Despre daci şi urmele rămase de la ei sau dezastrul de la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie - situri protejate UNESCO

Afirmaţiile făcute recent de Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, cu privire faptul că România riscă să piardă statutul de protecţie UNESCO a fortăreţele dacice din Munţii Orăştie este o recunoaştere şi în acelaşi timp un semnal de alarmă referitor la starea jalnică în care se găseşte întreg patrimoniul cultural din ţara noastră.

În acest moment statutul de protecţie UNESCO îşi întinde umbrela asupra a şapte zone de la noi din ţară: Delta Dunării (1991), Mănăstirea Horezu (1993), Bisericile pictate din nordul Moldovei (1993), Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Fortărețe dace din Munții Orăștie (1999), Biserici de lemn din Maramureș (1999) şi Centrul vechi istoric din Sighișoara (1999). Statutul de monument UNESCO atrage cu sine o greutate de imagine şi o importanţă covârşitoare recunoscută la nivel internaţional, care contează deosebit de mult în promovarea şi marketing-ul care poate fi făcut unui monument sau unui sit arheologic. Toate se transpun în cele din urmă într-un număr mai mare de turişti care se arată dornici să le viziteze.


CLICK pe poze pentru GALERIE FOTO!
Totuşi problemele pe care aceste edificii, hai să spunem cele mai de preţ ale patrimoniului românesc, le au, arată că nu ştim şi nu suntem pregăţi să-i primim pe aceşti turişti şi mai mult decât atât ne batem joc de moştenirea înaintaşilor şi recunoscută de alţii.

Lipsa căilor de acces, a parcărilor, a locurilor de cazare, a unor utilităţi elementare, slaba gestinoare a traseelor care pot fi urmate de turişti, sunt principalele inconveniente peste care mulţi vizitatori trebuie să treacă pentru a putea să meargă să vadă aceste bijuterii. Dacă unii se dovedesc a fi de acord cu acestea, intervine lipsa de interes pentru obiectivul respectiv şi probabil din cele şapte obiective protejate de UNESCO în România, cetăţile din Munţii Orăştie stau cel mai rău la acest capitol. Acoperite cu vegetaţie, cu o pază şi o gestionare slabă, cu extrem de rare acţiuni de restaurare şi conservare, la discreţia braconierilor şi insuficient explorate arheologic vestigiile sunt la nivlul multora dintre edificiile sau siturile arheologice de categoria A de la noi.

Dacă vă întrebaţi de ce nu vă putem spune informaţii clare cu privire la numărul de turişti români şi străini care vin anual aici este pentru că nu se pot face astfel de statistici - nu are cine! Raportul de monitorizare al CNR UNESCO din 2009 specifică foarte clar acest aspect. La care se mai adaugă unul extrem de revoltător pentru orice turist din lume - nu există personal - ghizi - care să vă prezinte locurile. Sunt doi specialişti de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane care se deplasează aici doar când se fac solicitări exprese. În plus singurul punct de informare din întreaga zonă există la Costeşti.  Şi totuşi dacă aceste monumente UNESCO arată aşa, ce pretenţii ar trebui să emitem în cazul celorlalte care nu sunt de această categorie...

Dacă pentru mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul Moldovei, unele din așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania, biserici de lemn din Maramureș şi centrul vechi istoric din Sighișoara mai există o utilitate practică ce determină o serie de lucrări de reparţie, cetăţile dacice sunt total izolate şi nu deţin acest atu. Delta Dunării intră în patrimoniu UNESCO ca biosfera şi nu este obiect al discuţiei noastre.

Ultimele reacţii ale Ministrului Culturii
Aceste zone intrate în patrimoniul mondial sunt atent monitorizate, nu doar de experţi ai statului respectiv, ci şi de reprezentanţi ai UNESCO. O dată la doi ani se întocmeşte un raport cu privire la starea acestor edificii, în plus şi experţii Comitetului Patrimoniului Mondial îşi fac evaluările şi monitorizările lor.

Totuşi concluziile şi sesizările experţilor rămân fără răspuns de cele mai multe ori, chiar şi acolo unde lucrurile stau mult mai bine decât la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie. Amintim aici şi raportul privind starea de conservare a bisericilor pictate din Bucovina, despre directorul DJCCPN Suceava nu avea cunoştinţă, deşi îi fusese adresat şi domniei sale la vreo şase luni de când acesta fusese întocmit.

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
După ce chiar înainte de investitură în programul de guvernare al noului cabinet se amintea între priorităţi că, în cazul cetăţilor dacice "este absolut necesară reglementarea statutului lor la nivel legislativ, oprirea degradării prin implementarea unor măsuri concrete de protecţie, conservare şi restaurare, precum şi eliminarea totală a furturilor de piese dacice prin asigurarea unor perimetre de pază", noul minitru a făcut un drum spre această zonă, iar reacţiile au fost pe măsura distrugerilor.
"Cetăţile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Şi, dacă cumva vine un control UNESCO, pierdem statutul. Deci dacă nu facem ceva cu urgenţă maximă pierdem statutul de protecţie UNESCO pentru cetăţile dacice", a spus, într-o conferinţă de presă, ministrul Diaconu.
El a adăugat că autorităţile care au atribuţiuni legate de aceste obiective şi Ministerul Culturii trebuie să acţioneze "cu foarte mare viteză". Mircea Diaconu a precizat că situl Sarmizegetusa este aproape în paragină şi "creşte pădurea peste el".

"Ce facem noi cu el? Paragină. Creşte pădurea peste. Arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile. E de neînţeles lucrul acesta", a spus Diaconu.
Ministrul Culturii a anunţat că, în trei săptămâni, îşi propune să dea un răspuns final în ceea ce priveşte rezolvarea problemei cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi să adune la aceeaşi masă administraţia publică locală, Consiliul Judeţean, specialiştii şi Ministerul Culturii pentru a găsi o soluţie.
El a promis că în maxim trei săptămâni îşi propune să meargă la Sarmizegetusa pentru a prezenta răspunsul public al ministerului cu privire la soluţiile pentru aceste obiective.
Pentru acurateţea informaţiilor trebuie spus că există surse de informare destul de bogate despre aceste vestigii pornind de la site-ul UNESCO, la cel al INMI (Institutul Naţional al Monumentelor Istorice), la cimec.ro şi altele. De asemenea pe site-ul http://www.cnr-unesco.ro se pot gasi si rapoartele de monitorizare ale acestor edificii.

Ce ar însemna pierderea statutului UNESCO
În primul rând cetăţile dacilor riscă să pierdă promovarea care se realizează prin intermediul UNESCO. De asemenea protecţia şi atenţia deosebită de care au parte aceste edificii va fi limitată la ceea ce se întâmplă cu monumentele aflate în LMI (Lista Monumentelor Istorice), categoria A. Altfel spus sunt de importanţă naţională, dar cum se comportă autorităţile, proprietarii sau gestionarii cu sute, dacă nu mii de astfel de monumente se vor ocupa şi de ele. Ţinând cont că sunt în zone mai puţin accesibile vor rămâne cel mai probabil pradă braconierilor, mai mult decât sunt în prezent. Ca atracţii turistice abia dacă sunt azi vizitate, ce ar însemna o excludere din lista UNESCO, dacă nu o decădere şi mai mare. Lipsa de coordonare în ceea ce priveşte explorarea arheologică, conservarea şi punerea în evidenţă a noilor descoperiri, va fi desăvârşită.

Ce se află sub protecţia UNESCO în Munţii Orăştiei
Cele șase fortărețe care au format sistemul defensiv al lui Decebal şi care fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO sunt Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița. Acestea, construite în stilul murus dacicus, au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Ele reprezintă o imagine bine păstrtă a Epocii Fierului în România.

1. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul Grădiştii (capitala regatului lui Decebal), situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a fost construită în relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei. Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o aşezare protourbană sau un oraş.
Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiat trei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-i suprafața, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcție a acestora. Dintre edifiicile de remarcat este aşa-zisul "Soare de andezit", sanctuarul calendar, dar şi sistemul de drenaj şi de aducere a apei în cetate.

2. Cetatea dacică de la Luncani - Piatra Roşie. Pe platoul denumit Piatra Roşie, situat la 832 m altitudine a fost ridicată o cetate dacică, ce a funcţionat între secolul I a. Hr. şi secolul I p. Hr. Platoul este înconjurat aproape din toate părţile de prăpăstii, singura cale de acces fiind din direcţia estică. Cetatea a făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii dacice, având rolul de a apăra capitala statului dac condus de Burebista, Sarmizegetusa Regia, de un eventual atac dinspre nord. Cetatea a fost prevăzută cu două incinte fortificate ridicate în etape diferite.
Prima începută probabil în timpul lui Burebista şi terminată de urmaşii săi, iar a doua construită la sfârşitul secolului I p. Hr., pe coasta estică a dealului, ca un veritabil avanpost. În numeroasele campanii efectuate după anul 1943, au fost descoperite artefacte autohtone şi importate din cetăţile elenistice de pe malul Mării Negre şi din Imperiul Roman. Tot arheologic, s-a stabilit că cetatea a fost distrusă în anul 106, în timpul celui de-al doilea război daco-roman, de către legiunile romane.

3. Cetatea dacică de la Costeşti-Blidaru este cea mai importantă verigă din ansamblul de apărare din Munţii Orăştiei, posedând la rândul ei un sistem exterior de fortificare. Astfel, la est şi nord-est de Blidaru, pe platoul Făeragului şi Grădina Făeragului (558 m altitudine) erau amplasate trei turnuri de pază. Alte turnuri supravegheau împrejurimile de pe Curmătura Făeragului, de la Poiana Popii, Şesul Ciorii şi Poiana lui Mihu. De pe versantul nord-vestic, turnul rectangular de la Poiana Pertii completa sistemul defensiv.
Cetatea a fost ridicată după domnia lui Burebista, în a doua jumătate a sec. I a. Hr., şi are cea mai coerentă planimetrie dintre citadelele dacice, reprezentând o capodoperă a arhitecturii militare dacice. Utilizarea meşterilor, poate şi a arhitecţilor greci, a contribuit la introducerea unor inovaţii constructive. Amplasată pe un deal (705 m altitudine) cu perspectivă către valea Mureşului şi Sarmisegetusa Regia, controlând drumul antic de acces către aceasta, ridicarea cetăţii a presupus iniţial lucrări considerabile de amenajare pentru obţinerea unui platou pe culme şi a unor terase. Se remarcă aici cisterna de apă, boltită, situată la baza platoului superior, a fost construită după tehnica romană din piatră legată cu mortar, fiind alimentată de o conductă din olane.

4. Cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie domina şi supraveghea o întinsă zonă situată la poalele sale, pe malul stâng al râului Apa Oraşului. Pe culmile din vecinătate, la Ciocuţa, Dâlma-Brăiţei şi Cetăţuia Înaltă au fost ridicate alte fortificaţii cu rolul de a bloca accesul către aceasta dinspre vest şi sud. Importanţa sa strategică este deosebită: controlul cetăţuii deschidea drumul către Sarmisegetusa. Făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, Cetăţuia de la Costeşti construită între sfârşitul sec. II şi începutul sec. I a. Hr. este cea mai veche dintre fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei.
Cetăţuia cu sanctuarele sale şi aşezarea civilă dezvoltată la poalele sale a fost probabil prima capitală a regatului dac condus de Burebista. Ea va trece în decursul istoriei prin mai multe faze de întărire şi refacere datorate fie introducerii unor noi tehnici de construcţie, fie avatarurilor războaielor daco-romane, ultimul dintre acestea fiind dealtfel şi cel ce a pus capăt existenţei sale în anul 106 d. Hr. Cetăţuia de la Costeşti este un punct de reper deosebit pentru istoria geto-dacilor, fiind prima cetate construită după o planimetrie şi o tehnică nouă de influenţă elenistică (ziduri din blocuri din piatră de talie cu parament dublu), păstrând în acelaşi timp elemente ale sistemul vechi de fortificare, şanţuri şi valuri de pământ. Odată cu cucerirea Daciei de către romani, ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium.

5. Cetatea dacică de la Căpâlna se află la 2 km de satul cu acelaşi nume, pe Dealul Cetăţii, având altitudinea de 610 m, între Valea Gărgălăului şi Pârâul Râpii. Fiind înconjurat de pante abrupte, singura cale de acces era spre sud-vest, printr-o şa îngustă. Pentru a putea fi utilizat, culmea dealului a fost amenajată în mai multe terase. Sistemul de fortificare, încă vizibil pe teren, este reprezentat de un şanţ, două valuri cu câte un şanţ interior, un zid de incintă şi un turn-locuinţă. Rolul strategic al fortificaţiei era acela de a împiedica pătrunderea în Dacia intracarpatică, pe singurul drum ce venea de la sud de Munţii Carpaţi.
Potrivit cercetărilor arheologice, construirea cetăţii a fost stabilită la mijlocul secolului I a. Hr., în timpul regelui Burebista. Se pare că, după primul război daco-roman (101- 102), în conformitate cu tratatul de pace încheiat între împăratul Traian şi regele Decebal, acesta din urmă a fost obligat să demoleze parţial zidurile de apărare. Înainte de începerea celui de-al doilea război (105), fortificaţia a fost refăcută în mare grabă, folosindu-se chiar şi elemente arhitectonice ale sanctuarului. Cetatea a fost incendiată şi distrusă de armata romană, probabil în anul 106 p. Hr.

6. Cetatea dacică de la Băniţa a fost construită în zona cea mai înaltă a dealului Piatra Cetăţii sau Dealul Bolii, care se află la limita vestică a bazinului văii Jiului (altitudine 904 m). Dealul, înconjurat pe trei părţi de apele râului Băniţa, oferea în mod natural posibilităţi de apărare, accesul fiind posibil doar pe latura de nord, unde, de altfel, sunt amplasate elementele de fortificaţie din epoca dacică. Pantele foarte abrupte ale dealului, precum şi existenţa unor reduse suprafeţe plate, au determinat pe constructori să realizeze lucrări ample de nivelare şi să conceapă un sistem de apărare original: zidurile de incintă, turnurile şi platformele pentru luptă corp la corp, se eşalonează în trepte.
Primul element de fortificaţie este zidul de 115 m lungime, gros de cca. 2 m, ridicat pe pantele de nord şi nord est ale dealului, construit în tehnica murus Dacicus. Intrarea în cetate se făcea prin zona de nord-est, fiind marcată de poartă şi o scară monumentală cu o lungime de 4,50 m; scara are trepte din piatră calcaroasă şi este mărginită de ziduri marginale, cu rol de balustradă din andezit. Cercetările arheologice au stabilit că cetatea a fost construită la sfârşitul sec.II a.Hr. şi a funcţionat până în timpul primului război daco-roman din 101-102 p.Hr., când a fost cucerită şi distrusă de romani. Pierderea cetăţii de la Băniţa, a permis armatei romane să avanseze pe drumul către capitala regatului, Sarmizegetusa Regia, fapt atestat de existenţa castrelor de marş romane de la Jigurul Mare şi Comărnicel.
Mai mult informatii despre aceste cetăţi găsiţi pe www.inmi.ro/dacice/dacice.html

Dacii o discuţie fără sfârşit şi ba chiar contra-productivă
Subiectul daco-geţi a devenitul unul la modă în ultima perioadă. Cunoscători sau nu mulţi îţi ermit să se lanseze în discuţii despre daci. Există o serie de grupări care încearcă să-şi construiască o imagine şi un nume spunând lucruri care sunt departe de adevărul istoric. Ascunzând într-o doză de misticism religios câteva elemente istorice şi amestecându-le cu enormităţi greu de acceptat de orice istoric de bun simţ aceştia oferă imaginea unei conspiraţii generale contra istoriei dacilor pe care îi prezintă drept unicii înaintaşi ai românului de azi.

Iată aici părerile susţinute de această grupare:
VIDEO "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012": un film documentar, vizionat de sute de mii de români, răstoarnă toată istoria noastră

Revista Historia a realizat în luna decembrie a anului trecut un dosar dedicat acestei teme - "Sunt dacii strămoşii noştri". Pentru cei interesaţi să lectureze poziţia pe care acestă publicaţie o adoptă faţă de această problematică click pe linkurile de mai jos:

„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”
Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată
Dacomania sau cum mai falsificãm istoria
Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Interesant este că dincolo de toate aceste acerbe porniri împotriva istoriei oficiale, pe care o consideră a fi promotoarea unui fals, grupul condus de dentistul Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru şi Daniel Roxin, nu a iniţiat nicio acţiune de remarcat pentru păstrarea, conservarea sau restaurea patrimoniului cultural naţional care îi priveşte pe daco-geţi. În afara unor manifestări câmpeneşti, a unor conferinte prin hoteluri scumpe sau a unor filmuleţe pe internet, aportul acestor "iubitori" ai istorie dacilor se dovedeşte a fi doar o relaţie la mare distanţă cu locurile unde au trăit şi s-au luptat dacii. Cum ar spune americanul sunt "friends with benefits", însă beneficiile le obţin doar ei, nu şi siturile arheologice.

Am o plăcere masochistă - dacomanii!

Joi după ce v-am scris acel post despre iniţiativele "dacilor" care vieţuiesc printre noi, de pe malurile Dâmboviţei până în New York, m-am gândit că a fost o prostie din partea mea să cotrobăi după nişte oameni cu idei puţine şi fixe şi să le urmăresc elucubraţiile.

Cu toate acestea azi, parca ceva nu mi-a dat pace şi m-am apucat să caut din nou să văd ce mai spun aceşti daci în viaţă, vaşnici urmaşi ai lui Burebista. Şi cum toate sunt la un click distanţă, am apăsat de două ori pe mouse şi iar m-am enervat - vorba războinicului luminii: Pac - Pac. Am dat azi ca la un semn de "Preemtiunea dacica" a celebrului de acum Mircea Chelaru, publicată în sacrul spaţiu editorial găzduit de poetul şi scriitorul dacilor de azi Daniel Roxin.

Nu pot şi nu vreau să spun nimic despre militarul Mircea Chelaru, dar ca istoric mai bine ... NU. Încep să înteleg acum de ce politicos am fost refuzat de toţi istoricii serioşi când i-am întrebat de Napoleon Săvescu şi ceilalţi din grupul său. Mi s-a spus foarte clar că atât timp cât îi bagi în seamă şi polemizezi cumva cu ei şi cu ideile lor înseamna ca ar avea vreun pic de adevăr.

Oamenii aştia se hrănesc din frustrările românilor de azi, care indiferent pe cine au drept strămoş, se simt marginalizaţi şi fără reper. Faptul că istoricii neagă nu înseamnă că ascund neapărat ceva şi că lasă un loc în care nu pun nimic. Poate chiar nu ai ce să pui şi poate chiar nu ai de ce să pui. Cu ce te ajută să ştii că strămoşii tăi au fost sau nu cei mai viteji dintre traci sau cei mai betivi dintre acestia? Ce îti aduce în plus dacă te-ai nascut din urmasii unor puscariasi aruncati pe un continet nepopulat sau din miticii arieni?

Realitatea de azi iti arata ca nimic. Nici determinarea stramosilor din anumite epoci, nici lasitatea lor nu spune nimic despre cei care traiesc azi. Exista niste lucruri care raman, nu se poate contesta acest aspect, dar sunt multe care se pot educa. Din pacate ceea ce vezi azi in România nu te poate duce cu gandul la "buricul omenirii"...

Asadar domnilor Chelaru, Roxin şi Săvescu poate de mai multa educatie şi de mai putina manipulare avem nevoie in România. "Descoperirile" dumneavoastra fac parte din acea adunatură de vorbe goale care umflă mintile unor cocoşi flămânzi.

„Sintagma aceasta, «strămoşii noştri daci», ar trebui discutată“

Interviu realizat cu Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan“

Domnule profesor, cine sunt dacii? Ce ştim despre ei? Putem să îi considerăm strămoşii noştri?
Sintagma aceasta, „strămoşii noştri daci“, ar trebui discutată. Sigur, dacii pot fi consideraţi dintr-un anumit punct de vedere strămoşii noştri. Dar s-a exagerat teribil  mult. Ei sunt strămoşii noştri cu siguranţă din punct de vedere genetic, biologic. Toate popoarele care s-au perindat pe teritoriul acesta au lăsat măcar o mică amprentă genetică, şi cu atât mai mult geto-dacii care au fost cuceriţi de romani.

„Populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin“
Totuşi, faţă de alte cazuri, cum ar fi celţii sau chiar şi germanii, amprenta de substrat a fost, după părerea mea, mai subţire la noi decât în alte părţi. Unul dintre principalele motive este acela că populaţia locală a fost extrem de puternic afectată după cucerirea romană. Nu doar în sensul că unii au fost luaţi sclavi, dar foarte mulţi luptători daci care au supravieţuit războiului au avut de ales între sclavie şi înrolare în trupele auxiliare romane. Aceste trupe auxiliare, formate aproape în totalitate din daci, au fost strămutate cât mai departe de Dacia. Avem documente, nişte grafitti pe cioburi, studiate de un coleg mai tânăr, Dan Dana, care confirmă prezenţa unor astfel de unităţi în Egiptul de Sus. Alte asemenea unităţi, formate aici, au fost strămutate în Mauritania sau tocmai în Britania. După ce-au fost eliberaţi din armată poate unii s-au întors, nu avem cunoştiinţă. Totuşi, cea mai mare parte a lor a rămas acolo unde a fost cantonată unitatea. În orice caz, e clar că populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin. Acest lucru a dus, cum e firesc, la romanizarea rapidă. Aşadar, cu siguranţă putem vorbi de o genă biologică provenind de la populaţia geto-dacă. Chiar şi pe continentul american, unde populaţiile amerindiene au fost izgonite, tot a rămas o amprentă genetică. Cel mai bine se vede la populaţia mexicană: sunt catolici, vorbesc spaniolă, dar dacă ne uităm la înfăţişarea lor se vede că sunt urmaşi lui Montezuma. Dacă mai au ceva comun cu el, asta e altă poveste. Cam aşa ar trebui să privim şi noi chestiunea cu strămoşii geto-daci, termen şi poveste cu o tentă, mai degrabă, politică, naţionalistă, decât ştiinţifică.
Ce înseamnă, în fond, strămoş? Noi nu ştim bine nici românii cum s-au constituit. În opinia mea, istoria propriu-zisă a poporului român nu a fost scrisă încă. Ceea ce avem este istoria elitelor care au condus această ţară (domnitori, voievozi, regi, nobili etc.), dar povestea acelor ciobani care au rămas după retragerea aureliană e foarte greu de redat în scris; pentru că nu există documente şi nu vor exista. Cine se interesează, de atfel, de populaţii rămase în teritorii de care erau legaţi prin necesarul de supravieţuire, de obţinerea subzistenţei materiale? Eu sunt de părere că am fost în principal un popor de păstori legaţi strâns de centura muntoasă a Carpaţilor şi, prin acest mod de viaţă, am asigurat hrana tuturor etniilor care s-au perindat pe aici. Această formă de relief cu peisajul ei specific a asigurat continuitatea noastră în acest loc. Există voci care spun că această teză nu este susţinută de documente, că e doar un exerciţiu de imaginaţie. Totuşi nu se poate imagina orice! Este, cred, scenariul cel mai veridic.
Lucrurile trebuie văzute în acest caz prin ochii antropologiei culturale. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul civilizaţiei geto-dacice, din care nu a rămas mare lucru. Toate monumentele de cult, fortificaţiile, cetăţile care au reprezentat cultura elitelor au fost distruse de romani. În fond, urmele arheologice ale sanctuarelor pe care le cunoaştem astăzi sunt doar fundaţiile lor. Aceste simboluri ale culturii geto-dace au fost rase de romani, iar elitele au avut de ales: unii au trecut de partea romaniilor, iar alţii au rămas să-şi împartă soarta cu Decebal. Toţi cei care au rămas loiali regelui dac au fost exterminaţi, iar populaţia, o parte în sclavie, iar cei mai mulţi, înrolaţi în armatele auxiliare romane. Imperiul practica acest lucru, a făcut-o şi cu alte populaţii cucerite. De altfel, pe teritoriul ţării noastre există inscripţii cu tot felul de cohortes (subdiviziune a unei legiuni, având 500 de soldaţi – n.r.) şi alae (trupe auxiliare de cavalerie – n.r.), cum sunt Britanorum, Hispanorum, Thracorum şi multe altele.
„Despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis decât ştim din toate celelalte izvoare”
Ce izvoare avem pentru istoria dacilor înainte de cucerirea romană?
Pentru istoria dacilor, din păcate, izvoarele au dispărut sau ne-au pervenit fragmentar în nişte forme trunchiate, ceea ce mi se pare şi puţin bizar; sunt în această situaţie toate izvoarele literare care relatau nu doar detalii cu privire la această creştere şi expansiune a puterii geto-dacilor, dar chiar prezentau cu lux de amănunte războaiele daco-romane. Să luăm, de pildă, pe celebrul scriitor roman de origine greacă, Dio Cassius, din opera căruia s-a păstrat mai mult de jumătate. Totuşi, capitolul care trata luptele împăratului Traian în Dacia a ajuns azi sub nişte forme mizere de rezumare, realizate de Ioan Zonaras (cronicar şi teolog bizantin din secolul al XII-lea – n.r.) şi de Xiphilinus (călugăr trăitor la Constantinopol în secolul al XI-lea – n.r.).
Se cunoaşte, de exemplu, efortul extraordinar depus de Traian de a termina cel de-al doilea război daco-roman şi de a integra Dacia, dar despre toate acestea s-au păstrat doar câteva rânduri, în care se spune că a fost un război crâncen, „dus mai mult cu înţelepciune decât cu înfocare“ de către împărat. Au fost mobilizate 12 legiuni, dacă nu mai multe, plus trupe auxiliare, o concentrare de forţe cum rar am mai întâlnit în istoria romanilor. Şi cu toate că acest război a fost unul extrem de important, de ce n-avem nicio informaţie?! Deşi ştim clar c-au fost o mulţime de autori care au relatat despre aceste evenimente. Despre aceste războie a scris medicul lui Traian, Criton, din care avem câteva fragmente. Apoi împăratul Traian însuşi a scris, după modelul De Bello Gallico a lui Iulius Cezar, o lucrare, De Bello Dacico, din care s-a păstrat numai o simplă frază, ca exemplu de stil sec, simplist, cazon: „Inde Berzobim, deinde Aixim processimus” (De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis – n.r.). Această propoziţie s-a păstrat la Priscianus, un gramatic bizantin din vremea împăratului Iustinian (527-565), care o dădea ca exemplu de stil urât, în comparaţie cu lucrarea lui Iulius Cezar. Traian n-a fost însă un literat, ci un excelent comandant.
Nu avem nici lucrarea originală a lui Dion Chrysostomos (ca. 40-ca. 120), Geticele, ci o cunoaştem doar printr-un filtru târziu, din secolul al VI-lea, al lui Iordanes, care, deşi spune nişte lucruri interesante, dar care nu aminteşte nimic exact despre războaiele în care dacii au fost înfrânţi. Nu cunoaştem motivul pentru care s-a făcut această omisiune. Iordanes a scris două lucrări: Romana şi Getica. Prima este o istorie a romanilor şi unde se povesteşte de victoria lui Traian asupra Daciei, iar în a doua, unde îi confundă pe geţi cu goţii, nu pomeneşte decât de victoriile acestora. Afli despre Burebista, Burvista cum scrie el, afli despre Deceneu, afli despre înfrângerea generalului roman Fuscus, în timpul împăratului Domiţian (81-96), dar nicio vorbă despre cucerirea Daciei de către romani. Acesta este un aspect interesant, pentru că acelaşi autor, în cealaltă lucrare – Romana – amintise de războaiele lui Traian. De aceea trebuie să avem în vedere mentalitatea şi ideologia celor care ne furnizează informaţiile şi care era interesul lor când au scris aceste lucrări. De multe ori, adevărul este distorsionat pentru a corespunde unor cerinţe de ordin politic şi propagandistic.
Din acest motiv, despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis (Balcic) decât ştim din toate celelalte izvoare. Din acest izvor, contemporan cu Burebista, înţelegem importanţa autorităţii sale; Burebista se afirmă drept cel mai mare rege, care stăpânea asupra teritoriilor de la nord şi de la sud de Dunăre.
A existat sau nu un rege cu un nume asemănător lui Burebista în secolul II î.Hr.?
Dar cuvântul „Burebista” este el un substantiv propriu sau comun? Este numele acestui rege dac sau un cuvânt care, în limba geto-dacilor, denumeşte un şef de trib sau un rege?
Nu putem da un răspuns indubitabil. Într-un text al istoriei romane, scrisă pe baza izvoarelor greceşti, de către Trogus Pompelius (istoric roman din sec. I î.Hr. – n.r.), se menţionează: „creşterile puterii dacilor prin regele Rubobostes”. Problema este că textul integral a dispărut şi avem doar un compendiu, făcut în secolul II d.Hr., de Iustinus. În afară de aceasta, există un sumar al cărţii lui Trogus scris de un necunoscut şi ataşat la compendiul unui manuscris al lui Iustinus. Se pare că în textul original, cartea a XXXII-a conţinea informaţii cu privire la respectiva dezvoltare a dacilor lui Rubobostes, însă rezumatul lui Iustinus reţine mai degrabă anectodele şi faptele cu caracter moralizator decât datele şi evenimentele istorice. De altfel, menţionarea lui Rubobostes apare doar în sumarul scris de necunoscut, textul compendiului amintind doar o anecdotă în care dacii au fost pedepsiţi de regele lor Oroles pentru o înfrângere suferită în lupta cu bastarnii şi că „dacii sunt şi ei o mlădiţă a geţilor“. De aici a pornit o întreagă controversă, dacă a existat în secolul II î.Hr. acest Rubobostes, o corupţie prin metateză a lui Burobostes, Burebista, sau Trogus menţiona probabil vreun eveniment care s-a petrecut în vremea lui Burebista cel mare, din sec. I î.Hr. ?
S-au adus argumente foarte puternice şi într-o direcţie, şi într-alta. Constantin Daicoviciu, Rudolf Werner, Carl Brandis considerau că este firesc să fi existat un rege dac cu denumirea de Rubobostes şi că acele creşteri ale puterii dacilor s-au petrecut realmente în secolul II î.Hr., cu aproape 100 de ani înainte de regele Burebista, care moare în acelaş an cu Iulius Cezar, în 44 î.Hr. De asemenea, pe plan arheologic, constatăm că începutul culturii materiale geto-dacice, aşa cum o ştim astăzi, a început tocmai în secolul II î.Hr., în jur de 150 î.Hr. Potrivit cercetătorilor menţionaţi, este de presuspus că în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. a existat un rege cu un nume asemănător lui Burebista. Că îl chema Rubobostes sau Burobostes n-are nicio importanţă. Putea să fi fost un „Burebista I“!.
Nu pot fi ignoraţi însă nici cei care contraargumentează teoria existenţei unui rege dac în secolul II î.Hr. Aceştia spun că un rege de o asemenea importanţă ca Buro-Rubobostes ar fi fost imposibil să nu fie amintit şi de o altă sursă, pe când Burebista este menţionat de mai multe izvoare. Disputa este departe de a fi soluţionată şi doar o nouă incripţie, ca aceea de la Dionysopolis, ar face lumină sau ar putea schimba total viziunea noastră asupra lui Burebista.
Nici centrul puterii sale nu ştim exact unde a fost. Există o întreagă dezbatere în privinţa capitalei, dacă aceasta a fost în zona Munţilor Orăştie sau în Argedava, aşezată cu siguranţă la sud de Carpaţi, dar exact unde, nu cunoaştem (poate la Popeşti, Mihăileşti, pe Argeş, poate alta, în Dobrogea). Faptul că, probabil, prima acţiune militară a lui Burebista a fost împotriva celţilor din spre vest ar valida ideea că avea puterea în Transilvania, deşi textele sugerează mai degrabă că el provine de la sud de Carpaţi, chiar dacă confuzia între geţi şi daci se făcea curent la acea vreme. Cel care menţionează provenienţa getă a lui Burebista este Strabon (istoric şi geograf grec, 63 î.Hr-24 d.Hr. – n.r.). Dar tot acesta e unul dintre autorii care scriu că dacii şi geţii nu sunt acelaşi neam deşi ar avea aceeaşi limbă.
„Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave“
Cum îi putem diferenţia? Cine îi prezintă prima dată separat?
Strabon face prima diferenţă categorică: geţii sunt cei care trăiesc în aval pe Istru (Dunăre), în vreme ce dacii locuiesc în amonte. Dar tot Strabon spune că geţii au aceeaşi limbă cu dacii, şi tot el, în aceiaşi carte, că geţii au aceeaşi limbă cu tracii. Trebuie luată cu rezervă această observaţie întrucât vine de la un grec şi nu de la un vorbitor al vreuneia din aceste limbi. Limbile erau probabil foarte înrudite, dar nu era una şi aceeaşi limbă. Nu avem documente, dar sunt lucruri pe care le putem înţelege prin analogii cu ceea ce există în alte părţi. Despre limbile tracice cunoaştem foarte prea puţin. Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave – aceasta este opinia mea. Unii, care nu vor să mai audă de slavi, caută o altă origine a dialectelor sau limbii pe care o vorbeau supuşii lui Burebista şi ai lui Decebal. Nu au unde să ajungă pentru că n-au argumente. Ce avem ne îndreaptă către grupul balto-slav. Putem considera că limba geţilor, a dacilor, a format – împreună cu cea a tracilor până la un punct – o grupă comună, într-o ramură balto-slavă.

Cum rămâne cu cele aproximativ 200 de cuvinte geto-dace din limba română: brânză, barză, viezure, mânz...?
Argumentul că ele ar fi de origine geto-dacă ţine de domeniul etimologiei ipotetice. Cunoaştem că există în limba română aproape 200 de cuvinte care n-au o origine clar explicabilă. Nu ştim etimologia lor; asta nu înseamnă că erau automat geto-dacice. Este plauzibil să credem că cel puţin o parte ar putea să provină din substratul geto-dacic. Însă, cum poţi demonstra? Aceste lucruri sunt foarte complicate pentru că, ştiinţific, nu poţi dovedi indubitabil. Asta nu-i împiedică pe unii să facă speculaţii de toate felurile.
Putem remarca un lucru care a rămas într-un con de umbră, şi anume o informaţie din vremea împăratului Iustinian (527-565), că o populaţie tracică din Balcani, bessi, care încă vorbea limba ei, lingva bessorum. O parte din această populaţie a fost mutată, sub Iustinian, în Sinai, la mănăstirea Sfânta Ecaterina. În urmă cu vreo 25 de ani s-a descoperit o ladă cu manuscrise şi conţinutul acelor documente ar putea să ne intereseze şi pe noi. În prezent, acestea sunt în Grecia, iar accesul este restricţionat; nu ştim exact ce conţin nici până astăzi. Din ce am auzit, de la cei care le-au văzut, sunt şi texte în limba slavă. E de văzut dacă sunt, într-adevăr, în slavonă sau nu cumva sunt în bessă. Dacă bessi de acolo au lăsat ceva scris şi acel ceva se păstrează, s-ar putea să ne schimbăm total imaginea despre ce au fost limbile tracice, dacă şi cât erau ele de apropiate de familia de limbi balto-slavă.
Deci ipoteza, lansată de unii, că dacii ar fi vorbit latină şi că s-ar fi înţeles în mod direct cu romanii este o speculaţie?
Nu are niciun fundament. Dacii vorbeau o limbă din familia limbilor tracice.
„Media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi“
Cum arătau dacii? Erau ei mai aproape de greci sau mai aproape de germani?
În primul rând, trebuie să ţinem seama că atât grecii, cât şi romaniiaveau un ten măsliniu.Astfel, tot ce era la periferia nordică a zonei mediteraneene arăta blond. Există, într-adevăr, informaţii că traciiar fi fost blonzi, dar e greu de spus tocmai din cauza clişeelor şi a percepţiei autorilor. În privinţa înălţimii, ştim că media populaţiilor mediteraneene pe care le cunoaştem era undeva la 1,60. Pentru celelalte populaţii, referirile se fac mai ales la gladiatorii aleşi dintre traci sau germani. Însă criteriul de alegere îi viza pe cei mai voinici dintre ei. Nu înseamnă că toţi erau aşa. Mult mai precisă ar fi o demonstraţie antropologică. Din păcate, avem foarte puţine schelete. Ritul funerar al dacilor se oficia prin incineraţie şi nu avem dovezi în acest sens. În general, cu unele excepţii, media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi. Cauza principală este dezvoltarea industrială din epoca modernă, care a dus la o acţiune mai agresivă a glandei numită timus.

Din informaţiile arheologice, cum ne putem imagina o casă a unui dac?
Aici trebuie să luăm în calcul importanţa lemnului în construcţie. Casele dacilor erau în principal din lemn, nu mult deosebite de cele tradiţionale din Maramureş, aşa cum se pot vizita la Muzeul din Sighet. Acolo unde exista stejar locuinţele erau făcute din acest material şi puteau dura foarte mult. Etnografia actuală ne arată case care sunt datate pe la 1700 şi care sunt în funcţie şi astăzi. În plus, de multe ori la construcţia unei case se folosea material din casa distrusă. Astfel, o casă bine făcută din stejar poate dura câteva sute de ani, dar aici avem probleme greu de rezolvat. Dacă satul nu este incendiat, astfel încât să rămână urmele incendiului, există probabilitatea să nu rămână nimic. Lemnul putrezeşte extrem de repede când nu este întreţinut, mai ales dacă e inundat de vegetaţie. Acest lucru se poate observa uşor pe stâne; odată părăsite, invadate de pădurile din jur, nu rezistă mai mult de 100 de ani şi, ca arheolog, nu mai vezi nimic, niciun indiciu care să te determine să sapi.
„Putem asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor“
Dacă locuitorii aşezării foloseau ceramică sau metal găsim urme, dar urmele locuinţelor, nu. În cazul geto-dacilor, ceramica devenise un lucru comun începând cu secolul al II-lea, sub influenţa, în mare măsură, a civilizaţiilor de la sud şi de la sud-vest, în special din lumea mediteraneeană. Trebuie să vedem însă şi care era funcţia ceramicii. În viaţa de zi cu zi, cei care au această cultură a lemnului folosesc ceramica în mare măsură ca formă de reprezentare, aşa cum o foloseşte românul de astăzi: în Maramureş ai instalate, de pildă, farfurii frumoase pe perete. Nu se mănâncă din ele. Se mănâncă în blidul din lemn, care dispare odată cu civilizaţia. Până şi cuiele, care sunt tot din lemn, dispar.
Dacă locuinţele nu sunt întărite cu lut şi nu au fost incendiate, ele nu lasă urme. De obicei, în aşezările mari găsim de multe ori case întărite cu lut. Am găsit aici, la Plopeşti, lângă Bucureşti, locuinţe făcute cu nuiele şi umplute cu lut, care, luând foc, ne-au permis, în câteva cazuri, să urmărim pereţii până la o înălţime de 40 şi ceva de centimetri. Una dintre casele de la Popeşti, pe care am săpat-o în anii ’50, arăta exact ca locuinţa în care eram cazat: două camere, la mijloc un coridor şi în faţă o prispă. În domeniul acesta, până la apariţia betonului şi a cărămizilor moderne nu s-au făcut progrese. În 1974 a venit în România un coleg german. Am mers împreună în Maramureş şi atunci el mi-a spus ceva care completează foarte bine demonstraţia: „Parcă mă aflu în Germania secolului al XII-lea. Aştept din moment în moment, după un deal, să apară castelul de la Heidelberg“.
Putem, aşadar, asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor, inclusiv bordeiele.
„Exista o castă preoţească şi o castă nobilă, care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor“
Din punct de vedere al organizării socio-ierarhice ce informaţii deţinem?
Avem câteva informaţii şi cred că sunt destul de complete ca să ne dăm seama că exista o castă preoţească şi o castă nobilă, dar care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor. Erau distincţii în materie de port şi prin forma căciulii pe care o aveau. Burebista şi Decebal pot fi consideraţi într-adevăr regi, aleşi sau pe cale ereditară, ajunşi în această funcţie. Nu mai poţi să-i vezi ca şefi de trib. Sigur, triburi existau şi la greci, şi la romani, şi la evrei. Sunt cele 12 triburi ale lui Israel. Tradiţia s-a păstrat, dar nu putem compara un trib de epoca fierului cu un trib din neolitic. E clar că ierarhia era deja bine marcată în vremea Burebista-Decebal.
De asemenea, se destinge o castă preoţească ale cărei ecouri s-au păstrat în textele istoricului roman de origine iudaică, Flavius Iosephus, care îi compară pe esenieni cu cei mai mulţi dintre daci, pleistoi, ceea ce, la prima vedere, pare a fi o absurditate. Totuşi, specialiştii în ebraică mi-au atras atenţia că termenul pleistoi (cei mai mulţi) este tradus cu ha rabim în limba ebraică, iar această înseamnă şi cei mai buni (limba ebraică veche n-are superlativ). Flavius Iosephus, care îi cunoştea bine pe esenieni, a spus cei mai mulţi, dar se referea la cei mai buni, aşa cum se vedeau pe sine, eseninii, care îşi spuneau fii lui Sadoc.
Esenienii erau şi o sectă religioasă, deci ce concluzii putem trage de aici despre religia dacilor?
Există un comportament religios al dacilor, comparat pe de o parte de Flavius Iosephus cu cel al esenienienilor şi, pe de altă parte, de Herodot cu cultul pitagoreic. Geţii din vremea lui Herodot nu vorbeau de Pitagora, dar grecii, neînţelegându-i, au comparat cultul lor cu Pitagora. Această menţiune a lui Herodot – fie că a fost numai a lui, fie că a fost din vremea lui la mai mulţi autori, de pildă la Hellanikos, care e contemporan cu Herodot şi care spune acelaşi lucru despre Zalmoxis – a fost preluată apoi până în epoca romană şi a dăinuit până în Evul Mediu. Toată această relaţie între geţi şi pitagoreici a dat naştere la speculaţii în epoca noastră.
„Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abia odată cu romanii“
Practic, ce cunoaştem despre religia geto-dacilor, în afară de lucrurile provenite mai degrabă din imaginarul grecesc?
Nu putem să excludem imaginarul grecesc şi implicit izvoarele scrise de greci. Avem, aşadar, două surse. Pe de-o parte, imaginarul grecesc, care trebuie luat cu mare precauţie, dar e clar că a existat un cult special al lui Zalmoxis. Poate n-aş crede nici în acest cult, dacă n-ar fi apărut, în 1959, inscripţia cu regele get Zalmodegikos. Deci, a existat într-adevăr un personaj, despre care putem discuta dacă e zeu sau nu; plăsmuire este felul în care îl prezintă Herodot. Cum s-a ajuns la asemănarea cu Pitagora e greu de aflat. Geţii erau cunoscuţi deja într-o tragediea lui Sofocle. Aşa încât avem o dată această imagine, care s-a amplificat cu timpul la alţi autori şi care, cum vedem, a ajuns până la epoca lui Iosephus, iar acesta face paralela de care vorbeam. Dincolo de toate dezbaterile provocate de aceste surse, e cert faptul că exista o castă preoţească cu o serie de ritualuri, iar asceza era sigur unul dintre ele. Nu cunoaştem sub ce formă: dacă era numai abţinere de la unele alimente şi/sau de la raporturi sexuale ori era mai mult decât atât.
A doua sursă e arheologia, dar există o problemă de datare. Sursele literare se referă la epoca lui Herodot, secolul V î.Hr., iar sursele arheologice cele mai vechi sunt din secolul II î.Hr., iar mai numeroase din secole I î.Hr.-I d.Hr. Acestea constau în urmele sanctuarelor distruse de romani, care sunt nu doar la Sarmisegetuza, dar şi în alte părţi. Un exemplu este în judeţul Braşov, la Augustin: acolo s-a găsit un complex de cult la fel de mare ca dimensiuni ca acela de la Sarmisegetuza, numai că mai slab păstrat. Cunoaştem două tipuri de sanctuare: unele cu coloane şi unele cu absidă orientată nord-est, vest-nord-vest. Prin munţii din jurul Sarmisegetuzei, Melea, Tâmpu şi Rudele, s-au găsit mici sanctuare, care au fost interpretate mai întâi ca stâne, după aceea ca locaşurile acelor pleistoi, comparaţi de Flavius Iosephus cu esenii şi care au trăit acolo, care locaşuri au fost distruse, la rândul lor, de cucerirea romană. Chiar pe Columna lui Traian există nişte temple circulare pe lângă care trece cavaleria romană, probabil cea a lui Lusius Quietus, care a atacat Sarmisegetuza venind dinspre munţi.
Însă relaţia între ce spune Herodot şi ce ştim din punct de vedere arheologic e foarte greu de făcut şi consider că e abuziv să extindem cultul zalmoxian de la geţii secolului V î.Hr. asupra dacilor. Nu avem, în acest sens, în prezent, nicio informaţie serioasă de luat în seamă. E firesc ca dacii să fi avut un pantheon foarte asemănător cu cel grec şi cel roman, dar cine a fost zeul suprem al lui Decebal este greu de răspuns.
Nu putem vorbi de un monoteism, cum au încercat unii să sugereze?
Nu. E un politeism categoric. Avem de-a face cu o exagerare venită dinspre casta preoţilor ortodocşi, care ar dori să arate că geţii erau creştini înaintea lui Hristos. Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abiaodată cu romanii.
Ştim că dacii practicau sacrificiul uman. Este acesta un ritual neobişnuit pentru secolele II-I î.Hr.?
Nu e un ritual neobişnuit, neîntâlnit. Îl întâlnim şi la celţi, şi la slavi, şi la absolut toţi până la creştinism. Sacrificiile umane nu sunt la daci mai multe decât la alţii. Există nişte gropi, la Orlea, jud. Olt, în care este foarte probabil că au fost depuşi nişte oameni care au fost sacrificaţi. Aceştia – spre deosebire de celelalte 250 de morminte găsite pe tot teritoriul ţării din această epocă – au fost depuşi şi cu piesele lor. În schimb, celelalte aproape 250 de schelete găsite în aşezările dacice – numai la Popeşti am descoperit vreo 10 – n-au niciun inventar. E posibil să fi fost sclavi sau oameni care au fost executaţi. La Popeşti am găsit şi cranii decapitate. Nu sunt sigur că erau sacrificii umane. Sacrificii umane sunt gropile acelea, cum sunt cele de la Orlea, unde au fost găsite femei şi copii cu întreg inventarul.
Aşadar existau sacrificii umane, dar erau excepţionale, şi în aceeaşi măsură în care ritualurile de acest fel erau prezente la toate populaţiile din acel stadiu de civilizaţie. Restul sunt discuţii: în ce măsură erau sacrificaţii prizonierii, sclavii sau dintre proprii semeni nu putem să ne prononţăm.
„Cunoaştem că aveau un meniu variat“
Ce cunoaştem despre alimentaţia dacilor? Există resturi calcinate de cereale, de anumite tipuri de mâncăruri, cum s-a mai întâmplat în alte cazuri?
Din punctul acesta de vedere nu ştim mare lucru. Pentru a trage concluzii în acest sens am avea nevoie de analize. Ce avem nu e suficient şi departe de cum se lucrează astăzi pe plan european şi mondial. Ştim, de exemplu, că meiul era folosit. Turtele de mei. Sunt atestate toate cerealele tradiţionale europene. Deci cunoaştem că aveau un meniu variat. De aici putem să înţelegem că dacii erau o populaţie de păstori şi agricultori, dar nu de nomazi. Trebuie să avem în vedere mobilitatea dată de transhumanţă, dar nu un mod de viaţă ca acela al popoarelor de stepă.
Se fac tot felul de speculaţii despre dacii liberi, care sunt ceva mai mulţi decât zona cucerită de romani... Se spune că, de fapt, de acolo am moşteni fondul...
Nu se ştie. Costobocii au luptat cu romanii, dar n-au fost cuceriţi de aceştia; chiar urmaşul împăratului Adrian, Antoninus Pius (138-161), s-a luptat cu dacii din nord. S-au păstrat texte, şi chiar o piatră funerară a unui interpret pentru limba dacilor. E clar că limba dacă s-a vorbit până în secolul al III-lea. Existenţa dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se ştie. Aceeaşi întrebare e legată şi de carpi, pare-se tot o ramură tracică. Ei au lăsat nişte urme adânci în istoria secolelor II-III d.Hr., când romanii au purtat bătălii cu ei şi cu goţii. În cazul lor avem morminte, necropole, dar nu ştim cum au dispărut.
Au intrat în mare masă a migratorilor sau în masa celor romanizaţi?
Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria şi Bucovina, nu ştiu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă. De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptul că aveau aceleaşi obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus şi a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale.
„Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur“
Ce cunoaştem despre relaţiile comerciale ale dacilor cu cei de la sudul Dunării?
Spre deosebire de tracii sudici, odrysi, de exemplu – care au avut o legătură foarte intensă cu Grecia, mergând până la adoptarea unor culte de către greci şi, ulterior, până la adoptarea întregii civilizaţii greceşti – la nord de Balcani şi în special la nord de Dunăre a existat o anumită rezistenţă. Aceasta a fost spartă, dar mult mai greu şi mult mai încet. Ceramica lucrată cu roata a pătruns mai târziu aici şi a început să fie reprodusă local şi mai târziu. Până şi modelul inscripţiilor de pe tezaurele din secolul IV î.Hr. lipseşte la nord de Dunăre. La sud de Dunăre sunt prezente aceste dedicaţii făcute unui rege; spre exemplu, numele regelui odris Cotys apare pe foarte multe vase de argint. La nord de Dunăre avem acelaşi tip de tezaure, dar fără inscripţii. Era adoptată civilizaţia, dar nu şi textul. Acolo erau dedicate regelui trac, odrys, Cotys, aici nu domnea Cotys, dar nici numele liderului local nu a fost înscripţionat.
Dacă tot am vorbit de tezaure, cum s-a născut legenda tezaurului lui Decebal ascuns sub un râu?
Legenda apare la Criton, medicul lui Traian, şi credem că a fost martor ocular. Cifrele sunt însă exagerate. Totuşi, mai e o problemă de „topos“ literar,loc comun. Criton spune că tezaurul a fost ascuns sub albia râului Sargeţia. De aici s-a tras concluzia că a existat un râu cu numele Sargeţia. Dar povestea cu ascunderea tezaurului o întâlnim şi în epoca elinistică, undeva în Anatolia, sub albia râului Sargenţia. Acestea sunt locuri comune, preluate de la un scriitor la altul. În ce măsură sunt adevărate, e foarte greu de spus. Totuşi, pe Columna lui Traian vedem oameni cărând tot felul de obiecte, pocale de argint etc. Tot ce ştim din arheologie e că tezaurele dacice sunt de argint. Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur.
„De ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar o brăţară?“
Şi atunci, unde putem să integrăm aceste brăţări de aur? La nişte falsuri?
E foarte greu de spus. Plec de la prezumţia că sunt autentice şi că singura acuză pe care o putem aduce, mai mult autorităţilor române, e aceea că în zona capitalei lui Decebal căutătorii de comori fac ce vor. Problema nu se reduce la tezaurele de aur sau de argint, dar aceştia au găsit enorm de multe bucăţi de fier, pe care le-au scos de la locul lor şi le-au aruncat, că nu-i interesa; iar acest lucru ne-a adus nouă o pierdere imensă.
Şi mai e un lucru de discutat despre aceste brăţari: de ce niciuna n-a fost găsită de arheologi? Dacă le găseau arheologii nu existau discuţii, dar de ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar una? Experţii le-au privit şi au spus că sunt autentice, dar rămâne o umbră de îndoială pentru că arată identic cu cele vechi, din argint. Nu există niciun element de noutate. Cum adică, meşterul acela dac nu a mai avut nimic inspirat ca să adauge? Până şi ştanţele de pe cele de aur sunt aidoma cu cele de pe argint, numai puse altfel, în alte poziţii ca să semene.
Pe de altă parte, a mai apărut acum şi campania aceasta că sunt false. E clar că dacă sunt falsuri cei care le-au găsit scapă mai uşor, aşa că îl înţeleg pe avocatul care pledează că sunt false. Ştiu că s-a creat un prejudiciu statului român de vreo 300.000 de euro, dar consider că e mai bine aşa, pentru că, deşi există îndoieli asupra lor, nu poţi să afirmi clar că sunt falsuri. De aceea cred că e mai bine să dai 300.000 de euro pe nişte falsuri decât să pierzi nişte piese autentice.
Revenind la istorie, aurul după care s-a dus Traian în Dacia este, de fapt, argint?
Este, desigur şi argint, dar a fost probabil şi aur. Nu putem nega. Exista exploatarea în zona Apusenilor. La Roşia Montană, spre exemplu, s-au făcut cercetări şi e clar că dacii n-au lucrat în subteran acolo înainte de romani. Dacii obţineau aurul din spălarea nisipurilor de râu ca şi moţii de astăzi. Deci nu putem nega că Decebal nu avea aur. Dar, nu numai aurul a motivat campania de cucerire a Daciei. Au fost şi alte cauze, cred, mult mai importante, în principal de ordin strategic: prin cucerirea Daciei se anihila un centru de putere anti-roman care devenise mult prea periculos:
Descoperire epocală la Severin:
S-a găsit amfiteatrul reprezentat pe Columna lui Traian
Ce putem spune despre portul vestimentar al dacilor?
Afară de ce este reprezentat pe Columna lui Traian altceva n-avem. Ar mai fi ceva şi pe metopele de la Adamclisi, dar acolo este foarte stilizat. Izvorul iconografic cel mai clar pe care îl avem este Columna lui Traian. Într-adevăr, portul reprezentat pe columnă seamănă cu cel ţărănesc. Doar căciulile diferă puţin. Îi avem reprezentaţi acolo pe acei tarabostes şi piliates care apar îmbrăcaţi exact ca ţăranul din secolul al XIX-lea. Lucrurile acestea sunt studiate şi de etnografi. Se poate ca, în realitate, lucrurile să fi fost mai elaborate, dar de unde să facem presupuneri, dacă avem doar o sursă?
Dar cât de veridică este Columna lui Traian? Ce surse de informare au avut artiştii? Au luptat ei alături de Traian? Au mers în Dacia, ca să vadă cum stau lucrurile? Sau avem de-a face, ca în cazul metopelor de la Adamclisi, cu artişti de undeva din sud, care nu au nicio idee şi reprezintă în spatele luptătorilor vegetaţie mediteraneeană?
Avem de-a face cu un mic paradox. Nu cred că autorii sculpturilor au fost aici dar – asta e părerea tatălui meu, Radu Vulpe, care era convins, şi mi se pare o idee plauzibilă – cred că întregul desen al Columnei reprezintă, în mod figurativ,exact textul operei pierdute a lui Traian. Era normal să fie aşa, pentru că împăratul reprezenta autoritatea supremă. Indiferent de stilul urât în care era scrisă opera lui, era a împăratului şi nimeni nu-şi putea permite să scrie altceva decât scrisese el acolo. Traian a fost văzut de toţi istoricii ca fiind unul dintre cei mai buni împăraţi, deci autoritatea în vremea lui nu putea să fie în discuţie. Fără îndoială, cei care au realizat Columna la Roma nu fuseseră în Dacia, dar au stat de vorbă cu oameni care au luptat în război.
Anul trecut am avut o mare surpriză, când am mers la Severin, la un colocviu. Tocmai descoperiseră nişte ziduri circulare şi voiau să extindă săpăturile. Nu ştiau bine ce au găsit şi m-au rugat să mă uit. „Nu mă ocup de arheologie romană, nu e specialitatea mea, dar mă gândesc că poate ar fi un amfiteatru“, am zis. Peste o jumătate de oră ajunge şi Doina Benea de la Timişoara, care e specialistă în acest domeniu, şi confirmă: „Amfiteatru“. Apoi ea a continuat: „Extraordinar, acesta e amfiteatrul de pe Columnă, de lângă castru. Noi am crezut că e în Iugoslavia şi l-am găsit acum aici unde trebuia să fie !“. De atunci nu s-a mai auzit nimic de această descoperire extrem de importantă. Am întrebat anul acesta ce s-a mai făcut şi mi-au spus cei de acolo: „Păi, ni s-au dat vreo 5.000 de lei. Ce era să facem cu ei? A venit de la Cluj, Dorina Alicu, s-a uitat şi a plecat, că nu putea face nimic. Am oprit săpăturile“. Spune cineva ceva despre asta?
Acesta este un argument în favoarea teoriei că ce e reprezentat pe Columnă este textul împăratului. E desfăşurarea figurativă a textului operei sale. E sculptat, exact ca în plan: toate trei – podul lui Apolodor din Damasc, castrul de la Severin şi acum amfiteatrul. Descoperirea asta ar trebui să fie epocală. Ar fi nevoie de bani pentru săparea şi conservarea acestui amfiteatru. De aceea ajungi să te întrebi: e mai bine să acoperi la loc şi să aştepţi vremuri mai bune, ca să poţi săpa cum trebuie sau te apuci şi faci ce poţi ca să reuşeşti să aduni noi informaţii despre această perioadă istorică şi să eviţi căutătorii de comori? Oricum, o parte a fost distrusă cu buldozerele, dar cel puţin o parte s-a păstrat, a doua jumătate. Ar trebui să se investească sume importante pentru salvarea şi, chiar, restaurarea şi utilizarea în prezentul turistic al acestui important monument.

 

 

 

Când vorbesc de daci, mă apucă spaima ...

În urmă cu ceva vreme am avut o mică revelaţie în legătură cu fanatismul ce învăluie istoria naţională şi mai ales cea a unei populaţii a cărei legături cu ziua de azi este destul de mică: dacii. Există, da, similitudini în privinţa unor lucruri pe care romantic le interpretăm ca moşteniri ale generaţiilor glorioase, dar poate ar trebui văzute şi ca pe urme ale unei înapoieri culturale. Faptul că şi azi case la ţară se fac după modelul practicat în antichitate, nu ar trebui recunoscute cu emfază şi glorie. Dacă satul românesc din secolul XXI arată exact ca cel din secolul X sau XII, înseamnă că avem reale probleme, vizibile chiar: înapoiere şi sărăcie.

Dacă suntem la unele capitole egali cu omul care nu ştia cum arată globul pământesc, acest lucru ar trebui să ne sperie şi nu să considerăm că acestea sunt mărturii ale vreunei forme de continuitate culturală. Una este să porţi costum popular la sărbători specifice şi alta să îmbraci iţari azi pentru că nu ai altceva ce să porţi. Sunt multe aspecte de povestit legat de "mostenirile culturale ale dacilor pastrate cu sfintenie de la ei pana azi", dar spaima nu mă apuca cand vorbesc de aceste urme, ci de cele inventate. Acestea, cu mult mai bine prezervate în mentalitatea cotidiană, devin de-a dreptul periculoase.

Părerea unor oameni din secolul XXI care susţin despre o populaţie, care a trăit în urmă cu 2000 de ani, că sunt unicii stămoşi ai unui popor sau chiar a mai multora îţi dă fiori.... După  ce am încercat să pun cap la cap informaţiile cu privire la daci, precum şi toate informaţiile cunoscute despre ei, dând glas unor oameni care şi-au dedicat părţi importante din viaţă studiului acestei populaţii, pun o întrebare simplă mentalului colectiv al publicului român. Obţin o anomalie (vezi foto!), precum şi afirmaţii care depăşesc limitele bunului simţ.

Ne e oare frică să ne asumăm că NU suntem "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", că avem mai multe în comun cu grecii, turcii, slavii de diverse provenienţe şi chiar huliţii maghiari decât cu geto-dacii. Gândiţi-vă cu îşi asumă germanii două războaie mondiale, când anual o planetă întreagă serbează victoria împotriva lor!

Azi în România dacă spui că e nu dacii şi romanii sunt strămoşii noştri eşti blamat. Dacă încerci să arăţi că formarea unei naţiuni este un construct artificial, cu care putem să trăim, dar trebuie să fim conştienţi de evoluţia sa şi de faptul că serveşte drept instrument într-o altă construcţie la fel de artificială şi asumată care este statul. Tot ceea ce spun nu este o revoltă împotriva statului, scopul este o conştientizare clară cu privire la un algoritm pe care îl înghiţim fără să îl înţelegem. Dacă ajungi să reduci naţionalismul la o emoţie, devii doar un subiect al manipulării.

Istoria Dacilor este foarte frumoasă - este o poveste, bună de reprezentat cinematografic sau ca inspiraţie pentru literatură, dar datele reale despre ei ar trebui privite cu responsabilitate şi cu spirit critic. Iar discursul istoric ar trebui sa urmeze aceste realităţi

Marea cetate romano-bizantină de la Dinogeţia, îngropată în buruieni

Povestea uneia dintre cele mai importante cetăţi romano-bizantine, cea de la Dinogeţia-Garvăn, despre care mulţi nu ştiu mai nimic, ridică o întrebare despre care am mai scris: „Ce s-ar întâmpla dacă şi la noi ar fi ca la alţii?" 

Turnul 1 parţial dărâmat

Spre deosebire de alte edificii unde interesele imobiliare sau de orice altă natură blochează proiectele de restaurare sau / şi conservare, cetatea de la Dinogeţia are drept proprietar statul român şi se află în administrarea Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan" al Academiei Române. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt clare şi favorabile edificiului. În plus, clasarea sa ca monument istoric clasa A nu a ridicat probleme.

O istorie de 1000 de ani dată uitării

După cum vedem şi din textul de prezentare a cetăţii cetatea a reprezentat ani de-a rândul un punct de reper în zonă.

Dinogeţia, cetate romană şi bizantină, este o aşezare antică fortificată cu zid de apărare, situată pe un promontoriu stâncos din malul dobrogean al Dunării, în zona cotului dintre gurile Siretului şi Prutului. Monumentul se află la circa 4 km de satul Garvăn, comuna Jijila, judeţul Tulcea, iar prima menţionare o găsim la geograful antic Ptolemeu, care o numea Dinodheteia.
Numele ei este autohton (getic) şi a fost păstrat şi transmis de romani şi bizantini. Cetatea avea o poziţie strategică de excepţie pentru locuitorii din zonă, cu mari posibilităţi pentru procurarea hranei oamenilor şi a animalelor, precum şi a unor materii prime necesare nevoilor casnice şi ale comunităţii, pentru construcţii şi schimburi comerciale. De aceea, ea a fost locuită şi apărată din preistorie, încă din epoca pietrei şi până în cea a fierului şi, mai târziu, în epocile romană şi bizantină.

Termele romane de la Dinogetia

Cercetările arheologice au început în 1939, fiind conduse la început de arheologul Gheorghe Ştefan şi apoi de Ion Barnea. Pe scurt, fortificaţia, construită de romani în sec. II d.Hr. pe locul unei aşezări getice, suferă distrugeri la mijlocul sec. II d.Hr. şi la mijlocul sec. III d.Hr., pentru ca, ulterior, la sfârşitul sec. III d. Hr., aici să fie construită, pe stâncă naturală, fortificaţia romano-bizantină pe care o cunoaştem astăzi.
În sprijinul ideii că aşezarea a fost mult mai veche de venirea romanilor stau fragmente de zid din secolul I d.Hr., descoperite aici. Cert este faptul că rolul ei s-a păstrat şi după venirea acestora, care au extins-o. Ea a devenit un important cap de pod al Imperiului Roman la gurile Dunării. Dinogeţia a fost reconstruită din temelii, cu zid gros din pietre şi cărămizi legate cu mortar, cu patru turnuri masive de apărare, între sfârşitul sec II şi începutul sec IV. Ruinele, vizibile şi parţial conservate sau restaurate, aparţin însă epocilor romană şi bizantină.

Până la sfârşitul sec. VI, cetatea Dinogeţia a fost un punct important din lanţul de fortificaţii construite de romani pe malul drept al Dunării. Astfel de aşezări fortificate constituiau un sistem comun tuturor limitelor Imperiului Roman (din Arabia şi Africa până în Germania, Dacia, Pannonia şi Britania), numit limes. Acestei structuri, ca un fel de graniţă bine apărată într-o concepţie iniţial ofensivă, Dinogeţia i-a aparţinut timp de aproximativ 600 de ani. Ea era situată, între sec. I-III în provincia romană Moesia Inferior. După anul 284 d.Hr. şi până la finele sec. VI, ea a aparţinut provinciei romane târzii Scythia, numită şi Sciţia Mică.
Click aici pentru mai multe imagini

Din perioada de maximă înflorire (sec. IV d.Hr.) datează construcţia unei bazilici în plan rectangular, clădirea comandamentului şi băile termale. Cetatea este distrusă şi părăsită la începutul secolului VII d.Hr.
Fortificaţia a fost reparată şi refolosită în sec. X-XII de către Imperiul Bizantin. Se ştie din surse scrise că împăratul Tzimiskes (969-976) şi-a impus controlul la Dunărea de Jos, respingându-l pe cneazul rus Sviatoslav. Bizanţul a creat atunci în zonă o unitate administrativ-militară numită Paristrion sau Paradunavon, în care Dinogeţia redevenea un punct strategic şi comercial foarte important. La plecarea bizantinilor, aşezarea a căzut din nou în ruină.

Situaţia de fapt de la faţa locului

Pe lângă istoria încărcată a locurilor, restaurările parţiale şi apropierea de Galaţi ar fi putut ridica din punct de vedere turistic zona. Totuşi, lucrurile nu stau deloc aşa. Pe lângă impedimentul major că în dreptul oraşelor Galaţi şi Brăila nu există un pod peste Dunăre, accesul spre sit se face pe un drum negru (de pământ), semnalizat, ce-i drept, prin indicatoare proaspăt instalate pe şoseaua care leagă oraşul Galaţi de oraşul Isaccea.

Vegetaţia abundentă care acoperă mare parte din cetate dă aspectul dezolant de ruine părăsite. Acest aspect este întregit de distrugerea parţială a construcţiei de protecţie a termelor, cauzată atât de factorii naturali cât şi de cei antropici. Chiar şi ceea ce s-a restaurat de curând (2008), cum este Turnul 1, prezintă crăpături ale zidului exterior, precum şi dărâmarea unei porţiuni a acestuia.

Mai citeşte:
Paradisul de la Aluniş, osândit de ingoranţă şi nepăsare FOTO
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

Direcţia de Cultură Tulcea vs Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan"
Pentru mai multe informaţii cu privire la starea actuală a monumentul l-am contactat pe directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Tulcea, domnul Iulian Vizauer. Domnia sa, bine documentat cu privire la edificiul în cauză, se vede într-o situaţie cel puţin ciudată: să amendeze proprietarul, statul român, respectiv administratorul, Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan" al Academiei Române.
Care este importanţa cetăţii Dinogeţia de la Garvăn?
Având în vedere că este inclusă în lista monumentelor istorice la grupa A, cetatea are o importanţă foarte mare
Se poate ajunge uşor acolo pentru un turist?
Da. Este aproape de drumul naţional care leagă Tulcea de Galaţi.
Am văzut o serie de imagini de acolo şi erau probleme serioase cu vegetaţia abundentă crescută pe ziduri şi cu restaurarea în general. Puteţi să-mi comentaţi acest lucru?
S-o luăm de la început. Accesul se face dinspre drumul european care merge de la Tulcea spre punctul de trecere cu bacul la Galaţi. Intrarea spre cetate se face pe partea dreaptă, cum se iese din satul Garvăn, la circa un kilometru. Situl este în proprietatea statului şi în administrarea Institutului de Arheologie Vasile Pârvan al Academiei Române. Întreţinerea, paza şi, în principiu, toate lucrările care ţin de întreţinere cad în sarcina administratorului.
Adică al celor de la Bucureşti.
Al celor de la Bucureşti. Vegetaţia este într-adevăr crescută. Paznicul cetăţii a făcut şi el cât a putut pe traseele de vizitare din cetate, cu resursele mici pe care le-a avut la îndemână. Însă a semnalat problemele de acolo, atât nouă, cât şi celor de la Bucureşti
Şi împrejmuirea zonei respective cine trebuie s-o facă?
Zona este împrejmuită.
Eu am văzut că mai erau nişte bucăţi de gard care mai lipseau pe acolo.
Este altceva, dar împrejmuirea este făcută de mult timp. E unul dintre puţine situri împrejmuite.
Am văzut că deasupra termelor este ridicată o construcţia de protecţie. De asemenea, am observat că lipseau bucăţi din acoperiş. Este adevărat?
Este construcţia de protecţie a termelor din afara cetăţii. Şi, într-adevăr, lipsesc părţi importante din acoperiş. Dar sunt operaţiuni de întreţinere de care administratorul ar fi trebuit să se ocupe. Construcţia de protecţie a fost proiectată şi executată cu mulţi ani în urmă, 7-8 ani, poate şi mai bine, în cadrul Planului naţional de restaurare. În principiul, lucrarea cred că s-a recepţionat la vremea aceea. Spun probabil pentru că finanţarea din Planul Naţional de Restaurare nu trece prin instituţia noastră. Se face direct de către fostul Oficiu Naţional al Monumentelor Istorice, actualul Institut Naţional la Patrimoniului, cu executanţii şi beneficiarii lucrărilor. Întreţinerea, repet, inclusiv a construcţiei de protecţie, cad în sarcina deţinătorului monumentului respectiv.
Dumneavoastră ca Direcţie de Cultură ce atribuţiuni aveţi vizavi de acest obiectiv?
Monitorizare şi control.
Şi aţi sesizat că sunt probleme mari legate de crăpăturile din zidurile restaurate, de vegetaţie etc... ?
În mod repetat. Chiar şi în scris.
Şi aţi dat şi amenzi celui care este proprietar?
Recunosc că nu. Vă închipuiţi că este mai greu de amendat o instituţie publică de un asemenea prestigiu. E puţin ciudat.
E puţin ciudat, dar ar trebui traşi puţin la răspundere?
Înştiinţări s-au făcut. Dar alt gen de măsuri precum cele sancţionatorii este puţin mai greu. Teoretic, noi, o instituţie de nivel teritorial, ar trebui să amendăm o instituţie de nivel naţional. Vă închipuiţi că este mai complicat. Cu atât mai mult cu cât vorbim de o instituţie ştiinţifică şi reprezentativă pentru arheologia din România.

Revenind la problema noastră: ce lipseşte ca o astfel de zonă să fie o reţetă de succes după modelul occidental? Premisele sunt foarte bune, dar rezultatul este nesatisfăcător pentru că, pe lângă lipsa de interes, manifestată chiar de unii aflaţi în domeniu (conservare, restaurare, promovare turistică), există lacune legislative şi teama de măsuri radicale.

Răspunsul întrebării pe care am pus-o la începutul acestui material şi pe care îl regăsim peste tot este unul scurt, ironic, deosebit de cinic şi usturător de adevărat: Ar fi altfel.

Un an de Historia ... o dezamăgire profundă

Privesc fereastra de post si ma gandesc... Sunt dezamăgit, doar atât. Mă crucesc zilnic de ignoranţa, prostia și tupeul de care mulţi născuţi în ţara asta dau dovadă în mod curent.

Poate o să vi se pară că încă unul care disperă pe blogul lui... Oricum suntem o nație de plângăcioși, nu? Și totuși am încercat în ultima perioadă la publicația la care lucrez să caut păreri noi de vedere asupra istoriei și a unor evenimente simple în aparență despre trecutul acestui popor. M-am lovit de zeci si sute de păreri și comentarii care îmi dau serios de gândit.

Înainte de a vă expune concluziile la care am ajuns la aproape un an de Historia am să vă dau câteva linkuri la unele din cele mai recente și vehement criticate materiale:


Ceauşescu: Dacia, suficient de bună pentru idioţi! - VIDEO
Vlad Ţepeş: subiect al manipulării, de peste 500 de ani
«Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»
Ce vrem noi de la Vlad Ţepeş?

Tot citind reacțiile și comentariile de orice fel am început să cred că regimul de care am crezut că am scăpat a supraviețuit și își va lăsa atânc ampreanta asupra românilor. E suficient doar să te fi născut aici și ești contaminat. Lăsând pentru la sfârșit considerațiile de ordin personal am câteva concluzii pe care aș vrea să le scriu...
1) Mulți nu înțeleg că prin demitizare nu se caută devalorizarea unui personaj anume.
2) La fel de mulți se așteaptă ca fiecare articol să îi întărească convingerile indiferent cât de adevărate sau false ar fi acestea.
3) Societatea românească de azi e atât de debusolată încât i se pare că o discuție obiectivă pe o temă istorică este imposibilă. Valorile trecutului adevărate sau improvizate, de un regim sau de altul pentru legitimarea puterii ori a unui discurs politic anume, sunt printre puținele elemente de mândrie de sine  pe care un român le mai are. Bombardamentul mediatic ce relatează evenimente neplăcute pentrecute în afara granițelor noastre cu concetățeni nu trag un semnal de alarmă, decât celor care vor să plece și întâmpină un val de xenofobie din partea țărilor gazdă. În schimb identitatea de grup, cel puțin cea din prezent este puternic zbuciumată! În condițiile în care o discuție despre strămoși îi plasează pe cei mai mulți dintre aceștia din urmă cam pe aceeași treapta ca emigranții de azi în ochii străinătății, ultima redută de mândrie națională este puternic apărată.
4) Fatalitatea este o conditie a destinului romanesc. Si cei mai multi gandesc in aceasta groaznica paradigma. Cresterea interioara devine un subiect tabu, din moment ce abia suntem la nivelul satisfacerii nevoilor primare.
5) Există o încrâncenată concentrare asupra universului minuscul în care trăim încât ratăm tot ce se petrece în jur. Nu zărești pic de zâmbet pe fețele posace ale oamenilor. Doar din când în când formalul rânjet pe care doi cunoscuți și-l afișează ca semn de respect.
6) În România nu se poate vorbi de relaxare, de bucuria de a trăi, de a munci, de calm sau de înflăcărare creatoare. Teama de a fi furat, bătut, molestat sau doar înjurat face parte din viața cotidiană. Mai mult chiar, înjurătura de o formă de putere. Am considerat că posibilitatea de a discuta pe un forum sau de a comenta un articol îți dă o putere mai mare de exprimare. Poti să spui lejer acolo că ești manager a unui firme franco-canadiene sau președintele SUA, nimeni nu te verifică și violența limbajului poate atinge cote monstruase pe web. Totuși dincolo de asta acelasi lucru se poate vedea și pe stradă.
7) Munca are o atât de proastă reputație aici! Un prieten care a fost promovat de curand avea o revelatie... Cand muncea 12 ore pe zi si alerga in toate directiile era prost platit si isi lua toate capacele, de cand a ajuns sef lureaza cam 6 ore, diferenta e ca ia triplu salariu și credeti ca are vreo responsabilitate ... da, teoretic daca ceva nu merge bine el ar raspunde ... daca in schimb e groasa stiti cine pleaca primul? Ala care e angajat pe fosta lui pozitie. Si el zice ca e un caz fericit, că a promovat si știe cu ce se mănâncă ceea ce face, dar îmi povestea de un coleg de/al său că dacă s/ar împâmpla ceva și toți oamenii din departamentul de care raspunde ar fi beti într/o zi acel individ, sef de altfel nu ar fi capabil sa faca nici macar munca celui mai prost platit am de acolo...

În fine povesti cu doză amară de adevăr!