Biblia cu Adevărul, cronica unui scandal - cu informaţii suplimentare

Am văzut săptămâna trecută scriind cu litere de-o schioapă în Adevărul pe prima pagină, că începând de marţi ziarul se va comercializa cu Biblia. Mi-am dat seama din prima clipă că va ieşi un pic de scandal şi multă nedumerire.

Unii s-au gândit că trustul a dat lovitura chiar acum în preajma Sf. Paşti şi mai că îşi biciuiau angajaţii că nu le-a venit o asemenea idee. Surpriză însă! Azi toată lumea, după ce cartea a ieşit pe piaţă cu ziarul Adevarul, ţipă: ba că nu-i bună, ba că popilor nu le place concurenţa, ba că totul se reduce la bani, ba că au fost păcăliţi etc.

Ziarul Lumina, oficiosul Patriarhiei, a dat curs unui buletin de ştiri venit de sus fără prea multe explicaţii:

Biblioteca Naţională, de la deţinuţii din Palatul Justiţiei la un sediu de cinci stele

În primăvara acestui an, pe data de 23 Aprilie, va avea loc un eveniment unic şi de-a dreptul istoric pentru cultura din România: se va inaugura sediul Bibliotecii Naţionale a României.

Este un moment unic pentru că deşi ne-am obişnuit să ştim că această instituţie are un sediu chiar în Centrul Vechi al Capitalei, niciodată nu a fost ridicată o clădire specială pentru bibliotecă. Mereu în chirie, în locaţii pe care alte instituţiile nu le doreau, acest centru nervos al cărţilor din ţara noastră reuşeşte după mulţi ani de aşteptare să fie, măcar în parte, la nivelul instituţiilor similare din Apus. Ce şi cum s-a realizat, dar şi ce mai este de făcut, sunt întrebări pe care mulţi ni le punem. Din acest motiv primul articol care va deschide seria amintită este un interviu în exclusivitate acordat de doamna director a Bibliotecii Naţionale, Elena Tîrziman, publicaţiei noastre.

Biblioteca printre deţinuţii din Palatul Justiţiei

Doamna directoare, din ce am înţeles acesta este primul sediu propriu zis al Bibliotecii Naţionale. Fostul sediu din strada Ion Ghica a avut parte de o inaugurare?

Melodia saptamanii

Baiatul asta e nebun de talentat. Merita sa il ascultati.

Ce-i lipseşte patrimoniului: Ia expertul de unde nu-i!

Probabil cea mai importantă problemă a patrimoniului cultural din România sunt banii. Însă nu unica. Un alt aspect semnalat de mulţi dintre directorii de direcţii de cultură din România este lipsa experţilor şi a specialiştilor în domeniul patrimoniului. Însă nimeni nu a spus vreodată făţiş că nu avem. De altfel ar minţi dacă ar susţine aşa ceva. Cum se poate să avem destul de mulţi experţi şi specialişti acreditaţi, însă aceştia să lipsească cu desăvârşire acolo unde e nevoie de ei? Realitatea din România ne arată cum.

Primul semn de întrebare pe care l-am avut cu privire la acest subiect a apărut când discutând despre Cetatea Giurgiu, domnul director amintea de un proiect de restaurare realizat de un arheolog de la Muzeul Militar. Acest aspect a repărut în dese rânduri când diverse proiecte de restaurare sau conservare mergeau foarte greu şi din cauză că expertul sau specialistul în domeniul patrimoniului - pictor, artist plastic, istoric, inginer constructor, arhitect, restaurator sau proiectant - lipsea. Adesea proiectele aflate în curs de căutări de finanţare purtau semnături ale unor specialişti şi experţi care nu erau din judeţele unde se găsea monumentul. Mi s-a explicat că astfel procesul de obţinere a unor documente este de două ori mai lung ca durată şi cam tot pe atât de costisitor. Cazurile, deloc rare, ale unor biserici care necesită reparaţii fac apel la mai multe tipuri de personal specializat ceea ce reduce considerabil sorţii de reabilitate integrală a unui monument.

Cum stăm în teorie la nivel de cadre specializate în domeniul patrimoniului

Potrivit site-ului cimec.ro în România există: 798 de arheologi de diverse categorii (debutant, specialist sau expert), 1292 de specialişti şi experţi în domeniul patrimoniului cultural mobil, dintre care 504 sunt certificaţi în zona de restaurare-conservare, şi 460 de specialişti şi experţi înregistraţi în domeniul restaurării, conservării şi protejării patrimoniului istoric imobil.

Se cuvine să facem câteva precizări. Patrimoniul cultural istoric din România are mai multe împărţiri. Una dintre ele este după mobilitate: pe de o parte clădiri încărcate de trecut, iar pe de altă parte obiecte. Din descrierea făcută specialiştilor observăm că cifrele sunt oarecum egale în ceea ce priveşte numărul de persoane alocate celor două categori.

Ne vom ocupa de această dată doar de patrimoniul imobil, care la rândul său, potrivit legii, este împărţit în alte 4 categorii: situri arheologice, clădiri istorice, monumente de for public (statui, mausolee etc.), monumente comemorative (plăci funerare, cimitire etc). După cum vedem sunt aproape 800 de arheologi care, potrivit specializărilor lor, se vor ocupa de siturile arheologice, rămânând ca pentru celelalte 3 categorii să avem aproximativ 460 de specialişti (numărul acestora este cu vreo 25 de persoane mai mare pe site-ul Institutului Naţional al Patrimoniului).

Făcând o numărătoare a imobilelor cu un bogat trecut înscrise în Lista Monumentelor Istorice - document actualizat anual şi prezent pe toate website-urile amintite, dar şi pe cel al Ministerului Culturii şi Patimoniului Naţional - observăm că în România sunt 29.425 de altfel de clădiri. Fără a aduna bob cu bob, undeva la un sfert dintre acestea sunt situri arheologice. Într-un articol postat în 2007 pe acelaşi website cimec.ro, se arată că în România sunt aproximativ 8500 de situri, ceea ce vine să certifice statistica noastră. Munca arheologilor este legată în general de aceste monumente, aşadar ne rămân ceva peste 460 de experţi şi specialişti pe vreo 21.000 de imobile. Traducând într-o matematică elementară fără să ţinem cont de N variabile există un specialist sau un expert la 45 de monumente.

Sunt regiuni întregi unde nu are cine să facă ceva

Sunt cel puţin două tipuri de probleme majore cu care ne putem confrunta. Prima este o repartizare deficitară a resurselor umane, iar a doua ţine de acele elemente care neplăcut ne caracterizează drept balcanici: diverse interese în obţinerea de finanţări şi nivelul de calificare a unora dintre cei implicaţi în proiecte.

Vom analiza prima problemă în condiţii ideale şi anume:
1. Toţi cei acreditaţi au obţinut aceste calificative pe merit şi sunt competenţi să facă ceea ce este certificat;
2. Proiectele de finanţare pentru dinverse monumente se repartizează corect;
3. Toţi cei implicaţi în proiecte nu au alte interese decât acela de a-şi îndeplini îndatoririle de serviciu la cel mai înalt nivel de competenţe pe care îl poate satisface.

Folosind cele 3 condiţii ideale ca punct de pornire şi privind doar cifrele vedem o discrepanţă mare între media pe ţară - un specialist la 45 de monumente - şi media din Bucureşti - o persoană specializată la 12 monumente. Mai mult decât atât, aproape jumătate dintre experţi şi specialişti, 217 mai exact, sunt în Capitală. Următorul mare oraş ca număr de experţi este Iaşi cu 33 de oameni, urmat de Sibiu cu 17. Media expert-monumente este în Iaşi de 1-49, iar în Sibiu 1-59. Totuşi nu aici sunt problemele cele mai importante. Putem să enumerăm nu mai puţin de 9 judeţe unde este un singur om specializat în patrimoniu. Se poate afirma că multe dintre aceste regiuni nu au aşa de multe clădiri de patrimoniu, dar se ajunge la cifre aberante de o persoană specializată la 500 de monumente.

Dacă lucrurile le-am putea opri aici se pot găsi soluţii: realocarea personalului pe nişte regiuni mai mari, „împrumutarea" unor experţi etc; însă lucrurile sunt mai complicate. Până în prezent am considerat experţii şi specialiştii tot una, însă potrivit legii primii se ocupă doar protejarea monumentelor, iar ceilalţi de conservare şi restaurare. Astfel cei 460 de împart în: 123 de experţi şi 337 de specialişti. Mai mult chiar întâlnim în rândul lor 5-6 tipuri de meserii diferite, de care un proiect poate să aibă nevoie fie de una-două, fie de mai multe: arhitect, artist plastic, inginer constructor, sculptor, istoric, restaurator-chimist, pictor.

Privind în această nouă lumină ce poate face un expert care este singurul atestat într-un judeţ în condiţiile în care el are doar una dintre aceste meserii. Cel mai probabil nu prea multe, dar problema nu este neapărat la el, ci la proprietarul care trebuie, conform legii să se adreseze unor experţi şi specialişti pentru restaurarea casei în care locuieşte sau mai mult a edificiilor pe care le gestionează - cum este cazul multor primării.

Şi puţinul care este se face de multeori prost, dar cu mult „interes"

Dacă introducem şi ultima componentă în sistem şi anume diversele interese şi lacunele unora dintre specialişti, obţinem un peisaj pe lângă care trecum zilnic. Nu putem să aducem acuze directe nimănui încă, dar privind la modul în care în România secolului XXI s-au putut fabrica pe bandă rulantă şoferi la Piteşti, chiar cu acordul şi împreună cu organele de acolo, nu cred că nu există experţi sau specialişti care din diverse considerente, cu un pic de ajutor şi ceva interes au ajuns să deţină această titulatură.

Pe de altă parte există şi cei care au decis să facă din această muncă de restaurare-conservare o sursă de venit constant. În urma discuţiilor destul de aprinse pe care le-am avut cu directorul Direcţiei de Cultură Suceava când l-am întrebat anul trecut de un raport privind starea bisericilor şi mănăstirilor din Bucovina aflate în patrimoniul UNESCO, domnia sa încerca să insinueze că aş fi fost pus de cineva să redactez un material împotriva domniei sale. Acel sau acei oameni care i-ar fi dorit „răul", am dedus noi, că ar fi făcut parte din cei care potrivit spuselor directorului „obţin mai mereu proiecte de restaurare". Cazul din Suceava nu este singular, în Satu Mare vedem că simbolul oraşului este dat către restaurare de către proprietar unei firme care are un specialist acreditat, iar „surpriză", această firmă subcontractează proiectul unei firme al cărei proprietar e chiar patronul.

Tot ceea ce v-am prezentat în ultimul pasaj sunt doar nişte observaţii pe care le-am făcut în timpul documentării articolelor cu pricina, lucrurile ar putea să fie diferite însă vom încerca să facem un exerciţiu simplu pentru a vedea cât timp vor mai avea de suferit multe din monumente ce constituie patrimoniul românesc.

Luăm ca exemplu o biserică de lemn secol XVII din judeţul Mehedinţi. Aici sunt înregistrati doi specialişti: un inginer constructor şi un arhitect. Comunitatea care deţine biserica este foarte săracă şi foarte mică. Să presupunem că Biserica Ortodoxă Română prin organele ei din teritoriu decide cumva să investească ceva spre acel locaş de cult (situaţie ipotetică şi destul de rară). Preotul, om de bună credinţă, trebuie să întocmească un proiect. Dacă pe arhitect şi pe inginer îi găseşte în judeţ, cel mai probabil în Drobeta Turnul Severin, pentru un pictor specialist în restaurare a picturilor murale pe lemn va trebui să bată cale lungă, cu puţin noroc ar găsi unul la Timişoara. Dacă problemele sunt mai grave şi e nevoie de un expert chimist sau de vreun artist plastic cu siguranţă omul nostru va trebui să ajungă la Bucureşti.
Faptul că anumiţi specialişti sunt extrem de rari face ca numărul de monumente care cer expertiza lor să fie mare şi localizate la zeci, chiar sute de kilometri distanţă de reşedinţa sa. În plus numărul acestora poate să fie cu mult mai mare decât media pe ţară de 45 de monumente pe cadru specializat. Astfel angrenarea în mai multe proiecte concomitent este exclusă, iar posibilitatea să ajungă la monumentul luat de noi ca exemplu este într-o marjă de ani. Se poate ca până ajunge specialistul la monument să nu mai fie nevoie să mai vină, pentru că acesta fie e la pământ, fie problemele au fost cârpite într-un mod neprofesionist care a distrus mai mult decât dacă nu s-ar fi intervenit.

Ultima şansă a conacului în care s-a filmat "Enigma Otiliei"

În momentul în care rosteşti titlul cărţii lui G. Călinescu, "Enigma Otiliei", cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri se luminează la faţă. Nu îşi mai aduc aminte cu exactitate aventurile tânărului Felix şi ale frumoasei Otilia, dar aproape instantaneu în minte le revine perioada liceului. O lucrare de control, o notă la teză, emoţiile probei de limbă română de la BAC vin ca un tăvălug de amintiri legat de această carte.

Unii cu memoria mai bună chiar îşi aduc aminte de primele pagini ale poveştii în care tânărul abia ajuns în Bucureşti se trezeşte în faţa unei case bătrâne, impozante, dar rece, ba chiar înfiorătoare. În comentariu literar, pe care profesorii de română îl impuneau elevilor să-l înveţe ca pe Tatăl Nostru, întreaga lucrare, dar mai cu seamă acest pasaj descriptiv al casei era descris drept balzaciană. Totuşi casa în care s-a filmat, pelicula Felix şi Otilia, era mai degrabă una neoromânească decât balzaciană. Vâzând filmul am refuzat să îmi imaginez o atmosferă balzaciană într-un conac atât de frumos. Totuşi povestea casei a continuat, iar azi arată mai rău decât ar fi putut însuşi Balzac să şi-o imagineze.

Istoria acesteai clădiri, ridicată în stil brâncovenesc pe la sfârşitul secolului XIX şi început de XX, continuă să se scrie în continuare după ce Primăria Capitalei s-a arătat dispusă să iniţieze un proiect pentru exproprierea ei. În prezent clădirea, monument istoric, este lăsată de doi proprietari celebri în paragină. Pentru microbişti, numele lui Dumitru Dumitriu şi al lui Ilarian Puşcoci nu sunt necunoscute. Aceştia deţin clădirea din 1994 şi pentru că nu au fost lăsaţi să-şi facă vile noi pe terenul generos din buricul târgului, aceştia şi-au propus să o lase să se autodistrugă.

Însă am luat-o prea devreme cu situaţia actuală clădirii! În vremurile bune, gazdele de aici au fost colonelul (de cavalerie!) Radu Miclescu şi soţia sa, Elsa Florescu. Construită de tatăl colonelului Miclescu, casa a devenit bun al poporului după naţionalizare.

Există o întreagă istorie despre cum a fost determinat colonelul să-şi dea casa statului, devenind ca mulţi alţi "burghezo-moşieri" chiriaş în propria locuinţă. În 1948, dictatura proletariatului nu i-a mai plătit pensia colonelului Miclescu, invalid din Primul Război Mondial, iar el a refuzat să mai achite impozitul deodată crescut pentru duşmanul de clasă. Prin urmare, casa a fost confiscată. În plus, ca timp de gândire, bătrânul a primit vreo 3 luni de puşcărie, iar la întoarcere şi-a găsit soţia mutată în camerele servitorilor. Trecînd în proprietatea ICRAL, acesta a închiriat-o Uniunii Artiştilor Plastici. Imobilul a fost împărţit în 7 apartamente, cea mai mare parte revenind familiei pictorului maghiar Ştefan Szonyi. Poate aceasta a fost şansa unei părţi importante din casă. Mai mult chiar de această casă s-a legat şi numele filmului care ecraniza una dintre cele mai citite cărţi din România: Enigma Otiliei. Însăşi fiica pictorului, Julieta Szonyi, a jucat rolul Otiliei în cunoscutul film. O parte din imobil a fost puternic afectat de cutremurul din 1977. Nu s-a intervenit niciodată pentru a fi efectuate reparaţiile necesare.

Ghinionul familiei Miclescu face ca în februarie 1990, bătrânul colonel să moară în micile odăi în care locuise 40 de ani. Marea luptă să dă pentru cei 3000 metri pătraţi, iar degradarea este în avantajul celor care în 1994 au cumpărat drepturile de proprietate. De altfel cazul de aici nu este singular. În anii în care legislaţia cu privire la patrimoniul cultural a lipsit cu desăvârşire, astfel de afaceri dăunătoare patrimoniului naţional au fost în floare. Azi legislaţia obstrucţionează astfel de practici, dar nu poate să le stopeze pe deplin, iar cele care sunt deja în mâinile unor proprietari care au interese legate doar de terenul aflat în zone ultra-centrale sunt cvasi-pierdute.

În cazul de faţă, Ministerul Culturii a încercat încă din 2001 să ia legatura cu proprietarii pentru a rezolva problema, dar aceştia nu au răspuns chemării. În 2006, Ministerul a cerut să se înceapă urmarirea penală împotriva celor doi. Motivul era faptul că îşi lasă casa sa se autodistruga, iar distrugerea unui monument constituie infracţiune potrivit legii.

Totuşi cum legea de la noi nu are suficient de ascuţiţi dinţii când e vorba de interesul unor grupuri de oameni puternici, Parchetul de pe lângă Judecatoria Sectorului 1 a soluţionat dosarul cu neînceperea urmăririi penale pe motiv că „atitudinea de pasivitate cu privire la degradarea unui bun nu este sancţiune, ci doar împiedicarea măsurilor de conservare ori de salvare a unui bun sau înlăturarea măsurilor luate în acest sens".

Deşi legea spune ceva, interpretarea acesteia este "un pic" diferită. De aici şi până la jena directorilor Direcţiilor de Cultură şi Patrimoniu Naţional nu e decât un pas. În plus aproape că vedem îndreptăţită atitudinea acestora din moment ce legislaţia nu este suficient de dură pentru a le întări poziţia în faţa unor proprietari ce au în spate un drept constituţional. Cu alte cuvinte, toţi proprietarii care îşi lasă monumentele să se autodistruga nu fac nimic ilegal. Ilegalitatea se considera doar atunci când pui mâna pe baros sau intri cu buldozerul şi pui casa la pământ.

Acţiunile Ministerului Culturii au continuat şi după acest eveniment. Astfel a cerut in numeroase rânduri fostului primar al Capitalei, Adriean Videanu, să declanseze procedura de expropriere pentru cauza de utilitate publica în acest caz, astfel încât proprietarii să fie despăgubiţi, iar imobilul să treacă în proprietatea statului. Demersurile au rămas fără niciun rezultat. Procedura a fost reluată când a venit la Primaria Capitalei Sorin Oprescu.

Acesta a dat în luna martie a acestui an Direcţiei de Cultură din cadrul Primariei sarcina de a face cercetarea prealabilă pentru întocmirea dosarului de expropriere. De atunci însă nu s-a mai întâmplat nimic. Autorităţile din domeniul patrimoniului aruncă vina tot pe legislaţie spunând că aprobările, analizele şi termenele pentru întocmirea oricărui act sunt consecutive şi nu se pot realiza concomitent. Acest fapt crează o birocraţie complicată şi greoaie, care adesea ajută mai mult pe agresor decât victima. În plus sancţiunile prevăzute sunt o glumă pe lângă valoarea proprietăţii în sine.

Suma pe care o are în vedere Primăria Capitalei este de 2 milioane de lei pentru exproprierea unui casei de pe Şoseaua Kiseleff 35-37, aşa cum este trecută fosta reşedinţă Miclescu în Lista Monumentelor Istorice. Între timp, în vasta sală de bal din centrul clădirii se fugăresc şobolanii, iar prin acoperisul parţial prăbuşit a nins toată iarna. Abia acum înţeleg pe deplin cum arată o atmosferă balzaciană.

Muzica veche de la petrecerile boierilor de altădată

Încercam să caut câteva melodii pentru pagina de Facebook Salvam Patrimoniul Cultural. Am dat peste cateva melodii reproduse după partiturile originale. Ceea ce mă frapează nu este apropierea de muzica oriental turcească sau grecească, ci de cea bisericească. Dacă asculţi cu atenţie îţi dai seama că este muzică psaltică folosită azi doar în biserică, acolo unde cantarerii nu si-au manelizat stilul. Cei care respectă muzica scrisă pe note psaltice obtin ceea ce auziti cantat in melodiile de mai jos. Singura diferenta este că biserica nu foloseste instrumente.

Mică istorie a glasurilor psaltice:

În primul rând aportul turcesc este unul care ţine de îmbogăţirea stilului muzical, dar istoria acestor glasuri ţine de Grecia Antică. Autentice erau socotite glasurile I, II, III şi IV. Ţinând seama de locul lor de origine, ele luau următoarele denumiri: Glasul I - dorian    Glasul II - lidian    Glasul III - frigian    Glasul IV - milesian sau mixolidian.  Plagale erau socotite glasurile V, VI, VII şi VIII, derivate din cele patru autentice, de mai sus, primind următoarele denumiri: Glasul V - hipodorian Glasul VI - hipolidian Glasul VII - hipofrigian Glasul VIII - hipomilesian sau hipomixolidian.

Să nu vă mai plictisesc şi vă invit să ascultaţi ceva, din păcate, nemaîntâlnit azi:







Acest cantec pe care vă las să îl ascultati chiar are partiturile in muzica psaltică. Enjoy it!



Există mulţi care preferă să cânte după note (muzica lineară) mult mai uşor şi mai exact decat folosind versiunea psaltică. Priviti transcrierea in muzica lineara (cu note) a unei partituri psaltice. Se pot vedea niste note mai mici ca marime (uneori chiar tăiate) decât celelalte. Acelea sunt melisme (ornamente muzicale) sau mai vulgar, floricele. De obicei muzica cultă, clasică, matematică, lineară nu apelează la ele - notatia această fiind doar una conventionala ca sa poată fi transcrisă o melodie din muzica psaltică. Ceea ce acolo rezolvi printr-un semn, in muzica pe note uneori este imposibil să o notifici. Conventia cu note mai mici este mult prea limitată pentru modul in care vocea umană, dar şi muzica psaltică, pot reda o propoziţie muzicală.

De ce e „Citizen Kane” cel mai bun film al tuturor timpurilor

În istoria cinematografului cu greu se pot găsi constante; există numeroşi factori care afectează percepţia despre o producţie sau un actor anume. Subiectul devine demodat, actorul uitat, iar tehnica folosită, suficient de învechită încât spectatorul să nu mai simtă o atracţie pentru pelicula respectivă. Există însă un film care din momentul în care a fost produs, în 1941, a devenit „cel mai bun film al tuturor timpurilor”: „Citizen Kane” (Cetăţeanul Kane).

 

Afirmaţia aparţine scenaristului şi criticului de film american Roger Joseph Ebert, care sintetiza astfel, la finele mileniului trecut, opiniile celor mai prestigioşi critici din a doua jumătate a secolului XX. Iată însă şi paradoxul:  în pofida aprecierii deosebite şi constante de-a lungul vremii din partea cineaştilor şi a criticilor, „cel mai bun film al tuturor timpurilor” a fost, la vremea sa, un eşec major în box-office-uri.

În centrul peliculei se află unul dintre actorii şi regizorii emblematici ai cinematografiei americane: Orson Welles. Acesta a devenit faimos pe plan naţional după emisiunea radio din 30 octombrie 1938, în care a lecturat Războiul lumilor al lui H. G. Wells, provocând panică printre ascultători. Actorul atrăgea atenţia în acel moment asupra impactului pe care mass-media îl are asupra publicului larg. De altfel, în film, Welles (care semnează şi regia, şi scenariul) a întruchipat pe unul dintre cei mai puternici magnaţi de presă din Statele Unite ale Americii: Charles Foster Kane. O vreme s-a considerat că la baza personajului principal ar fi stat viaţa magnatului american William Randolph Hearst; s-a observat apoi că, în construcţia rolului, erau destul de multe elemente din biografia regizorului...

Ce e „Rosebud”?

Enigma peliculei poate fi rezumată simplu, într-un cuvânt: Rosebud; cuvânt rostit de marele bogătaş Kane pe patul de moarte. Fără a avea o semnificaţie deosebită pentru cei din jur, acest termen devine subiectul unei investigaţii jurnalistice foarte detaliate. Un ziarist vrea să dezvăluie lumii întregi ce semnificaţie a avut „Rosebud” pentru Charles Foster Kane; ce anume şi-a dorit, dar nu a putut avea omul care – un alt paradox – avea totul. „Rosebud” este liantul întregului film, catalizatorul prin care sunt prezentate flashback-uri – una dintre metodele inovative aduse de Welles în cinematografie – din viaţa cetăţeanului Kane.

După ce stă de vorbă cu toate persoanele apropiate fostului bogătaş, jurnalistul investigator concluzionează; dar ce concluzie ambiguă: „Mr. Kane was a man who got everything he wanted, and then lost it. Maybe Rosebud was something he couldn’t get, or something he lost” (Domnul Kane a fost un om care a obţinut tot ce a vrut, şi apoi a pierdut tot. Rosebud a fost, poate, ceva ce nu a putut să aibă sau ceva ce a pierdut).

Cheia e în secvenţa de final a peliculei, care o completează pe cea de la început: un bătrân îşi dă ultima suflare şi, în timp ce scapă din mână un glob cu zăpadă, rosteşte acelaşi „Rosebud”. În chiar ultimele clipe ale filmului, personajul din măreţul palat Xanadu face cureţenie şi aruncă pe foc tot ce e lipsit de valoare. Între obiecte considerate dispensabile e şi o sanie, dar pe lemnul care se înegreşte sub vâlvătaia focului apare acelaşi cuvânt misterios... Răspunsul e simplu: sania şi cuvântul simbolizează unicul lucru pe care cel mai puternic bogătaş al Americii nu l-a putut cumpăra; un deziderat pe cât de comun, pe atât de greu de atins: inocenţa copilăriei, bucuria unor clipe de mult pierdute...