O tristă aniversare: Un an de la incendierea casei lui Vasile Alecsandri

În prima zi a anului trecut anunţam că locuinţa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri a luat foc de două ori în decurs de câteva ore. La momentul respectiv s-au lansat mai multe ipoteze: ba că focul a fost provocat de oamenii străzii care se adăposteau acolo (de parcă ar fi normal ca într-o casă – monument istoric de categoria A, să fie folosită astfel), ba că nişte tineri teribilişti au pus foc din „joacă” sau chiar, că proprietarul, cetăţeanul italian Mario Maggi – cel care şi-a vândut locuinţa din gestiunea propriei firme fără ca cineva autorităţile să se sesizeze, ar fi pus pe cineva să incendieze deliberat casa aflată în ruină pentru a putea folosi terenul.

Povestea tragică a casei în care s-a născut Vasile Alecsandri
Istoria acestui imobil începe undeva în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cunoaştem faptul că poetul a moştenit casa de la părintele său, vornicul Vasile Alecsandri. De asemenea, poetul şi revoluţionarul Vasile Alecsandri a văzut pentru prima oară lumina zilei chiar în această casă.
Locuinţa făcea parte dintr-un ansamblu mult mai mare aflat în centru oraşului Bacău. Până la naţionalizare, casa a rămas în patrimoniul familiei poetului. Ulterior o parte din ansamblu a fost demolată, însă locuinţa a fost inclusă pe lista monumentelor istorice în 1980. După Revoluţie, când teoretic lucrurile ar fi trebuit să devină mai bune, casa a revenit doamnei Florica Urziceanu, descendentă a poetului.

Aceasta, în anul 2000, a vândut casa către o firmă, Info-Terra, societate condusă de cetăţeanul italian Mario Maggi. Intenţiile cetăţeanului italian erau să demoleze clădirea şi să folosească terenul pentru alte construcţii, datorită faptului că se află în centrul oraşului, însă clasarea construcţiei ca imobil de patrimoniu clasa A l-a împiedicat să facă acest lucru.

Ca şi în alte cazuri, proprietarul şi-a propus să aducă locuinţa la stadiul în care nu s-ar mai putea face nimic pentru ea. Mizând pe neimplicarea autorităţilor: Primărie, Consiliul Judeţean sau Direcţia Judeţenă pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bacău (DJCCPCN); administratorul firmei a continuat să nu facă nimic. În plus, a cerut o sumă fabuloasă pe care ştia că nimeni nu o va plăti.

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul în 2010, conf. univ. Ioan Dănilă, de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, spunea că pretenţiile cetăţeanului italian din 2007 erau de "un milion de euro. După câtva timp a scăzut prețul. Acum vrea doar un sfert din această sumă pentru că i se pare o pacoste. Nu o poate restaura așa cum vrea el pentru că se află pe lista monumentelor istorice. Când a cumpărat-o nu știa acest lucru".

Totuşi nimeni nu este dispus să îi ofere suma cerută. Interesant este faptul că primarul oraşului Bacău, Romeo Stavarache, şi-a luat angajamentul chiar în 2007 să aducă imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri în proprietatea publică a urbei. Mai mult chiar, prin hotărârea de Guvern H.G. 1424/ 2007, Consiliu Local a primit suma de 82.000 RON pentru documentaţia renovării clădirilor istorice şi de patrimoniu, dar autorităţile locale nu au realizat documentaţia cu pricina, care includea şi acest imobil.

Click pe imagini pentru a vedea cât de degradată este casa în care s-a născut marele poet Vasile Alecsandri


În primăvara lui 2010 discuţiile reapar în momentul în care se decide achiziţionarea de către Primărie a unui fost depozit de cereale contra sumei de 450.000 de euro. La acel moment administratorul firmei Info-Terra era dispus să vândă casa, probabil şi din cauza crizei, contra sumei de 250.000 de euro. "E un preț corect. Suntem dispuși să-l plătim. Merita!", afirma atunci, Roxana Mironescu, viceprimarul municipiului Bacău. În schimb, același viceprimar considera că cei 250.000 de euro ceruți pentru casa lui Alecsandri reprezintă o sumă mult prea mare pentru bugetul local. "Nu avem bani. Este un buget restricționat anul acesta și probabil că așa va fi și la anul. Nu ne ajunge să acoperim nici măcar nevoile primare. Avem mari restricții financiare", a afirmat Mironescu.

În articolul publicat la finele lui septembrie am reuşit să luăm legătura şi cu directorul Direcţiei de Cultura şi Patrimoniu Bacău, domnul Petre Cimpoeşu, pe care l-am întrebat printre altele şi de preţul acestei clădiri. „Nu ştiu exact. S-au vehiculat sume în jur de 700.000 de euro, dar nu-mi vine să cred. Eu cred că ei o dau şi cu 300.000 de euro, dar nu există, până una, alta, mă rog, voinţă. Pentru că acea casă este într-o zonă centrală şi are şi teren în jur, mă rog, din punct de vedere imobiliar. Povestea care v-o spun eu era din 2008, când preţurile imobilelor erau la apogeu. Acum probabil că ar mai fi scăzut. Primăria mai are şi posibilitate de expropiere din motive de utilitate publică," ne-a declarat domnia sa.

Am dorit să stăm de vorbă atunci cu domnul director şi pentru că domnia sa, în momentul în care imobilul a trecut din patrimoniul firmei Inter Terra în posesia administratorului acesteia, cetăţenului italian Mario Maggi, a declarat că situaţia clădirii "s-ar rezolva mai uşor printr-un seism". Totuşi este printre puţinii care a întreprins ceva: „Ceea ce a ţinut de noi am făcut. Am dat o amendă proprietarului, undeva între 8.000 şi 10.000 de RON. Această amendă nu a fost achitată, ci a fost constestată în instanţă. După ce a pierdut procesul proprietarul a făcut recurs, iar în prezent se judecă recursul. Acolo în primă instanţă trebuie cumpărat imobilul. După aceea, având în vedere că Primăria este eligibilă la fonduri europene, să înceapă restaurarea. Primarul de aici, din Bacău, a promis prin 2008 că va face chestia asta. Există chiar o hotărâre de Consiliu Local care-l mandatează să înceapă negocierile să cumpere, după care a renunţat, n-am mai cumpărat, a motivat că patronul italian care are casa a cerut prea mult şi a rămas aşa."

Incendiul: o acţiune menită să redeschidă negocierile
Astfel, până la incendiul din 2011 lucrurile s-au blocat definitiv. În dorinţa de a scăpa probabil basma curată din proces, cetăţeanul italian a decis să vândă locuinţa. Aşadar, după declaraţiile din 2010 ale viceprimarului Roxana Mironescu, cum că Primăria nu are fonduri şi nici interes pentru achiziţia casei în care lui Vasile Alecsandri, în iunie 2010, imobilul îşi schimbă proprietarul: patronul italian al firmei devine proprietarul imobilului. Cu alte cuvinte, Mario Maggi şi-a vândut sieşi casa nerespectând dreptul de preemţiune pe care statul îl are prin autorităţile care îl reprezintă în teritoriul. În plus, nu exista nicio hotărâre de Consiliul Local sau Judeţean cu privire la intenţia de a achiziţiona acest imobil la acea dată, contrar tuturor declaraţiilor făcute în presă. Ca să nu plătească taxe notariale prea mari, cetăţeanul italian şi-a vândut casa pe care o avea în administraţie contra sumei de doar 50.000 de euro.

Totuşi la finele anului 2010 situaţia se prezenta astfel: cetăţeanul italian era proprietar al unei clădiri de patrimoniu, fără a avea vreo dorinţă să investească vreun ban în refacerea ei, cu niciun cumpărator interesat şi cu o „încăpăţănare" a imobilul să se prăbuşească. Incendiul, indiferent de modul în care a apărut, a fost o a doua şansă nu doar pentru imobil, dar şi pentru proprietar să redeschidă negocierile cu autorităţile.
Această oportunitate s-a închis rapid, cel puţin în cazul Primăriei. În şedinţa de Consiliul Local de la începutul lunii februarie 2011, au refuzat să aprobe achiziţionarea imobilului contra sumei de 250.000 de euro. Motivaţia sa a stârnit indignare între oamenii de cultură din Bacău. „Casa nu mai poate fi consolidată din cauza stării de degradare. Practic, trebuie construită din temelii alta nouă. Nu pot da 250.000 de euro pe un imobil pe care urmează să-l dărâm a doua zi". Primarul a propus fie cumpărarea pământului de sub locuinţă, fie realizarea unui schimb de terenuri cu proprietarul. Ambele variante duc însă spre acelaşi deznodământ: ridicarea din temelii a unei alte case identice ca arhitectură şi stil cu cea actuală.

„Există o diferenţă între restaurare şi reconstruire. Restaurarea se poate face de la temelie, dar se folosesc şi materiale de la vechiul imobil, iar la reconstrucţie se folosesc doar materiale noi. Fiind clădire de patrimoniu, trebuie restaurată şi nu reconstruită", susţinea cu acel prilej Ioan Dănilă, preşedintele executiv al Asociaţiei Culturale „Vasile Alecsandri". Acesta a mai precizat că, indiferent de ce soluţie va adopta în final Primăria, banii pentru restaurare vor fi asiguraţi de către alte instituţii din ţară. „Sunt bani de restaurare. Vor veni finanţări de la Ministerul Culturii, de la Universitatea «V. Alecsandri» şi de la sponsori", a adăugat Ioan Dănilă.

De la Prefectură şi Minister, doar promisiuni
Tot în februarie 2011, Asociaţia Culturală „Vasile Alecsandri" a trimis prin intermediul Prefecturii Bacău o notificare proprietarului italian prin care îl anunţau că nu a respectat legea privind protejarea monumentelor istorice. „În acest caz el va pierde clădirea, iar statul român trebuie să-i ofere pe ea un preţ stabilit de o comisie de expertiză agreată de Ministerul Culturii. Varianta aceasta este mai costisitoare financiar decât un schimb de terenuri", explica atunci profesorul Ioan Dănilă. Tot în februarie se clama faptul că "italianul va fi expropriat și va pierde dreptul asupra casei și a terenului situat la 100 de metri de imobil pentru că nu s-a ocupat de conservarea și îngrijirea monumentului. Vestea bună este că Primăria este decisă să-i ofere la schimb un teren în altă zonă a orașului", a mai spus Ioan Dănilă, care estima că imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri va intra într-un proces de restaurare cel mai devreme în această vară.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu arată către "autorităţile"mai bogate: "Fie Primăria, fie Consiliul Judeţean, adică oamenii care au bani sau cineva care are bani şi care vrea să facă ceva. Soluţia pe care noi am propus-o a fost asta ca acea casă să fie reintrodusă în circuitul public, să fie răscumpărată de la proprietari, care au cumpărat-o pe nimica toată, cu vreo 70.000 sau 700.000 de milioane (vechi - n.n.) sau aşa ceva, oricum cu o sumă modestă, şi putea fi răscumpărată, fie de administraţia judeţului, fie de administraţia locală şi transformată într-un centru cultural. Sigur nu poţi s-o faci într-un an, poţi s-o faci în zece ani sau în cincisprezece ani, important este să începi să lucrezi mai întâi la acoperiş, la structura de rezistenţă şi încet, încet. Legea asta de care vă ziceam, 422, prevede inclusiv obligaţia Consiliilor Locale de a aloca din buget o anumită sumă pentru restaurarea monumentelor istorice, sau pentru reparaţii, pentru că nu e singura care ar fi în patrimoniul Primăriei. Dar dacă nu au vrut, n-ai ce să le faci şi în scurt timp, probabil, că va intra în colaps total, adică ea este deja într-un grad foarte avansat de degradare, abia mai stă, la cel mai cutremur se duce jos.

De la momentul apariţiei articolului nostru pe Adevarul.ro şi Historia.ro, subiect preluat şi de alte canale de ştiri şi care a făcut ceva rumoare la finele lui septembrie, până la trista aniversare a unui an de la incendiu nu s-a întâmplat nimic. Aproape că nici nu mai aşteptam mare lucru. Nici măcar modul în care s-a petrecut incendierea nu ne este cunoscut.

Un incendiu misterios
Declaraţia purtătorului de cuvânt al ISUJ Bacău, din data de 1 ianuarie 2011, prezintă doar acţiunea pompierilor şi indică o cauză fără o prea mare miză: "Prima dată am fost sesizați pentru niște deșeuri, iar al doilea telefon s-a primit pe la ora 16.00 și s-a anunțat un incendiu care cuprinsese interiorul casei. Când au ajuns militarii la fața locului au găsit o cameră cuprinsă de foc. Mai multe bunuri, respectiv o saltea, o masă și un fotoliu, care aparțineau cel mai probabil boschetarilor ce se adăposteau acolo, au fost făcute scrum. Pompierii au decopertat și tavanul pentru a stinge toate focarele. Cauza probabilă este focul deschis folosit în spații închise și credem că au fost oameni fără adăpost", a mai spus Andrei Grecu.
Există şi o altă declaraţie puţin diferită de spusele puratătorului de cuvânt ale ISUJ Bacău. Ambele incendii au fost sesizate de o băcăuancă care locuiește în apropiere și care a văzut niște tineri care ieșeau din clădire. "Era un grup mai mare de adolescenți care au stat, au fumat și la un moment dat au plecat. Doi s-au întors până la geam și când au văzut că ieșea flacăra au plecat. Atunci am anunțat din nou pompierii", a declarat, la acea vreme, Dorina Lăpușneanu, martor.

Dincolo de întâmplare singurul care ar fi avut vreun motiv ca să dărâme casa era proprietarul. El ar fi avut cel mai mult de câştigat, însă nu există dovezi concrete care să-l lege pe acesta de imobil. Totuşi faptul că de două ori în câteva ore locuinţa s-a aprins ridică un semn de întrebare: de ce?
În ceea ce priveşte viitorul sumbru casei în care s-a născut Vasile Alecsandri, este prevestit de răspunsul directorului Petru Cimpoeşu la întrebarea noastră " nu e păcat de o casă de două sute de ani a unui dintre cei mai mari poeţi ai noştri să aştepte să fie dărâmată?"

"Păi sigur că este păcat, dar dacă asta este atitudinea comunităţii faţă de trecutul ei, ce poţi să-i faci? Comunitatea a ales un primar şi un consiliu local care o reprezintă, iar acest primar şi acest consiliu local nu este interesat de istorie, de 200 de ani, de Alecsandri şi de ce mai vreţi dumneavoastră. Din păcate, în momentul acesta s-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă."

Un scandal monden evitat: Căsătoria lui Carol al II-lea

Căsătoria prinţului moştenitor Carol cu Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei, în 10 martie 1921, a fost un eveniment monden pe care presa din România aproape că l-a ratat.

Spre  deosebire de ce se întâmplă azi, când un eveniment mult mai mărunt – ca o simplă petrecere la care a luat parte prinţul moştenitor al Marii Britanii, văzut apoi ieşind în compania unei doamne – ar ţine prima pagină a ziarelor, nunta prinţului moştenitor al Coroanei României în data de 10 martie 1921 aproape că a trecut neobservată.

Fotografie   realizată în 8 mai 1921, la Bucureşti, la întoarcerea tânărului cuplu din luna de miere

Explicaţiile sunt dintre cele mai diverse. Pe de o parte, ţin de încrederea mare acordată de români monarhiei, sentiment consolidat de noile legi: agrară, respectiv, cea electorală, dar mai ales de câştigarea războiului. Date fiind circumstanţele, presa nu putea să lovească în această imagine, încercând să scoată un scandal din nunta lui Carol.

Pe de altă parte, se cunoşteau condiţiile în care se realiza această unire şi mulţi considerau că timpul aventurilor tinereşti ale prinţului Carol s-a încheiat şi că acesta, ca şi tatăl său, regele Ferdinand, se va concentra mai mult pe cariera de şef al statului, renunţând să mai fie preocupat de „fuste”.
Poate lucrul care a asigurat o discreţie foarte mare a fost chiar faptul că ceremonia s-a ţinut în Grecia şi nu la Bucureşti.

Familia regală din România trebuia să spele cumva ruşinea pe care viitorul moştenitor al tronului o făcuse în timpul războiului, când a fugit cu Zizi Lambrino (Ioana Maria Valentina Lambrino) la Odessa, unde s-a şi căsătorit în 1918.

După ce au obţinut anularea mariajului, „zvăpăiatul” prinţ a fost adus acasă şi căsătorit cu prinţesa Greciei, căutându-se astfel o întărire a legăturilor cu această ţară. Naşterea lui Mihai pe data de 25 octombrie 1921 părea să pecetluiască evenimentul monden al anului care fusese aproape ratat de presa românească.
Cu siguranţă, toate acestea au contribuit la faptul că ziarul „Universul” a apărut în data de 12 martie 1921 cu un articol pe prima pagină, în care anunţa fugitiv nunta moştenitorului tronului. Ironia sorţii face ca acest eveniment din viaţa lui Carol să însemne cam tot atât cum a şi fost tratat, adică un aspect pasager. La foarte puţin timp de la naşterea lui Mihai, Carol uită de atribuţiile sale, atât cele părinteşti, cât şi cele de moştenitor al Coroanei, şi alege să plece din ţară cu noua sa amantă, Elena Lupescu, în 1925 renunţând la tot.
Trei ani mai târziu vine şi divorţul între Carol şi Elena. Împăcarea din 1930 s-a făcut la insistenţele guvernului şi a durat la fel de mult ca şi o promisiune electorală. Prinţesa Elena, cum a fost numită după 1926, a ales să se autoexileze în Italia.

În 1940, s-a întors în România, la chemarea regelui Mihai, care ocupase tronul şi care i-a acordat titlul de Regina Mamă Elena a României. Când, în 1947, Mihai I a abdicat, Regina Mamă Elena s-a întors în Italia şi, de atunci, şi-a împărţit viaţa între Florenţa şi Lausanne. S-a stins din viaţă în Elveţia, la Lausanne, în 1982, la vârsta de 86 de ani.

Profil: Regina Elena

Principesa Elena, prinţesă a Greciei şi Danemarcei, născută în 1896, era fiica Regelui Constantin I al Greciei şi a Reginei Sofia de Prusia. S-a căsătorit cu Principele Carol la 10 martie 1921, dând naştere, la data de 25 octombrie a aceluiaşi an, lui Mihai, viitorul rege Mihai I al României. Destinul acestei femei, care a primit titlul de Dreaptă între Popoare, oferit de statul Israel acelor ne-evrei care, prin efortul lor, au contribuit la salvarea evreilor persecutaţi, este unul trist şi discret. A încercat să fugă de ochii presei, autoexilându-se când soţul ei umbla cu diverse amante. A revenit în 1940 ca să îi fie sprijin fiului ei Mihai. În timpul războiului a reuşit să salveze de la moarte mii de evrei din Transnistria. În 1947 a luat iar drumul pribegiei alături de fiul ei. În 1993, când i s-a oferit post-mortem titlul amintit mai sus şi a fost înscrisă pe Zidul de Onoare de la Ierusalim, se împlineau 11 ani de la trecerea ei în lumea celor drepţi.