La Naţionalizare, în 1948, bobinele cu filme de la Buftea au fost sparte cu toporul

În spatele cortinei, peste un sfert de secol, au fost doi oameni care au reprezentat Cinemateca bucureşteană: Mihai Tolu – redactorul-şef şi Aura Puran – şeful de birou al secţiei documentare a Arhivei Naţionale de Filme. Prezenţi la deciziile importante, cei doi au dat conturul acelui loc în care filmele bune nu erau ascunse de spectatori. Poveştile Aurei Puran sunt strâns legate – veţi vedea – de instituţia căreia i-a dăruit cei mai frumoşi ani din viaţă.

Când vorbesc de daci, mă apucă spaima ...

În urmă cu ceva vreme am avut o mică revelaţie în legătură cu fanatismul ce învăluie istoria naţională şi mai ales cea a unei populaţii a cărei legături cu ziua de azi este destul de mică: dacii. Există, da, similitudini în privinţa unor lucruri pe care romantic le interpretăm ca moşteniri ale generaţiilor glorioase, dar poate ar trebui văzute şi ca pe urme ale unei înapoieri culturale. Faptul că şi azi case la ţară se fac după modelul practicat în antichitate, nu ar trebui recunoscute cu emfază şi glorie. Dacă satul românesc din secolul XXI arată exact ca cel din secolul X sau XII, înseamnă că avem reale probleme, vizibile chiar: înapoiere şi sărăcie.

Dacă suntem la unele capitole egali cu omul care nu ştia cum arată globul pământesc, acest lucru ar trebui să ne sperie şi nu să considerăm că acestea sunt mărturii ale vreunei forme de continuitate culturală. Una este să porţi costum popular la sărbători specifice şi alta să îmbraci iţari azi pentru că nu ai altceva ce să porţi. Sunt multe aspecte de povestit legat de "mostenirile culturale ale dacilor pastrate cu sfintenie de la ei pana azi", dar spaima nu mă apuca cand vorbesc de aceste urme, ci de cele inventate. Acestea, cu mult mai bine prezervate în mentalitatea cotidiană, devin de-a dreptul periculoase.

Părerea unor oameni din secolul XXI care susţin despre o populaţie, care a trăit în urmă cu 2000 de ani, că sunt unicii stămoşi ai unui popor sau chiar a mai multora îţi dă fiori.... După  ce am încercat să pun cap la cap informaţiile cu privire la daci, precum şi toate informaţiile cunoscute despre ei, dând glas unor oameni care şi-au dedicat părţi importante din viaţă studiului acestei populaţii, pun o întrebare simplă mentalului colectiv al publicului român. Obţin o anomalie (vezi foto!), precum şi afirmaţii care depăşesc limitele bunului simţ.

Ne e oare frică să ne asumăm că NU suntem "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", că avem mai multe în comun cu grecii, turcii, slavii de diverse provenienţe şi chiar huliţii maghiari decât cu geto-dacii. Gândiţi-vă cu îşi asumă germanii două războaie mondiale, când anual o planetă întreagă serbează victoria împotriva lor!

Azi în România dacă spui că e nu dacii şi romanii sunt strămoşii noştri eşti blamat. Dacă încerci să arăţi că formarea unei naţiuni este un construct artificial, cu care putem să trăim, dar trebuie să fim conştienţi de evoluţia sa şi de faptul că serveşte drept instrument într-o altă construcţie la fel de artificială şi asumată care este statul. Tot ceea ce spun nu este o revoltă împotriva statului, scopul este o conştientizare clară cu privire la un algoritm pe care îl înghiţim fără să îl înţelegem. Dacă ajungi să reduci naţionalismul la o emoţie, devii doar un subiect al manipulării.

Istoria Dacilor este foarte frumoasă - este o poveste, bună de reprezentat cinematografic sau ca inspiraţie pentru literatură, dar datele reale despre ei ar trebui privite cu responsabilitate şi cu spirit critic. Iar discursul istoric ar trebui sa urmeze aceste realităţi

Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Dac-ar fi ca din istoria Bucureştilor să ştergem bisericile şi hanurile – adesea cele două tipuri de clădiri fiind integrate chiar într-un ansamblu – ar însemna să dăm uitării adevărata poveste a actualei Capitale a României. 

Lăsând deoparte actul de atestare a Bucureştilor din timpul lui Vlad Ţepeş, precum şi legenda ciobanului Bucur, vedem că oraşul care va lua locul Târgoviştei drept capitală a Ţării Româneşti, apoi a Principatelor Unite şi, în final, a întregii Românii s-a născut ca un târg şi punct întărit la intersecţia drumurilor ce veneau dinspre Giurgiu spre Braşov sau Moldova şi invers.

Click aici pentru mai multe fotografii


Ajuns capitală, atât prin bunăvoinţa arătată de unii domni, care au zidit şi o curte domnească, cât şi prin firmanul turcesc din 1659, oraşul şi-a afirmat poziţia de cel mai important centru cvasi-liber din apropierea a trei mari imperii. De aceea, cu cât situaţia Ţării Româneşti a devenit mai încurcată în relaţiile internaţionale, cu atât numărul hanurilor bucureştene a crescut, acestea fiind mai mult decât locuri în care se adăposteau negustorii. Aici, la un pahar de vin, pe lângă discuţiile despre afaceri şi politică, se plănuiau schimbări, revolte şi jafuri. Era o certitudine faptul că prin hanurile Capitalei mişunau agenţii diverselor puteri interesate de zona Balcanilor.
Hanul Solacolu (Solacoglu) este, probabil, unul dintre locurile reprezentative din această categorie. Undeva pe Calea Moşilor, la numărul 132-134, fraţilor Solacoglu construiau chiar în anul Unirii Principatelor un han de lux, uşor exclusivist, dar într-o arhitectură bucureşteană autentică. În scurt timp, aici veneau negustori cu stare şi străinii de vază aflaţi în tranzit prin oraş. Făcând un exerciţiu de imaginaţie şi ignorând starea avansată de degradare a complexului, putem vedea cum pe cele două porţi mari ale hanului, unicul care menţine stilul arhitectonic în formă de „U”, intrau şi ieşeau trăsuri de lux.
Deşi în zilele noastre tencuiala faţadelor este prăbuşită, zidurile crăpate, şirul celor douăzeci de ferestre de la etaj rămase demult fără geamuri, scările din lemn dezmembrate şi acoperite de mormane de gunoi, edificiul prezervă detalii inedite, cum ar fi prispa cu geamlâc, unică în Bucureşti. Mărturie a celor de mai sus, cu privire la activităţile politice şi de lobby duse odinioară între pereţii acestui han, stă o plăcuţă comemorativă, care aminteşte că acolo a locuit Liuben Caravelov, lider al emigraţiei revoluţionare bulgare în ajunul Războiului de Independenţă. Informaţia cu pricina ar sări poate mai repede în ochii trecătorilor dacă placa nu ar fi murdărită de o inscripţie mare, roşie: „GOGU”.
Chiar dacă i-a fost afectată autenticitatea, clădirea are o certă valoare de resursă culturală capabilă să ilustreze atât influenţe ce aparţin stilului „eclectic timpuriu”, cât şi elementele caracteristice arhitecturii epocii. Din cererea de construcţie scrisă în română cu litere chirilice şi din planurile originale păstrate la Arhivele Naţionale, aflăm că fraţii Solacoglu doreau „să ridice un cat deasupra prăvăliilor în fiinţă, cu această ocazie schimbând şi tocurile uşilor şi ferestrelor construcţiei ce aveau faţa la Strada Moşilor”. Clădirea urma să aibă pivniţe, prăvălii la parter şi patru apartamente la etaj.
Construcţia a fost afectată de un incendiu în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, dar şi-a păstrat caracterul de locuinţă până spre sfârşitul anilor ’80, când a fost în pericol de demolare. În 1997, aflată încă în proprietatea Primăriei Generale, a fost introdusă în Planul Naţional de Restaurare pentru reabilitarea centrului istoric, însă nimic concret nu s-a întâmplat.
Clădirea hanului a fost retrocedată în 2003 urmaşilor familiei Solacoglu, iar „chiriaşii” (mai multe familii de romi ce derulau aici o serie de activităţi infracţionale, mai ales prostituţie) au fost evacuaţi în noiembrie 2007. Atunci s-a vorbit mult despre un proiect de restaurare şi reabilitare, care viza conservarea arhitecturii clasice şi consolidarea clădirii şi care, conform specialiştilor, ar putea avea drept finalitate şi utilizarea rezidenţială şi integrarea în programul de turism cultural, costul lucrărilor fiind estimat la suma de 1,5 milioane de euro. Însă până şi dezinsecţia, deratizarea sau colectarea gunoiului au rămas la stadiul de proiect.

Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

Dincolo de monografii, albume cu fotografii, ghiduri turistice frumos ilustrate, discursuri şi manuale şcolare, adevărata istorie se păstrează prin înseşi locurile care o compun. Ne-am obişnuit să vedem istoria în strânsă legătură cu lucrările tipărite, însă, în fapt, lucrurile ar trebui să fie cu totul altfel, cu mult mai legate de adevăratele surse ale istoriei, acelea pe care istoricul francez Pierre Nora le numea les Lieux de mémoire (locurile memoriei). Un astfel de loc, dintre multe altele, este complexul rupestru Basarabi-Murfatlar.

Click aici pentru mai multe fotografii

Descoperit în iunie 1957, în contextul extinderii zonei de exploatare a cretei din cariera modernă, complexul devine obiectul cercetărilor Institutului de Arheologie din Bucureşti şi ale Muzeul Regional Dobrogea. Primele bisericuţe de cretă descoperite au fost B1 şi B2, dar au fost scoase la lumină, de asemenea, şi o serie de chilii. În ciuda importanţei deosebite pe care situl arheologic o avea, exploatarea carierei de calcar nu a fost oprită. Tehnica împuşcării, folosită în carieră pentru îndepărtarea pământului steril, precum şi afluxul de turişti curioşi au afectat încă de la început proaspăta descoperire.

Din acest motiv, pe lângă construirea unui pridvor care să protejeze intrarea în bisericuţa B1, începând cu 1960, şantierul Basarabi a fost preluat de către Direcţia Monumentelor Istorice, care a deschis un şantier de restaurare a părţii cunoscute la acea dată din complex. Au fost luate măsuri pentru a izola situl de restul carierei şi pentru a îndepărta scurgerile de apa, care distruseseră deja câteva arcade.

În anii ce au urmat, cercetările au continuat, fiind descoperite bisericile B3 şi B4, locuinţe de suprafaţă, un mic cimitir aferent, vetre de foc, fragmente ceramice, 10 schelete de oameni şi animale, precum şi unelte din fier. În urma datării inscripţiilor de pe pereţii bisericuţelor (înscrisuri greceşti, glagolitice, desene paleocreştine) şi a celorlalte artefacte găsite, complexul a fost datat ca fiind din epoca medievală timpurie (secolele X-XI).

Deşi unic în România, datând dintr-o perioadă pentru care există foarte puţine informaţii pentru spaţiul nostru, lucrările de restaurare, consolidare şi protecţie au început foarte târziu, prin anii ’70, când deja o parte dintre locuinţele descoperite în 1962 dispăruseră pentru totdeauna. Din lipsă de fonduri şi în contextul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice, lucrările au fost sistate.

Deteriorarea sitului s-a accentuat atât din cauza factorilor climatici, cât şi a vizitării necontrolate. Intervenţiile paliative s-au dovedit insuficiente. În 1990 au fost alocate o serie de fonduri de la Consiliul Local Constanţa pentru reparaţii la structura de beton, însă acestea nu au fost finalizate. Includerea în Planul Naţional de Restaurare a adus sitului doar câteva consolidări şi înlocuiri ale elementelor deteriorate. Nici schimbările de regim juridic nu au fost favorabile bisericuţelor rupestre de la Basarabi-Murfatlar. Trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al Judeţului Constanţa a făcut aproape uitat acest complex, care nu a fost luat în calcul pentru fondurile europene în Programul Operaţional Regional 2007-2013, iar pentru hotărârea Consiliului Judeţean privind un studiu de fezabilitate nu s-a mai depus cerere de finanţare.

Starea actuală a complexului este una de deteriorare grabnică. Inaccesibil vizitării, complexul este o pădure de schele din lemn cu un acoperiş din plastic, iar desenele şi inscripţiile vechi de peste 1.000 de ani sunt pline de mucegai. Din galeriile E au rămas doar pereţii coşcoviţi, iar în bisericile B1, B3 şi B4, precum şi în camera C1, pereţii se exfoliază. Construcţia de protecţie nu a fost încheiată; ea acoperă un sfert din complex (partea de SV) şi nu permite aerisirea

Ameninţări din cauza revistei Historia

De vreo câteva săptămâni tot primesc pe emailul de la job tot felul de notificări... de la cititori. M-am obişnuit, ca orice jurnalist, să fiu bălăcărit în comentarii pentru materialele pe care le semnez. Ce-i drept la început m-am cam supărat, dar de ... dreptul la replică e suprem într-o ţără liberă ca România. Totuşi pe emailul de la serviciu, care nu e pus public pe nicăieri?!!

În fine, îmi iau inima în dinţi şi vă las pe voi să citiţi şi să răspundeţi acestor domni (daca merită!)

Primit azi 23 Februarie 2011

"Inteleg ca sunteti unul din sefii Revistei Historia... Dar, va intreb asa, ca de la obraz la obraz, credeti ca intr-adevar sunteti in slujba istoriei prin munca pe care o depuneti dvs si echipa dvs la Revista? Pentru ca istorie e prea putina acolo!
Sunt licentiat in istorie, sunt masterand in arta (tot la Fac de istorie)...sunt pasionat de istorie de mic...pe langa pasiunea cultivata in mine de mama mea de mic, cand imi aducea de fiecare data cand venea din oras cate o carte, a mai existat si un profeesor...un profesor de scoala primara, dar acel profesor a fost mai ceva decat unul universitar... acela a reusit sa ma motiveze si sa faca sa incolteasca in mine si s a rodeasca pasiunea ptr istorie.... revolutia m-a prins studiin un magazin istoric..aveam doar 14 ani....era ziua mea...si eu de ziua mea faceam teste de istorie....cand la radio am auzit vestea ca e Revolutie.... apoi, anii de-a randul am sudiat istorie...de unul singur....in armata am tradus din franceza materiale de istorie....am studiat genealogii...si ce n-am studiat... apoi, in sfarsit, am ajuns sa fac si facultatea...si aia din pasiune..desi nu am invatat ceva care nu stiam la facultate.... era doar ptr a unii pasiunea cu jobul in domeniu...dar din cauza a ceea ce e in Romania, nu am reusit s a fac asta....:) ptr ca in Romania se promoveaza si se incurajeaza prostia....in Romania in functii de conducere si in domenii de cercetare sunt incompetenti si pilosi...oameni fara pasiune..care scriu istorie dupa cum le suna lor bine..si am vazut asta si in Revista dvs. la unii autori...
Asa ca, un pasionat de istorie...un maniac chiar.... va spune pe sleau...ce faceti voi in revista voastra e PORCARIE, nu istorie...iar tu, mai vierme, vii si ma faci pe mine frustrat>?/ pai din cauza unui ca tine sunt frustrat.... ca vad ce faci cand ajungi acolo unde un om pasionat de istorie nu poate ajunge..din cauza porcariilor din tara asta jegoasa.... de unde a disparut patriotismul.... niste viermi ca voi fac pe lupii moralisti, in loc sa plece fruntea in jos si sa le crape obrazul de rusine..in loc sa isi dea seama de superficialitatea lor si s ase corecteze... in ritmul asta, prevad ca Historia va ajunge orice altceva decat o revista de specialitate..si spun asta cu tristete, cu inima plina de amaraciune, cu suparare, cu manie impotriva unora ca voi.... mama, ce v-as mai face de as putea..... ce reforma as mai afce in randul asa zisilor istorici.... ori istorie, ori lasati-va de meserie, ghertzoilor!"

Semnat: Alex Danton [alex_danton2000@yahoo.com] 

Primite pe 16-17 Februarie 2011

" Sunt licentiat in istorie si, ca pasionat de istorie, imi exprim totalul dezacord cu abordarea istoriei si a subiectelor istorice a revistei Historia. Prea multa reclama la ziarul Adevarul si publicatiile lui...si prea multe subiecte patetice!
Se vede ca la carma acestei reviste sunt niste incepatori in ale istoriei, care jongleaza cu ideea de a scrie istorie.. PACAT!!!!!!!!!!
Pune-ti mana si faceti ca revista de istorie sa contina istorie..nu jurnalistica patetica!
RUSINEEEEEEEE!!!!!!!!!!!!!!

se vede ce studii aveti. si se vede si ce mare pasiune ptr istorie aveti.. .. daca asta e publicatie de istorie, eu merg pe luna.....la inceput, pana sa intre adevarul pe fir, era chiar f faina..acum, multe articole marunte , de nimic...si multa publicitate... si oricum, nu veti schimba istoria  u noile dvs teorii.... oricum, pe mine nu ma convibgeti..si sunteti in curs de a deveni indigerabili ptr multi..si asa nu se mai vinde aceasta revista..si vb din pct de vedere al unuia care lucreaza in domeniul presei..nu conyeaza pe ce palier si unde..

Bullshit!

Prevad ce se va mai schimba istoria, incurajand pe toti studentii superficiali “sa scrie istoria”… va spun asta ptr ca la studiile mele de master, am dat numai peste “istorici” (a se citi absolventi de istorie) superficiali… nici pasiune si nici altceva ptr istorie..doar dorinta de a avea o foaie…. numai copiatori la examene… numai putori… si mai era vb di de o facultate de stat de prestigiu…si va vb unul care a studiat la o facultate privata, mult blamata de cateii astia de la stat, care nu se afla nici ei mai departe de cei pe care ii blameaza!..acestora le dat sansa se rescrie istoria…rad si cu fundul de voi, specialistii lui peste!"

Semnat Radu Voda [radu_voda2000@yahoo.com]

Primit pe 19 Februarie 2011

"fraiere...sunt licentiat..am luat licenta cu 9,80...ideea era ca unii colegi de la master copiau...nu sunt frustrat de facultate, ci de tine, fraiere, care isti bati joc de istorie..si mai faci si pe lupul moralist!..esti un fraier... "

Semnat Radu Voda [radu_voda2000@yahoo.com]


Deci întrebarea mea veridică e WHAT THE FUCK?  

Un an de Historia ... o dezamăgire profundă

Privesc fereastra de post si ma gandesc... Sunt dezamăgit, doar atât. Mă crucesc zilnic de ignoranţa, prostia și tupeul de care mulţi născuţi în ţara asta dau dovadă în mod curent.

Poate o să vi se pară că încă unul care disperă pe blogul lui... Oricum suntem o nație de plângăcioși, nu? Și totuși am încercat în ultima perioadă la publicația la care lucrez să caut păreri noi de vedere asupra istoriei și a unor evenimente simple în aparență despre trecutul acestui popor. M-am lovit de zeci si sute de păreri și comentarii care îmi dau serios de gândit.

Înainte de a vă expune concluziile la care am ajuns la aproape un an de Historia am să vă dau câteva linkuri la unele din cele mai recente și vehement criticate materiale:


Ceauşescu: Dacia, suficient de bună pentru idioţi! - VIDEO
Vlad Ţepeş: subiect al manipulării, de peste 500 de ani
«Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!»
Ce vrem noi de la Vlad Ţepeş?

Tot citind reacțiile și comentariile de orice fel am început să cred că regimul de care am crezut că am scăpat a supraviețuit și își va lăsa atânc ampreanta asupra românilor. E suficient doar să te fi născut aici și ești contaminat. Lăsând pentru la sfârșit considerațiile de ordin personal am câteva concluzii pe care aș vrea să le scriu...
1) Mulți nu înțeleg că prin demitizare nu se caută devalorizarea unui personaj anume.
2) La fel de mulți se așteaptă ca fiecare articol să îi întărească convingerile indiferent cât de adevărate sau false ar fi acestea.
3) Societatea românească de azi e atât de debusolată încât i se pare că o discuție obiectivă pe o temă istorică este imposibilă. Valorile trecutului adevărate sau improvizate, de un regim sau de altul pentru legitimarea puterii ori a unui discurs politic anume, sunt printre puținele elemente de mândrie de sine  pe care un român le mai are. Bombardamentul mediatic ce relatează evenimente neplăcute pentrecute în afara granițelor noastre cu concetățeni nu trag un semnal de alarmă, decât celor care vor să plece și întâmpină un val de xenofobie din partea țărilor gazdă. În schimb identitatea de grup, cel puțin cea din prezent este puternic zbuciumată! În condițiile în care o discuție despre strămoși îi plasează pe cei mai mulți dintre aceștia din urmă cam pe aceeași treapta ca emigranții de azi în ochii străinătății, ultima redută de mândrie națională este puternic apărată.
4) Fatalitatea este o conditie a destinului romanesc. Si cei mai multi gandesc in aceasta groaznica paradigma. Cresterea interioara devine un subiect tabu, din moment ce abia suntem la nivelul satisfacerii nevoilor primare.
5) Există o încrâncenată concentrare asupra universului minuscul în care trăim încât ratăm tot ce se petrece în jur. Nu zărești pic de zâmbet pe fețele posace ale oamenilor. Doar din când în când formalul rânjet pe care doi cunoscuți și-l afișează ca semn de respect.
6) În România nu se poate vorbi de relaxare, de bucuria de a trăi, de a munci, de calm sau de înflăcărare creatoare. Teama de a fi furat, bătut, molestat sau doar înjurat face parte din viața cotidiană. Mai mult chiar, înjurătura de o formă de putere. Am considerat că posibilitatea de a discuta pe un forum sau de a comenta un articol îți dă o putere mai mare de exprimare. Poti să spui lejer acolo că ești manager a unui firme franco-canadiene sau președintele SUA, nimeni nu te verifică și violența limbajului poate atinge cote monstruase pe web. Totuși dincolo de asta acelasi lucru se poate vedea și pe stradă.
7) Munca are o atât de proastă reputație aici! Un prieten care a fost promovat de curand avea o revelatie... Cand muncea 12 ore pe zi si alerga in toate directiile era prost platit si isi lua toate capacele, de cand a ajuns sef lureaza cam 6 ore, diferenta e ca ia triplu salariu și credeti ca are vreo responsabilitate ... da, teoretic daca ceva nu merge bine el ar raspunde ... daca in schimb e groasa stiti cine pleaca primul? Ala care e angajat pe fosta lui pozitie. Si el zice ca e un caz fericit, că a promovat si știe cu ce se mănâncă ceea ce face, dar îmi povestea de un coleg de/al său că dacă s/ar împâmpla ceva și toți oamenii din departamentul de care raspunde ar fi beti într/o zi acel individ, sef de altfel nu ar fi capabil sa faca nici macar munca celui mai prost platit am de acolo...

În fine povesti cu doză amară de adevăr!