Uite cine ar fi fost în locul lui Ceausescu

În ajunul festivităţilor care celebrau împlinirea a 40 de ani de la Revoluţia din Octombrie, pe aeroportul Vnukovo din Moscova avea loc un accident în care îşi pierdea viaţa unul dintre cei mai promiţători lideri ai PMR, Grigore Preoteasa. Moartea sa nu a umbrit sărbătoarea, dar istoria ar fi putut fi alta dacă în locul lui Preoteasa ar fi fost Nicolae Ceauşescu.


Sărbătorirea a patru decenii de la „Octombrie roşu” urma să se desfăşoare cu mare fast la Moscova, în prezenţa reprezentanţilor comunismului din lumea întreagă, în data de 7 noiembrie 1957. Delegaţia românească ar fi trebuit să fie condusă de Gheorghiu-Dej, însă, în ultimul moment, acesta a anunţat că nu poate pleca din motive medicale.

Din delegaţia pusă sub şefia lui Chivu Stoica făceau parte Nicolae Ceauşescu, Grigore Preoteasa, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu şi Ştefan Voitec, restul de până la zece persoane fiind „personal tehnic”. Grigore Preoteasa a fost cel anunţat în ultima clipă că trebuie să meargă la Moscova. În mod normal trebuia să meargă fie el, fie Ceauşescu. Până la urmă, au mers amândoi. După tipicul vremii, avionul era sovietic, după cum era sovietic şi personalul care îl deservea; oameni detaşaţi în interes de serviciu la Bucureşti.

Portret Grigore Preoteasa

După o escală la Kiev, în condiţii meteorologice dificile, avionul s-a prăbuşit în împrejurimile pistei de aterizare, pe aeroportul Vnukovo (Moscova). Accidentul a avut loc la orele 17.58. Concluziile comisiei care a investigat accidentul au fost următoarele: „Cauza nemijlocită a avarierii este greşeala comandantului avionului, Sleakov, care a executat bine zborul de direcţie, dar după ce a văzut (după raportul lui) luminile pistei, probabil, şi-a concentrat toată atenţia la observarea pistei de aterizare şi, în ciuda comenzii date de la pământ, de a nu coborî mai jos, a continuat escala şi a admis pierderea timpurie a înălţimii”. De fapt, s-a stabilit că avionul a coborât mai devreme şi s-a agăţat de vârfurile copacilor din pădure, la o înălţime de 10-15 m, pe un parcurs de 120 m, iar în urma acestui fapt a căzut în pădure, făcând o înclinare spre stânga, şi a luat foc.

„Asta nu era în program”

Toţi membrii echipajului au decedat, iar dintre călători doar Grigore Preoteasa. Ceilalţi au suportat răni uşoare. Rămăşiţele arse ale lui Grigore Preoteasa au fost depuse, pentru o zi, în sicriu sigilat, la Casa Sindicatelor din Moscova, flancat de gărzi de onoare alcătuite din lideri comunişti din lumea întreagă. Sicriul a fost transportat apoi la Bucureşti, cu trenul. Mortului i s-au făcut funeralii naţionale după care a fost înhumat la Cimitirul Militar Ghencea. Deloc lipsit de interes pentru evoluţia acestei lumi este traseul rămăşiţelor pământeşti ale defunctului lider: din cimitirul unde fuseseră îngropate ele au fost mutate, în 1963, în „Panteonul Eroilor”, după 1990 fiind exhumate iarăşi şi încredinţate familiei.

(13 noiembrie 1957. „Scînteia” anunţa, pe prima pagină, sosirea trenului mortuar. Presa de la Bucureşti nu a scris nimic cu privire la accident până în data de 6 noiembrie, deşi accidentul a avut loc pe 4. Zilele dedicate ceremoniilor de la Moscova nu puteau fi umbrite de moartea ministrului de Externe. Informaţiile despre moartea acestuia apar pe prima pagină, abia începând cu 12 noiembrie.)

Potrivit mărturiilor celorlalţi membri ai delegaţiei, Preoteasa era singurul pasager în picioare la momentul accidentului şi se bucura că piloţii nu le-au cerut să poarte centura de siguranţă. Când s-a pierdut controlul avionului, acesta ar fi spus: „Asta nu era în program”.

Portret de lider comunist

Grigore Preoteasa s-a născut în 1915, la Bucureşti. Pentru propaganda în favoarea greviştilor din 1933 a fost arestat şi condamnat la doi ani de închisoare. La Jilava, Doftana şi Văcăreşti a intrat în contact cu capi ai mişcării comuniste. Ca militant şi ziarist „de stânga”, după ascensiunea dreptei, a fost internat în lagărele Ciuc, Caracal, Târgu-Jiu (1940-1944). După 23 august 1944 a fost, printre altele, redactorul-şef al ziarului „România liberă”, director al Agerpres, ministru de Externe (1955-1957).

(Cortegiul funerar,  la Bucureşti. Sicriul sigilat al lui Grigore Preoteasa este urcat pe tun)

Cu câteva luni înainte de deces, Preoteasa fusese numit secretar al CC al PMR pentru sectorul cultură, agitaţie, propagandă. Era căsătorit cu Ecaterina şi avea doi copii: Gheorghe şi Ilinca. În 1980, copiii fostului lider comunist au emigrat în Statele Unite, după ce fiica, Ilinca, a divorţat de Adrian Năstase. Speculaţiile ulterioare spun că accidentul din Vnukovo era destinat secretarului general al PMR, Gheorghiu-Dej, care începuse să-i cam deranjeze pe ruşi pentru că insistase pentru retragerea trupelor şi a consilierilor de la Bucureşti. Cum Dej ar fi avut informaţii că i se pregăteşte ceva, ar fi pretextat că are gripă pentru a scăpa din capcană. Oricum, moartea lui Grigore Preoteasa a înlesnit drumul lui Ceauşescu spre şefia partidului.

Ştefan cel Mare pe înţelesul PCR

Pelicula lui Mircea Drăgan, „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este continuarea poveştii din filmul „Fraţii Jderi“, regizat de acelaşi artist cu un an mai devreme. Ea apare exact în momentul în care se comemorau 500 de ani de la bătălia de la Vaslui şi prezintă o imagine a lui Ştefan cel Mare foarte aproape de manualele şcolare şi de discursul istoric de la acea dată.


Deşi filmul prezintă doar o scurtă secvenţă din domnia marelui voievod, cea cuprinsă între 1469 şi 1475, aceasta e plină de clişeele şi erorile istorice consacrate de discursul istoriografic aprobat de PCR. Există dovezi istorice că expresii precum „sunt voievod român“, „Ţara Românească este ţară soră şi prietenă“, „voievodul Vlad Ţepeş este prietenul nostru“, „ţara Moldovei este poarta Europei“ sunt doar afirmaţii romantice sau comuniste, care nu îşi au locul în contextul veacului al XV-lea.

Actorul Gheorghe Cozorici (1933-1993), în rolul lui Ştefan cel Mare

În realitate, ideea românismului nu îl inspira pe liderul moldovean. De altfel, nici nu îşi punea problema în termenii aceştia. Pentru el, Moldova în sine era statul pe care trebuia să îl apere. Se ştie că în campania pomenită în film, cea din 1475 a lui Suleiman Paşa, alături de trupele otomane, a mărşăluit în Moldova şi un contingent numeros de soldaţi munteni.

De asemenea, lecţia de istorie dată lui Mahomed al II-lea despre strămoşii poporului român – dacii şi romanii – este puţin cunoscută de trăitorii acelor vremuri şi chiar nesemnificativă, însă deosebit de importantă pentru spectatorii din 1975, care trebuiau să ştie că sunt urmaşii unor „soldaţi viteji şi de temut“.

În plus, afirmarea comunismului naţionalist aduce în prim-plan un Ştefan cel Mare care se manifestă ca un filozof naţionalist, constituţional şi iertător, nu aşa cum îl descrie Ureche în letopiseţul său: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu (judecată n.r.). Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.“

Ceea ce mai putem remarca, cel puţin în pelicula „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este faptul că Ionuţ Jder îndeplineşte rolul de spion, care ajută la apărarea statului. În cele peste 4 ore de film, dacă luăm în considerare şi filmul „Fraţii Jderi“, sunt respectate cu stricteţe directivele PCR emise în Tezele din Iulie 1971, prin care România socialistă intra în rândul lumii comuniste.

Prin acest discurs al lui Ceauşescu s-a realizat o minirevoluţie culturală, lansând o ofensivă neo-stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist şi atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Se cerea o conformare strictă, ideologică, în ştiinţele umane şi sociale. Competenţa şi estetica urmau să fie înlocuite de ideologie, iar cultura urma să devină iarăşi un instrument al propagandei politico-ideologice.

Poate de remarcat este faptul că în rolul principal – al lui Ştefan cel Mare – a fost distribuit Gheorghe Cozorici, un actor mai mic de înălţime, ceea ce se potriveşte cu relatările cronicarilor şi care contrastează cu imaginile promovate eronat de unii artişti, nu numai comunişti, în care voievodul moldovean apare de-a dreptul uriaş.

Pelicula nu face altceva decât să continue proiectul Epopeei naţionale, de ilustrare a istoriei neamului în conformitate cu cerinţele partidului, anulându-se, pe de-o parte, din punct de vedere artistic, şi, pe de altă parte, promovând la scară de masă discursul istoric aprobat de liderul statului.
Mai citeşte:
De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?
De unde avea Ştefan bani?
Ştefan cel Mare în bătălia politică din Republica Moldova

Acest articol a apărut în revista Historia

Cultul personalităţii acum 70 de ani, în vremea lui Carol al II-lea

În imaginarul politic autohton din acea perioadă, regele, urcat pe tronul ce i se cuvenea şi la care renunţase în două rânduri din motive amoroase, era chemat să redea statului misiunea nobilă pe care regimul partidelor politice i-o uzurpase din cauza incapacităţii acestora.

Domnia regelui Carol al II-lea, văzută chiar de directorul oficiosului carlist, ziarul “România”, Cezar Petrescu, arată ca o anatomie entuziastă a mitului monarhic. “Partidele politice se aflau în descompunere lentă, sensibile numai la tot ce este imediat, provizoriu, lent, numeric, la tot ce este supus fluctuaţiilor exterioare şi dibăciilor oportuniste”, scria acesta în Enciclopedia României, despre momentul în care Constituţia din 1938 a fost adoptată.

Concret, la 20 februarie 1938, regele Carol al II-lea a prezentat naţiunii „spre bună ştiinţă, învoire şi aprobare” proiectul noii Constituţii a României. Referendumul organizat rapid a culminat cu promulgarea Constituţiei de către şeful statului la 27 februarie 1938. Actul îi acorda acestuia puteri sporite. Fără respectarea  reglementărilor de revizuire din Constituţia din 1923, pe care jurase, Carol al II-lea a supus poporului român, în 1938, această nouă Constituţie. În plus, încă din 10 februarie, măsuri antidemocratice au început să intre în vigoare: declararea stării de asediu a ţării, introducerea cenzurii, dizolvarea partidelor politice, crearea Străjii Ţării şi a Frontului Renaşterii Naţionale.

Dincolo de mitizarea produsă de articolele unor gazetari, precum Cezar Petrescu, România interbelică atinge acum apogeul dezvoltării economice după Marea Criză (1933), ajungându-se ca anul 1938 să fie considerat etalon. Cu siguranţă acest factor a dat iluzia, pentru scurt timp, că România se află pe un drum bun.
Întreg spectacolul produs de paradele şi manifestările publice organizate în onoarea regelui au fost doar o pată de culoare, o părticică din expresia cultului personalităţii, dus la apogeu de Nicolae Ceauşescu, şi un preludiu înaintea furtunii ce avea să răscolească lumea după 1 septembrie 1939.

Cezar Petrescu

Directorul oficiosului “România”, Cezar Petrescu, (n. 1 decembrie 1892, Cotnari, Iaşi - d. 9 martie 1961, Bucureşti), este o figură aparte a literaturii româneşti. A fost romancier, nuvelist, traducător şi gazetar român, redactor la “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Bucovina”, “Ţara nouă”, “Voinţa”, fondator şi codirector, alături de Pamfil Şeicaru, al revistei social-politice şi culturale “Hiena” (1919-1924).

Alături de Lucian Blaga, A. Maniu şi Gib Mihăescu, întemeiază revista “Gândirea” în anul 1921. Este fondator al ziarelor “Cuvântul” şi “Curentul” în 1928; director al ziarului oficios “România” în 1938 şi al revistei “România literară”, 1938, suprimate în 1940; membru al Academiei Române, din 1955. Se afirmă ca romancier cu romanul “Întunecare” (1927-1928).

Obţine ­Premiul ­naţional pentru literatură în 1931 şi Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa “Nepoţii gornistului” - colaborare cu M. Novicov. El a rămas cunoscut posterităţii prin lucrarea “Fram,  ursul polar”.

Motto:  “Trebuie să găsim ceva senzaţional, ceva care să zguduie indiferenţa publică. Nu politică, vai de mine! Că nu citeşte nimeni! Nu-mi dau seama ce anume ar trebui să găsim. În orice caz, o oaie cu cinci picioare. Dar nu una, mai multe”, spunea Cezar Petrescu în 1938, când era directorul ziarului “România”.

Acest articol a apărut în Historia nr. 97

Cutremurul care a schimbat faţa Capitalei

Cutremurul din ’77 a rămas în conştiinţa colectivă drept cel mai tragic eveniment de acest gen şi asta nu pentru că a fost cel mai puternic seism care a lovit România în ultimele secole, ci pentru că numărul victimelor a fost însemnat, iar faţa multora dintre oraşele ţării s-a schimbat major.

4 martie 1977. Ora 21 şi 22 de minute. Timp de aproape 56 de secunde, pământul s-a mişcat întâi pe verticală, apoi pe orizontală, cu o intensitate de 7,3 de grade pe scara Richter. Epicentrul cutremurului a fost localizat în zona Vrancea la o adâncime de circa 100 km. Bilanţul oficial a fost de 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi şi 35.000 de locuinţe distruse. Seismul a provocat pagube de 2 miliarde de dolari în toată ţara.

Majoritatea pierderilor s-au înregistrat în Bucureşti: 1.424 de decese, 7.500 de oameni au ajuns la spital cu diverse răni şi 33 de blocuri mari s-au prăbuşit. Între acestea, blocurile Casata, Nestor, Scala, Dunărea şi Continental, dar şi trei blocuri noi: unul la Gara de Nord, altul la Lizeanu şi OD16 din Militari.

De sub rămăşiţele blocului aflat pe strada Colonadelor n-au mai apucat să vadă lumina zilei actorul Toma Caragiu, poeta Veronica Porumbacu şi soţul ei, criticul Mihai Petroveanu, la care se aflau în vizită, cu soţiile, poetul A.E. Baconsky şi istoricul Mihai Gafiţa, regizorul Alexandru Bocăneţ, scenograful Liviu Popa, pianistul Tudor Dumitrescu. În timpul cutremurului din 4 martie 1977 a murit şi cântăreaţa Doina Badea, alături de soţul şi de cei doi copii ai săi, Andrei şi Bogdan. Tot atunci a pierit şi scriitorul Alexandru Ivasiuc.

Ceauşescu, în Nigeria

La momentul seismului care a zguduit România, Nicolae Ceauşescu se afla în Nigeria, la un banchet organizat în cinstea sa şi a soţiei. După toastul şefului statului nigerian, un secretar român a intrat în sală şi l-a informat pe Ceauşescu de situaţia din ţară. Răspunzând calm la cuvântarea gazdei, preşedintele român l-a anunţat în particular de dezastrul din România. Iniţial, lui Ceauşescu i s-a spus că un cutremur de gradul 10 a distrus total Capitala. Pana de curent de la Bucureşti făcea imposibilă transmiterea oricăror informaţii. După stabilirea legăturii cu ţara, Ceauşescu a cerut un raport al situaţiei şi a dat primele ordine de acţiune. S-a instituit, prin decret prezidenţial, starea de necesitate pe întreg teritoriul României, act prezentat şi de „Scînteia“ a doua zi, pe prima pagină.

În timpul nopţii, delegaţia română s-a întors în ţară. Pe parcursul zilelor ce au urmat, Ceau­şescu a făcut vizite în Bucureşti pentru a evalua pagubele şi a calma populaţia, dând ordine pentru continuarea căutării victimelor, chiar şi peste termenul considerat limită de supravieţuire.

Privind retrospectiv, regimul s-a folosit de acest eveniment pentru a schimba faţa oraşelor şi mai ales a Bucureştiului. Monumente arhitecturale considerate incomode de Ceauşescu au fost eliminate din peisajul arhitectonic al Capitalei: între acestea, Biserica Ienei din Bucureşti şi Casa arhitect Grigore Cerchez (sediul Uniunii Artiştilor Plastici de pe strada Sevastopol).

Acest articol a apărut în revista Historia