Două exemple de "talente ascunse"

Uneori prostia şi "talentele" ascunse ale omului ma lovesc cu atat de multă violenţă încât mă bufneşte râsul isteric. Incerc uneori sa surprind "inteligenţa" si o fac cum se poate - intr-un click de aparat foto!

Aş numi această imagine "economie". Din patru neoane aprinzi două, de parca nu e suficient ca neonul consuma foarte putin. Asa ti se ofera senzatia unica de pestera şi de anxietate. Care este adevaratul scop?
Incerc sa imi dau seama pana unde pot merge absurditatile. Păcat că pe cele verbale nu le pot surprinde cu aparatul foto.

























 Am vazut această imagine pe profilul de Facebook al cuiva si instant mi-am adus aminte de toata libera exprimare prezenta în closetele din caminele studenteşti şi din şcolile României. Cert este că pe măsură ce te afunzi mai mult în studiu, mesajele din toalete se diversifică ajungând adevărate "opere de artă", precum cea de faţă.

Atat pentru inceput! Va mai tin la curent cu descoperirile mele :))

Apocalipsa bisericilor fortificate săseşti este de neoprit

Patrimoniul cultural românesc deţine o componetă multi-culturală deosebit de valoroasă. Pe lângă fondul cultural produs de populaţia românească există o multitudine de alte construcţii şi obiecte de patrimoniu produse de alte culturi, care nu fac altceva decât să îmbogătească frumuseţile pe care un turist le-ar putea vizita. O astfel de „ofertă”, în condiţiile unei normalităţi pe care noi fiind în pielea turistului o putem vedea în Occident, ar putea genera o sursă de venit considerabilă, iar întreţinerea acestor monumente ar fi o prioritate naţională. 

Revenind la anormalităţiile cotidiene şi la absurdităţile româneşti în materie de valorificarea patrimoniului cultural, vom încerca să aruncăm o privire către starea bisericilor evanghelice din Transilvania, construite de comunităţile săseşti. Am ales acest subiect şi pentru că ultimul Ministrul al Culturii aparţine formaţiunii politice UDMR, iar echitatea, în maniera de inferenţă şi subfinanţarea, a fost aceeaşi ca sub un ministru de orice altă orientare politică.


Splendide monumente, un real pericol pentru turişti
Pentru a deschide acest capitol al monumentelor contruite de alte populaţii şi care ar putea fi folosite cu real succes într-un plan turistic cultural, am ales patru biserici evanghelice din judeţul Mureş: Daia, Vulcan, Viişoara şi Filitelnic. Toate sunt monumente de importanţă naţională incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate necunoscute publicului, însă grav degradate şi abandonate în paragină.

Biserica evanghelică din satul Vulcan, comuna Apold, prezintă, atât la exterior, cât şi la interior, fisuri care accentuează riscul de prăbuşire a unor ziduri, precum şi numeroase porţiuni de tencuială desprinse. Totodată, acoperişul este perforat în mai multe locuri, prin care se produc infiltraţii ale apei pluviale. Întrucât, începând cu anii '90, obiectivul a fost practic abandonat (în incinta acestuia nu se mai oficiază serviciul religios), biserica a fost devalizată de-a lungul anilor prin sustragerea de către hoţi a icoanelor, a obiectelor de cult şi prin demontarea clopotelor bisericii în vederea valorificării materiei prime, alamă.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Filitelnic, comuna Bălăuşeri, are structură de rezistenţă grav afectată de factorii naturali şi antropici, aflându-se în pragul prăbuşirii. Pe suprafeţe întinse lipseşte tavanul, lăsând să se întrevadă şarpanta de lemn şi acoperişul, care la rândul lor sunt grav afectate. Mai mult de jumătate din ţigla acoperişului a fost distrusă, iar şarpanta prezintă instabilitate structurală. Incinta fortificată şi pereţii exteriori ai bisericii au fost invadaţi de vegetaţie abundentă, care întreţine procesul de degradare.
Podeaua lăcaşului, confecţionată iniţial din scânduri de lemn, a fost înlăturată, fiind înlocuită în prezent de resturi de ţigle sparte, cărămizi, moloz şi pământ. Ferestrele şi uşile de acces au fost vandalizate, fapt care conduce la accelerarea acţiunii factorilor naturali de degradare. La interior, nu se mai găsesc obiecte de cult ori piese de mobilier, acestea fiind furate ori devastate.

Ansamblul bisericii evanghelice fortificate din satul Daia, comuna Apold, este format din biserica evanghelică, incinta fortificată şi turnul clopotniţă. Distrugerile sunt prezente la tot pasul. Ζidurile bisericii sunt deformate şi fisurate, iar din acoperiş lipsesc ţigle, fapt ce facilitează accesul apei pluviale în interior. Ιncinta fortificată cuprinde segmente grav degradate, care necesită intervenţii urgente pentru evitarea riscurilor de prăbuşire. Turnul clopotniţă (în care se mai găsesc clopotele şi mecanismul ceasului) este cel mai afectat de existenţa unor fisuri profunde în zidăria exterioară şi de o structură de rezistenţă degradată, fapt care a generat o înclinare a edificiului.

Biserica evanghelică din localitatea Viişoara are contraforţii afectaţi structural, câţiva fiind desprinşi de corpul bisericii, punând astfel în pericol stabilitatea lăcaşului de cult.
Ferestrele sunt sparte, iar acoperişul prezintă orificii care facilitează infiltrarea apei pluviale în interior şi în structura construcţiei. Totodată, în cursul anului 2010, au fost efectuate lucrări neautorizate de refacere parţială a zidăriei şi tencuielii unor contraforţi şi au fost înlocuite ţiglele sparte.

Am încercat să găsim câteva răspunsuri şi ceva speranţe la Direcţia Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu Naţional Mureş. Cu toată bunăvoinţa şi amabilitatea domnul director Nicolae Baciut am descoperit mult mai multe probleme, iar răspunsul este cât se poate de crud, năruind orice gând de mai bine: „Nu sunt bani!"
În plus, faptul că cei puşi să monitorizeze şi să controleze nici măcar nu sunt întrebaţi de priorităţile şi urgenţele din zona pe care o administrează, ne indică, încă o dată, că aceste Direcţii de Cultură au fost create fără nicio putere.

Domnule director cum au ajuns aceste biserici evanghelice în starea asta de degradare?
Există un motiv principal, lipsa fondurilor, şi două cauze care explică de ce s-a ajuns la acest rezultat: o subfinanţare constantă de mulţi ani venită de la nivel central şi, în al doilea rând, micşorarea, până la dispariţie în unele locuri, ale comunităţile săseşti, cele care ar fi putut să le întreţină. Practic, cele patru biserici Daia, Viişoara, Filitelnic şi Vulcan, sunt sub juristicţia celor de Sighişoara. De acolo vine pastorul lor din când în când şi mai slujeşte pentru puţinii enoriaşi existenţi prin satele acestea. Noi, ca Direcţie Judeţeană de Cultură şi Patrimoniu, nu dispunem de surse financiare ca să putem finanţa nici măcar de întreţinere curentă. Din punct de vedere legal noi trebuie să monitorizăm starea lor şi să raportăm, ceea ce şi facem, dar obligaţia de întreţinere a bisericilor revine, conform legii, proprietarilor (Cultul evanghelic).

Asta urma să vă întreb: cine este responsabil ?
Proprietarul şi numai proprietarul poate iniţia lucrările de restaurare pentru că numai lui i se eliberează certificat de urbanism pentru intervenţie şi apoi autorizaţie de construcţie. Deci numai el poate iniţia astfel de lucrări sub rezerva că are cu ce le face, dar până şi documentaţia costă. Pentru ceea ce trebuie să primească de la noi, de la Direcţia de Cultură, şi anume avizul este gratuit, dar realizarea dosarului, care e făcută de arhitecţi, costă sume importante. Sigur, teoretic, pentru situaţii de urgenţă se pot solicita finanţări de la minister, dar, deocamdată, în astfel de situaţii n-au fost alocate sume. Până şi mutările instituţionale făcute în timpul acestei guvernări, nu sunt de bun augur pentru aceste monumente. Astfel, Secretariatul de Stat pentru Culte a trecut în direct în subordinea Primului Ministru, deci interfaţa între noi, ca Direcţie de Cultură şi biserici nu mai este Ministerul Culturii.

Deci instituţional lucrurile s-au complicat? Iar banii ar trebui să vină prin primul ministru?
Da, banii ar trebui să vină din fondul de rezervă, în situaţii când există acele fonduri. Sigur mai există şi banii de Consiliul Judeţean, dar sume derizorii, 50-100 milioane de lei pe an. Cu sumele acestea nu te poţi apuca să faci restaurări. Pentru că trebuie să mergem să vedem starea lor, eu am fost şi le-am văzut pe toate în primăvară şi sumele de care ar fi nevoie urgentă sunt foarte mari. Le-am cerut primarilor şi preoţilor să încerce să atragă fonduri europene, să facă proiecte, dar sigur că nu pot să îi forţez mai mult, decât să-i încurajez să facă astfel de demersuri. La cât de sărace sunt comunităţile şi la cât de puţină populaţie săsească mai este în zonă nici nu se poate poate pune problema de sancţiuni financiare. Biserica din Deal, din Sighişoara, care este cea mai importantă din zonă, a fost finanţată de la buget, prin Ministerul Culturii şi Fundaţia Messersmith, dar acesta este un caz aparte. Un alt caz fericit este biserica de la Sachiz, tot evanghelică, şi care este pe lista UNESCO. Aici au avut loc, în ultimii trei ani, lucrări de restaure şi arată foarte bine. Însă celelalte, fiind mai mici şi în opinia celor care distribuie banii mai puţin importante, decât cele care sunt deja integrate în circuitul cultural n-au beneficiat de acelaşi tratament.

Ce aţi reuşit dumneavoastră, ca Direcţie de Cultură să faceţi pentru aceste monumente şi ce o vă propuneţi pentru viitor?
Noi nu avem cum să susţinem financiar monumentele istorice. De altfel nici nu există alocate fonduri pentru acest capitol pentru că rolul nostru este de monitorizare şi control al clădirilor de patrimoniu. Ceea ce noi facem mereu, inclusiv la nivelul Prefecturii, încercăm să ridicăm problema legată de starea monumentelor istorice, nu doar a celor 4 biserici de care am vorbit, ci pentru toate 1017 momente aflate pe lista din 2010 în judeţul nostru, în toate discuţiile pe care le avem nu doar cu autorităţile locale, ci şi cu potenţiali sponsori. Mai există un inconvenient: prioritatea şi urgenţele în privinţa patrimoniului nu le stabilim noi. Noi, financiar, nu putem face nimic. În rest ne-am dat concursul, am avut dezbateri, discuţii pe tema protecţiei monumentelor cu cei care sunt factorii direct implicaţi. Problema e a banilor. Nu de sfaturi este nevoie, ci de bani. Totul se reduce la fonduri fiindcă lucrările trebuiesc făcute cu bani ori noi, de pildă, pentru acţiuni culturale, începând cu anul 2005, avem zero lei la buget. Prin dispoziţia doamnei Mona Muscă, pentru că domnia sa era ministru, pentru acţiuni şi proiecte culturale am avut ani la rând zero lei. E dezastruos şi chiar scandalos, ca o instituţie centrală reprezentativă să nu poată da bani măcar pentru un afiş unui artist. Ar trebui gândite strategiile şi priorităţile astea. Spre exemplu, dacă ar fi să mi se ceară să spun care sunt priorităţile pentru judeţul Mureş, cred că pe lângă bisericile evanghelice, mai afectate sunt cele ortodoxe pentru că sunt făcute din lemn, care este un material mai vulnerabil. Ideal e să fie pentru toate, din punctul meu de vedere, dar nu ştiu în care guvernare va fi posibilă o astfel de strategie naţională a restaurării monumentelor.

Nu credeţi că renovarea unor astfel de monumente ar putea furniza în viitor bani prin turismul cultural?

Absolut. Dar dacă nu se alocă bani de la buget, în mod coerent, pe o politică naţională, bazată pe priorităţi, nu cred că vor supravieţui prea multe monumente. Trebuie să înţelegem că multe monumente sunt în colaps, iar banii sunt puţini şi ar trebui lucrat eficient. Într-adevăr există un Program Naţional de Restaurare prin care se împart banii, dar noi, care cunoaştem monumentele, nici măcar nu suntem consultaţi în stabilirea priorităţilor.

Speranţa că poate într-o bună zi vom călători în România urmând un traseu cultural, precum Castelele de pe Valea Loarei sau cele bavareze, în condiţiile în care ne propunem doar să trăim ziua de mâine, este una deşartă. Pentru a câştiga din turismul cultural ar trebui ca modelul mănăstirilor din nordul Moldovei să fie importat şi pentru aceste zone, iar atracţiile de la Sighişoara să se regăsească măcar în parte şi în celelalte zone turistice, însă cel mai important ar fi să uităm de "ce îmi iese mie acum" şi să investim în trecut pentru un viitor ceva mai îmbelşugat.

Chant of the Templars - Da Pacem Domine

 

Un cântec cel puţin ciudat. Templierii îşi leagă numele de cavalerii occidentali veniţi să lupte pentru recucerirea Ierusalimului în timpul Cruciadelor desfăşurate în primele două secole ale mileniului ce tocmai s-a încheiat. Partea interesanta este muzica: versurile sunt latine, dar stilul de cantec - daca asa era si originalul - aparţine culturii elenistice (greco-arabe).

Casa Sofian, o ruină cu un proprietar de lux, folosită doar la fotografiile de nuntă

Una din perlele arhitecturale ale oraşului Botoşani, Casa Sofian, este osândită ca multe alte imobile de patrimoniu din România, să piară. Ajunsă de la un simbol local, la o ruină, prin nepăsarea autorităţilor locale, dar şi a unui proprietar de lux, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, putem spune azi, urmărind ştirile din ultimii doi ani, că situaţia Casei Sofian este chiar privilegiată întrucât includerea acesteia în Planul Naţional de Restaurare oferă o speranţă în plus că într-o bună zi imobilul îşi va redomândi maiestatea de odinioară. Totuşi înţelepciunea populară spune să nu te bazezi pe ultima speranţă, mai ales când certitudinea acesteia este îndoielnică.Constuită de un om cu inimă mare şi lăsată bătrânilor din Botoşani

Denumit astfel, după numele a doi importanţi boieri botoşăneni, mari filantropi, Nicolae şi Ruxandra Sofian, imobilul datează din jurul anului 1900, fiind specific stilul arhitectural vienez ,,Secession". Clădirea a fost inclusă pe lista monumentelor istorice, ca imobil de importanţă locală - categoria B. Totuşi prin maeistatea sa, chiar dacă azi la doi ani de la începerea lucrărilor de restaurare este încă o ruină, cu geamurile blocate de scânduri şi tencuiala căzută, impresionează pe trecător prin eleganţă şi frumuseţe.

Deşi construit de nişte oameni cu multă dare de mână în epoca lor, aceştia au decis ca frumoasa lor locuinţă, amplasată într-o frumoasă zonă a oraşului, să devină azil de bătrâni. Această dorinţă a fost stipulată şi în testamentul lui Nicolae Sofian. Ulterior clădirea a găzduit diverse stabilimente spitaliceşti, iar la sfârşitul perioadei interbelice şi imediat după instaurarea comunismului, vastul parc aferent clădirii a fost sacrificat, făcând loc sub administraţia Direcţiei Sanitare a Judeţului Botoşani unor clădiri anexe de îngrijire, leagăn de copii, distrofici, lehuze, persoane afectate de sindromul imuno-deficitar, şi altele care, ca şi corpul principal de clădire, erau total improprii unui act medical corespunzător.

Totate aceste modificări survenite, adesea forţate, uneori prea rapide ale destinaţiei iniţiale au condus la degradarea bătrânului aşezământ. O şansă irosită, chiar înainte de izbucnirea Revoluţiei din 1989, a fost trecerea, prin transfer a clădirii de la Direcţia Sanitară a Judeţului Botoşani, la cea de Cultură, în ideea amenajării unei Galerii a Oamenilor de seamă ai Botoşanilor. Poate aceasta ar fi fost o şansă reală ca 

monumentul să nu ajungă ce este azi, şi anume o ruină.

Click aici pentru mai multe imagini

 

Dezastrul început cu Revoluţia din 1989

După 1990, în Consiliul Local Botoşani s-a vehiculat ideea înfiinţării aici a unui cazino pentru ,,progresul" municipiului. Timp de 13 ani monumentul s-a aflat în „conservare", probabil ca multe altele, devenit domiciliul de lux a oamenilor străzii. În cele din urmă pe la începutul anilor 2000, Consiliul Judeţean Botoşani a cedat-o Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, dornică să o restaureze şi să o transforme într-un Centru Cultural - Ecumenic.

După încă o vreme în care noul proprietar de lux al imobilului nu a intervenit sub nicio formă, au demarat lucrări de restaurare, necesitând indiscutabil sume uriaşe pe care acesta a considerat că nu trebuie să le plătească el, ci Ministerul Culturii. Astfel s-a reuşit includerea clădirii pe lista celor care urmează a fi restaurate prin Planul Naţional de Restaurare.

Imobilul a beneficiat de mai multe finanţări din partea Ministerului Culturii, în perioada 2007-2009, acestea acoperind sub 20% din necesarul fondurilor aferente executării lucrărilor de restaurare /consolidare a imobilului.

Interesantă este totuşi declaraţia protopopului judeţului Botoşani, reprezentant al Mitropoliei, care în 2009 nu avea idee de niciun fel de reparaţii. „Încă nu se lucrează la Casa Sofian. În decembrie anul trecut s-au alocat aproximativ 800 milioane lei de la Ministerul Culturii, însă nu s-au făcut decât nişte decopertări, protejări ale acoperişului şi organizare de şantier. Nu ştiu cam de ce sumă este vorba pentru ca lucrările măcar să înceapă. Constructorii de la Restaco Suceava aşteaptă banii", a precizat protopopul Lucian Leonte.

Autorităţile locale "se bucură" că nu pot face nimic pentru a ajuta acest monument să supravieţuiască. De altfel poziţia Consiliului Judeţean este cam aceeaşi din 2009 şi azi: „Casa Sofian este de şase ani (în 2009 n.r.) în grija Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi dacă există vreun proiect de investiţie ei ştiu asta. Ştiu din discuţiile cu Înalt Prea Sfinţia Sa Teofan că există un proiect în execuţie. Dacă acest monument ar fi fost în grija noastră, a Consiliului Judeţean, de mult ar fi fost un proiect prin care să reabilităm casa cu finanţare externă", a declarat Mihai Ţâbuleac, preşedintele Consiliului Judeţean Botoşani, pentru ziarul Adevărul.

Ne îndoim că lucrurile ar fi fost rezolvate, după cum declara preşedintele CJ Botoşani în 2009 şi după cum declară azi directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Botoşani, Dănuţ Huţu, iar acest semn de întrebare ridicat de noi nu ţine de vreo doză de scepticism exagerat, ci de "rezultatele" apărute în alte cazuri precum: centrul oraşului Botoşani, Biserica Sfântul Nicolae din Dorohoi, Mănăstirea Coşula; exemple pe care le vom trata pe larg în alte articole ale acestei rubrici.

Cert este că în 2010, în ianuarie presa locală amintea faptul că Ministerul Culturii a mai aprobat alocarea unei some de 600.000 de lei, fiind unicul monument din Botoşani în care această instituţie a investiti direct. Însă lucrările nu au avansat. Abia în noiembrie 2011 lucrările au fost reîncepute de de acelaşi executant (S.C. RESTACO SRL din Suceava), cu finanţare asigurată de Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în prezent lucrându-se la acoperişul imobilului.

Directorul Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani arată către Ministerul Culturii

Am considerat că ar fi cazul să îi dăm cuvântul şi domnului director al Direcţiei de Cultură şi Patrimoniu Naţional Botoşani, Dănuţ Huţu, cel care are dreptul să monitorizeze starea obiectivelor de patrimoniu din judeţ. Domnia sa însă ne indică drept „vinovat" situaţia economică dificilă a ţării şi faptul că insuficienţele alocărilor bugetare fac să tergiverseze încheierea reparaţiilor.

Domnule director, voiam să vă pun câteva întrebări legate de Casa Sofian?

Toate informaţiile pe care le puteţi auzi de la mine despre Casa Sofian, sunt informaţii publice.

În primul rând voiam să vă întreb în ce stadiul se află monumentul în momentul de faţă?

Monumentul este într-o avansată stare de degradare de mulţi ani. De asemenea începând cu anul 2009 imobilul a fost inclus pe lista monumentelor care intră în "Planul Naţional de Restaurare", proiect desfăşurat de Ministerul Culturii.

Înţeleg că în 2009 s-au început lucrările de renovare şi restaurare?

Da, din acel moment, de când imobilul a fost inclus în planul de restaurare a Ministerului Culturii, au demarat lucrările.

Ce anume s-a realizat până în acest moment?

S-au făcut lucrări în limita fondurilor care a fost alocat de Ministerul Culturii. Într-adevăr banii au fost puţini, dar câţi au fost aceştia s-au investit în monument.

Şi în ultima perioadă s-a mai făcut ceva?

Nu ştiu exact. Nu am verificat în ultima perioadă, asta însemnând câteva luni, de când s-a lăsat frigul. Dar ce ştiu este că lucrările au început pe interior, întrucât s-a pornit de la consolidarea clădirii. Până în prezent nu s-au efectuat lucrări care să se desfăşoară pe exterior.

Cam când preconizaţi că aceste lucrări se vor încheia?

Noi nu putem să facem nimic. Ce a depins de noi a fost făcut. Începând cu 2009 totul se rezumă la ritmul în care sunt alocate sumele necesare, adică de fondurile care vor fi alocate de la nivel central, respectiv Ministerul Culturii. Dacă ar depinde de noi am putea fi gata şi mâine. Trebuie înţeles că acest plan naţional de restaurare naţională se realizează în funcţie de alocarile bugetare. Cu toţii cunoaştem faptul că patrimoniul şi cultura, în general, în bugetul de acest an au avut de suferit. Cunoaşteţi faptul că s-au operat tăieri din alocaţiile bugetare pentru Ministerul Culturii pe anul în curs şi atunci mie mi-e clar că monumentele au de suferit.

Cu alte cuvinte, nu aveţi idee cam când s-ar putea termina, nu există un plan?

Valoarea lucrărilor este foarte mare, în jur de un milion de euro. Până acum abia s-au alocat aproximativ de 150.000 de euro. Oricine poate să facă un calcul simplu să vadă cam în cât timp se va termina lucrare, dacă în intervalul 2009-2011 s-a alocat suma anterior menţionată. Lucrările ajung la suma aceasta din cauza stării avansate de degradare şi aproape 1 milion de euro înseamnă să se finalizeze tot ce e început: restaurare, consolidare, reparaţii învelitoare acoperiş.

Care va fi utilitatea acestei clădiri?

După cum ştiţi monumentul are un proprietar, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Această instituţie urmează să stabilească utilitatea clădirii.

Ceea ce poate ar trebui spus este faptul că atât autorităţile locale, care au găsit o formă elegantă de a scăpa de o "problemă", precum bătrânul imobil, prin actul de donaţie către biserică, cât şi Mitropolia Moldovei şi Sucevei, de altfel o instituţie destul de bogată (dacă vrea!), aşteaptă din partea Ministerului ca acest imobil să fie refăcut. Din moment ce proprietarul stabileşte destinaţia, de ce un proprietar, care este o instituţie aparte a statului român, nu este evaluat ca unul privat. De cele mai multe ori instituţile aparţinând statului nu sunt amendate de către directorii Direcţiilor de Cultură, însă proprietarii particulari sunt cântăriţi cu altă oca. În plus Mitropolia Moldovei ca beneficiar al lucrării ar fi trebuit să contribuie cumva, din moment ce Biserica Ortodoxă este separată de statul laic încă din vremea lui Cuza Vodă.

Repunerea în valoare a Casei Sofian ar servi Botoşanilor în a-şi afirma vocaţia monumentală, culturală şi turistică. Până atunci locul rămâne un preferat al mirilor care, însoţiţi de fotograf, încearcă să surprindă pentru cea mai fericită zi din viaţa lor ceva din frumuseţea de odinioară a clădirii sau din estetica urâtului oferită de priveliştea actuală.

Bach in tren

Bach si Suita 1 pentru violoncel. O nebunie! Parca a dat trenului viata... Superba interpretare

Melodia de iarnă

Chiar dacă melodia este despre Decembrie, in fine simţim abia acum ceva din frumusetea iernii. Cum obisnuiesc din cand in cand mai postez si cate o melodie ca sa va incalzesc putin ziua!

Comorile patrimoniului arădean, condamnate la pieire

Chiar dacă nu este definit ca distinct de normativele în vigoare, în general patrimoniul ecleziastic poate fi văzut ca o componentă aparte. După cum menţionam şi cu alte ocazii, biserica este locaşul reprezentativ în care sunt investite cele mai bune resurse ale fiecărei comunităţi în parte. Prin intermediul ei, valorile comunităţii sunt păstrate şi transmise din generaţie în generaţie. Totuşi, în momentul în care apar o serie de limitări, cum este cazul transilvănean, grija extremă a ceea ce ai dreptul să păstrezi face ca astăzi să avem adevărate mărturii, din elemente ce sunt supuse unei degradări rapide, ale existenţei românilor în teritoriile pe care regii maghiari au încercat să le anexeze pentru totdeauna.

Prestigiul bisericilor de lemn din Maramureş, incluse în cadrul monumentelor U.N.E.S.C.O., este un motiv de mândrie pentru orice român care vorbeşte despre frumuseţile ţării sale, dar acestea sunt doar vârful aisbergului ale unei culturi tributare lemnului vreme de multe secole.

De ce s-a construit doar în lemn în Transilvania

În 1279, Ladislau Cumanul, la solicitarea Papei, legiferează interzicerea construcţiei bisericilor de zid în rit ortodox pe înterg teritoriul Regatului Apostolic maghiar. De aici şi până la dezvoltarea şi perpetuarea unei arhitecturi a lemnului nu a mai fost niciun obstacol. Această interdicţie, asemuită cu antica tehnică numită damnatio memorie, face ca multe din bisericile ortodoxe din regiunile controlate fie de regalitatea maghiară, nobilimea catolică, ulterior reformată, fie de stăpânirea austriacă, să nu fie mai vechi de secolul al XVII-lea. O biserică din zid dăinuieşte în timp, lasă urme şi de multe ori întăreşte istoria acelor locuri, înrădăcinând generaţiile.

Un locaş de lemn, deşi are avantajele privind costul şi construcţia mai rapidă, cu toate reparaţiile de rigoare, poate dispărea mai repede decât cel de zid. De asemenea, din cauza materialului, este mult mai expus intemperiilor naturii sau incendiilor. Limitările impuse de autorităţile catolice sau protestante au urmărit în primul rând distrugerea cultului ortodox, considerat eretic de papalitate după Marea Schismă de la 1054, din spaţiul intracarpatic.

Totuşi, pentru cei care doresc să vadă cum s-a păstrat limba română şi identitatea distictă de cea a celor care au condus aceste regiuni aproape 1000 de ani, aceste biserici sunt elemente cheie. Ele sunt produsul unei culturi diferite de cea maghiară, săsească, respectiv secuiască. Legătura între populaţia românească şi religia ortodoxă este cea care a putut să ofere un sentiment de alteritate, scump plătit în epocă, dar care stă la baza construirii statului român de azi.

Dacă în articolul privind starea locaşurilor din zona Oltului, S.O.S. bisericile Olteniei, am prezentat starea deplorabilă a câtorva locaşuri din lemn din judeţele Mehedinţi şi Gorj, zone intrate pentru diverse perioade de timp sub administraţia maghiară, respectiv austriacă, în prezentul articol ne vom ocupa de cele din judeţul Arad, zonă care, de la cucerirea maghiară a Transilvaniei şi până la 1918, a fost parte integrantă a regatului ungar.

Avem în vedere cinci biserici, majoritatea monumente incluse în Lista Monumentelor Istorice la categoria A, toate extraordinar de frumoase, dar total necunoscute publicului: biserica „Naşterea Maicii Domnului" din Corbeşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" din Ioneşti, biserica „Sfântul Mucenic Gheorghe" Luncşoara, biserica „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş şi biserica „Sfînţii Apostoli Petru şi Pavel" din Tisa.

Click pe imagini pentu galeria foto

 

Biserica de lemn „Naşterea Maicii Domnului" Corbeşti

În comuna Petriş, satul Corbeşti, se află biserica de lemn cu hramul "Naşterea Maicii Domnului", situată în cimitirul satului, catalogată ca monument istoric de valoare naţională.

Biserica a fost construită la începutul secolul al XVIII-lea, în anul1707. Pictura interioară, vizibilă şi azi, a fost executată însă aproape un secol mai târziu, în anul 1810. Se pare că nu aceasta a fost primul amplasament, întrucât există informaţii că lăcaşul a fost adus în satul Corbeşti în 1835 şi aşezat pe o talpă de piatră. Biserica păstrează formele arhaice ale topoarelor meşterilor care au lucrat-o în lemn de gorun. Aceasta nu a fost tencuită cu pământ, cum s-a preferat în unele cazuri pentru a spori rezistenţa lăcaşului.

Numele meşterului zugrav, Nicolae de la Lupşa Mare, poate fi descifrat încă pe pereţii monumentului care se remarcă prin frumuseţea picturii care acoperă interiorul, tavanul boltit şi iconostasul. Totuşi, ca orice alt monument istoric pe care îl putem defini ca „un om bolnav", mai ales în acest caz unde lemnul se dovedeşte a fi extrem de greu de prezervat, biserica necesită reparaţii urgente. Brâul de piatră este deteriorat şi necesită lucrări de consolidare. Pictura interioară, realizată pe pânză, este în stare avansată de degradare, fiind distrusă în proporţie de 80%, necesită o intervenţie specializată de conservare şi restaurare.

Din păcate, eforturile unor preoţi tineri sunt subminate tocmai de instituţiile care ar trebui să-i sprijine, de birocraţia stufoasă şi de lipsa de profesionalism a unor oameni plătiţi să protejeze aceste monumente.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Ioneşti

În satul Ioneşti, comuna Hălmagiu, se află biserica din lemn cu hramul "Sf. Mucenic Gheorghe", datată în anul 1730, etichetată ca monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural, singura din cele cinci inclusă în LMI la categoria B.

Biserica a fost construită în 1730 pe locul uneia ce data din 1460. Conform preotului paroh Petru Bejan, biserica a fost clădită iniţial pe un alt amplasament, pe locul actual fiind adusă în 1730. Un alt avantaj al acestor construcţii de lemn era mobilitatea. Aşa cum am subliniat şi în introducere, o astfel de construcţie lăsată neîngrijită direct pe pământ putea ca în mai puţin de 100 de ani să dispară definitiv. Despre acest inconvenient arheologic amintea şi directorul Institutului de Arheologie din Bucureşti Vasile Pârvan, domnul Alexandru Vulpe, în momentul în care vorbea despre cultura dacilor, ca una a lemnului.

La exterior, biserica se păstrează în condiţii relativ bune, acoperişul de şindrilă fiind înlocuit cu ţiglă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn. De asemenea, partea superioară a turnului clopotniţă a fost acoperită cu tablă din aceleaşi considerente.

Navei dreptunghiulare i se alătură o absidă pe plan dreptunghiular la bază, dar rotunjită la pereţi. O astfel de soluţie tehnică nu se regăseşte în restul văii Crişului Alb. În Arhiepiscopia Aradului, abside de plan semicircular au mai existat la bisericile din localităţile Luguzău şi Iermata, azi dispărute.

Pictura a fost executată la mijlocul secolului al XIX-lea de un meşter local. Posibil, conform lui Coriolan Petranu (1893 - 1945), primul istoric de artă român din Transilvania, să aparţină lui Ioan Demetrovici din Timişoara.

Biserica a fost pictată pe interior în tempera, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, mai ales în zona altarului unde s-a infiltrat apă.

Bolta naosului este susţinută de o structură de fier pentru consolidare şi împiedicarea prăbuşirii tavanului.

O serie de icoane, aparţinând lăcaşului de cult de la Ioneşti, au fost depozitate la Mănăstirea cu hramul „Simeon Stîlpnicul" din Arad-Gai. Totodată, lăcaşul de cult păstrează şi o serie de tipărituri de valoare: Catavasier, Râmnic - 1708, Cazanie - 1765, Evanghelie - 1765 etc. Inventarierea patrimoniului ecleziastic mobil lasă de dorit. Nici prezervarea acestuia nu este mai bună. De multe ori aceste cărţi de cult sunt uitate prin diverse lazi în podurile clopotniţelor sau prin ungherele întunecoase ale locaşului.

Biserica de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe" Luncşoara

În satul Luncşoara, comuna Hălmăgel, se află biserica din lemn "Sfântul Mucenic Gheorghe", situată la marginea localităţii, pe un dâmb deasupra cimitirului.

Datată în anul 1740, a fost mutată pe actualul amplasament în anul 1835. Se înalţă pe o fundaţie de piatră brută, cu pereţii din bârne masive, încheiate pe la colţuri, cu şarpantă din lemn cu învelitoare din şindrilă. Forma deosebită a turnului bisericii cu înălţimea sa apreciabilă, ce rivalizează cu cel al locaşurilor maramureşene, face biserica de lemn lesne remarcată.

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea a fost picată de către Ioan Demetrovici, parte din lucrarea acestuia păstrându-se doar în altar şi pe iconostas. Între obiectele de valoare, biserica păstrează un chivot de lemn, o raritate pentru Ţara Zărandului, o icoană de lemn pictată în tonuri de verde închis, reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe, care ţine în mâini crucea credinţei şi lancea dreptăţii, databilă din secolul al XVIII-lea. Tot din aceeaşi perioadă datează şi singura icoană pe sticlă de dimensiuni foarte mici, ajunsă aici din şcoala de iconari de la Nicula.

Lăcaşul de cult se află în stare avansată de degradare. Structura de lemn a fost acoperită cu pământ şi apoi cu var, fiind ridicată pe un brâu de piatră. În mai multe locuri pământul acoperit cu var a căzut de pe structura de lemn, aceasta fiind expusă intemperiilor, fapt care accentuează degradarea. Tavanul bisericii este foarte distrus, pe interior fiind susţinut de o structură fragilă din lemn, existând riscul degradării sale în întregime şi prăbuşirii acestuia.

Biserica de lemn „Sfântul Mucenic Dimitrie" Buceava - Şoimuş

În satul Şoimuş, comuna Brazii, se află locaşul din lemn cu hramul "Sfântul Mucenic Dimitrie", situată în cimitirul de la intrarea în sat, construită în secolul al XVIII-lea. Totuşi date certe în legătură cu anul construirii lăcaşului de cult nu există. De asemenea nu există o pisanie. Există o istorie cel puţin ciudată menţionată de preotul cercetător Pavel Vesa şi anume că biserica a fost construită iniţial în satul învecinat Iacobeni. În anul 1775 fusese sfinţită cu hramul „Sf. Teodor Tiron", iar în 1865 a fost vândută satului Buceava.

Lăcaşul de cult se remarcă prin valoarea excepţională a picturii. Istoricul de artă arădean Horia Medeleanu consideră monumentul ca fiind unic în zonă prin frumuseţea şi simbolistica picturii interioare. De asemenea, pentru că nu a fost îndeajuns cercetată pictura, se poate ca la o restaurare a acesteia să se găsească sub ea urme de pictură cu mult mai veche precum şi alte indicii interesante.

Faptul că starea monumentului se degradează continuu o arată comparaţia unor imagini actuale cu cele ale lui Coriolan Petranu, făcute în interbelic. Principala cauză este legată de neefectuarea la timp a reparaţiilor. Dacă lucrurile vor merge pe acest făgaş, probabil din multe astfel de monumente nu vor mai rămâne decât fotografii şi imagini video făcute când încă nu erau la pământ.

Biserica de lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel" - Tisa

În satul Tisa, comuna Hălmagiu, se află biserica de lemn cu hramul "Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel", situată în cimitirul vechi, datată în anul 1770.

Lăcaşul de cult este asemănător cu celelalte biserici de lemn din regiune, deosebiri existând în ceea ce priveşte forma turnului, corul şi altarul.

Principala problemă a acestui locaş este legată de degradarea picturii. În perioada ridicării monumentului, pictura a fost realizată de un zugrav local pe nume Iosif. Ulterior, în 1795, zugravul Constantin realizează un nou iconostas şi icoanele împărăteşti, inclusiv cele de hram.

În anul 1846, biserica a fost pictată pe interior în tempera, de către Ioan Demetrovici, având o preparaţie din cretă şi clei, iar la îmbinările de lemn au fost utilizate fâşii de pânză. Pictura se află în stare avansată de degradare, iar în multe locuri fâşiile de pânză au fost distruse complet.

La exterior biserica se păstrează în condiţii bune, turnul clopotniţă şi acoperişul fiind acoperite cu tablă pentru a împiedica distrugerea structurii de lemn în anul 1933.

Autorităţile răspund prin tăcere

Am încercat să obţinem câteva răspunsuri de la domnul Adrian Laurenţiu Şimon, directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Naţional Arad, dar domnia sa nu ne-a răspuns la solicitate, probabil din cauza articolului despre starea de degradarea de la cetatea Ineului - Cetatea Ineului, scoasă la licitaţie.

Există tentaţia să credem descrierile făcute sunt metaforice, poate uşor poetice, însă realităţile ne arată lucrurile complet diferit. Nu doar că aşa stau lucrurile în cel crud mod cu putinţă, dar sunt şi probleme generale pentru toate aceste monumente. De exemplu nu există ghiduri turistice care să cuprindă informaţii cu privire la aceste biserci. Ca şi în Oltenia, implicarea organelor superioare pe scară ierarhică din Biserica Ortodoxă nu face decât să sporească obstacolele în calea rezolvării problemelor existente, mai ales dacă respectivele locaşuri încă servesc cultului. Nici distribuţia specialiştilor în acest domeniu nu vine în ajutorul monumentelor, după cum vom vedea în materialele viitoare. Lipsa de finanţare, de interes, precum şi statutul juridic al terenurilor pe care unele dintre aceste locaşuri se află aduc monumente păstrate cu grijă şi sfinţenie de înaintaşi pe marginea unei prăpastiei. Ceea ce nu s-a reuşit printr-o politică coerentă dusă de împotriva românilor ortodocşi sute de ani - şi anume distrugerea elementelor definitorii ale culturii nostre, reuşesc azi urmaşii acestora într-un stat numit România.