ogra. O găsim menționată și în conscripția lui Buccow din anii 1760-1762, dar și în anul 1805, la conscripția ortodocșilor. Inscripțiile de pe altar și de pe ancadramentul intrării în naos, vin și întăresc tradiția mai sus menționată. Biserica este deosebită atât din punct de vedere arhitectural, cât şi al tehnicilor folosite la construcţia acesteia, dar mai ales prin decoraţiuniile scupltate la intrarea în pronaos şi naos. Biserica atrage atenția atât prin armonia proporțiilor, cât și prin cele două intrări, ale căror ancadramente au forma găurii de cheie, fiind o formă foarte rar întâlnită, doar la biserica „Sf.Nicolae" din Lăpușna, fiind și singurele din țară. Faptul că atât locaşul ca şi contrucţie, cât şi pictura acestuia au fost considerate extrem de importante o arată şi donaţia de 10 000 de lei făcută în perioada interbelică de către Nicolae Iorga, bani ce au fost folosiţi la restaurarea integrală a bisericii.
În prezent locaşul are acoperişul grav afectat, recent fiind montată o prelată, ancorată cu sârmă şi fixată în cuie în corpul de lemn al bisericii, menită să stopeze efectul nociv produs de infiltraţiile pluviale asupra edificiului. În lipsa identificării unor fonduri financiare destinate refacerii acoperişului şi înlocuirii şindrilei, soluţia pentru care s-a optat în prezent reprezintă o variantă de compromis care convine din punct de vedere tehnic, însă contrastează puternic din perspectivă estetică şi se află în contradicţie cu prevederile legale care reglementează intervenţiile asupra monumentelor istorice. Fundaţia prezintă fisuri şi deplasări ale lespezilor de piatră, destabilizând întreg edificiul. Geamurile ferestrelor lipsesc, accentuând acţiunea factorilor de degradare. Pictura de pe pereţii interiori ai bisericii este grav afectată, fiind estompată aproape în totalitate.
Monumentul istoric nu este valorificat, nici din punct de vedere religios (obiectele de cult şi icoanele au fost strămutate în alte biserici, în incinta sa nu se oficiază serviciu religios), nici turistic.
Ne rămân speranţele că într-o zi va fi altfel?
Ca şi în cazul bisericilor săseşti din Mureş, pe care le-am prezentat în urmă cu ceva vreme, am încercat să găsim câteva răspunsuri şi, de ce nu, speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu aceeaşi bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut ne-a prezentat situaţia nu doar de la cele trei biserici - cea de la Troiţa, comuna Găleşti, cea de la Chinciuş, comuna Adămuş şi cea din satul Cuştelnic, comuna Găneşti, ci şi din alte locuri din judeţ. Problema este că lucrurile, deşi există o deschidere chiar din partea celui care conduce această instituţie, ca unul care a contribuit la conservarea unor dintre ele, lipsa de iniţiativă a comunităţilor ucid şi ultimele licăriri de speranţă.
Domnule director, cum au ajuns cele trei biserici în această stare de degradare?
Un răspuns simplu nu este posibil. Lucrurile sunt complexe şi ele se înscriu într-o durată de timp destul de mare. În 1941, de pildă, în Transilvania erau peste 1400 de biserici de lemn. În judeţul Mureş erau, în aceeaşi perioadă 224 de astfel de monumente. În 1986, mai rămăseseră doar 70, iar în anul 2005, 65 de biserici de lemn. Putem spune că şi istoria a fost împotriva lor din mai multe motive. Primul motiv al degradării bisericilor de lemn este unul care pleacă din natura materialului. Lemnul este mult mai expus decât alte materiale de construcţie. Aceasta a făcut ca multe biserici de lemn să aibă de suferit din cauza calităţii materialului.
Apoi este un lucru care, în judeţul Mureş are o conotaţie aparte. Multe dintre bisericile de lemn sunt situate într-o zonă Valea Mirajului, numită şi Valea Plângerii, în care elementul ortodox românesc a fost într-o descreştere continuă, ajungându-se, în unele locuri, până la dispariţia credincioşilor. Bisericile au rămas, dar nu a mai avut cine să se ocupe de ele. În alte localităţi din Mureş bisericile de lemn fie au fost amplasate marginal faţă de localitate, fie au devenit neîncăpătoare pentru nevoile comunităţii şi atunci inevitabil s-a luat decizia să se ridice biserici noi, de piatră, rămânând ca grija faţă de bisericile de lemn să fie mult mai scăzută şi interesul să se direcţioneze spre locaşurile în care se slujea. Apoi, pentru că ar fi trebuit să se aibă grijă şi de aceste biserici intră în discuţie lipsa banilor.
Cel puţin în ultimii 20 de ani, numărul tot mai mic al locuitorilor din satele mureşene, îmbătrânirea populaţiei au dus, inevitabil, la lipsa susţinerii financiare pentru intervenţii măcar de urgenţă acolo unde era cazul. Principalul punct vulnerabil, de unde încep toate neajunsurile ulterioare pentru bisericile de lemn, este acoperişul. Aceasta în cazul bisericilor de lemn este din draniţă (şindrilă n.r.). Draniţa, la modul ideal, dacă este bine tratată şi conservată ţine 20 de ani. După această perioadă, ar trebui reparate şi înlocuite draniţele stricate. Dacă nici acest lucru nu se întâmplă, acele zone ale învelitorii devin vulnerabile şi cu consecinţe în ce priveşte interiorul bisericii de lemn. Fiindcă multe dintre bisericile de lemn nu sunt doar monumente de arhitectură, ele sunt şi zugrăvite cu pictură de foarte bună calitate şi atunci grija ar fi trebuit să treacă şi spre acest aspect.
Ce se poate face pentru aceste monumente?
Ca unul care cunoaşte foarte bine fenomenul, întrucât sunt autorul unui dicţionar de monumente istorice, biserici de lemn din judeţul Mureş şi am bătut cu pasul toate bisericile, personal consider că trebuie să avem în calcul care este puterea comunităţilor în care se află biserici de lemn şi care ar putea, cu sprijinul statului român, să intervină pentru bisericile de lemn.
Eu văd, ca singură soluţie - în contextul îmbătrânirii şi reducerii numărului locuitorilor din satele care au şi biserici de lemn - o strategie naţională pentru salvarea bisericilor de lemn, fiindcă ele nu sunt doar elemente de arhitectură, care adăpostesc valori de patrimoniu bisericesc, ci sunt şi martore ale existenţei a poporului român. În Mureş, şi nu cred că doar aici, sunt localităţi în care singurul martor al existenţei unei comunităţi româneşti ortodoxe sau greco-catolică este biserica.
Sunt biserici, îmi vine în minte acum cea din localitatea Nicoleşti, în care nu există nici un credincios ortodox. Biserica este veche, de secol al XVII-lea. Locaşul de la Nicoleşti este însă un caz fericit, pentru că acolo s-au mai făcut intervenţii şi biserica este păstrată, dar este, ceea ce aţi văzut şi dumneavoastră, la Cuştelnic, o biserică pentru care în 1938 a dat bani chiar şi Nicolae Iorga pentru reparaţii, care între timp a ajuns într-o situaţie care ar trebui să îngrijoreze atât administraţia locală (cea de la Târnăveni, de care aparţine localitatea Cuştelnic), dar şi pe credincioşi. Însă pentru că serviciul divin se oficiază într-o biserică de piatră, locaşul de lemn, pentru ei, a trecut în plan secund. Din punct de vedere legal, ca monument istoric, au obligaţia să facă demersuri pentru a o salva. Cred că în prezent pentru această zonă a bisericilor de lemn, locaşul din satul Cuştelnic, este cazul cel mai disperat.
La celălalt pol este biserica mănăstirii de la Lăpuşna, care a fost restaurată cu finanţări, de la bugetul de stat, de la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi a fost restaurată nu numai construcţia, ci şi pictura. Poate fii un model de restaurare de foarte bună calitate. De asemenea s-au restaurat şi alte biserici: cea de la Săcalu de Pădure, la Culpiu, la Reghin, Sărmăşel şi Sărmaşu.
În unele situaţii s-a mers pe varianta transformării bisericilor de lemn în spaţii muzeale. Fiindcă nu se mai slujeşte în ele s-au creat condiţii ca acestea să devină păstrătoare ale patrimoniului bisericesc şi să poată să fie vizitate. Este, în primul rând, cazul bisericii de lemn de la Reghin, apoi al celei de lemn de la Sărmaşu. La Nadeşa unde a fost organizat spaţiul bisericii de lemn ca spaţiu muzeistic, lucrurile n-au fost aşa cum s-a dorit şi biserica cu mulţi ani în urmă a fost prădată şi o parte din bunuri au dispărut fără a mai putea fi recuperate. Sigur, cred că administraţiile locale ar putea să contribuie mai mult. Chiar şi asigurarea pazei ar fi un plus. Bugetul alocat de Consiliului Judeţean este limitat, iar nevoile pe care le reclamă restaurările şi reparaţiile la bisericile de lemn sunt mult mai mari decât ceea ce pot administraţiile locale să facă, iar puterea financiară a comunităţilor intră puţin în discuţie.
Pentru că aţi amintit de biserica de la Nicoleşti, ce s-a întâmplat acolo - dacă nu exista nici un credincios - să se reuşească refacerea bisericii? Cum s-a reuşit? E un exemplu pozitiv şi ar trebui menţionat.
Nu este corect că mă dau ca exemplu, dar această poveste datează din vremea în care nici nu mă gândeam că voi ocupa această funcţie. Lucram la televiziune şi am descoperit această biserică cu hramul Sfântului Nicolae. Numele meu de botez este Nicolae şi atunci am considerat că este o îndatorire de suflet, una personală. Împreună cu protopopiatul de la Târgu Mureş, am adunat materiale şi, mă rog, am obţinut puţinele aprobări de care aveam nevoie - se întâmpla prin anii '93, încă n-apăruse Legea Patrimoniului - şi m-am transformat în meşter şi am bătut eu draniţă pe acoperiş pentru biserică. Apoi am dat cu ulei de transformator, ca lemnul să dureze mai mult. Nici nu mă gândeam atunci că voi ajunge cândva să-mi fie atât dragi bisericile.
Acela a fost începutul apropierii mele de aceste monumente. Am editat cinci monografii de biserici din lemn. Pentru judeţul Mureş cred că există una dintre cele mai complexe lucrări dedicate acestor monumente, aproape 700 de pagini, volumul I, „Biserici de lemn din judeţul Mureş", documentaţie foarte bine făcută de un împătimit, Ion Eugen Man, care lucrează în prezent la volumul 2.
De asemenea din partea noastră există o deschidere totală pentru cei care vor să facă ceva pentru bisericile astea. Nu doar că le punem la dispoziţie lucrurile care ţin de noi ca Direcţie, ci în multe cazuri toată documentaţia până şi planul de situaţie şi proiecte pe care n-ar trebui să le mai plătească. Dar trebuie responsabilizate şi comunităţile locale pentru că, bisericile sunt în primul rând ale lor. Iar conform legii, primii care răspund de ele sunt acestea. Direcţiile pentru Cultură nu au alocate fonduri pentru intervenţii la monumente în general, nu doar la bisericile de lemn.
Există un Plan Naţional de Restaurare, există fonduri care se alocă prin Secretariatul de Stat pentru Culte. Sigur, banii trebuie ceruţi, fiindcă n-o vină nimeni să te întrebe: „Ce biserică este stricată, am vrea să-ţi dăm bani". Aşadar comunităţile locale trebuie să facă o parte a documentaţiei şi să o înainteze. Este adevărat o parte dintre ele costă şi abia apoi să solicite finanţarea. Poate că visez, am dreptul să visez, o politică naţională în ceea ce priveşte salvarea bisericilor de lemn şi includerea lor într-un circuit turistic şi religios ar putea să atragă şi fonduri europene.
Aşadar există vreo speranţă ca în viitor să existe un traseu cultural-religios care să includă şi aceste biserici?
Noi am făcut proiecte, câteva seminarii şi conferinţe pe tema acesta. Am invitat specialişti, dar şi colegi directori din ţară însă, în momentul în care accesul spre aceste biserici de lemn înseamnă să parcurgi nişte trasee care-ţi pot distruge mijlocul de transport aceste monumente au şanse din ce în ce mai mici. Inevitabil, pentru a putea fi inclusă într-un ghid turistic nu e suficient doar să publicăm broşuri sau pliante, ci trebuie rezolvată şi problema infrastructurii. Sunt bisericii în judeţul Mureş care ar merita să fie văzute de foarte multă lume, dar aceste impediemente le fac total necunoscute. În unele dintre ele se şi slujeşte încă. Revin la Lăpuşna care este biserică salvată, adusă acolo de către Carol al II-lea dintr-o altă localitate şi reamplastă acolo cu scopul de a fi biserică pentru familia regală. Ea este chiar un punct de atracţie şi are şansa ca fiind inclusă în cadrul unei mănăstiri să poată să fie prin ea însăşi promotoare a ideii de biserici de lemn ca loc de reculegere, loc de rugăciune dar şi de a putea fi văzute valori de patrimoniu naţional.
Vorbeam la sfârşitul materialului dedicat Bisericilor evanghelice din Mureş de speranţa că poate într-o zi vom putea urma un traseu cultural precum Castele Bavareze, sau cele de pe valea Loarei. Aici în Mureş, cu instrumentele noastre empirice, am descoperit cel puţin un ghid cu patru trase: Civilizaţii la confluenţă, iar traseele ar fi - Bisericile de lemn ortodoxe, Biserici săseşti fortificate, Oraşe-cetăţi şi de ce nu Castele şi conace. Întrebarea se pune, vor depăşi vreodată aceste propuneri nivelul de litere însirate pe o foaie de hârtie?
Bibliografie:
Man Ioan Eugen - Biserici de lemn din județul Mureș. Monumente de artă populară românească, Editura Reîntregirea, Alba Iulia
Man Ioan Eugen- Studiu istoric privind biserica de lemn „Sf.Nicolae" Cuștelnic-Târnăveni
