Pădurea Spânzuraţilor – prima distincţie la Cannes pentru România

Despre perlele cinematografice româneşti se vorbeşte puţin şi rar. Popularizarea producţiilor cu mult mai slabe în detrimentul celor care cu adevărat merită mediatizate au făcut ca atunci când privim către filmografia autohtonă să considerăm că nu avem cu ce ne lăuda. În aceste condiţii, singurele pelicule, care par a ne scoate în lume, ar fi doar cele care au reuşit în ultimii ani să capteze atenţia criticilor şi cinefililor din străinătate. Privind spre trecut avem însă şi surprize plăcute. Una dintre capodoperele cinematografiei româneşti, de care mulţi au auzit, dar puţini îi cunosc valoarea este „Pădurea Spânzuraţilor”, o ecranizare a romanului omonim al scriitorului român Liviu Rebreanu.

Producția peliculei a fost realizată în anul 1964 de Studioul Cinematografic „București”, care la momentul acela funcționa deja în noul Centru de Producție Cinematografică construit la Buftea. Filmul a fost realizat de cunoscutul regizor Liviu Ciulei, acesta alegând în rolul principal, cel al locotenentului Apostol Bologa, pe tânărul (pe atunci) actor Victor Rebengiuc, rol care l-a consacrat pe acesta în lumea cinematografului. Distribuţia este completată de însuși regizorul Liviu Ciulei (în rolul lui Klapka), actrița Ana Széles (Ilona) şi Ştefan Ciubotaraşu (Petre).

 

Cu ce e diferită „Pădurea Spânzuraţilor ”

 

Filmul urmăreşte acţiunea romanului lui Rebreanu, însă cu această peliculă Liviu Ciulei se definește a fi un regizor care crede în puterea imaginii. Alegerea decorurilor este semnificativă ca expresivitate, integrându-se firesc în structurile naturale ce definesc locuri unde se desfăşoară acțiunea, punctând-o. Nimic nu apare întâmplător în decorul acțiunii filmului: stivele de coșciuge, grămezile de scaune, vrafurile de bocanci, nenumăăratele obiecte din camera logodnicei, lucrurile aruncate anapoda din castel sau ciudata boală a pădurii, arăturile uscate, lumina lividă a întinderilor. Toate acestea contribuie din plin la definirea acțiunii ca una sumbră, bolnăvicioasă, tensionată și lipsită de orice speranță, cea care definea în fond războiul și care i-a cuprins și pe participanți.

Conflagraţia mondială nu este doar un eveniment, un moment care găzduieşte întreaga acţiune, ci personajul principal ce determină modificările interioare ale celorlalţi. Fiecare imagine a filmului este construită pornind de la această constantă pe care regizorul o impune de la început. Pelicula scoate în evidenţă capacitatea regizorului de a produce valori artistice deosebite care puteau să facă faţă exigenţelor criticilor la nivel internaţional.

„Pădurea Spânzuraților” a reprezentat apogeul experienței regizorale a lui Liviu Ciulei, după ce acesta mai realizase și alte filme ca regizor principal: „Erupția” și „Valurile Dunării”, respectiv în calitate de regizor secund al lui Victor Iliu în filmul „Moara cu noroc”. Experiența sa de arhitect, actor și scenograf au cântărit desigur decisiv la rezultatul final.

Producţia a fost realizată alb-negru, iar acest element a contribuit şi mai mult la interpretarea sa mai degrabă ca film de artă, decât unul pur epic. Deşi o parte din aceste elemente nu au contat foarte tare pentru publicul mai puţin avizat, notorietatea romanului a făcut ca spectatorii români să primească foarte bine filmul. Pentru critici, toată atenţia arătată de regizor detaliilor a contat enorm, iar aprecierile au fost pe măsură. O notă pozitivă a primit-o şi din partea autorităților comuniste ale timpului, care au fost mulțumite că cinematografia noastră a reușit să producă filme în conformitate cu preceptele noii revoluții culturale.

O parte a nomenclaturii a considerat că filmul răspunde chiar nevoilor politice de formare a noului om, însă aceştia nu înţelegeau un element de bază pe care pelicula îl expune – adevărata creaţie artistică – se ridică dincolo orice de concept politic. Transformările interioare ale lui Apostol Bologa, exemplar surprinse în pelicula lui Liviu Ciulei, nu se opreau la un concept politic, ci făceau apel la ceva mult mai profund, la umanitate.

 

Cinematografia română şi capodoperele începuturilor

 

Un element de curiozitate rezidă în faptul că acest film apare în perioada de început a cinematografiei româneşti. Cel mai probabil, în primele momente de calm după răsturnările provocate în primii 15 ani de la instaurarea comunismului în România şi într-o vreme în care adevărata zonă artistică era mai puţin impregnată de propagandă. Existau filme de masă propagandistice, dar nivelul acesta al creaţiei era mai puţin pervertit. Cert este că „Pădurea Spânzuraţilor” depășește total acea optică teatrală a punerii în scenă a acțiunii unui film aidoma unei piese de teatru, care este inerentă oricărei cinematografii la începuturi, cum era cea românească în ani ’60.

Deşi a mulţumit pe toată lumea, incluzând aici deopotrivă criticii de artă şi autorităţile regimului comunist, filmul se ridică dincolo de o simplă ecranizare a unei foarte bune cărţi, devenind un etalon greu de atins și stabilind un alt set de valori la care filmul românesc era perfect capabil de a ajunge. Victor Rebengiuc, aflat la începutul carierei sale impresionante, creează un personaj cu totul şi cu totul aparte, cu gesturi, gânduri şi de o profunzime apropiată de stilul celebrului scriitor rus Fiodor  Dostoievski. Profunzimea personajului interpretat chiar la începuturile carierei sale l-a plasat pe tânărul Rebengiuc între acei actori care pot da viaţă unor caractere complexe, el devenind de-a lungul timpului nu doar imaginea reprezentativă a lui Apostol Bologa, ci şi a lui Ilie Moromete.

Prin „Pădurea Spânzuraților” filmul artistic românesc se face cunoscut în lume la cel mai înalt nivel. În anul 1965, participând la Festivalul Internațional al Filmului de la Cannes, Franța, regizorul Liviu Ciulei a fost recompensat cu Premiul pentru regie. De asemenea, filmul a fost nominalizat şi la cea mai înaltă distincţie a festivalului, Palme d’Or, reprezentând şi un moment de cotitură în viaţa personală a cineastului. După acest eveniment, datorită inadaptării altor vremuri, regizorul va fugi din România.

Gânduri spre Alaska la început vară

În fiecare vară pe la începutul lui iunie mă apucă o agitaţie febrilă. Nu prea pot să o descriu, însă în primul moment în care temperatura se răceşte brusc şi ploaia durează mai mult de câteva ore, îmi dau seama că acea atmosferă încarcată de vapori şi acel frig neaşteptat care-i îmbracă rapid pe cei care până atunci se văitau de căldură îmi aduc aminte de Alaska.

Aerul rece şi umed îmi intră în plămâni. Închid ochii şi înaintea mea apare Marea Bering cu ţărmurile ei prelungi şi nisipoase când refluxul îşi trimite apele către Siberia. Apoi apa creşte văzând cu ochii. În câteva ore acolo unde mi-am scufundat picioarele în nomol se valuri de peste 2-3 metri sunt deja stăpâne.

Înainte însă să revin în Bucureşti şi să văd că de fapt în faţă am un câmp din Pipera şi că mă duc spre job, îmi întorc uşor faţa către vânt, iar cu ochii minţii ajung în faţa munţilor din jurul oraşului Anchorage, acoperiţi de zăpadă încă de la sfârşitul lunii septembrie.

Ploaia s-a oprit. Nu e nimeni încă pe stradă. Acolo în Alaska, într-un mic sat de pescari, sentimentul că nimic nu te îndrădeşte este dominat. Se ştie că Alaska este cel mai mare stat american, dar cel mai slab locuit. Omul rămâne mic, iar acel "self confident" pe care majoritatea americanilor îl exprimă  este puternic diluat aici.

Sentimentul de putere a forţei umane capabile să domine orice, maşinile lor mari, faptul că totul este de cumparat şi ca are o rezolvare rapidă, devin atât de mici în faţa maiestăţii şi furiei naturii. Să-i vezi pe aceşti "încrezuţi" ai sorţii cum se tem în permanenţă că maşinile puse la păstrare peste iarnă în cele mai bune condiţii ar putea totuşi să nu mai pornească în sezonul următor, să-i priveşti cum trebuie să găsească soluţii rapide pentru că nu au de unde să cumpere sau ar dura prea mult până să aducă un utilaj, să-i vezi cum acceptă soluţiile "româneşti" de la unii pe care în mod normal i-ar dispreţui, te face să îi consideri mai umani.

Rigoarea afişată în primele zile de muncă se topeşte şi în ei după lungile zile de muncă din Alaska. Încrederea se căleşte puţin câte puţin, iar la final îţi dai seama că ai câştigat un prieten. Poate multe din cele ce scriu în acest prolog nu au un cap şi o coadă pentru mulţi însă în timp sper că veţi descoperi cum se leagă aceste trăiri de poveştile noptilor albe de la capătul lumii.

La baza a ceea ce am să vă povestesc în rubrica - "Poveşti de la capătul lumii" sunt pe de o parte lucruri pe care le-am văzut şi trăit în cele aproximativ 7 luni petrecute acolo în verile anilor 2005 şi 2007, iar pe de altă parte istoriile şi amintirile celor pe care i-am întâlnit acolo. Poze aparţin unora care din diverse motive am ales să mergem în Alaska fie doar şi pentru o experienţă unică.
Va urma

Unde găseşti una dintre cele mai vechi beri din lume - Traseul mănăstirilor care fabrică bere

Aparent berea, istoria şi biserica nu au luate toate trei prea multe lucruri în comun. Totuşi de aproape 1000 de ani călugării de la mănăstirile trapiste din Belgia ţin să ne contrazică şi o fac foarte bine. Berile delicioase, fabricate în peisajul liniştit al mănăstirilor trapiste belgiene, te îndeamnă la meditaţie. Un tur rapid se poate face în maxim o zi, dar dacă docriţi să savuraţi câte puţin din atmosfera acestor locrui rezervaţiză ceva mai mult timp.

Cele 6 locaşuri monahale care sunt autorizate să folosească marca autentică pentru etichetarea produselor sunt: Saint Sixtus de Westvleteren (de lângă Ypres), Notre Dame de Scourmont, Notre Dame de Orval (de lângă satul Florenville), Notre Dame de Saint-Remy (Rochefort), Saint Benedict (Achel) şi Notre Dame de Sacre Couer (Westmalle). Pentru a primi această onoare, procesul de fabricare al berii trebuie să se desfăşoare sau să fie supravegheat de călugării ordinului, într-o abaţie trapistă. Deşi există limite, producţia este variată, cele 6 mănăstiri producând aproximativ 20 de sortimente de bere. Cea mai veche dintre abaţii este cea de la Orval, fondată în secolul al XI-lea, astfel că berea pe care o puteţi bea de aici are o reţetă veche de 1000 de ani.

Click aici pentru a vedea ce fac mănăstirile cu profitul obţinut din vânzarea berii

Cât de "bine" arată patrimoniul UNESCO din Maramureş: pericole şi neajunsuri

Discuţiile cu privire la starea monumentelor aflate în patrimoniul UNESCO iscate recent în urma declaraţiilor făcute de ministrul culturii, Mircea Diaconu, sunt departe de a fi noi. Domnia sa a ales să se refere doar la situaţia siturilor arheologice de la fortificaţiile dacice din Munţii Orăştie, însă aşa cum am arătat şi în articolul „Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina", mai sunt multe de făcut chiar şi acolo unde lucrurile arată mai bine. Pentru a continua discuţia tocmai despre aceste edificii care ar trebui să fie etalon pentru patrimoniul cultural românesc, ne vom opri atenţia de această dată asupra Bisericilor de lemn din Maramureş.

 

Lăudate de turişti, care au rămas profund marcaţi de frumuseţea şi spiritualitatea puternică a acestor locuri, bisericile din lemn din Maramureş, aflate sub statut UNESCO, nu se găsesc într-o stare de colaps sau de degradare avansată, precum alte edificii de patrimoniu din România, însă sunt lucruri care trebuie remediate.

Cele opt locaşuri alese în Lista Patrimoniului Mondial (LPM) sunt reprezentative prin vechime, poziţie şi mediu, stil arhitectonic, tehnică de construcţie, pictură interioară şi stare de conservare, şi definesc bisericile din lemn din Maramureş ca un ansamblu arhitectural de valoare universală excepţională. Sunt exemple ale unui tip de construcţie conturat în secolul al XVII-lea, fruct al creaţiei colective, de cele mai multe ori anonime, dar având un geniu creator indiscutabil.
Ele au fost alese cu intenţia de a scoate la iveală principalele biserici din lemn din această regiune: şase dintre ele definesc biserica maramureşeană clasică, una (cea de la Rogoz), reprezintă bisericile de tip nord transilvan şi una (cea de la Plopiş), tranziţia între cele două. 

Ce aduc nou patrimoniului mondial nişte biserici de lemn
Bisericile din lemn din Maramureş reprezintă sinteza fericită dintre elemente de arhitectură majoră din Europa Răsăriteană şi Apuseană, la care se adaugă sinteza dintre planul de origine bizantină şi formele gotice care se înfăţişează sub forma unei arhitecturi originale autohtone, unice atât în România, cât şi în Europa. Toate elementele constituiente concură la crearea aspectului de monumentalitate al acestor biserici, deşi spaţiul interior este conceput la scară umană. Tocmai din acest motiv, ele sunt recunoscute ca veritabile catedrale din lemn.

Aşa cum aminteam şi în articolul despre bisericile pictate din nordul Moldovei, periodic monumentelor UNESCO li se întocmeşte un raport de monitorizare. Ultimul s-a făcut anul trecut, însă nu a fost încă publicat. Bazându-ne pe ultimul raport de acest fel (întocmit în 2006) publicat, care amintea o serie de probleme, am pornit să vedem care este starea acestor monumente. Abia aşteptăm publicarea raportului întocmit anul trecut pentru a ni se confirma sau nu informaţiile văzute pe teren de noi şi pe care vi le prezentăm.

În spatele numelui generic de „bisericile de lemn din Maramureş" se ascund aproape 100 de locaşuri de cult. Cele opt incluse în LPM sunt: biserica „Intrarea în biserică a Maicii Domnului" din Bârsana, biserica „Sfântul Nicolae" din Budeşti, biserica „Preacuvioasa Paraschiva" din Deseşti, biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Ieud, biserica „Sfinţii Arhangheli" din Plopiş, biserica „Sfinţii Arhangheli" din Şurdeşti, biserica „Preacuvioasa Paraschiva" din Poienile Izei şi biserica „Sfinţii Arhangheli" din Rogoz. Considerăm că, întrucât se cunosc puţine elemente despre aceste monumente, o enumerare a celor opt ar fi insuficientă. De aceea, înainte de a prezenta problemele cu care se confruntă fiecare vom include un scurt istoric. În afară de problemele semnalate fie de noi, fie de raportul din 2006, am mai urmărit un element: măsurile de prevenire a stingerii incendiilor. Două au fost motivele care ne-au determinat să ne gândim şi la acest aspect: 1. bisericile sunt construite în întregime din lemn şi sunt relativ izolate, fiind amplasate în zone mai greu accesibile; 2. incendiul de la biserica din lemn Gialacuta, jud. Hunedoara (monument de categoria A, construit în secolul XVI, care a ars ca o torţă fără ca nimeni să poată face ceva chiar în primăvara anului curent).

La biserica de la Bârsana nu există nici măcar un drum

Prima şi cea pe care raportul din 2006 o consideră „imaginea cea mai dezolantă dintre toate cele opt biserici înscrise în LPM" este locaşul ortodox cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în biserică" din satul Bârsana. Atestarea documentară a satului datează din 1326, când regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, dă satul lui Stan Bârsan. Edificiul a fost construit în 1720, după ce în 1717 tătarii au devastat şi incendiat satul. A fost ridicat pentru a servi drept biserică de mănăstire ortodoxă. În perioada 1800-1806 a fost transferată pe amplasamentul actual şi făcută biserică de mir. Puţin timp după acest transfer a fost pictată de meşterul Toader Hodor din Vişeul de Mijloc, ajutat de Ioan Plohod din Vladimireşti. La strămutarea pe actualul amplasament bisericii i s-a adăugat un pridvor structurat pe două niveluri (soluţie arhitecturală rară la bisericile de lemn).

În 2006, toată lumea era nemulţumită de faptul că restaurarea picturii dura deja de foarte multă vreme, însă azi este încheiată. Problemele remarcate atunci la soclul de piatră de la absida altarului, precum şi drumul de acces, parcarea şi grupurile sanitare nu sunt rezolvate. De asemenea, învelitoarea din lemn prezintă urme de degradare pe partea sudică. Cele prevăzute în raportul din 2006 se menţin: „accesul se face prin curtea unui localnic, iar uliţa spre aceasta nu oferă condiţii de parcare." Grupurile sanitare au rămas tot în plan. În plus, instalaţiile electrice sunt mai mult sau mai puţin improvizate, iar paratrasnetul, deşi nu suntem experţi, nu prea pare a face faţă unor eventuale fenomene meteo. Nu există niciun fel de hidrant sau sistem de semnalizare a incendiilor. Nu există taxă de intrare şi nici pază, dar cine s-ar obosi ajungă până acolo.

Biserica din Budeşti, noroc că e lângă Primărie
Biserica din lemn din Budești Josani este datată în 1643, fiind considerată o construcție „magnifică" pentru epoca sa. Nu a fost niciodată modificată sau extinsă şi este un exemplu de arhitectură tipică pentru zona Maramureşului istoric. În 1762 pictorul de fresce Ioan Polehalschi zugrăveşte pronaosul, naosul, iconostasul şi o parte din icoane, iar în anul 1832, meşterul Ioan Opriş pictează peretele şi bolta altarului. Lăcaşul are hramul „Sfântului Nicolae" încă din anul datării sale. În prezent, biserica serveşte cultului greco-catolic, însă între 1990 şi 2009 au existat dispute cu privire la proprietate. Edificiul s-a aflat din anul 1948 în posesia Bisericii Ortodoxe Române, după ce regimul comunist a interzis cultul greco-catolic. Lăcașul a fost revendicat cu succes de Biserica Greco-Catolică după 1989, iar în data de 4 decembrie 2009 Curtea de Apel Cluj a admis acțiunea formulată de Parohia Română Unită Budești împotriva Parohiei Ortodoxe Române Budești și a obligat-o pe aceasta din urmă să-i predea edificiul. În ceea ce priveşte raportul de monitorizare din 2006, făcut pentru bisericile din lemn înscrise în LPM, starea de conservare era considerată bună, ceea ce poate fi remarcat şi azi. Există unele degradări la învelitoare (lucru datorat perisabilităţii materialului din care sunt realizate). De asemenea, s-a făcut o restaurare a picturii interioare. Totuşi, ca şi în alte cazuri, sistemul electric lasă de dorit. Cabluri şi aplice încastrate în materialul lemnos sporesc riscul unui incendiu. Nici paratrăsnetul nu pare a fi chiar nou sau recent verificat şi nu am remarcat prezenta vreunui sistem de semnalizare a incendiilor sau a vreunui hidrant.

Spre deosebire de cazul anterior, nu sunt probleme cu accesul, biserica fiind aşezată pe marginea şoselei. Nu există o parcare amenajată, dar este folosită cea a Primăriei şi a Căminului Cultural. În privinţa grupurilor sanitare sunt utilizate cele al şcolii. În raportul din 2006 se amintea că ar fi o problemă pe timp de vară în privinţa curăţeniei acestora.
Există o taxă pentru vizitarea bisericii de 3 lei de persoană, iar cheia se găseşte peste drum, la Primăria Budeşti.

La biserica din Deseşti instalaţia electrică e o bombă cu ceas

Biserica cu hramul "Cuvioasa Paraschiva" a fost construită în anul 1770 pe locul alteia mai vechi. Prima atestare documentară a satului datează însă din 1360, când regele Ludovic I de Anjou confirmă dreptul de proprietate pentru Dragoş, fiul lui Giulea şi a descendenţilor lui asupra a 6 sate româneşti, situate în Valea Marei. Această favoare i-a fost acordată pentru serviciile şi comisioanele întreprinse pentru restaurarea autorităţii Coroanei maghiare în ţările moldavei. Pictura, realizată prin 1780 de către Radu Munteanu cu influenţe post-bizantine, este foarte bine păstrată şi înfăţișează scene clasice din Biblie (Judecata de Apoi, Vechiul şi Noul Testament, Ciclul patimilor).

Locaşul de cult este şi astăzi disputat între Biserica Ortodoxă şi Biserica Unită cu Roma (Greco-Catolică). Starea de conservare trecută în raportul din 2006 este bună, pictura fiind recent restaurată, însă nu se poate să nu fie remarcată negativ instalaţia electrică interioară, care, mai mult decât la celelalte biserici, este un real pericol de incendiu. De asemenea, sunt unele deteriorări la învelitoare pe latura de nord. Ca şi la celelalte două locaşuri amintite mai sus, paratrăsnetul pare învechit şi incapabil să facă faţă unui eveniment meteo, nu există vreun sistem de alarmă în caz de incendiu sau vreun hidrant. De asemenea nu am remarcat niciun stingător. În privinţa drumului, accesul se poate face destul de uşor întrucât există un drum asfaltat până la poarta bisericii, însă nu este o parcare amenajată sau grupuri sanitare. Există şi aici o taxă de vizitare de 2 lei de persoană, iar cheia se găseşte la casa parohială, aflată în spatele bisericii.
La Biserica din Ieud plăteşti taxa, dar nu e o toaletă
Un document datând din 1365, când regele Ludovic I de Anjou îi confiscă o jumătate din domeniul Cuhea, incluzând şi satul Joad (Ieud), lui Bogdan, uzurpatorul autorităţii ungureşti din Moldova şi i-o dă fiilor lui Sas pentru a recompensa bunurile pierdute de aceştia din urmă, ca şi pentru fidelitatea lor către Coroană, atestă existenţa satului.

Chiar dacă, după tradiţie, biserica „de pe deal", a cărei sărbătoare de hram este „Naşterea Fecioarei", datează din 1364, aceasta nu este mai veche de secolul XVII, când, cel mai probabil, a înlocuit vechea biserică de lemn, distrusă de tătari. Trebuie menţionat că în podul bisericii s-a descoperit „Codicele de la Ieud", considerat primul document în limba română însă scris cu litere chirilice. Codicele este datat în anii 1391-1392 prin aproximarea anului 6900 menţionat pe prima pagina a manuscrisului. În anul 1782, Biserica „din deal" este pictată de Alexandru Ponehalschi.

Biserica, de confesiune ortodoxă, nu este unica din localitate. „În şes" există o biserică de lemn ce datează de la 1717 şi care este parte a patrimoniului cultural naţional. Revenind la raportul din 2006, aceasta apare trecută ca fiind în stare de conservare bună, însă se poate remarca lesne că pe suprafaţa învelitorii au apărut muşchi care dăunează destul de rău acesteia. Accesul se face pe un drum neasfaltat şi nu există o parcare semnalizată ca atare. În privinţa unor grupuri sanitare, nici nu se pune problema. Aceleaşi probleme cu instalaţia electrică, poate ceva mai puţin riscantă decât în cazul bisericii din Deseşti, însă paratrăsnetul arată la fel de rău ca şi în celelalte cazuri. Există o taxă de vizitare de 3 lei de persoană, iar pentru cheie trebuie sunat la numerele de telefon afisate lângă intrare. Nici aici nu se găsesc sisteme de alarmă împotriva incendiilor sau hidranţi. Există şi o parte bună a lucrurilor: se pare că Ministerul Culturii a aprobat o sumă considerabilă pentru conservarea şi restaurarea picturii.

La Plopiş gardul stă să cadă, iar pictura e afectată de umezeală

În comuna Siseşti există două monumente UNESCO: biserica din satul Plopiş şi cea din satul Surdeşti. În momentul construcţiei Bisericii „Sfinţii Arhangheli" din Plopiş comunitatea număra doar 200 de persoane, circa 50 de familii, care au contribuit în mod egal la ridicarea ei. Biserica a fost construită între 1796-1798 şi a fost zugrăvită de pictorul de fresce Ştefan, în 1811, conform unei inscripţii pe una din icoane.
Încă din 2006 se aminteau câteva probleme legate de afectarea picturii de infiltrarea apei pluviale înaintea lucrărilor de restaurare a arhitecturii. Aceste lucruri se pot remarca şi azi precum şi degradarea învelitorii pe partea nordică din cauza prezenţei mușchilor. Prezintă degradări importante la împrejmuirea din lemn. De asemenea, gardul care împrejmuieşte lăcaşul este într-o stare jalnică. Accesul până la monument se face pe un drum de ţară, fiind dificil, dacă nu chiar imposibil de ajuns cu autoturismul până la ea. Nu există parcare, toalete, sisteme de alarmă împotriva incendiilor sau hidranţi. Problemele legate de instalaţia electrică persistă şi aici, precum şi cele legate de paratrăsnet. Nu există vreo taxă de vizitare, dar sunt binevenite donaţiile.

La monumentul de la Surdeşti se impun lucrări urgente de drenaj
Cealaltă biserică din lemn din comuna Siseşti se află în satul Surdeşti şi are hramul tot „Sfinţii Arhangheli". Spre deosebire de cea din Plopiş aceasta aparţine cultului greco-catolic. Satul este atestat într-un document din anul 1411, ca proprietate a familiei Dragomireşti. La mijlocul secolului al XVI-lea el aparţinea oraşelor miniere, Baia Mare şi Baia Sprie. În 1766 meşterul constructor, Ion Macarie, construieşte pentru comunitatea greco-catolică din Surdeşti, biserica pe care o putem admira azi. Vechea biserică de lemn, distrusă foarte probabil din timpul invaziei tătare din 1717, a fost situată puţin mai la nord-est de aceasta. Comunitatea greco-catolică din sat, care a construit-o, a folosit-o până în 1948, când regimul comunist a abolit acest cult. După 1990 construcţia revine cultului greco-catolic. Pictarea interiorului bisericii s-a făcut în anul 1783 de către trei meşteri locali: altarul este opera pictorului de biserici Ştefan, naosul, a lui Stan, iar pronaosul, după câte se pare, a ucenicului acestuia din urmă.

Aproape toate problemele semnalate în 2006 sunt prezente şi azi: umiditate excesivă la soclu pe partea de nord din cauza lipsei de drenare a apelor pluviale din jurul bisericii; prezenţa muşchilor pe învelitoare în partea de nord; degradări ale picturii interioare în mai multe zone. În plus toate celelalte probleme semnalate la locaşul de la Plopiş se întâlnesc şi aici: nu există parcare, toalete (se folosesc cele ale grădiniţei din apropiere), sisteme de alarmă în caz de incendiu sau hidranţi. Instalaţia electrică este un pericol pentru monument ca în mai toate cazurile amintite mai sus, iar paratrăsnetul nu arată satisfăcător. Poate dacă primăria se apucă de gardul de la Plopiş, ar putea să facă şi ceva reparaţii şi aici. Nu există o taxă de intrare.
Şi acest monument a fost inclus alături de cele de la Ieud pe lista Ministerului Culturii într-un proiect ce prevede o serie de lucrări care ar urma să remedieze din problemele semnalate.

Biserica din Poienile Izei, fără electricitate şi fără stingătoare

Biserica cu hramul „Cuvioasa Paraschiva" a fost construită în 1604, fiind sfinţită în 1637 şi este una dintre cele mai vechi biserici de lemn din Maramureş. Prima atestare documentară a satului Poienile Izei urcă până la 1430, la momentul acela el era proprietatea voievodului Ioan. Biserica a fost ridică de către Gheorghe din Dragomireşti. Unii autori acceptă pe Radu Munteanu ca autor al picturii. El a realizat în 1785 pictura din absida altarului.


În biserică nu există curent electric, iar lumânările nu pot fi folosite, aşa că lumina pentru vizualizarea picturilor este destul de slabă. Taxa de vizitare este de 4 lei de persoană. Lucrurile arată ceva mai bine aici în afara unor probleme apărute la învelitoare pe partea de sud. Paratrăsnetul arată bine, însă nu există stingătoare, sisteme de alarmă în caz de incendiu sau hidrant. Drumul de acces de la biserică până la asfalt este de vreo 200 de metri, iar toalete se găsesc la muzeul localităţii aflat în apropiere. Totuşi nu există o parcare amenajată. Monumentul este inclus şi el pe lista Ministerului Culturii pentru a se aloca nişte sume dedicate lucrărilor de conservare şi restaurare.

Biserica din Rogoz, singura care se apropie de standarde
Biserica cu hramul "Sf. Arhangheli" a fost ridicată în 1663 pe locul uneia mai vechi arsă de tătari în 1661. Nici o altă biserică nu prezintă o atare abundenţă de decoraţii care face din această biserică din Rogoz o adevărată bijuterie arhitecturală.. Coiful foarte evazat are ca element distinct două pliuri şi este înzestrat cu patru turnuleţe (semn că satul avea Sfat al Bătrânilor/Juzilor). Uşa de la intrare se remarcă prin forma ancadramentului în acoladă, dar şi prin extensia specială a acoperişului deasupra lespezii de la intrare.

În exteriorul bisericii, pe latura nordică acoperişul este asimetric acoperind „Masa moşilor". Masa este împărţită în porţiuni pentru fiecare familie bogată din sat, iar numele acestora sunt trecute pe peretele bisericii. Aici bătrânii satului judecau diversele pricini, iar de Paşti, familiile bogate dădeau pomeni săracilor. Pictura, realizată la 1785 de meşterii Radu Munteanu şi Nicolae Man, este bine conservată. Biserica mai deţine un frumos candelabru de lemn precum şi câteva icoane valoroase pe lemn şi sticla. Starea de conservare a monumentului este bună. Este singurul care are parcare, iar accesul se face fără nicio problemă. Nu se percepe taxa de intrare, dar donaţiile sunt binevenite.

De asemenea aici se găsesc: un punct de informare, grup sanitar, hidrant şi sistem de semnalizare a incendiilor, însă nu am văzut stingătoare de incendiu. Există deopotrivă un plus şi un minus cu privire la instalaţia electrică: biserica de la Rogoz este singura luminată pe dinafară, însă şi aici sunt probleme cu sistemul electric în interior. Multe lucruri s-au realizat aici, aşa cum aminteşte şi raportul din 2006, în perioada în care aceasta a fost inclusă în proiectul cu finanţare externă nerambursabilă desfăşurat de Consiliul Local din Târgul Lapuş.

Semnalizare şi informare - realizări şi neajunsuri
În raport se amintea că există ghizi plătiţi, dar nu şi un program. În prezent, există un program şi un număr de telefon unde pot fi apelaţi responsabilii. Ce-i drept, am găsit cam peste tot programul afişat, dar şi pictograme sugestive care ne indica unde să sunăm pentru cheie. În privinţa punctelor de informare, afară de cel de la Rogoz se mai găsesc ceva materiale la biserica de lemn din Ieud, în rest nimic.

Paradoxal, chiar aici la Ieud nu există panou standardizat cu informaţii în trei limbi (engleza, franceza şi română), aşa cum sunt la celelalte şapte monumente. Se pare că au existat discuţii cu privire la informaţiile din text între preoţi şi cei care l-au redactat. De asemenea, din punct de vedere rutier bisericile sunt bine semnalate, totuşi unele dintre indicatoarele sunt prin copaci. Dacă am fi avut nenorocul să mergem într-o perioada în care vegetaţia era abundentă cu uşurinţă am fi putut rata unele obiective. Am amintit taxa de intrare, nu doar pentru simpla informare, ci şi pentru faptul că nu există nicăieri o statistică a turiştilor. Din ce am remarcat nu există pază la aceste obiective, iar multe dintre aceste monumente deţin pe lângă valoarea lor dată de arhitectură şi de pictura interioară, şi o serie de obiecte ce aparţin patrimoniului mobil: icoane, cruci, cărţi şi obiecte mobilier extrem de valoroase.
Vezi şi alte informaţii despre obiectivele UNESCO

Un dezastru: cum arată Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie – situri protejate UNESCO
Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina

Începând cu anul trecut, un număr de 16 biserici de lemn între care şi majoritatea celor incluse în patrimoniul UNESCO (mai puţin cea de la Rogoz). Au intrat într-un proiect al Consiliului Judeţean Maramureş - „Circuitul bisericilor de lemn din Transilvania de Nord", finanţate prin Programul Operaţional Regional, chiar pe axa ce vizează dezvoltarea şi promovarea turismului, precum şi crearea şi modernizarea infrastructurii conexe. Proiectul sună îndrăzneţ, având printre obiective: dezvoltarea infrastructurii, realizarea de parcări, alimentarea cu apă, iluminatul în zona monumentului, reabilitarea drumurilor de acces, sisteme antiefracţie, procurarea pentru cele 16 obiective a echipamentelor de protecţie împotriva incendiilor, puncte de informare etc. Totuşi la un an de când acest proiect a intrat în funcţiune lucrurile nu s-a mişcat foarte repede.

Bibliografie
Raport de monitorizare a bisericilor din lemn din judeţul Maramures înscrise în lista patrimoniului mondial, www.maramures.djc.ro
www.discover-maramures.com/ro/biserici-patrimoniu-unesco/
www.cimec.ro

Despre daci şi urmele rămase de la ei sau dezastrul de la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie - situri protejate UNESCO

Afirmaţiile făcute recent de Ministrul Culturii, Mircea Diaconu, cu privire faptul că România riscă să piardă statutul de protecţie UNESCO a fortăreţele dacice din Munţii Orăştie este o recunoaştere şi în acelaşi timp un semnal de alarmă referitor la starea jalnică în care se găseşte întreg patrimoniul cultural din ţara noastră.

În acest moment statutul de protecţie UNESCO îşi întinde umbrela asupra a şapte zone de la noi din ţară: Delta Dunării (1991), Mănăstirea Horezu (1993), Bisericile pictate din nordul Moldovei (1993), Așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania (1993), Fortărețe dace din Munții Orăștie (1999), Biserici de lemn din Maramureș (1999) şi Centrul vechi istoric din Sighișoara (1999). Statutul de monument UNESCO atrage cu sine o greutate de imagine şi o importanţă covârşitoare recunoscută la nivel internaţional, care contează deosebit de mult în promovarea şi marketing-ul care poate fi făcut unui monument sau unui sit arheologic. Toate se transpun în cele din urmă într-un număr mai mare de turişti care se arată dornici să le viziteze.


CLICK pe poze pentru GALERIE FOTO!
Totuşi problemele pe care aceste edificii, hai să spunem cele mai de preţ ale patrimoniului românesc, le au, arată că nu ştim şi nu suntem pregăţi să-i primim pe aceşti turişti şi mai mult decât atât ne batem joc de moştenirea înaintaşilor şi recunoscută de alţii.

Lipsa căilor de acces, a parcărilor, a locurilor de cazare, a unor utilităţi elementare, slaba gestinoare a traseelor care pot fi urmate de turişti, sunt principalele inconveniente peste care mulţi vizitatori trebuie să treacă pentru a putea să meargă să vadă aceste bijuterii. Dacă unii se dovedesc a fi de acord cu acestea, intervine lipsa de interes pentru obiectivul respectiv şi probabil din cele şapte obiective protejate de UNESCO în România, cetăţile din Munţii Orăştie stau cel mai rău la acest capitol. Acoperite cu vegetaţie, cu o pază şi o gestionare slabă, cu extrem de rare acţiuni de restaurare şi conservare, la discreţia braconierilor şi insuficient explorate arheologic vestigiile sunt la nivlul multora dintre edificiile sau siturile arheologice de categoria A de la noi.

Dacă vă întrebaţi de ce nu vă putem spune informaţii clare cu privire la numărul de turişti români şi străini care vin anual aici este pentru că nu se pot face astfel de statistici - nu are cine! Raportul de monitorizare al CNR UNESCO din 2009 specifică foarte clar acest aspect. La care se mai adaugă unul extrem de revoltător pentru orice turist din lume - nu există personal - ghizi - care să vă prezinte locurile. Sunt doi specialişti de la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane care se deplasează aici doar când se fac solicitări exprese. În plus singurul punct de informare din întreaga zonă există la Costeşti.  Şi totuşi dacă aceste monumente UNESCO arată aşa, ce pretenţii ar trebui să emitem în cazul celorlalte care nu sunt de această categorie...

Dacă pentru mănăstirea Horezu, bisericile pictate din nordul Moldovei, unele din așezări săsești cu biserici fortificate din Transilvania, biserici de lemn din Maramureș şi centrul vechi istoric din Sighișoara mai există o utilitate practică ce determină o serie de lucrări de reparţie, cetăţile dacice sunt total izolate şi nu deţin acest atu. Delta Dunării intră în patrimoniu UNESCO ca biosfera şi nu este obiect al discuţiei noastre.

Ultimele reacţii ale Ministrului Culturii
Aceste zone intrate în patrimoniul mondial sunt atent monitorizate, nu doar de experţi ai statului respectiv, ci şi de reprezentanţi ai UNESCO. O dată la doi ani se întocmeşte un raport cu privire la starea acestor edificii, în plus şi experţii Comitetului Patrimoniului Mondial îşi fac evaluările şi monitorizările lor.

Totuşi concluziile şi sesizările experţilor rămân fără răspuns de cele mai multe ori, chiar şi acolo unde lucrurile stau mult mai bine decât la Cetăţile dacilor din Munţii Orăştie. Amintim aici şi raportul privind starea de conservare a bisericilor pictate din Bucovina, despre directorul DJCCPN Suceava nu avea cunoştinţă, deşi îi fusese adresat şi domniei sale la vreo şase luni de când acesta fusese întocmit.

Ce nu vezi atunci când vizitezi bisericile pictate din Bucovina
După ce chiar înainte de investitură în programul de guvernare al noului cabinet se amintea între priorităţi că, în cazul cetăţilor dacice "este absolut necesară reglementarea statutului lor la nivel legislativ, oprirea degradării prin implementarea unor măsuri concrete de protecţie, conservare şi restaurare, precum şi eliminarea totală a furturilor de piese dacice prin asigurarea unor perimetre de pază", noul minitru a făcut un drum spre această zonă, iar reacţiile au fost pe măsura distrugerilor.
"Cetăţile dacice sunt protejate UNESCO. Ce facem noi cu asta? Nimic. Şi, dacă cumva vine un control UNESCO, pierdem statutul. Deci dacă nu facem ceva cu urgenţă maximă pierdem statutul de protecţie UNESCO pentru cetăţile dacice", a spus, într-o conferinţă de presă, ministrul Diaconu.
El a adăugat că autorităţile care au atribuţiuni legate de aceste obiective şi Ministerul Culturii trebuie să acţioneze "cu foarte mare viteză". Mircea Diaconu a precizat că situl Sarmizegetusa este aproape în paragină şi "creşte pădurea peste el".

"Ce facem noi cu el? Paragină. Creşte pădurea peste. Arborii de acolo par mai importanţi decât vestigiile. E de neînţeles lucrul acesta", a spus Diaconu.
Ministrul Culturii a anunţat că, în trei săptămâni, îşi propune să dea un răspuns final în ceea ce priveşte rezolvarea problemei cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei şi să adune la aceeaşi masă administraţia publică locală, Consiliul Judeţean, specialiştii şi Ministerul Culturii pentru a găsi o soluţie.
El a promis că în maxim trei săptămâni îşi propune să meargă la Sarmizegetusa pentru a prezenta răspunsul public al ministerului cu privire la soluţiile pentru aceste obiective.
Pentru acurateţea informaţiilor trebuie spus că există surse de informare destul de bogate despre aceste vestigii pornind de la site-ul UNESCO, la cel al INMI (Institutul Naţional al Monumentelor Istorice), la cimec.ro şi altele. De asemenea pe site-ul http://www.cnr-unesco.ro se pot gasi si rapoartele de monitorizare ale acestor edificii.

Ce ar însemna pierderea statutului UNESCO
În primul rând cetăţile dacilor riscă să pierdă promovarea care se realizează prin intermediul UNESCO. De asemenea protecţia şi atenţia deosebită de care au parte aceste edificii va fi limitată la ceea ce se întâmplă cu monumentele aflate în LMI (Lista Monumentelor Istorice), categoria A. Altfel spus sunt de importanţă naţională, dar cum se comportă autorităţile, proprietarii sau gestionarii cu sute, dacă nu mii de astfel de monumente se vor ocupa şi de ele. Ţinând cont că sunt în zone mai puţin accesibile vor rămâne cel mai probabil pradă braconierilor, mai mult decât sunt în prezent. Ca atracţii turistice abia dacă sunt azi vizitate, ce ar însemna o excludere din lista UNESCO, dacă nu o decădere şi mai mare. Lipsa de coordonare în ceea ce priveşte explorarea arheologică, conservarea şi punerea în evidenţă a noilor descoperiri, va fi desăvârşită.

Ce se află sub protecţia UNESCO în Munţii Orăştiei
Cele șase fortărețe care au format sistemul defensiv al lui Decebal şi care fac acum parte din patrimoniul cultural mondial UNESCO sunt Sarmizegetusa Regia, Luncani - Piatra Roșie, Costești - Blidaru, Costești - Cetățuie, Căpâlna și Bănița. Acestea, construite în stilul murus dacicus, au fost ridicate între secolul I î.Hr. și secolul I d.Hr. pentru apărare și protecție contra cuceririi romane. Ele reprezintă o imagine bine păstrtă a Epocii Fierului în România.

1. Sarmizegetusa Regia - Grădiştea Muncelului sau Dealul Grădiştii (capitala regatului lui Decebal), situată pe versantul sudic şi culmile muntelui Muncelu, a fost construită în relaţie cu zăcămintele de fier din vecinătate (de altfel, în zonă au funcţionat cele mai mari ateliere de prelucrare a metalelor din sud-estul Europei. Situl antic este construit în întregime pe terase antropogene: cetatea înconjurată de ziduri, sanctuarele monumentale, atelierele înfloritoare, locuinţele, elementele de captare şi filtrare a apei potabile, apar structurate de un sistem de drumuri coerent şi bine întreţinut. Aspectul grandios al aşezării în momentul cuceririi romane, ca şi funcţiile economice evidenţiate de săpăturile sistematice, i-au determinat pe arheologii sitului să considere complexul de construcţiii care se aliniază de-a lungul a aproape 6 km, ca o aşezare protourbană sau un oraş.
Săpăturile arheologice sistematice din ultimele cinci decenii au evidenţiat trei zone funcţional diferite: 1. cetatea; 2. zona sacră; 3. aşezarea civilă. După cucerire, romanii au reamenjat cetatea, mărindu-i suprafața, fără a respecta însă traseul zidurilor dacice sau tehnica de construcție a acestora. Dintre edifiicile de remarcat este aşa-zisul "Soare de andezit", sanctuarul calendar, dar şi sistemul de drenaj şi de aducere a apei în cetate.

2. Cetatea dacică de la Luncani - Piatra Roşie. Pe platoul denumit Piatra Roşie, situat la 832 m altitudine a fost ridicată o cetate dacică, ce a funcţionat între secolul I a. Hr. şi secolul I p. Hr. Platoul este înconjurat aproape din toate părţile de prăpăstii, singura cale de acces fiind din direcţia estică. Cetatea a făcut parte dintr-un sistem de fortificaţii dacice, având rolul de a apăra capitala statului dac condus de Burebista, Sarmizegetusa Regia, de un eventual atac dinspre nord. Cetatea a fost prevăzută cu două incinte fortificate ridicate în etape diferite.
Prima începută probabil în timpul lui Burebista şi terminată de urmaşii săi, iar a doua construită la sfârşitul secolului I p. Hr., pe coasta estică a dealului, ca un veritabil avanpost. În numeroasele campanii efectuate după anul 1943, au fost descoperite artefacte autohtone şi importate din cetăţile elenistice de pe malul Mării Negre şi din Imperiul Roman. Tot arheologic, s-a stabilit că cetatea a fost distrusă în anul 106, în timpul celui de-al doilea război daco-roman, de către legiunile romane.

3. Cetatea dacică de la Costeşti-Blidaru este cea mai importantă verigă din ansamblul de apărare din Munţii Orăştiei, posedând la rândul ei un sistem exterior de fortificare. Astfel, la est şi nord-est de Blidaru, pe platoul Făeragului şi Grădina Făeragului (558 m altitudine) erau amplasate trei turnuri de pază. Alte turnuri supravegheau împrejurimile de pe Curmătura Făeragului, de la Poiana Popii, Şesul Ciorii şi Poiana lui Mihu. De pe versantul nord-vestic, turnul rectangular de la Poiana Pertii completa sistemul defensiv.
Cetatea a fost ridicată după domnia lui Burebista, în a doua jumătate a sec. I a. Hr., şi are cea mai coerentă planimetrie dintre citadelele dacice, reprezentând o capodoperă a arhitecturii militare dacice. Utilizarea meşterilor, poate şi a arhitecţilor greci, a contribuit la introducerea unor inovaţii constructive. Amplasată pe un deal (705 m altitudine) cu perspectivă către valea Mureşului şi Sarmisegetusa Regia, controlând drumul antic de acces către aceasta, ridicarea cetăţii a presupus iniţial lucrări considerabile de amenajare pentru obţinerea unui platou pe culme şi a unor terase. Se remarcă aici cisterna de apă, boltită, situată la baza platoului superior, a fost construită după tehnica romană din piatră legată cu mortar, fiind alimentată de o conductă din olane.

4. Cetatea dacică de la Costeşti-Cetăţuie domina şi supraveghea o întinsă zonă situată la poalele sale, pe malul stâng al râului Apa Oraşului. Pe culmile din vecinătate, la Ciocuţa, Dâlma-Brăiţei şi Cetăţuia Înaltă au fost ridicate alte fortificaţii cu rolul de a bloca accesul către aceasta dinspre vest şi sud. Importanţa sa strategică este deosebită: controlul cetăţuii deschidea drumul către Sarmisegetusa. Făcând parte dintr-un complex sistem de apărare, Cetăţuia de la Costeşti construită între sfârşitul sec. II şi începutul sec. I a. Hr. este cea mai veche dintre fortificaţiile dacice din Munţii Orăştiei.
Cetăţuia cu sanctuarele sale şi aşezarea civilă dezvoltată la poalele sale a fost probabil prima capitală a regatului dac condus de Burebista. Ea va trece în decursul istoriei prin mai multe faze de întărire şi refacere datorate fie introducerii unor noi tehnici de construcţie, fie avatarurilor războaielor daco-romane, ultimul dintre acestea fiind dealtfel şi cel ce a pus capăt existenţei sale în anul 106 d. Hr. Cetăţuia de la Costeşti este un punct de reper deosebit pentru istoria geto-dacilor, fiind prima cetate construită după o planimetrie şi o tehnică nouă de influenţă elenistică (ziduri din blocuri din piatră de talie cu parament dublu), păstrând în acelaşi timp elemente ale sistemul vechi de fortificare, şanţuri şi valuri de pământ. Odată cu cucerirea Daciei de către romani, ruinele ei au servit drept carieră de piatră pentru construirea castrului de la Bucium.

5. Cetatea dacică de la Căpâlna se află la 2 km de satul cu acelaşi nume, pe Dealul Cetăţii, având altitudinea de 610 m, între Valea Gărgălăului şi Pârâul Râpii. Fiind înconjurat de pante abrupte, singura cale de acces era spre sud-vest, printr-o şa îngustă. Pentru a putea fi utilizat, culmea dealului a fost amenajată în mai multe terase. Sistemul de fortificare, încă vizibil pe teren, este reprezentat de un şanţ, două valuri cu câte un şanţ interior, un zid de incintă şi un turn-locuinţă. Rolul strategic al fortificaţiei era acela de a împiedica pătrunderea în Dacia intracarpatică, pe singurul drum ce venea de la sud de Munţii Carpaţi.
Potrivit cercetărilor arheologice, construirea cetăţii a fost stabilită la mijlocul secolului I a. Hr., în timpul regelui Burebista. Se pare că, după primul război daco-roman (101- 102), în conformitate cu tratatul de pace încheiat între împăratul Traian şi regele Decebal, acesta din urmă a fost obligat să demoleze parţial zidurile de apărare. Înainte de începerea celui de-al doilea război (105), fortificaţia a fost refăcută în mare grabă, folosindu-se chiar şi elemente arhitectonice ale sanctuarului. Cetatea a fost incendiată şi distrusă de armata romană, probabil în anul 106 p. Hr.

6. Cetatea dacică de la Băniţa a fost construită în zona cea mai înaltă a dealului Piatra Cetăţii sau Dealul Bolii, care se află la limita vestică a bazinului văii Jiului (altitudine 904 m). Dealul, înconjurat pe trei părţi de apele râului Băniţa, oferea în mod natural posibilităţi de apărare, accesul fiind posibil doar pe latura de nord, unde, de altfel, sunt amplasate elementele de fortificaţie din epoca dacică. Pantele foarte abrupte ale dealului, precum şi existenţa unor reduse suprafeţe plate, au determinat pe constructori să realizeze lucrări ample de nivelare şi să conceapă un sistem de apărare original: zidurile de incintă, turnurile şi platformele pentru luptă corp la corp, se eşalonează în trepte.
Primul element de fortificaţie este zidul de 115 m lungime, gros de cca. 2 m, ridicat pe pantele de nord şi nord est ale dealului, construit în tehnica murus Dacicus. Intrarea în cetate se făcea prin zona de nord-est, fiind marcată de poartă şi o scară monumentală cu o lungime de 4,50 m; scara are trepte din piatră calcaroasă şi este mărginită de ziduri marginale, cu rol de balustradă din andezit. Cercetările arheologice au stabilit că cetatea a fost construită la sfârşitul sec.II a.Hr. şi a funcţionat până în timpul primului război daco-roman din 101-102 p.Hr., când a fost cucerită şi distrusă de romani. Pierderea cetăţii de la Băniţa, a permis armatei romane să avanseze pe drumul către capitala regatului, Sarmizegetusa Regia, fapt atestat de existenţa castrelor de marş romane de la Jigurul Mare şi Comărnicel.
Mai mult informatii despre aceste cetăţi găsiţi pe www.inmi.ro/dacice/dacice.html

Dacii o discuţie fără sfârşit şi ba chiar contra-productivă
Subiectul daco-geţi a devenitul unul la modă în ultima perioadă. Cunoscători sau nu mulţi îţi ermit să se lanseze în discuţii despre daci. Există o serie de grupări care încearcă să-şi construiască o imagine şi un nume spunând lucruri care sunt departe de adevărul istoric. Ascunzând într-o doză de misticism religios câteva elemente istorice şi amestecându-le cu enormităţi greu de acceptat de orice istoric de bun simţ aceştia oferă imaginea unei conspiraţii generale contra istoriei dacilor pe care îi prezintă drept unicii înaintaşi ai românului de azi.

Iată aici părerile susţinute de această grupare:
VIDEO "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012": un film documentar, vizionat de sute de mii de români, răstoarnă toată istoria noastră

Revista Historia a realizat în luna decembrie a anului trecut un dosar dedicat acestei teme - "Sunt dacii strămoşii noştri". Pentru cei interesaţi să lectureze poziţia pe care acestă publicaţie o adoptă faţă de această problematică click pe linkurile de mai jos:

„Niciunul dintre compatrioţii noştri nu are un stră-străbunic dac de care să-şi amintească”
Sintagma «strămoşii noştri daci» ar trebui discutată
Dacomania sau cum mai falsificãm istoria
Mitul strămoşilor în „epopeea naţională“: Dacii, Columna şi Burebista

Interesant este că dincolo de toate aceste acerbe porniri împotriva istoriei oficiale, pe care o consideră a fi promotoarea unui fals, grupul condus de dentistul Napoleon Săvescu, Mircea Chelaru şi Daniel Roxin, nu a iniţiat nicio acţiune de remarcat pentru păstrarea, conservarea sau restaurea patrimoniului cultural naţional care îi priveşte pe daco-geţi. În afara unor manifestări câmpeneşti, a unor conferinte prin hoteluri scumpe sau a unor filmuleţe pe internet, aportul acestor "iubitori" ai istorie dacilor se dovedeşte a fi doar o relaţie la mare distanţă cu locurile unde au trăit şi s-au luptat dacii. Cum ar spune americanul sunt "friends with benefits", însă beneficiile le obţin doar ei, nu şi siturile arheologice.

Cum simbolul oraşului Vatra Dorna moare, iar Biserica îi ţine lumânarea

Extrem de celebru în secolul al XIX-lea, când a fost inaugurat chiar de împăratul austro-ungar Franz Iosef şi de de arhiducele Ferdinand, construit după modelul edificiului din Baden Baden/ Germania, Cazinoul din Vatra Dornei îşi trăieşte ultimii ani într-o mizerie de nedescris şi în pragul colapsului, vegheat de Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor, care în loc să-l îngrijească, îi ţine lumânarea.

Că şi în alte locuri din România, ceea ce au ridicat alţii şi care ne-a intrat în patrimoniul cultural românesc, nu păstram. Asta nu pentru că nu sunt făcute de români, ci pentru că aşa înţeleg mulţi să îşi respecte istoria şi cultura. Ar fi nedrept să aruncăm vina doar pe reprezentanţii autorităţilor de fiecare dată, deşi mulţi se fac părtaşi la vina comună, dar şi instituţiile de cultură şi culte – între care Biserica Ortodoxă ocupă un loc fruntaş –  firme, proprietari privaţi, administratori, manifestă aceeaşi lipsă de interes făţă de edifiicile pe care le au în gestiune.

De unde am plecat şi unde am ajuns în vreo 15 minute

Am apucat să cumpăr nişte căpşuni. Erau cam prea coapte şi mă mustra conştiinţa să le las să se strice până mâine şi aşa mi-a venit repede să încropesc ceva.

Ştiam cum e reţeta de spumă de căpşuni, dar cum noi am cam abandonat acest element mi se părea mai complicat să încerc ceva de acest gen.

Totuşi am luat cele

400 grame căpşuni
10 gr indulcitor
3 ouă
puţină sare

şi le-am pus la treabă.

În principiul pentru cei care folosesc zahăr reţeta arată astfel (http://biancams76.blogspot.com):

5 albuse
un praf de sare
10 linguri zahar
600 g capsuni curatati + 8 bucati pt decor

Optional
frisca
ciocolata

Etapele sunt aceleaşi şi pentru varianta cu zahar şi cea fără:
1. Se separă albuşurile. Se bat spumă adaugându-se sarea şi treptat zahărul sau înlocuitorul până se întăreşte compoziţia. Ce trebuie să aveti în vedere e faptul că daca atunci când pui zahăr compoziţia creşte, nu acelaşi lucru se intamplă când foloseşti înlocuitor. Spuma se întăreşte, dar e mai puţină
2. Se pisează, blendează sau mixează foarte puţin căpşunele
3. Se adaugă căpşunele în compoziţie si se mai mixează 15-30 secunde.
4. Se dă la rece - cel puţin 30 minute. Ornatul se face după bunul plac şi posibilităţi :) înainte să se dea la rece.

Sper să vă placă!

Iată de la ce am plecat ... şi la ce am ajuns în vreo 15 minute: