Ziua de 11 iunie 1948 a intrat în calendarul realizărilor comuniste drept „vinerea patimilor burghezilor”. Puţini cunoşteau însă dimensiunea deciziei Partidului Muncitoresc Român, dat fiind că această „binefacere” făcută după modelul moscovit a fost atent ascunsă de urechile celor mulţi. Simţul proprietăţii private la acea dată se manifesta autentic, iar o „iobăgizare” a întregii populaţii nu ar fi fost pe placul nimănui.
Începând cu 1945 şi până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste. După abdicarea forţată a Regelui Mihai – ultimul bastion în calea noii puteri –, proclamarea Republicii Populare Române şi înfăptuirea unei serii de reforme, cea agrară şi cea monetară, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării. Dacă până atunci toate lucrurile făcute de comunişti aveau un precedent, naţionalizarea era primul act concret către o altă epocă, radical diferă de tot ce trăiseră românii până atunci.
Despre naţionalizare, exact în termenii în care a fost pusă în practică, nu s-a vorbit deloc. Singurele „scăpări” apar în noua Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea la articolul 11: „Când interesul general cere, mijloacele de producţie, băncile, societăţile de asigurare, care sunt proprietate particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni proprietatea statului, adică bun al poporului, în condiţiunile prevăzute de lege”.
În fond, naţionalizarea însemna acţiunea de a lua bunuri private şi a le pune în domeniul statului, urmărind destabilizarea acelei părţi din societatea urbană care ar fi putut reacţiona la măsurile luate de noii guvernanţi. Ulterior, procesul a continuat şi în domeniul agrar prin colectivizare, pentru a înlătura exact aceeaşi pătură socială, dar din lumea rurală. Măsurile nu au fost luate însă în acelaşi timp pentru că, oricât de multe precauţii şi-ar fi luat guvernanţii, exista posibilitatea unei răzmeriţe. Principiul aplicat a fost: „Divide et Impera”. După ce regimul a scăpat de marii industriaşi, pe care i-a trimis la închisoare, a pornit, anul următor, „războiul” contra chiaburilor.
Un aspect interesant îl constituie faptul că legea a trecut „nevăzută” prin Parlament. În cadrul sesiunii care aniversa 100 de ani de la Revoluţia de la 1848, Legea 119, prin care erau naţionalizate 1.050 de întreprinderi din toate ramurile industriale, era una mică, în doar şapte capitole, dar atent elaborată. Se pare că Biroul Politic, reunit în taină, pregătea de luni bune trecerea ei prin Parlament, dar şi aplicarea în teritoriu.
Diversiune: scrisoare către Stalin.
De la sigilarea seifurilor cu bani şi până la organizarea mitingurilor de susţinere, totul a fost atent aşezat în plan, oră cu oră. Până şi elementele nesigure din fiecare uzină au fost monitorizate pentru „a împiedica acţiunile de sabotaj, terorism, agitaţie, propagandă duşmănoasă şi sustragere de bunuri, acte, registre”, după cum s-a exprimat ministrul Afacerilor Interne, Teohari Georgescu, în sarcina căruia a căzut mare parte din acţiune. Mai mult chiar, pentru a nu atrage atenţia opiniei publice, liderii PMR, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au pus la punct o diversiune. La întrunirea din 4 iunie 1948, Consiliul de Miniştri a decis trimiterea unei scrisori către Stalin, prin care Guvernul român să ceară reducerea sumei datorate de ţara noastră în contul datoriei de război.
„Această micşorare – scria prim-ministrul Petru Groza în depeşa către Stalin – uşurând sarcinile Statului Român, ar însemna un mare ajutor dat poporului nostru, în efortul pe care îl depune pentru întărirea şi dezvoltarea vieţii economice a RPR. Cunoscând sentimentele de caldă prietenie ale Domniei Voastre şi ale Guvernului pe care-l prezidaţi faţă de poporul român şi ajutorul ce i l-aţi acordat în clipele sale de grea încercare, ne permitem să nădăjduim că rugămintea Guvernului RPR va fi luată în considerare”. Exact în ziua naţionalizării, „Scânteia” avea pe prima pagină mulţumirile pentru tovarăşul Stalin. Câteva zile mai târziu, mai exact pe 13 iunie, când aspectele privind „marele pas înainte” erau lămurite, oficiosul a dat glas sloganurilor din vreme pregătite cu privire la naţionalizare.
Gheorghiu-Dej, liderul marilor schimbări comuniste
Singurul lider de frunte al PMR de etnie română şi liderul ramurii comuniştilor din închisori, Gheorghe Gheorghiu-Dej (iniţial, Gheorghe Gheorghiu) s-a născut la Bârlad, în 1901. Calificarea sa era electrician şi a lucrat pentru CFR. Începând cu 1930 a intrat în PCR. După evenimentele de la Atelierele „Griviţa“, Gheorghiu-Dej şi-a petrecut următorul deceniu prin puşcării, ca deţinut politic. Activitatea sa de ilegalist şi funcţia de Secretar General al Partidului Comunist Român l-au propulsat în fruntea partidului în momentul intrării ruşilor în ţară. Până în 1952, Dej s-a văzut nevoit să împartă puterea cu reprezentanţii facţiunii moscovite conduse de Ana Pauker (personaj în care Stalin avea mare încredere). Văzut ca un lider animat de puternice convingeri staliniste, acesta a reuşit să penduleze între schimbările de direcţie stabilite de „Marele Tovarăş” şi să îşi elimine concurenţa din partid, însă moartea lui Stalin şi reformele lui Hruşciov l-au găsit în tabăra adversă. S-a opus planurilor CAER, în care României îi era rezervat un rol economic preponderent agrar. Moartea sa fulgerătoare de cancer la ficat din 1965 a trezit multe speculaţii.
Articol apărut în revista Historia, nr. 109
Se afișează postările cu eticheta comunism. Afișați toate postările

luni, 7 februarie 2011
marți, 28 decembrie 2010
Ştefan cel Mare pe înţelesul PCR
Pelicula lui Mircea Drăgan, „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este continuarea poveştii din filmul „Fraţii Jderi“, regizat de acelaşi artist cu un an mai devreme. Ea apare exact în momentul în care se comemorau 500 de ani de la bătălia de la Vaslui şi prezintă o imagine a lui Ştefan cel Mare foarte aproape de manualele şcolare şi de discursul istoric de la acea dată.
Deşi filmul prezintă doar o scurtă secvenţă din domnia marelui voievod, cea cuprinsă între 1469 şi 1475, aceasta e plină de clişeele şi erorile istorice consacrate de discursul istoriografic aprobat de PCR. Există dovezi istorice că expresii precum „sunt voievod român“, „Ţara Românească este ţară soră şi prietenă“, „voievodul Vlad Ţepeş este prietenul nostru“, „ţara Moldovei este poarta Europei“ sunt doar afirmaţii romantice sau comuniste, care nu îşi au locul în contextul veacului al XV-lea.
În realitate, ideea românismului nu îl inspira pe liderul moldovean. De altfel, nici nu îşi punea problema în termenii aceştia. Pentru el, Moldova în sine era statul pe care trebuia să îl apere. Se ştie că în campania pomenită în film, cea din 1475 a lui Suleiman Paşa, alături de trupele otomane, a mărşăluit în Moldova şi un contingent numeros de soldaţi munteni.
De asemenea, lecţia de istorie dată lui Mahomed al II-lea despre strămoşii poporului român – dacii şi romanii – este puţin cunoscută de trăitorii acelor vremuri şi chiar nesemnificativă, însă deosebit de importantă pentru spectatorii din 1975, care trebuiau să ştie că sunt urmaşii unor „soldaţi viteji şi de temut“.
În plus, afirmarea comunismului naţionalist aduce în prim-plan un Ştefan cel Mare care se manifestă ca un filozof naţionalist, constituţional şi iertător, nu aşa cum îl descrie Ureche în letopiseţul său: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu (judecată n.r.). Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.“
Ceea ce mai putem remarca, cel puţin în pelicula „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este faptul că Ionuţ Jder îndeplineşte rolul de spion, care ajută la apărarea statului. În cele peste 4 ore de film, dacă luăm în considerare şi filmul „Fraţii Jderi“, sunt respectate cu stricteţe directivele PCR emise în Tezele din Iulie 1971, prin care România socialistă intra în rândul lumii comuniste.
Prin acest discurs al lui Ceauşescu s-a realizat o minirevoluţie culturală, lansând o ofensivă neo-stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist şi atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Se cerea o conformare strictă, ideologică, în ştiinţele umane şi sociale. Competenţa şi estetica urmau să fie înlocuite de ideologie, iar cultura urma să devină iarăşi un instrument al propagandei politico-ideologice.
Poate de remarcat este faptul că în rolul principal – al lui Ştefan cel Mare – a fost distribuit Gheorghe Cozorici, un actor mai mic de înălţime, ceea ce se potriveşte cu relatările cronicarilor şi care contrastează cu imaginile promovate eronat de unii artişti, nu numai comunişti, în care voievodul moldovean apare de-a dreptul uriaş.
Pelicula nu face altceva decât să continue proiectul Epopeei naţionale, de ilustrare a istoriei neamului în conformitate cu cerinţele partidului, anulându-se, pe de-o parte, din punct de vedere artistic, şi, pe de altă parte, promovând la scară de masă discursul istoric aprobat de liderul statului.
Mai citeşte:
De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?
De unde avea Ştefan bani?
Ştefan cel Mare în bătălia politică din Republica Moldova
Acest articol a apărut în revista Historia
Deşi filmul prezintă doar o scurtă secvenţă din domnia marelui voievod, cea cuprinsă între 1469 şi 1475, aceasta e plină de clişeele şi erorile istorice consacrate de discursul istoriografic aprobat de PCR. Există dovezi istorice că expresii precum „sunt voievod român“, „Ţara Românească este ţară soră şi prietenă“, „voievodul Vlad Ţepeş este prietenul nostru“, „ţara Moldovei este poarta Europei“ sunt doar afirmaţii romantice sau comuniste, care nu îşi au locul în contextul veacului al XV-lea.
![]() |
| Actorul Gheorghe Cozorici (1933-1993), în rolul lui Ştefan cel Mare |
De asemenea, lecţia de istorie dată lui Mahomed al II-lea despre strămoşii poporului român – dacii şi romanii – este puţin cunoscută de trăitorii acelor vremuri şi chiar nesemnificativă, însă deosebit de importantă pentru spectatorii din 1975, care trebuiau să ştie că sunt urmaşii unor „soldaţi viteji şi de temut“.
În plus, afirmarea comunismului naţionalist aduce în prim-plan un Ştefan cel Mare care se manifestă ca un filozof naţionalist, constituţional şi iertător, nu aşa cum îl descrie Ureche în letopiseţul său: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu (judecată n.r.). Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.“
Ceea ce mai putem remarca, cel puţin în pelicula „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este faptul că Ionuţ Jder îndeplineşte rolul de spion, care ajută la apărarea statului. În cele peste 4 ore de film, dacă luăm în considerare şi filmul „Fraţii Jderi“, sunt respectate cu stricteţe directivele PCR emise în Tezele din Iulie 1971, prin care România socialistă intra în rândul lumii comuniste.
Prin acest discurs al lui Ceauşescu s-a realizat o minirevoluţie culturală, lansând o ofensivă neo-stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist şi atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Se cerea o conformare strictă, ideologică, în ştiinţele umane şi sociale. Competenţa şi estetica urmau să fie înlocuite de ideologie, iar cultura urma să devină iarăşi un instrument al propagandei politico-ideologice.
Poate de remarcat este faptul că în rolul principal – al lui Ştefan cel Mare – a fost distribuit Gheorghe Cozorici, un actor mai mic de înălţime, ceea ce se potriveşte cu relatările cronicarilor şi care contrastează cu imaginile promovate eronat de unii artişti, nu numai comunişti, în care voievodul moldovean apare de-a dreptul uriaş.
Pelicula nu face altceva decât să continue proiectul Epopeei naţionale, de ilustrare a istoriei neamului în conformitate cu cerinţele partidului, anulându-se, pe de-o parte, din punct de vedere artistic, şi, pe de altă parte, promovând la scară de masă discursul istoric aprobat de liderul statului.
Mai citeşte:
De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?
De unde avea Ştefan bani?
Ştefan cel Mare în bătălia politică din Republica Moldova
Acest articol a apărut în revista Historia
joi, 16 octombrie 2008
Katherine Verdery, Socialismul ce a fost şi ce urmează, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, p. 395 Recenzie
Motto:“În zona socialistă, oamenii şi lucrurile există numai prin dosare... Oamenii reali sunt reflexul dosarelor.”
Geneza, expansiunea şi mai ales declinul comunismului au generat o explozie de lucrări în acest domeniu, cu abordări diverse şi cu puncte care pot fi adesea contradictorii. Cartea de faţă nu este produsul unei cercetări de arhivă cum am fi tentaţi să credem titlu, ci mai degrabă suma studiilor efectuate de autoare, un atropolog american în Romania între anii 1973 – 1989.
Deşi lucrarea de faţă se poate prezenta ca un fel de sinteză a tuturor studiilor efectuate aici de Katheine Verdery, munca ei a fost una de pionierat. Din acest motiv anumite concluzii sau opinii sunt radical diferite sau doar altfel definite decât materialele apărute. Analiza este cu atât mai interesantă cu cât cel care scrie provine din alt mediu decât intelectualitatea română sau chiar europeană. Compararea a două siteme politico-economice distinte, raportarea la o altă scară de valori şi abordarea interdisciplinară.
Cartea este structurată tematic în şapte capitole în felul următor: capitolul intâi este cel care urmăreşte să dea coeziune lucrării. Este mai degraba un liant şi un plan al lucrării. Analiza pare să fie generală. De fapt asta se caută. Punctul acesta se exprimă chiar de la început, dar totuşi cele mai multe exemple sunt cele româneti. Nu putem însă spune că avem de a face cu o deturnare de la titlul iniţial, întrucât sunt pomenite suficiente lucruri şi din din celelelalte ţări ale blocului socialist.
Se pune accentul pe constituirea formală a sistemului mai degrabă decât pe formele de resitenţă pe care le-a generat. Oricum şi această parte a ripostei este amintită tocmai pentru a spori contrastul dintre normalitate şi socialism. Totuşi discuţii începute în primul capitol sunt continuate în celelalte: statul la coadă, lipsirea de iniţiativă, confiscarea timpului liber, modalitatea de repartizare pe sexe a muncii în socialism, naţionalismul şi xenofobia generate de lipsurile din economie, regimul proprietăţii.
Rolul dea dreptul secundar ţi extrem de politizat pe care economia socialistă în acordă consumului se dovedeşte a fi un subiect atât de interesant ca şi jocurile tip Caritas din perioada anilor ‘90.Atenţia se focalizează mai atent pe organizarea timpului în socialism. Se urmăreşte ideea transformării fiintelor uname în persoane sociale. Mentalitatea colectivă, dar şi cea individuală constituie un alt punct de atracţie al cărţii.
Prezentarea curge şi uşor cronologic, deşi autoarea nu caută cu evidenţă acest lucru. Totuşi repere de ordin general fac ca pe masură ce înaintezi în lectură să ai înaintea ochilor evoluţia unor probleme generate de socialism. Astfel colectivizarea îşi caută o rezolvare inedită şi chiar disperata în faimoasa lege 18/1991, autoarea putând nu numai să compare ceea ce credea că se va întâmpla (urmând o perspectivă personală-occidentală care se va ciocni flagrant cu ceea ce s-a petrecut de fapt!), ci chiar să creeze noi concepte – perimetre mişcătoare sau pământuri ce se micşorează sau cresc neaşteptat). Acesta este doar un exemplu!
Asupra unora din situaţiile-probleme, pe care mass media noastră le-a prezentat în diferite culori, lucrarea aduce nişte argumente noi şi uneori de o simplitate şi o logică neaşteptată, specifică unui atent observator extern. Cartea îşi propune să încurajeze studierea socialismului şi a postcomunismului (mai ales că după 1989 partidele comuniste au renăscut ocupând chiar locuri în parlament în ţări care au făcut parte din blocul socialist), a capitalismului şi a unei societăţi civile responsabile să îşi accepte şi înţeleagă trecutul.
Accentul pus pe valorile dobândite într-o societăte civilă competentă să acorde un feedback politicului cu o economie capitalistă şi consumeristă, precum şi pregătirea de specialitate fac din autoare un receptacol special şi distinct. Iată un bun exemplu: „...valoarea forţei de muncă devine în mod paradoxal inforioară valorii bunurilor cei sunt necesare, de vreme ceaşteptarea creşte costul consumului, fără afectarea preţului care trebuie plătit forţei de muncă sub formă de salariu. Cu alte cuvinte făcând consumul prea costisior, cozile permit un transfer de resurse in acumulare. Se converteşte o parte a preţului în timp de aşteptare.” (Katherine Verdery, Socialismul ce a fost şi ce urmează, Editura Institutului European, Iaşi, 2003, p. 83)
Lucrarea pe care o prezentăm nu este nici pe departe prima. De la începutul cercetării sale în România (1973) şi până la prima publicarea a acestei cărţi în 1996, lui Katherine Verdery i-au alte trei lucrări şi un articol: Transylvanian Villagers: Three Centuries of Political, Economic and Ethnic Change (University of California Press, 1983), Compromis şi Rezistenţă: Cultura română sub Ceauşescu (Humanitas, Bucureşti, 1994), National Ideology Under Socialism: Identity and Cultural Politics in Ceausescu's Romania (University of California Press, 1991) şi The elasticity of land: problems of property restitution in Transylvania in „Slavic Review”, 53 (4), p.1071-1109, 1994.
Obţinând doctoratul la Stanford University, autoarea devine profesor de antropologie la Universitatea din Michigan, iar de numele ei se leagă numeroase proiecte despre diverse probleme din Romania: naţionalismul, problemele etnice, transformarea sistemului politic si economic după 1990 etc. De asemenea este presedintele asociaţiei „American Association for the Advancement of Slavic Studies”, membru în consiliu de administraţie al „Social Science Research Council” fost membru în consiliu de conducere al asociatiei „American Anthropological Association”.
Poate singurul lucru ce poate fi reproşat este faptul că deşi îşi propune să vorbească despre toate state din blocul socialist, adesea se focalizează pe spaţiul românesc. Aici poate fi adus în discuţie capitolul şapte, unde accentul pe fundaţiile de tip Caritas de la noi face ca informaţiile din celelalte spaţii ale blocului socialist să lipsească cu desăvârşire.
Pe lângă materialul informativ, cartea este un bun prilej de meditaţie. Regresul socialismului după prăbuşirea URSS precum şi drumul spre valorile democraţiei s-au dovedit, pe parcursul deceniului ce a urmat, un drum sinuos care adesea a alunecat pe panta naţionalalismului (exemplul fostei Iugoslaviei este încă viu şi azi la aproximativ 15 ani). Subiectul poate interesa nu doar pe specialişti (istorici, antropologi, sociologi etc) , deşi pe alocuri poate să fie o lectură nu tocmai facilă (datorită unui limbaj uneori cam prea tehnic), de aceea vă invit să răsfoiţi cartea şi să reflectaţi asupra unui punct de vedere al unui observator extern deosebit de pertinent.

luni, 6 octombrie 2008
Despre sex în comunism
Citeam zilele trecute articolul din Dilema Veche despre Eradicarea instinctului plăcerii, al Mihaelei Miroiu. Dincolo de povestea emoționantă, a unei lumi pe care nu am cunoscut-o decât din cozile de la pâine la care, copil fiind, trebuia să îi înlocuiesc pe ai mei pentru câteva ore, se regăsește o realitate macabră a celor care și-au petrecut cei mai frumoși ani sub mantia comunistă.
Totuși cred că există o alunecare spre victimizarea mai degrabă a femeii decât a bărbatului. Din ceea ce am citit, bărbatul se regăsește pe post de agresor sexual și lucrurile nu stau deloc așa.
În lipsa unei proprietăți private de care să se îngrijească, a unei femei pe care să o iubească și trupește (autoarea înseși, pe bună dreptate, afirmă că viața de cuplu murea și din cauza singurei metode sigure de contracepție, abstineța), individul se retrăgea în filosofia de pahar. Nivelul alcoolismului în România atinsese cote alarmante, chiar dacă statisticele nu arătau acest fapt.
Violența în familie era un fapt comun, pentru un număr însemnat de cupluri. Cu acest flagel ne luptăm și azi.
Fuga de muncă, ca dracu de tămâie, e o altă meteahnă comunistă.... dar să nu dăm din una în alta. Și bărbatul simțea partidul în patul conjugal și își înghițea amarul în sticla de votka Săniuța.
Mă întreb uneori de ce totuși oamenii sunt nostalgici după acele vremuri? Poate tranziția asta de 20 de ani îi face să își dorească ceva mai multă siguranță sau poate că memoria îi înșeală, îi păcălește cu selecțiile celor mai bune momente... Cine știe, poate amândouă!

Abonați-vă la:
Postări (Atom)