Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO

Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultimul deceniu, cu privire la creştinismul timpuriu de pe teritoriul ţării noastre, are în prim plan cetatea romană de la Halmyris din Dobrogea, aflată la 2 km de localitatea Murighiol.În 2001, cercetătorii descopereau cele mai vechi moaşte creştine din spaţiul românesc, aparţinând unor martiri ucişi în timpul împăratului roman Diocleţian, în anul 290.

Click aici pentru mai multe fotografii


Dobrogea este una dintre cele mai cosmopolite regiuni ale statului român, cu o istorie aparte, paralelă cu cea a celorlalte provincii româneşti, însă moştenirea lăsată nouă ţine de asumarea şi păstrarea religiei creştine. În Scythia Minor (Dobrogea) şi Moesia Inferior (Bulgaria) au rezidat centrele episcopale de convertire şi coordonare a misionarilor care au creştinat pe protoromâni.

Prin descoperirile din ultima perioadă făcute la Halmyris, mai exact cripta de sub altarul Bazilicii Episcopale, se atestă faptul că şi aici era un centru episcopal.

Săpăturile arheologice începute în 1981 au relevat continuitatea vieţii în această zonă încă din prima jumătate a epocii fierului, corespunzând perioadei getice (sec. IV-I î. Hr.), când localitatea a primit numele grecesc Halmyris. În perioada romană timpurie (sec. I-III d. Hr.) a fost construită prima fortificaţie din piatră, staţie a flotei dunărene „Classis Flavia Moesica”, iar în epoca romană târzie (sec. III-VII), castrul militar se transformă într-un important oraş înconjurat de ziduri de apărare, în interiorul cărora s-au construit clădiri administrative, civile şi o bazilică. Dovezi găsite sub altarul Bazilicii Halmyris atestă urbea ca Episcopie a Scythiei Minor la sfârşitul secolului al V-lea. Lângă cetate se găseşte aşezarea civilă de epocă romană, atestată prin mai multe inscripţii (unice în Imperiul Roman) care menţionează „Vicus Classicorum” (Satul marinarilor), aparţinători ai flotei dunărene mai sus menţionate. Ulterior, atacurile avaro-slave din secolul al VII-lea au condus la abandonarea oraşului.

Revenind la importanţa spirituală a locului, cel mai important element descoperit odată cu moaştele este inscripţia din interiorul criptei. Aceasta identifică osemintele ca aparţinând preotului Epictet şi monahului Astion, a căror viaţă şi pătimire este prezentată în Acta Sanctorum: „martiri ai Halmyrisului din Scythia”.
La zece ani de la excepţionala descoperire, măsurile de conservare şi valorificare turistică fie lasă de dorit, fie lipsesc cu desăvârşire. Abia în anul 2006 au fost întreprinse primele acţiuni de conservare a importantelor decoraţiuni pictate în interiorul criptei: ridicarea unei construcţii de lemn deasupra bazilicii. Însă este greu de explicat cum într-un interval de zece ani nu s-a întreprins nimic pentru înlocuirea stratului „protector” de stuf de deasupra criptei cu un sistem capabil să reţină praful şi zăpada.

Cât priveşte construcţia unui microclimat, care nu doar să protejeze, dar să şi facă accesibilă vizitarea locului în bune condiţii de către turişti, este greu de crezut că se va petrece curând; aceasta, pentru că notele predominante vizavi de monument sunt zgârcenia autorităţilor şi indisponibilitatea specialiştilor capabili să realizeze un proiect în acest sens. Dacă am spune că fondurile sunt dirijate spre alte obiective de o mai puţină importanţă ni s-ar putea obiecta că monumentul mai poate fi găsit pe hartă şi că urme ale decoraţiunilor şi ale inscripţiei pictate încă mai pot fi văzute în interiorul criptei paleocreştine de la Halmyris. Înţelept ar fi însă să ne mândrim cu acţiunile noastre, şi nu cu lucrurile datorate şansei.

Material apărut în Historia, nr. 117, Septembrie 2011

Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO

Dincolo de monografii, albume cu fotografii, ghiduri turistice frumos ilustrate, discursuri şi manuale şcolare, adevărata istorie se păstrează prin înseşi locurile care o compun. Ne-am obişnuit să vedem istoria în strânsă legătură cu lucrările tipărite, însă, în fapt, lucrurile ar trebui să fie cu totul altfel, cu mult mai legate de adevăratele surse ale istoriei, acelea pe care istoricul francez Pierre Nora le numea les Lieux de mémoire (locurile memoriei). Un astfel de loc, dintre multe altele, este complexul rupestru Basarabi-Murfatlar.

Click aici pentru mai multe fotografii

Descoperit în iunie 1957, în contextul extinderii zonei de exploatare a cretei din cariera modernă, complexul devine obiectul cercetărilor Institutului de Arheologie din Bucureşti şi ale Muzeul Regional Dobrogea. Primele bisericuţe de cretă descoperite au fost B1 şi B2, dar au fost scoase la lumină, de asemenea, şi o serie de chilii. În ciuda importanţei deosebite pe care situl arheologic o avea, exploatarea carierei de calcar nu a fost oprită. Tehnica împuşcării, folosită în carieră pentru îndepărtarea pământului steril, precum şi afluxul de turişti curioşi au afectat încă de la început proaspăta descoperire.

Din acest motiv, pe lângă construirea unui pridvor care să protejeze intrarea în bisericuţa B1, începând cu 1960, şantierul Basarabi a fost preluat de către Direcţia Monumentelor Istorice, care a deschis un şantier de restaurare a părţii cunoscute la acea dată din complex. Au fost luate măsuri pentru a izola situl de restul carierei şi pentru a îndepărta scurgerile de apa, care distruseseră deja câteva arcade.

În anii ce au urmat, cercetările au continuat, fiind descoperite bisericile B3 şi B4, locuinţe de suprafaţă, un mic cimitir aferent, vetre de foc, fragmente ceramice, 10 schelete de oameni şi animale, precum şi unelte din fier. În urma datării inscripţiilor de pe pereţii bisericuţelor (înscrisuri greceşti, glagolitice, desene paleocreştine) şi a celorlalte artefacte găsite, complexul a fost datat ca fiind din epoca medievală timpurie (secolele X-XI).

Deşi unic în România, datând dintr-o perioadă pentru care există foarte puţine informaţii pentru spaţiul nostru, lucrările de restaurare, consolidare şi protecţie au început foarte târziu, prin anii ’70, când deja o parte dintre locuinţele descoperite în 1962 dispăruseră pentru totdeauna. Din lipsă de fonduri şi în contextul desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice, lucrările au fost sistate.

Deteriorarea sitului s-a accentuat atât din cauza factorilor climatici, cât şi a vizitării necontrolate. Intervenţiile paliative s-au dovedit insuficiente. În 1990 au fost alocate o serie de fonduri de la Consiliul Local Constanţa pentru reparaţii la structura de beton, însă acestea nu au fost finalizate. Includerea în Planul Naţional de Restaurare a adus sitului doar câteva consolidări şi înlocuiri ale elementelor deteriorate. Nici schimbările de regim juridic nu au fost favorabile bisericuţelor rupestre de la Basarabi-Murfatlar. Trecerea din domeniul public al statului în domeniul public al Judeţului Constanţa a făcut aproape uitat acest complex, care nu a fost luat în calcul pentru fondurile europene în Programul Operaţional Regional 2007-2013, iar pentru hotărârea Consiliului Judeţean privind un studiu de fezabilitate nu s-a mai depus cerere de finanţare.

Starea actuală a complexului este una de deteriorare grabnică. Inaccesibil vizitării, complexul este o pădure de schele din lemn cu un acoperiş din plastic, iar desenele şi inscripţiile vechi de peste 1.000 de ani sunt pline de mucegai. Din galeriile E au rămas doar pereţii coşcoviţi, iar în bisericile B1, B3 şi B4, precum şi în camera C1, pereţii se exfoliază. Construcţia de protecţie nu a fost încheiată; ea acoperă un sfert din complex (partea de SV) şi nu permite aerisirea