Cum arăta Crăciunul de altădată

Nu vă voi povesti în cuvinte... Nu are rost! Nu am să vă arăt nici poze imbecile cu mine şi cu Moşu' de când nu aveam idee de cum să îmi suflu mucii. De fapt nici măcar nu o să mă vedeţi pentru că nu sunt personaj în ceea ce o să vă prezint, ci nişte foşti colegi de seminar şi ulterior de facultate.

Personal eu nu am păstrat nimic, nici măcar o fotografie din acea perioada de care am fost atât de sigur, aproape disperat, că nu se mai termină! Această mândrie m-a costat şi acum totul e doar în mintea mea, ca o amintire a Crăciunului deja devenit de odinioară (şi când te gândeşti că acum 10-12 ani făceam acelaşi lucru în prag de sărbători)

Actorii: Iulian Balica, Cătălin Balica,  Baciu Ionel, Mihai Gropnicu şi celălalt Balica, Cătălin (azi din ce ştiu cetăţean american). Doamne ce aş primi astfel de colidători. Ascultaţi piesa La Nuit des roses pe care toţi coriştii Seminarului Teologic din Buzău o ştiam bine

O tristă aniversare: Un an de la incendierea casei lui Vasile Alecsandri

În prima zi a anului trecut anunţam că locuinţa în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri a luat foc de două ori în decurs de câteva ore. La momentul respectiv s-au lansat mai multe ipoteze: ba că focul a fost provocat de oamenii străzii care se adăposteau acolo (de parcă ar fi normal ca într-o casă – monument istoric de categoria A, să fie folosită astfel), ba că nişte tineri teribilişti au pus foc din „joacă” sau chiar, că proprietarul, cetăţeanul italian Mario Maggi – cel care şi-a vândut locuinţa din gestiunea propriei firme fără ca cineva autorităţile să se sesizeze, ar fi pus pe cineva să incendieze deliberat casa aflată în ruină pentru a putea folosi terenul.

Povestea tragică a casei în care s-a născut Vasile Alecsandri
Istoria acestui imobil începe undeva în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Cunoaştem faptul că poetul a moştenit casa de la părintele său, vornicul Vasile Alecsandri. De asemenea, poetul şi revoluţionarul Vasile Alecsandri a văzut pentru prima oară lumina zilei chiar în această casă.
Locuinţa făcea parte dintr-un ansamblu mult mai mare aflat în centru oraşului Bacău. Până la naţionalizare, casa a rămas în patrimoniul familiei poetului. Ulterior o parte din ansamblu a fost demolată, însă locuinţa a fost inclusă pe lista monumentelor istorice în 1980. După Revoluţie, când teoretic lucrurile ar fi trebuit să devină mai bune, casa a revenit doamnei Florica Urziceanu, descendentă a poetului.

Aceasta, în anul 2000, a vândut casa către o firmă, Info-Terra, societate condusă de cetăţeanul italian Mario Maggi. Intenţiile cetăţeanului italian erau să demoleze clădirea şi să folosească terenul pentru alte construcţii, datorită faptului că se află în centrul oraşului, însă clasarea construcţiei ca imobil de patrimoniu clasa A l-a împiedicat să facă acest lucru.

Ca şi în alte cazuri, proprietarul şi-a propus să aducă locuinţa la stadiul în care nu s-ar mai putea face nimic pentru ea. Mizând pe neimplicarea autorităţilor: Primărie, Consiliul Judeţean sau Direcţia Judeţenă pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Bacău (DJCCPCN); administratorul firmei a continuat să nu facă nimic. În plus, a cerut o sumă fabuloasă pe care ştia că nimeni nu o va plăti.

Într-un interviu acordat ziarului Adevărul în 2010, conf. univ. Ioan Dănilă, de la Universitatea Vasile Alecsandri din Bacău, spunea că pretenţiile cetăţeanului italian din 2007 erau de "un milion de euro. După câtva timp a scăzut prețul. Acum vrea doar un sfert din această sumă pentru că i se pare o pacoste. Nu o poate restaura așa cum vrea el pentru că se află pe lista monumentelor istorice. Când a cumpărat-o nu știa acest lucru".

Totuşi nimeni nu este dispus să îi ofere suma cerută. Interesant este faptul că primarul oraşului Bacău, Romeo Stavarache, şi-a luat angajamentul chiar în 2007 să aducă imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri în proprietatea publică a urbei. Mai mult chiar, prin hotărârea de Guvern H.G. 1424/ 2007, Consiliu Local a primit suma de 82.000 RON pentru documentaţia renovării clădirilor istorice şi de patrimoniu, dar autorităţile locale nu au realizat documentaţia cu pricina, care includea şi acest imobil.

Click pe imagini pentru a vedea cât de degradată este casa în care s-a născut marele poet Vasile Alecsandri


În primăvara lui 2010 discuţiile reapar în momentul în care se decide achiziţionarea de către Primărie a unui fost depozit de cereale contra sumei de 450.000 de euro. La acel moment administratorul firmei Info-Terra era dispus să vândă casa, probabil şi din cauza crizei, contra sumei de 250.000 de euro. "E un preț corect. Suntem dispuși să-l plătim. Merita!", afirma atunci, Roxana Mironescu, viceprimarul municipiului Bacău. În schimb, același viceprimar considera că cei 250.000 de euro ceruți pentru casa lui Alecsandri reprezintă o sumă mult prea mare pentru bugetul local. "Nu avem bani. Este un buget restricționat anul acesta și probabil că așa va fi și la anul. Nu ne ajunge să acoperim nici măcar nevoile primare. Avem mari restricții financiare", a afirmat Mironescu.

În articolul publicat la finele lui septembrie am reuşit să luăm legătura şi cu directorul Direcţiei de Cultura şi Patrimoniu Bacău, domnul Petre Cimpoeşu, pe care l-am întrebat printre altele şi de preţul acestei clădiri. „Nu ştiu exact. S-au vehiculat sume în jur de 700.000 de euro, dar nu-mi vine să cred. Eu cred că ei o dau şi cu 300.000 de euro, dar nu există, până una, alta, mă rog, voinţă. Pentru că acea casă este într-o zonă centrală şi are şi teren în jur, mă rog, din punct de vedere imobiliar. Povestea care v-o spun eu era din 2008, când preţurile imobilelor erau la apogeu. Acum probabil că ar mai fi scăzut. Primăria mai are şi posibilitate de expropiere din motive de utilitate publică," ne-a declarat domnia sa.

Am dorit să stăm de vorbă atunci cu domnul director şi pentru că domnia sa, în momentul în care imobilul a trecut din patrimoniul firmei Inter Terra în posesia administratorului acesteia, cetăţenului italian Mario Maggi, a declarat că situaţia clădirii "s-ar rezolva mai uşor printr-un seism". Totuşi este printre puţinii care a întreprins ceva: „Ceea ce a ţinut de noi am făcut. Am dat o amendă proprietarului, undeva între 8.000 şi 10.000 de RON. Această amendă nu a fost achitată, ci a fost constestată în instanţă. După ce a pierdut procesul proprietarul a făcut recurs, iar în prezent se judecă recursul. Acolo în primă instanţă trebuie cumpărat imobilul. După aceea, având în vedere că Primăria este eligibilă la fonduri europene, să înceapă restaurarea. Primarul de aici, din Bacău, a promis prin 2008 că va face chestia asta. Există chiar o hotărâre de Consiliu Local care-l mandatează să înceapă negocierile să cumpere, după care a renunţat, n-am mai cumpărat, a motivat că patronul italian care are casa a cerut prea mult şi a rămas aşa."

Incendiul: o acţiune menită să redeschidă negocierile
Astfel, până la incendiul din 2011 lucrurile s-au blocat definitiv. În dorinţa de a scăpa probabil basma curată din proces, cetăţeanul italian a decis să vândă locuinţa. Aşadar, după declaraţiile din 2010 ale viceprimarului Roxana Mironescu, cum că Primăria nu are fonduri şi nici interes pentru achiziţia casei în care lui Vasile Alecsandri, în iunie 2010, imobilul îşi schimbă proprietarul: patronul italian al firmei devine proprietarul imobilului. Cu alte cuvinte, Mario Maggi şi-a vândut sieşi casa nerespectând dreptul de preemţiune pe care statul îl are prin autorităţile care îl reprezintă în teritoriul. În plus, nu exista nicio hotărâre de Consiliul Local sau Judeţean cu privire la intenţia de a achiziţiona acest imobil la acea dată, contrar tuturor declaraţiilor făcute în presă. Ca să nu plătească taxe notariale prea mari, cetăţeanul italian şi-a vândut casa pe care o avea în administraţie contra sumei de doar 50.000 de euro.

Totuşi la finele anului 2010 situaţia se prezenta astfel: cetăţeanul italian era proprietar al unei clădiri de patrimoniu, fără a avea vreo dorinţă să investească vreun ban în refacerea ei, cu niciun cumpărator interesat şi cu o „încăpăţănare" a imobilul să se prăbuşească. Incendiul, indiferent de modul în care a apărut, a fost o a doua şansă nu doar pentru imobil, dar şi pentru proprietar să redeschidă negocierile cu autorităţile.
Această oportunitate s-a închis rapid, cel puţin în cazul Primăriei. În şedinţa de Consiliul Local de la începutul lunii februarie 2011, au refuzat să aprobe achiziţionarea imobilului contra sumei de 250.000 de euro. Motivaţia sa a stârnit indignare între oamenii de cultură din Bacău. „Casa nu mai poate fi consolidată din cauza stării de degradare. Practic, trebuie construită din temelii alta nouă. Nu pot da 250.000 de euro pe un imobil pe care urmează să-l dărâm a doua zi". Primarul a propus fie cumpărarea pământului de sub locuinţă, fie realizarea unui schimb de terenuri cu proprietarul. Ambele variante duc însă spre acelaşi deznodământ: ridicarea din temelii a unei alte case identice ca arhitectură şi stil cu cea actuală.

„Există o diferenţă între restaurare şi reconstruire. Restaurarea se poate face de la temelie, dar se folosesc şi materiale de la vechiul imobil, iar la reconstrucţie se folosesc doar materiale noi. Fiind clădire de patrimoniu, trebuie restaurată şi nu reconstruită", susţinea cu acel prilej Ioan Dănilă, preşedintele executiv al Asociaţiei Culturale „Vasile Alecsandri". Acesta a mai precizat că, indiferent de ce soluţie va adopta în final Primăria, banii pentru restaurare vor fi asiguraţi de către alte instituţii din ţară. „Sunt bani de restaurare. Vor veni finanţări de la Ministerul Culturii, de la Universitatea «V. Alecsandri» şi de la sponsori", a adăugat Ioan Dănilă.

De la Prefectură şi Minister, doar promisiuni
Tot în februarie 2011, Asociaţia Culturală „Vasile Alecsandri" a trimis prin intermediul Prefecturii Bacău o notificare proprietarului italian prin care îl anunţau că nu a respectat legea privind protejarea monumentelor istorice. „În acest caz el va pierde clădirea, iar statul român trebuie să-i ofere pe ea un preţ stabilit de o comisie de expertiză agreată de Ministerul Culturii. Varianta aceasta este mai costisitoare financiar decât un schimb de terenuri", explica atunci profesorul Ioan Dănilă. Tot în februarie se clama faptul că "italianul va fi expropriat și va pierde dreptul asupra casei și a terenului situat la 100 de metri de imobil pentru că nu s-a ocupat de conservarea și îngrijirea monumentului. Vestea bună este că Primăria este decisă să-i ofere la schimb un teren în altă zonă a orașului", a mai spus Ioan Dănilă, care estima că imobilul în care s-a născut poetul Vasile Alecsandri va intra într-un proces de restaurare cel mai devreme în această vară.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu arată către "autorităţile"mai bogate: "Fie Primăria, fie Consiliul Judeţean, adică oamenii care au bani sau cineva care are bani şi care vrea să facă ceva. Soluţia pe care noi am propus-o a fost asta ca acea casă să fie reintrodusă în circuitul public, să fie răscumpărată de la proprietari, care au cumpărat-o pe nimica toată, cu vreo 70.000 sau 700.000 de milioane (vechi - n.n.) sau aşa ceva, oricum cu o sumă modestă, şi putea fi răscumpărată, fie de administraţia judeţului, fie de administraţia locală şi transformată într-un centru cultural. Sigur nu poţi s-o faci într-un an, poţi s-o faci în zece ani sau în cincisprezece ani, important este să începi să lucrezi mai întâi la acoperiş, la structura de rezistenţă şi încet, încet. Legea asta de care vă ziceam, 422, prevede inclusiv obligaţia Consiliilor Locale de a aloca din buget o anumită sumă pentru restaurarea monumentelor istorice, sau pentru reparaţii, pentru că nu e singura care ar fi în patrimoniul Primăriei. Dar dacă nu au vrut, n-ai ce să le faci şi în scurt timp, probabil, că va intra în colaps total, adică ea este deja într-un grad foarte avansat de degradare, abia mai stă, la cel mai cutremur se duce jos.

De la momentul apariţiei articolului nostru pe Adevarul.ro şi Historia.ro, subiect preluat şi de alte canale de ştiri şi care a făcut ceva rumoare la finele lui septembrie, până la trista aniversare a unui an de la incendiu nu s-a întâmplat nimic. Aproape că nici nu mai aşteptam mare lucru. Nici măcar modul în care s-a petrecut incendierea nu ne este cunoscut.

Un incendiu misterios
Declaraţia purtătorului de cuvânt al ISUJ Bacău, din data de 1 ianuarie 2011, prezintă doar acţiunea pompierilor şi indică o cauză fără o prea mare miză: "Prima dată am fost sesizați pentru niște deșeuri, iar al doilea telefon s-a primit pe la ora 16.00 și s-a anunțat un incendiu care cuprinsese interiorul casei. Când au ajuns militarii la fața locului au găsit o cameră cuprinsă de foc. Mai multe bunuri, respectiv o saltea, o masă și un fotoliu, care aparțineau cel mai probabil boschetarilor ce se adăposteau acolo, au fost făcute scrum. Pompierii au decopertat și tavanul pentru a stinge toate focarele. Cauza probabilă este focul deschis folosit în spații închise și credem că au fost oameni fără adăpost", a mai spus Andrei Grecu.
Există şi o altă declaraţie puţin diferită de spusele puratătorului de cuvânt ale ISUJ Bacău. Ambele incendii au fost sesizate de o băcăuancă care locuiește în apropiere și care a văzut niște tineri care ieșeau din clădire. "Era un grup mai mare de adolescenți care au stat, au fumat și la un moment dat au plecat. Doi s-au întors până la geam și când au văzut că ieșea flacăra au plecat. Atunci am anunțat din nou pompierii", a declarat, la acea vreme, Dorina Lăpușneanu, martor.

Dincolo de întâmplare singurul care ar fi avut vreun motiv ca să dărâme casa era proprietarul. El ar fi avut cel mai mult de câştigat, însă nu există dovezi concrete care să-l lege pe acesta de imobil. Totuşi faptul că de două ori în câteva ore locuinţa s-a aprins ridică un semn de întrebare: de ce?
În ceea ce priveşte viitorul sumbru casei în care s-a născut Vasile Alecsandri, este prevestit de răspunsul directorului Petru Cimpoeşu la întrebarea noastră " nu e păcat de o casă de două sute de ani a unui dintre cei mai mari poeţi ai noştri să aştepte să fie dărâmată?"

"Păi sigur că este păcat, dar dacă asta este atitudinea comunităţii faţă de trecutul ei, ce poţi să-i faci? Comunitatea a ales un primar şi un consiliu local care o reprezintă, iar acest primar şi acest consiliu local nu este interesat de istorie, de 200 de ani, de Alecsandri şi de ce mai vreţi dumneavoastră. Din păcate, în momentul acesta s-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă."

Dacii, subiect de manipulare si in 2012

Nu stiu cum se face ca parca oriunde ma invart dau, vrânt nevând, de exact lucrurile pe care incerc să le evit.

După cum aţi vazut probabil deja în ultimul numar din Historia am coordonat un dosar cu privire la Daci şi la întreaga mitologie contruită în jurul lor. Dincolo de titlul, ales de mai marii revistei, continutul incearca echilibrat şi cu mijloacele oferite de descoperirile arheologice să răspunde la întrebarile frecvente ce privesc populaţia dacică. Nu putem spune că cele prezentate de interlocutorii nostri, fiecare specialist pe "felia" pe care vorbeste, sunt literă de lege, dar macar încearcă să se distanteze de frenezia dacomanică, ce a înfierbântat minţile multora.

În tot acest context in care unii incecam sa ne definim asa cum suntem azi, nu în lumina unei populatii care au trait acum 2000 de ani pe aceste teritorii, una dintre televiziunile de ştiinţă şi cultură, difuzează azi 2 ianuarie o emisiune despre Colosseum în care subliniază cu lux de "amănunte" adevărata poveste a dacilor care apar reprezentaţi atât pe Colosseum cât şi pe Arcul de Triumf a lui Constantin cel Mare, din Roma. Dacă informaţiile despre gladiatori şi despre Colosseum sunt la nivel mediu, multe dintre adevarurile despre statuile dacilor sunt doar niste presupuneri, care se incheie cu patriotica axiomă că daci, sunt strămoşii nostrii, insinuând cu tărie o altă celebră frază trunchiată potrivit căreaia dacii sunt cei mai viteji şi mai drepti dintre traci.

Travel Mix, căci aşa se numeşte canalul de televiune, nu face, prin asemenea producţii, decât să perpetueze in mintile privitorilor o concepţie realizată de securitatea national comunistă.

Ceea ce e de mirare, si poate ar trebui unora sa dea de gândit, că acest discurs fără susţinere istorico-materială, nu mai este cel oficial de câţiva ani încoace, de când naţioanl comunismul nu mai este la putere. Academia a scos vreo 10 volume cu privire la Istoria Românilor. Dacii au dedicate capitole generoase insa privirea despre acestia este limitată la cele mai de bun simt interpretari ale putinelor lucruri descoperite de la daci.

Asadar nu faceti agendele unora care v-au controlat inainte de 1989, doar pentru ca suna frumos si azi nu reprezentăm un adversar redutabil al occidentalilor. Si mai ar fi o intrebare: cum se face că un documentar facut in 2007 despre dacii de pe Colosseum se difuzează chiar în plină campanie Historia de demitizare a unor elemente exacebate din istoria dacilor?

Enjoy

Obisnuiam mai demult sa pun din cand in cand melodii. Azi am primit o melodie care merită păstrată...

Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Imaginea filmată a constituit una dintre cele mai penetrante metode de prezentare a „adevărului istoric”. Această dorinţă de reprezentare a trecutului rezidă în primul rând din nevoia constantă de legitimare, identificare şi construcţie a individului, a societăţii, dar şi a regimurilor politice. Ne vom opri atenţia asupra celor trei filme care fac referire la istoria dacilor şi a romanilor: Dacii (1967), Columna (1968) şi Burebista (1980).

Afisul filmului Dacii 1967

Analiza va urmări cum, pe baza unor surse reduse numeric, se pot construi nu doar mituri şi legende, dar şi „argumente” ale identităţii unora dintre români. Cele trei pelicule amintite fac parte dintr-un program al PCR care urma să înglobeze, potrivit discursului oficial de la acea dată, toate faptele istorice glorioase ale neamului, fiind cunoscut sub numele de „epopeea naţională”.

Pelicula intitulată Dacii, 1967, în regia lui Sergiu Nicolaescu şi cu un scenariu al lui Titus Popovici şi Jacques Rémy, are o distribuţie mixtă româno-franceză: Pierre Brice, Marie-José, Georges Marchal, Amza Pellea, Mircea Albulescu, Alexandru Herescu, György Kovács, Sergiu Nicolaescu. Filmul ne prezintă o secvenţă temporară a regatului dac în timpul lui Decebal, chiar în perioada expediţiei generalului roman Fuscus, descrisă de istoricul Dio Cassius.Firul epic inaugurat cu Dacii este continuat într-o oarecare măsură de Columna, 1968, peliculă care face însă referire la începuturile procesului de romanizare. Ca şi Dacii, Columna are o distribuţie mixtă: Richard Johnson, Antonella Lualdi, Ilarion Ciobanu, Amedeo Nazzari, Ştefan Ciubotaraşu, Florin Piersic, Amza Pellea, Gheorghe Dinică.Burebista, 1980, este un film distinct aproape din toate punctele de vedere. Un alt regizor, Gheorghe Vitanidis, un alt scenarist, Mihnea Gheorghiu, şi o cu totul altă poveste despre daci, care tind să devină nu numai „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“, ci singurii strămoşi direcţi ai românilor. De această dată, ca să întărească cele spuse mai sus, distribuţia este una exclusiv românească: George Constantin (în rolul lui Burebista), Ion Dichiseanu, Emanoil Petruţ, Alexandru Repan, Ernest Maftei, Ovidiu Iuliu Moldovan, Şerban Ionescu, Ştefan Sileanu.

Cum se transformă regizorul în istoric. Cazul Sergiu Nicolaescu

„În Senatul României, în vara anului 1999, au existat dispute aprinse cu privire la manualele alternative şi la modul în care era prezentată figura lui Mihai Viteazul. Una din vocile cele mai puternice care s-a ridicat împotriva acestor manuale a fost cineastul Sergiu Nicolaescu, care a susţinut totodată veridicitatea filmelor istorice pe care domnia sa le-a regizat. Ceea ce însă dumnealui considera că a atins este o construcţie utopică, pe care nici măcar istoricii nu o mai concep ca posibilă, şi anume «istoria adevărată»”^[1].

Pornind de la acest citat, menţionăm că specia „film istoric” este, prin natura ei, o specie foarte dificilă ca finalizare estetică. Adesea, o singură capcană poate trage după sine eşecul, chiar şi în cazul unor regizori experimentaţi. Publicul este receptiv la acest gen de film, în primul rând pentru că este o altă lume spre care manifestă o curiozitate anume; apoi, cele mai multe filme istorice au o dinamică specifică. Intervine până la un punct elementul educativ (element de care regizorii trebuie să ţină cont) şi apoi empatizarea cu un personaj, care devine reprezentativ pentru o scară de valori. Datorită toturor elementelor prezentate mai sus, filmele istorice se pretează cel mai bine la inocularea unor idei politico-ideologico-civice. Astfel, regizorul şi scenaristul contibuie la formarea unei mentalităţi colective despre un personaj sau eveniment istoric.

Robert A. Rosenstone observă o serie de similitudini între istoric şi regizor. Amândoi posedă hotărâri, atitudini, credinţe şi idealuri care dau culoare şi sens trecutului. Ele par să fie partea cea mai fictivă din toată creaţia, dar şi cea mai interesantă deopotrivă. Oferirea unui context logico-social îndepărtează (pe istoric şi/sau pe regizorul unui film) de la ceea ce înseamnă noţiune pură, document.^[2]

La baza filmului, ca de altfel al oricărui produs al imaginarului, Marc Venet identifică doi principali termeni operaţionali: istoria-sursa – semnificantul, informaţia; şi diegeza – conţinutul narativ, universul fictiv (inclusiv deciziile, credinţele, supoziţiile regizorului), nuanţele. Nu doar filmele sunt supuse acestei împărţiri, chiar în relatările anticilor există o proporţie semnificativă de imaginar. Documentele au fost scrise, la un moment dat, de către persoană care, la rândul ei, se afla angrenată într-un sistem social. Relatările despre popoare aflate la marginea lumii cunoscute de ei îi pun în postura de regizori ai unei lumi cvasi-fantastice. Pentru ei, barbarii pot fi deopotrivă asceţi şi desfrânaţi sau nechibzuiţi şi viteji. Proiecţiilor autorilor antici sunt împinse mai departe de cineaştii moderni. Astfel, moartea ritualică a fiului lui Decebal, prezentată în Dacii, face apel la informaţiile privind religia geţilor întâlnite la Herodot (c.484-c. 425 î.Hr.): trimiterea la Zamolxe a celui mai curat dintre tineri prin aruncarea în 3 suliţe^[3] - detalii care nu ştim dacă se mai aplicau în timpul lui Decebal (87-106 d.Hr).

Legendele şi faptele eroice, amplificate în cele trei pelicule

Toate cele trei filme amintite mai sus se vor a fi artistice. Din acest motiv, spectatorul ar trebui să ştie că adevărul istoric capătă o valenţă mai degrabă secundară. În afară de cei doi termeni, istoria şi diegeza, materia filmului este completată de expresia care defineşte mediul propriu-zis (imagini, cuvinte, zgomote, muzică).[4] Povestea filmului este locul întâlnirii şi subtilei asociaţii între conţinut şi expresie. Ceea ce se observă la peliculele analizate este că diegeza – universul fictiv – şi expresia artistică ocupă o pondere importantă în însuşi conţinutul povestirii, având adesea o pondere mai mare decât cea ocupată de informaţia propriu-zisă. Compoziţia filmului arată că 2/3 din natura sa aparţine imaginarului; prezentul se amestecă în film cu istoria. Până şi faptul că imaginile sunt create într-un alt loc şi context decât s-au petrecut în realitate conduce la ideea că filmul creează, în primul rând, o lume a sa, despre o lume existentă.

Pentru pelicula Burebista, sursele sunt în principal Geografia lui Strabon, Getica lui Iordanes şi inscripţia de la Dionysiopolis, în vreme ce pentru evenimentele din Dacii şi Columna se găsesc informaţii la Iuvenal – Satire, Criton – Getice, Dio Cassius – Istoria Romana, Iordanes – Getica (despre evenimentele legate de generalul Fuscus), dar şi la monumentul de la Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi la Columna lui Traian din Forul de la Roma. Totuşi, se culeg informaţii despre daco-geţi şi din alte surse, surse despre care nu ştim dacă mai erau valabile în secolul lui Decebal şi al lui Burebista.

Deşi evenimentele prezentate în filmul Columna sunt, majoritatea, ulterioare celor descrise de Dio Cassius şi de celelalte surse, pe parcursul peliculei se face adesea trimitere la ele. Autorul antic amestecă legende, descrieri, fapte eroice ieşite din comun, şi tocmai acestea apar şi sunt amplificate în cele trei filme, chiar dacă multe dintre ele nu sunt confirmate arheologic; a se vedea, de pildă, ascunderea tezaurului dacic sub râul Sargeţia...

Paradoxuri: Viezure, şeful poliţiei geto-dace (!)

Dincolo de aceste „erori“ – scuzabile, până la urmă, pentru că apar în informaţia furnizată de sursa istorică – apar în filmele menţionate elemente care ţin de prezentul „Epocii de Aur”. Poate cel mai obositor element împrumutat din realitatea cotidiană şi prezent în pelicule sunt întrunirile. Pentru cele două filme din primii ani ai regimului Ceauşescu, proporţia acestor întruniri e la un nivel oarecum suportabil: consiliu al dacilor înainte de părăsirea cetăţii, discuţiile lui Domiţian cu comandaţii armatelor şi cu Aetius (Dacii), ultimul sfat al dacilor la Sarmizegetusa şi întâlnirea lui Traian cu toţi generalii săi după răscoala prizonierilor daci la auzul morţii lui Decebal (Columna).

În schimb, în pelicula Burebista a lui Gheorghe Vitanidis, produsă în 1980, motivul întrunirilor este obsesiv, desprins parcă din realităţile anilor în care filmul era realizat: consiliul principilor, consiliul armelor şi fortificaţiilor, întâlnirea cu emisarii străini (Acornion, Mitran – sfetnicul lui Mithridates VI Eupator), întâlnirea lui Magna mater, consiliu de război înainte de conflictele cu boii şi tauriscii, consiliul lui Cezar după cucerirea Galilei... Sunt cunoscute disputele istorice privind natura statului lui Burebista: stat centralizat sau o mare cucerire neomogenă? Pentru consolidarea poziţiei partizanilor statului mare, unit, centralizat şi liber, se adaugă în film cuvântul poliţie. Unul din oamenii lui Burebista, şi anume Viezure, era şeful poliţiei geto-dace! Imaginea conducătorului dac înţelept şi viteaz este construită de-a lungul celor trei pelicule, însă doar la Burebista întâlnim o autoritate legală, care se bazează pe o poliţie şi nu numai pe supunerea directă a principilor.

O altă proiectare a realităţii cotidiene în cele trei filme este cea a ceremoniilor şi a cultului conducătorilor: ceremonia încoronării, sărbătoarea lui Dionysos, victoria împotriva romanilor lui Hybrida, victoria împotriva boilor şi tauriscilor, victoria romanilor asupra galilor – în Burebista, victoria romanilor asupra dacilor la Sarmizegetusa, celebrarea naşterii primului român, ridicarea la rang de municipiu – în Columna, serbările dacilor pentru desemnarea celui mai destoinic tânăr, sacrificarea lui Cotiso, serbările de la moartea acestuia – în Dacii.

Menire: să arate că noi suntem aici de când e lumea şi pământul

În plus, filmele sunt doldora de o sumă de constante care ţin de aceeaşi dorinţă de identificare a spectatorilor cu prototipul patriotului dac, trăsătură ce se „moşteneşte“ la români. Există un cod de simboluri comune, care apar în cele trei pelicule: Sfinxul din Bucegi, capitala Sarmizegetusa... De asemenea, pentru legitimarea faptului că noi suntem aici de la începuturi, apar în filme relicve din alte perioade cu care, la rândul lor, conducătorii daci se legitimează: la Burebista întâlnim o reproducere gigant a Gânditorului de la Hamangia, iar pe capul luiDecebal stă un coif care izbeşte ca asemănare cu cel de la Coţofeneşti. În antiteză cu cei buni şi patrioţi apare trădătorul, vânzătorul de neam şi ţară: Bastus, în Dacii, şi Hierpus, în Burebista. Mai mult: există o asemănare între filmele Dacii şi Burebista, iaraceastaconstă în faptul că amândouă pelicule se concentrează asupra imaginii conducătorilor. Însuşirile lor vin să le completeze pe cele ale cuplului Ceauşescu.

Dacă analizăm ceea ce ar fi trebuit să conţină diegeza şi expresia – decoruri corespunzătoare, strategii de luptă şi comportament care să ţină cont realităţile epocii respective – observăm cu dezamăgire că acestea sunt slab realizate. Spre exemplu, cadrele de luptă, afară de câteva mai reuşite (atacul de la Sarmizegetusa şi bătălia romanilor cu barbarii, în Columna), ignoră complet tacticile de luptă romane (romanii lui Hybrida atacă precum o hoardă Dionysopolisul – în Burebista). În plus, sunt puse pe seama dacilor lui Burebista tehnici de luptă pe care nici măcar Decebal nu le deţinea – catapulta. Nu este de înţeles nici cum lucrau soldaţii romanii conduşi de Tiberius în Columna, cu toată armura pe ei şi cu coifurile în cap, lipsindu-le doar suliţa şi scutul.

În filme sunt slăvite cinstea, vitejia şi independenţa dacilor

Pentru a deveni cât mai credibil, filmul în general se foloseşte de situaţii, caractere, imagini şi metafore proxime spectatorului. Acesta tinde să îşi însuşească ideea proiectată prin participare emoţională, prin procesul de identificare cu personajele naraţiunii filmice.[5]Astfel, diegeza naţional-comunistă şarjează cinstea, vitejia şi independenţa dacilor, însă, în funcţie de perioada politică, imaginea romanului se modifică. Se păstrează constanta cuceritorului apusean, însă, în Columna, el este deopotrivă şi constructor de drumuri, case, temple şi apeducte, pe când în Burebista este doar jefuitorul, care atacă haotic Dionysopolis-ul.

Dincolo de prezentarea trecutului se află un limbaj comun, nu înţeles de spectator la modul cognitiv, ci mai degrabă senzitiv (lupta binelui şi a frumosului cu răul şi urâtul etc.). Dar limbajul filmului istoric mai oferă semne, caractere şi locuri care sunt sau devin simboluri naţionale sau, cum spunea Pierre Nora, locuri ale memoriei colective. Cinematograful contribuie la reîmprospătarea simbolurilor naţionale, a eroului naţional care a învins indiferent de perioada în care a apărut.[6] Astfel, Burebista, conducătorul pe care Ceauşescu îl considera strămoşul său, este prezentat de Strabon drept înţelept, autoritar, dar mai ales cuceritor. De altfel, cele câteva paragrafe operei lui Strabon, Geografia,Getica lui Iordanes şi inscripţia de la Dionysopolis stau la baza filmului. Sunt însă mult prea puţine informaţii pentru a contura imaginea acestui rege dac, asupra căruia stăruie însă numeroase semne de întrebare.

În toate cele trei pelicule întâlnim şi exagerările voite, cu aluzii la simbolurile naţionale, proiectate în decoruri şi discursuri: apar steme simbolice atârnate pe perete, precum şi discursuri istorico-ideologice, care vin să completeze tabloul protocronist al strămoşilor.

Expresia cinematografică a limbajului de lemn al partidului-stat

Imaginea standard creată pentru România şi pentru conducătorii ei de către ideologia de partid era cea a cetăţii asediate, iar istoria trebuia să demonstreze prin orice chip că poporul român nu a dus lupte de cucerire şi că a trăit totdeauna în pace cu toate statele. În plus, pământul acesta „bun şi frumos” poartă bogăţii nepreţuite care au fost totdeauna râvnite de ceilalţi, şi tot aici s-au născut mereu oameni viteji şi conducători înţelepţi gata să o apere. Acest mesaj de iubire de patrie şi de conducători răzbate de la un capăt la altul al peliculelor, accentuându-se pregnant în ultima producţie, Burebista. Faptul că avem de-a face cu denaturări şi exagerări vădite şi cu transformarea elementelor, care ar fi putut să imprime subtil ideea de dragoste de ţară, în instrumente ale manipulării fac din aceste filme expresia cinematografică a limbajului de lemn al partidului-stat.

De altfel, se poate observa existenţa unor constante de-a lungul celor aproximativ 15 ani de construcţie a istoriei dacilor în filmele româneşti. Există, la începutul fiecărui film, momente în care sunt prezentate „frumuseţile patriei” şi motivul pentru care strămoşii urmează să lupte şi să se jertfească. Afirmaţii cu privire la acest pământ bun şi frumos apar în toate peliculele, iar în Columna, o peliculă realizată pe foarte puţine date istorice, se fac câteva referiri clare la natura oamenilor care au devenit strămoşii noştri: „Cei mai buni ofiţeri, soldaţii cei mai buni, cetăţenii cei mai capabili nu vor vedea prea curând zidurile Romei...”(discursul lui Traian), „...cetăţean Romei şi al Daciei, om liber şi stăpân” (Tiberius despre primul daco-roman). În plus, proiectele lui Decebal urmează să fie continuate de romani, după cum marele preot al lui Zamolxe anunţă: „Decebal avea gânduri mari... Să vedem voi de ce sunteţi în stare...” 

Filmul este o ispită a încrederii, o sursă a imaginarului şi a culturii pe care o împărtăşim. În ceea ce priveşte filmul istoric românesc, nu putem decât să solidarizăm la opinia lui Mircea Dumitrescu: „Nicăieri însă trucarea, idilizarea, cosmetizarea, atitudinea duplicitară nu au fost mai stridente ca în «filmul istoric». Filmele din aşa-zisa «epopee naţională» poartă povara celor mai triste aberaţii din istoria filmului românesc.”[7] Mitul strămoşilor construit de film nu este decât un produs al maşinăriei de propagandă, iar scopul nu era altul decât adularea conducătorilor al căror cult atinsese proporţii monumentale.

 

---

[1]Dietmar Müller, Război şi violenţă în filmele istorice ale regizorului Sergiu Nicolaescu, în „Exerciţii întru cunoaştere. Societate şi mentalităţi în noi abordări istoriografice”, coordonatori Mirela-Luminiţa Murgescu, Simion Câlţia, Editura Domino, 2003, p.200

[2]Robert A. Rosenstone, Revisioning History, Film and the Construction of a New Past, Princeton University Press, New Jersey, 1995, p.6-7

[3]Izvoare privind Istoria României, Editura Academiei Republicii Populare România, Bucureşti, 1964, p.47 – 49

[4]Francis Vanoye, Anne Goliot-Lete, op. cit.,p.27-28

[5]Francis Vanoye, Anne Goliot-Lete, op. cit.,p.11

[6]Pierre Sorlin, European Cinemas/European societies 1939-1990, Routledge, New York, 2001, p.180

[7]Mircea Dumitrescu, Serialul Kitsch-ului: de la registrul comic la epopeea naţională, http://mirceadumitrescu.trei.ro/serialul.htm , data 19.02. 2006

Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie

Vă spunem în cele ce urmează trista poveste a Cetăţii Ineului; cu menţiunea că statul român ne-a obişnuit ca astfel de vestigii, care stau să cadă din lipsa banilor, să nu reprezinte o prioritate într-o „Românie turistică". La noi, promisiunile şi proiectele ţin loc de acţiune.

Peste tot în lume investiţiile în cultură şi patrimoniu s-au dovedit a fi neprofitabile pe termen scurt şi chiar mediu. Nu e un secret că un monument istoric este un veşnic „om bolnav" pentru care, per ansamblu, se cheltuieşte extrem de mult. Totuşi, din experienţa Occidentului mai învăţăm două lecţii la fel de importante: investiţiile în prevenţie şi conservare sunt considerabil mai mici decât cele legate de reconsolidare sau restaurare completă, iar pe termen mediu (uneori), dar mai ales pe termen lung, banii turiştilor aduc sume considerabile economiei ţării respective. Factorii de decizie ar trebui să se gândească bine la aspect verificat în toată lumea: un monument istoric important poate salva economic o întreagă zonă. Şi acum povestea...

Cetatea închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb
În oraşul Ineu, judeţul Arad, se află o cetate de o valoare inestimabilă, operă a arhitecturii Renaşterii târzii, încadrată în Lista Monumentelor Istorice în clasa A. Cetatea actuală a fost construită între anii 1645-1652, în timpul principilor transilvăneni Rakoczi şi Rakoczi al II-lea (fiind folosită de către aceştia şi ca reşedinţă de vară), după planurile arhitectului austriac Gabriel Haller. Totuşi, istoria acestor locuri menţionează că aici a existat o fortificaţie anterioară, atestată documentar în jurul anilor 1295. De asemenea, potrivit altor documente, cetatea de dinaintea actualei construcţii a făcut parte din fortificaţiile lui Iancu de Hunedoara, a fost ocupată de turci în mai multe rânduri, a devenit reşedinţă de sangeac (diviziune administrativă turcă) şi a intrat în posesia lui Mihai Viteazul în 1599. Ulterior, aşa cum am amintit, cetatea a fost refăcută de principii Rakoczi. Cucerită în 1658 din nou de turci, fapt relatat pentru importanţa sa şi de Miron Costin, aceştia o stăpânesc până la sfârşitul secolului al XVII-lea, când este ocupată de către trupele habsburgice. A devenit apoi centru de regiment grăniceresc, iar începând cu 1745 a fost părăsită; doar cetatea interioară a fost refăcută, pe la 1870, în stil neoclasic.

Click aici pentru a vedea mai multe imagini din cetatea Ineului

Din timpul ocupaţiei turceşti ne-a rămas o descriere a fortăreţei, realizată de călătorul Evlia Celebi la 1660: „Este o cetate în formă pătrată, aşezată pe malul râului Criş, are bastioane mici de piatră, iar în fiecare din ele încap o mie de oameni, fiecare are câte 10 tunuri. Prin şanţurile ce¬tăţii curge doldora râul Criş. În in¬teriorul cetăţii se află cetatea nouă. E o mică cetăţuie în care în afară de odăile ienicerilor nu se mai află nimic altceva. În cele patru colţuri sunt patru turnuri solide, cu acoperiş de scânduri şi cu ziduri late de 20 de picioare. Această cetate interioară are o poartă spre apus şi şan¬ţul acesteia e plin de apa râului. Oraşul are 800 de case..."

Mai citeşte:
Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
Situl de la Pietroasele un exemplu de cum să faci lucrurile rău sau cum îşi bat joc românii de istorie
Casa în care s-a născut Vasile Alecsandri, osândită la prăbuşire. "S-ar mai putea salva ceva, dar nu există voinţă"
Bisericuţele de la Basarabi-Murfatlar, la un pas de dispariţie FOTO
Hanul Solacolu, de la un local luxos, la o ruină de bordel ilegal FOTO

Despre importanţa strategică a Cetăţii Ineului, Adrian Laurenţiu Şimon, directorul direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Arad, precizează: „Ea constă în faptul că închidea pătrunderea în Transilvania pe valea Crişului Alb. Pe locul actualei cetăţi este atestată în anul 1295 o fortificaţie despre care însă nu se ştiu prea multe. Actuala cetate este, de fapt, un mare castel întărit, care se afla în interiorul unei fortificaţii azi aproape dispărute. Pentru stăpânirea acestei adevărate chei de pătrundere spre Transilvania, de-a lungul timpului s-au dat lupte aprige între turci, transilvăneni şi austrieci. Pentru o scurtă perioadă de timp, cetatea s-a aflat sub stăpânirea lui Mihai Viteazul. Din punct de vedere al stilului arhitectonic, unele elemente decorative aparţin Renaşterii târzii. Din punct de vedere militar, a jucat un rol activ până la cucerirea acestor ţinuturi de către austrieci la sfârşitul secolului al XVII-lea, fiind abandonată spre mijlocul secolului al XVIII-lea. În jurul anului 1870 a fost refăcut castelul, adică ceea ce a mai rămas din cetatea abandonată."

Aşa cum se aminteşte şi în descrierea călătorului turc la 1660, monumentul este compus din două elemente. Primul, cetatea interioară (castelul) cu două nivele, păstrată până astăzi, are formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de patru bastioane circulare etajate. Al doilea element, cetatea exterioră, aşezată la o distanţă de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din acestea nu se mai păstrează decât nişte urme.

Unica reparaţie generală, în timpul lui Ceauşescu
Singura dată când cetatea a beneficiat de reparaţii a fost în timpul regimului Ceauşescu, în anii '70, dar intervenţiile au afectat starea iniţială a acesteia. Directorul Direcţiei de Cultură menţionează: „În anii 1974-1976 au fost făcute, pe baza unui proiect executat de către Ministerul Muncii, intitulat «Dezvoltarea Şcolii speciale Ineu-reamenajări interioare», următoarele lucrări: consolidare planşee cu grinzi armate; intervenţii la şarpantă în partea de sud a cetăţii; subzidiri la corpul de clădire din partea de sud a cetăţii; reparaţii tâmplărie; reamenajări şi compartimentări interioare; instalaţii sanitare şi de incendiu; instalaţii electrice; instalaţii de încălzire".

Dincolo de povestea cetăţii, care arată astăzi într-o stare deplorabilă, edificiul mai ascunde o istorie tragică, cea a şcolii speciale create în timpul regimului comunist pentru cei cu deficienţe psihice şi fizice. Copiii de care atât părinţii, cât şi regimul se deziceau erau „închişi" aici: „În prezent se mai păstrează amprenta copiilor care au trecut prin şcoala din cetate. Vechile duşuri aduc aminte vizitatorului de lagărele naziste, în care copiii erau nevoiţi să se spele o dată pe săptămână, când era apă caldă. Sala de sport, în care au mai rămas şi acum doi pereţi vopsiţi, este şi ea în paragină. În ceea ce priveşte soarta celor care au avut ghinionul să înveţe lecţia dură a vieţii între zidurile fortăreţei, lipsa mâncării, frigul şi nu în ultimul rând sistemul au făcut ca rata supravieţuirii să fie foarte mică. Astăzi, toate acestea au rămas pradă istoriei, la fel ca întregul edificiu." După 1989, lucrurile s-au schimbat în cadrul acestei şcoli speciale, iar din 1998 aceasta, intitulată azi Grupul Şcolar „Sava Brancovici", a părăsit clădirile cetăţii propriu-zise, folosind nişte anexe, al cărui interior a fost amenajat pentru săli de curs, dormitoare, ateliere, grupuri sanitare.

Proiectele din ultimii ani şi visul repunerii în circuitul turistic
În prezent, cetatea este administrată de către Consiliul Local al oraşului Ineu. Deşi la nivelul administraţiei locale, cel puţin declarativ, au fost analizate şi s-au propus diverse planuri de refacere a monumentului, acestea au rămas în stadiul de proiect, deteriorarea monumentului continuând în ritm accelerat.

Încercând să aflăm de la directorul Direcţiei de Cultură Arad cum a ajuns monumentul în această stare de degradare şi care au fost proiectele de refacere a edificiului efectuate până anul acesta, Adrian Laurenţiu Şimon ne-a declarat: „Cetatea Ineului este un monument de anvergură. Intervenţiile efectuate de-a lungul timpului nu au fost realizate pentru întreg ansamblul de corpuri-clădiri; zonele fără intervenţii au suferit prea mult pentru a suporta reparaţii de mică amploare. Până în anul 1998, cetatea a adăpostit o şcoală specială pentru copii cu probleme psihice, după care a intrat în proprietatea oraşului Ineu. Primăria nu a avut posibilităţile materiale necesare unei restaurări majore şi nici nu a fost găsită o soluţie pentru exploatarea corespunzătoare a acestui spaţiu. În perioada anilor 2008-2009 s-au pus mari speranţe într-un proiect transfrontalier cu oraşul Jula (Gyula-Ungaria), care are experienţa gestionării unei cetăţi din aceeaşi perioadă istorică. Cetatea de la Jula, înainte de restaurarea realizată în ultima perioadă, se afla într-o stare de conservare mai rea decât este acum Cetatea Ineului. Din păcate, acest proiect transfrontalier pentru care s-a semnat un memorandum nu s-a realizat".

Cât priveşte intervenţia Primăriei Ineu, domnul Şimon a precizat: „Din 1999 până în prezent Consiliul Local al oraşului Ineu a efectuat lucrări de igienizare, întreţinere spaţii verzi, salubrizare. Lucrări importante nu s-au efectuat din pricina lipsei de fonduri atât pentru execuţie, cât şi pentru proiectare. În consecinţă, a fost depus în ianuarie 2010, prin Programul de Cooperare Transfrontalieră, HURO/0901, o cerere de finanţare cu titlul «Cultura Instorie şi Cooperare», în parteneriat cu Primăria Oraşului Jula. Cererea de finanţare a fost depusă pentru elaborarea studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic. În urma comunicării organismului decizional, cererea de finanţare a fost respinsă în august 2010".

Înainte de respingerea acestui plan de restaurare, presa arădeană mediatiza că monumentul de la Ineu este subiectul unui proiect depus de primăria din localitate, care ar putea aduce aproximativ 520.000 de euro. Din declaraţiile lui Nicolae Mehelean, edilul şef al Ineului din acel moment, rezulta că a fost semnat un program româno-maghiar, prin care se încerca accesarea unor fonduri europene necesare întocmirii studiului de fezabilitate şi a proiectului tehnic pentru reabilitarea şi revitalizarea Cetăţii Ineului. Aşa cum ne-a declarat şi directorul Şimon, cererea de finanţare a fost respinsă. Acesta era, în fapt, al doilea proiect pierdut de monumentul din Ineu. Potrivit unor articole din 2008, tot din presa locală, Primăria Ineu, proprietarul şi administratorul cetăţii, avea în studiu un proiect deosebit de important pentru refacerea cetăţii. Autorităţile locale afirmau, la acel moment, că s-a realizat deja un studiu de prefezabilitate, iar cererea de finanţare se va face pe fonduri structurale. Valoarea totală a investiţiei era de 12 milioane de euro, din care Consiliul Local urma să contribuie cu 2% cofinanţare. Nici acel proiect nu a prins însă contur.

„A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă"
În aceste condiţii, va deveni vreodată cetatea un punct de atracţie turistică? Ce facem cum ea? Şimon explică: „În anul 2011 a fost organizată o licitaţie pentru concesionarea, în condiţiile legii, a imobilului Cetatea Ineului, în vederea conservării, restaurării, consolidării, reabilitării, protejării, modernizării infrastructurii şi introducerii în circuitul turistic şi cultural, de la care se speră să rezolve marile probleme ale monumentului şi, în plus, să contribuie la dezvoltarea turismului într-o zonă pitorească. Proiectele de restaurare întocmite de către firma câştigătoare a licitaţiei vor conţine cercetări care vor evidenţia amploarea intervenţiilor, mai ales ale celor din anii '70 ai secolului trecut. Aceste proiecte vor fi avizate de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional conform Legii 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată în Monitorul Oficial nr. 938/2006" .

L-am întrebat pe domnul director şi dacă instituţia care o conduce a încercat, folosind chiar măsuri punitive, să determine proprietarul, Primăria Ineu, să repare monumentul. Am primit următorul răspuns: „Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Arad a cerut autorităţilor locale în calitate de proprietari ai imobilului să se achite de obligaţiile pe care le aveau în conformitate cu Legea 422/2001. A fost preferată soluţia colaborării cu autorităţile în locul unei acţiuni de forţă care oricum nu ar fi dat rezultatele scontate. În viitor, Direcţia pentru Cultură va supraveghea şi va acorda consultanţa necesară, în limite legale, în fiecare etapă a lucrărilor de restaurare-conservare".

Când vorbesc de daci, mă apucă spaima ...

În urmă cu ceva vreme am avut o mică revelaţie în legătură cu fanatismul ce învăluie istoria naţională şi mai ales cea a unei populaţii a cărei legături cu ziua de azi este destul de mică: dacii. Există, da, similitudini în privinţa unor lucruri pe care romantic le interpretăm ca moşteniri ale generaţiilor glorioase, dar poate ar trebui văzute şi ca pe urme ale unei înapoieri culturale. Faptul că şi azi case la ţară se fac după modelul practicat în antichitate, nu ar trebui recunoscute cu emfază şi glorie. Dacă satul românesc din secolul XXI arată exact ca cel din secolul X sau XII, înseamnă că avem reale probleme, vizibile chiar: înapoiere şi sărăcie.

Dacă suntem la unele capitole egali cu omul care nu ştia cum arată globul pământesc, acest lucru ar trebui să ne sperie şi nu să considerăm că acestea sunt mărturii ale vreunei forme de continuitate culturală. Una este să porţi costum popular la sărbători specifice şi alta să îmbraci iţari azi pentru că nu ai altceva ce să porţi. Sunt multe aspecte de povestit legat de "mostenirile culturale ale dacilor pastrate cu sfintenie de la ei pana azi", dar spaima nu mă apuca cand vorbesc de aceste urme, ci de cele inventate. Acestea, cu mult mai bine prezervate în mentalitatea cotidiană, devin de-a dreptul periculoase.

Părerea unor oameni din secolul XXI care susţin despre o populaţie, care a trăit în urmă cu 2000 de ani, că sunt unicii stămoşi ai unui popor sau chiar a mai multora îţi dă fiori.... După  ce am încercat să pun cap la cap informaţiile cu privire la daci, precum şi toate informaţiile cunoscute despre ei, dând glas unor oameni care şi-au dedicat părţi importante din viaţă studiului acestei populaţii, pun o întrebare simplă mentalului colectiv al publicului român. Obţin o anomalie (vezi foto!), precum şi afirmaţii care depăşesc limitele bunului simţ.

Ne e oare frică să ne asumăm că NU suntem "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", că avem mai multe în comun cu grecii, turcii, slavii de diverse provenienţe şi chiar huliţii maghiari decât cu geto-dacii. Gândiţi-vă cu îşi asumă germanii două războaie mondiale, când anual o planetă întreagă serbează victoria împotriva lor!

Azi în România dacă spui că e nu dacii şi romanii sunt strămoşii noştri eşti blamat. Dacă încerci să arăţi că formarea unei naţiuni este un construct artificial, cu care putem să trăim, dar trebuie să fim conştienţi de evoluţia sa şi de faptul că serveşte drept instrument într-o altă construcţie la fel de artificială şi asumată care este statul. Tot ceea ce spun nu este o revoltă împotriva statului, scopul este o conştientizare clară cu privire la un algoritm pe care îl înghiţim fără să îl înţelegem. Dacă ajungi să reduci naţionalismul la o emoţie, devii doar un subiect al manipulării.

Istoria Dacilor este foarte frumoasă - este o poveste, bună de reprezentat cinematografic sau ca inspiraţie pentru literatură, dar datele reale despre ei ar trebui privite cu responsabilitate şi cu spirit critic. Iar discursul istoric ar trebui sa urmeze aceste realităţi